(din volumul Cartea lui Van Vogt

The Book of van Vogt,

– Casatoria este o institutie sacra, spunea Terry Maynard, ori de cate ori era in verva. Stiu prea bine ce spun. Am fost casatorit de doua ori: prima data, de mult, in 1905, si apoi in 1967. Un asemenea interval de timp intre doua casatorii iti da posibilitatea sa judeci corect. Si spunand aceste vorbe, se uita cu drag la nevasta lui, Joan. Numai ca, in seara aceea, ca niciodata, ea ofta, isi aprinse o tigara, se lasa pe spatarul scaunului si murmura:

– Terry, copil fara minte ce esti, iar o iei de la capat Apoi sorbi din cocteil, privi roata, cu ochii ei de un albastru limpede, pe toti musafirii de fata, si zise:

– Terry e pe punctul sa va spuna povestea iubirii noastre. Daca ati mai auzit-o, poftiti in sufragerie unde gasiti sandvisuri si tot ce va mai pofteste inima.

Doi barbati si o femeie se ridicara si iesira din camera. Terry striga in urma lor:

– Oamenii au ras de bomba atomica pana in clipa cand le-a cazut in cap. Mai devreme sau mai tarziu, cineva o sa descopere ca povestea mea nu e doar o poveste si atat. Ceea ce am sa va spun s-a intamplat in realitate si, la urma urmei, i s-ar putea intampla oricaruia dintre voi. Cand ma gandesc la ucigatoarea lume a posibilului, bomba atomica mi se pare un soi de festila fumeganda

Un barbat din grupul care ramasese de fata intreba, pe un ton nedumerit:

– E ceva ce eu nu inteleg. Ce legatura este intre prima ta casatorie, cea din 1905, si bomba atomica? Daca lasam deoparte eventuala suparare pe care ar putea sa o simta fermecatoarea ta sotie la gandul ca n-a avut cum sa-si infiga gherutele in frumoasa piele a fostei ei rivale

– Domnule – raspunse Terry – ia seama cum si ce vorbesti despre fosta mea sotie, odihneasca-se in pace!

– Odihna n-o s-o cunoasca niciodata! Am eu grija de asta, spuse Joan Maynard.

Se instala apoi mai confortabil in scaun si adauga, cu vocea calda:

– Povesteste, dragul meu.

Si sotul ei incepu sa-si depene povestea:

– Cand aveam zece ani, ma fascina pendula cea mare din hol. O s-o vedeti, la plecare. Intr-o buna zi, am deschis usita de jos si ma jucam cu pendulul. Atunci, am vazut ca pe el erau scrise niste numere. Primul se afla la capatul de sus al tijei si era 1840. Si tot asa, cate un numar, pana jos. Ultimul era 1970. Eram in 1950 si imi amintesc ca am fost surprins de un lucru: micul indicator de pe greutatea transparenta era fixat in dreptul numarului 1950. Mi-am zis atunci, in gandul meu, ca tocmai descoperisem ceva esential despre felul cum functiona orologiul. Dupa ce a trecut primul val de bucurie, am inceput, bineinteles, sa misc greutatea de colo colo si imi amintesc ca am urcat-o pana in dreptul cifrei 1891. In acel moment, m-a cuprins o vraja ametitoare. Greutatea mi-a scapat din mana si am alunecat pe podea. Ma simteam rau. Cand am deschis ochii, am zarit o femeie tare ciudata, iar in jurul meu totul era schimbat. Vreau sa spun mobila si aranjamentul lucrurilor in casa, caci, de fapt, ma aflam in acelasi loc. Casa apartinea familiei noastre de o suta si mai bine de ani. Dar nu eram decat un biet copil de zece ani si m-a cuprins spaima, mai ales cand am vazut-o pe femeia aceea. Avea cam la patruzeci de ani. Purta o fusta lunga si demodata iar buzele i se facusera subtiri ca ata, de manioasa ce era. In mana avea un bat. In timp ce eu abia ma ridicam, inca nesigur pe picioare, ea incepu sa vorbeasca:

– Joe Maynard, de cate ori ti-am spus sa nu te apropii de ceasul asta?

Cand am auzit-o ca-mi spune Joe, am inlemnit. Pe atunci, inca nu stiam ca numele bunicului meu fusese Joseph. Si mai era ceva ce m-a uimit peste masura: accentul cu care vorbea femeia. Exprimarea era cat se poate de precisa, dar n-as putea s-o redau exact si in amanunt. Al treilea lucru, care m-a paralizat, a fost constatarea ca figura ei, pe masura ce ma uitam mai bine, incepea sa mi se para oarecum cunoscuta. Era chipul strabunicii mele, al carei portret atarna pe un perete, in biroul tatalui meu.

„Pac!' si batul m-a pocnit peste picior Am tulit-o catre usa, trecand usor pe langa ea si tipand ca din gura de sarpe. Am mai auzit-o cum striga dupa mine:

– Joe Maynard, o sa vezi tu ce te asteapta cand s-o intoarce acasa taica-tu!

Ajuns afara, am pasit in plin taram al fanteziei: in lumea simpla a unui orasel de la sfirsitul veacului trecut. Un caine a inceput sa latre si s-a luat dupa mine. Trotuarele erau de lemn iar pe strazi galopau cai. Eu crescusem inconjurat de automobile somptuoase si calatorisem cu autobuzul. Nu puteam accepta schimbarea. Urmatoarele ceasuri mi s-au sters complet din minte. Stiu doar ca, la un moment dat, s-a intunecat si m-am strecurat inapoi spre casa cea mare. Prin singura fereastra luminata, am tras cu ochiul in sufragerie. N-am sa uit cat oi trai scena pe care am vazut-o atunci. Strabunicul si strabunica mea stateau la masa si alaturi de ei se afla un baiat de varsta mea. Copilul acela imi semana leit. Numai ca parea atat de infricosat cum eu sper sa nu fiu vreodata. Strabunicul tocmai vorbea. Era atat de furios incat auzeam limpede vorba cu vorba, prin geam:

– Asta-i prea de tot. Cu alte cuvinte o faci mincinoasa pe propria ta mama. Am eu grija de tine, dupa-masa.

Mi-am dat seama ca Joe o patise, din pricina mea. Pentru mine insa, singurul lucru cu adevarat important era faptul ca nici unul din ei nu se afla in hol, langa pendula. M-am furisat in casa, tremurand, fara sa stiu exact ce am sa fac in continuare. M-am apropiat de ceas, in varful picioarelor, am deschis usita de jos si am reasezat greutatea in dreptul lui 1950. Am actionat ca un automat. Eram inmarmurit de spaima.

Urmatorul lucru de care imi amintesc este vocea cuiva, care tipa la mine. O voce cunoscuta. Cand m-am uitat, l-am vazut pe tata.

– Ticalos mic ce esti, – striga el – cred ca ti-am spus foarte clar sa nu te apropii de ceasul asta!

Pentru prima data, bataia a fost o adevarata usurare. De atunci si pana la sfarsitul copilariei mele nu m-am mai dus in preajma orologiului. E drept ca am indraznit, la un moment dat, sa pun cateva intrebari prudente despre stramosii mei. Tata s-a aratat foarte rezervat. Ori de cate ori il intrebam cate ceva, se uita in gol si spunea:

– In anii copilariei mele, s-au petrecut lucruri pe care nici eu nu le inteleg, baiete. Intr-o buna zi, o sa-ti povestesc totul.

S-a prapadit pe neasteptate, de pe urma unei pneumonii, cand eu implinisem treisprezece ani. A fost un mare soc financiar si emotional. Mama a fost nevoita sa vanda, printre alte lucruri, si vechea pendula. Aveam intentia sa transformam casa intr-o pensiune, ca sa putem supravietui, cand, pe neasteptate, dezvoltarea industriala a orasului a sporit valoarea unui teren pe care-l aveam intr-un alt cartier. Ma tot gandisem la batranul orologiu si la experienta pe care o traisem dar au intervenit altele: anii de colegiu, apoi sederea in Vietnam – acolo am fost ceva ce s-ar putea numi un functionar glorios, cu gradul de capitan – si n-am avut cum sa caut ceasul mai devreme de inceputul anului 1966. I-am dat de urma cu ajutorul misitului care-l cumparase de la noi si am platit de trei ori mai mult decat luasem pe el. Dar stiam ca merita.

Greutatea alunecase pana in dreptul numarului 1966. Coincidenta m-a facut sa tresar. Apoi, a aparut ceva si mai interesant. In partea de jos a pendulei, am gasit o comoara, ascunsa sub tablie: jurnalul bunicului meu. Prima insemnare era datata 18 mai 1904. Stand in genunchi, cu jurnalul bunicului in mana, m-am hotarat sa fac o incercare. Oare experienta pe care o traisem in copilarie fusese reala sau doar o simpla nalucire? Nu m-am dus cu gandul, atunci, chiar la data notata la inceputul jurnalului. Cu toate astea, cu un gest firesc, am pus greutatea in dreptul lui 1904. In ultima clipa, ca masura de precautie, am insfacat greutatea de cristal. La atingerea ei, m-a cuprins un val de caldura si am avut senzatia clara ca bucata aceea de cristal vibreaza. De data asta, n-am mai simtit nici un fel de ameteala. Cu un usor sentiment de umilinta, tocmai eram pe punctul sa renunt, cand am privit mai atent in jur. Holul era aranjat altfel decat il stiam. Covoarele aveau culori mai stinse, grelele draperii demodate erau facute dintr-o catifea de culoare intunecata. Inima imi batea cu putere. Ma ingrijora gandul ca am sa fiu gasit acolo si n-am sa fiu in stare sa ofer nici o explicatie. Totusi, dupa cateva clipe, mi-am dat seama ca, in casa, domnea o liniste deplina. Nu se auzeau decat bataile ceasului. M-am ridicat. Vedeam totul cu ochii mei si, cu toate astea, nu-mi venea deloc sa cred ca minunea se petrecuse din nou.

Am iesit apoi in oras si am constatat ca lucrurile evoluasera, de la prima mea experienta. Nu foarte mult, ce-i drept era, totusi, abia inceputul veacului nostru. In curtile din spatele caselor se zareau vaci si cotete pentru pasari. Nu prea departe, se vedea intinderea preeriei. Adevarata dezvoltare inca nu incepuse si nici un semn nu prevestea orasul de astazi. Dupa toate probabilitatile, era anul 1904. Plutind pe un nor de emotii contradictorii, am inceput sa ma plimb de-a lungul trotuarului de lemn. Am trecut pe langa cativa oameni, mai intai un barbat, apoi o femeie S-au uitat la mine cu o privire plina de uimire. Acum sunt constient de asta, dar atunci abia daca i-am bagat in seama. N-am coborat cu picioarele pe pamant decat in clipa cand m-am intalnit cu doua doamne care veneau din directie opusa, pe acelasi ingust trotuar de lemn. Abia atunci mi-am dat seama ca aveam in fata ochilor, in carne si oase, persoane care traisera la inceputul secolului. Purtau fuste lungi pana in pamant, care fosneau la fiecare pas. Era o zi calda, dar se vede treaba ca, mai devreme, plouase. Se zareau urme de noroi pe tivul fustelor.

Cea mai in varsta dintre doamne m-a privit si a zis:

– Ia te uita! Joseph Maynard! Deci, pana la urma, ai sosit la timp ca sa fii de fata la inmormantarea bietei tale mame De pe ce meleaguri ti-ai luat hainele astea ciudate?

Fata n-a rostit o vorba. Se uita la mine si atat.

Eram pe punctul sa spun ca eu nu eram Joseph Maynard, dar mi-am dat seama ca n-ar fi fost deloc intelept. Pe urma, mai era si insemnarea pe care bunicul o facuse in jurnal, in ziua de 18 mai. Mi-o aduceam aminte perfect:

„M-am intalnit cu doamna Caldwell si cu fiica ei, Marietta, pe strada. Nu-i venea sa creada ca m-am intors acasa, sa asist la inmormantare'.

Un gand mi-a strabatut mintea cu iuteala fulgerului, lasandu-ma buimac si, totusi, indiferent. Daca asta era doamna Caldwell si cealalta fata ei, daca asta era intalnirea cu pricina, atunci

Doamna Caldwell tocmai mi se adresa:

– Joseph Maynard, as vrea sa ti-o prezint pe fiica mea, Marietta. Tocmai vorbeam cu ea despre inmormantare, nu-i asa, iubita mea?

Fata continua sa se uite la mine.

– Chiar asa, mama? zise ea.

– Bineinteles ca despre asta discutam. Nu-ti amintesti? Doamna Caldwell parea enervata. Marietta si cu mine o sa venim maine la inmormantare, a continuat ea, grabita.

Document online: Holopoem - estetica paradoxismului poemul reflectarii sacrului intreg cosmic in partea-autor / eu poetic Lucrare: Perioada pasoptista - tendinte de ordin cultural si literar

– Parca spuneai ca urma sa mergem la ferma familiei Jones, spuse Marietta, pe un ton foarte linistit.

– Marietta, cum poti sa spui asa ceva? Era vorba de programul nostru de poimaine. Daca am facut, totusi, vreun aranjament de felul asta, va trebui sa-l schimbam.

Parea, din nou, stapana pe situatie.

– Am fost intotdeauna in relatii prietenesti cu mama dumitale, domnule Maynard, nu-i asa, Marietta? mai spuse ea, pe un ton plin de intelesuri.

– Mie mi-a fost totdeauna draga, raspunse Marietta, si abia daca se simtise accentul pe care-l pusese pe cuvantul mie.

– Atunci, ne vedem maine la biserica, la ora doua, zise iute doamna Caldwell. Hai sa mergem, Marietta.

M-am dat la o parte, sa le las sa treaca, si am luat-o iar spre casa. Am cercetat toate camerele, nestiind daca voi da sau nu peste trupul neinsufletit, dar am constatat ca fusese ridicat de acasa.

Incepeam sa am un sentiment de vinovatie. Propria mea mama murise in 1963, cand eu eram departe, in Vietnam. Avocatul familiei fusese cel care se ocupase de inmormantare. Mi se intamplase adesea, in noptile fierbinti din jungla, sa-mi imaginez casa pustie in care ea zacuse. Mi se parea, atunci, ca asta era tot ceea ce puteam face spre a ma apropia de realitate. Asemanarea dintre cele doua situatii ma deprima.

Am incuiat usa, am tras ceasul, reasezand greutatea in dreptul anului 1966, si m-am reintors in secolul XX. Umbra intunecata a mortii s-a indepartat incet si m-am trezit din nou fata in fata cu un gand ce nu-mi dadea pace:

„Oare Joseph Maynard chiar se intorsese in orasul sau natal, in ziua de 18 mai 1904? Si daca nu, atunci la cine se referea insemnarea pe care bunicul meu o facuse, in jurnalul sau, pe 19 mai?'

Insemnarea spunea, pur si simplu:

„Am asistat la inmormantare, in aceasta dupa-amiaza si am vorbit din nou cu Marietta'.

Am vorbit din nou asa scria acolo! Si daca eu fusesem cel care vorbisem cu ea, prima data, atunci insemna ca tot eu urma sa asist la inmormantare?

Mi-am petrecut toata seara citind jurnalul, in cautarea unui cuvant sau a unei fraze care sa-mi arate ca situatia era exact asa cum incepuse sa mi se arate. N-am gasit nici o singura referire la perioada imediat urmatoare, dar – dupa ce m-am gandit bine – lucrul mi s-a parut foarte firesc. Am presupus ca jurnalul cazuse in mainile cui nu trebuia.

Am ajuns la insemnarea in care Joseph Maynard si Marietta Caldwell isi anuntau logodna. Si, putin mai incolo, am ajuns si la ziua in dreptul careia sta scris „Astazi m-am casatorit cu Marietta!' In momentul acela, m-au trecut toate sudorile si am pus jurnalul deoparte.

Intrebarea era urmatoarea: „Daca eu facusem toate astea, atunci ce se intamplase cu adevaratul Joseph Maynard? Nu cumva singurul fiu al strabunicilor mei murise, pe la vreo margine de America, nestiut de cei intre care copilarise?'

Mi s-a parut explicatia cea mai verosimila, de la bun inceput M-am dus la inmormantare si orice indoiala s-a risipit. Dintre toti cei prezenti acolo am fost singurul purtator al numelui Maynard, in afara de raposata mea bunica. Dupa aceea, am discutat cu avocatul familiei si am devenit proprietarul formal al tuturor bunurilor.

Apoi, m-am asternut pe treaba, ca sa ma asigur ca tatal meu avea sa se nasca. Pentru un barbat care stia sigur ca aceasta casatorie urma sa aiba loc, Marietta era, totusi, o fata surprinzator de greu de abordat. Mai avea un admirator, un tanar pe care imi venea sa-l stang de gat, ori de cate ori il vedeam. Baiat cu un temperament vulcanic, dar sarac. De aceea, parintii Mariettei nu-l prea aveau la suflet; ei insa se pare ca nu-i prea pasa.

In cele din urma, pentru ca nu-mi puteam permite sa pierd, am incalcat regula jocului. I-am spus doamnei Caldwell ca as dori sa inceapa s-o indemne pe Marietta sa-l ia pe celalalt. Cat despre mine, trebuia sa ma critice cat mai mult. I-am sugerat ca ar putea sa-i spuna fetei ca eu nu sunt genul de om pe care sa te bizui. Intr-o buna zi, de pilda, as fi fost capabil sa-mi fac bagajele si sa plec in vreun colt uitat de lume, tarand-o dupa mine spre cine stie ce greutati.

Asa cum incepusem sa banuiesc, fata avea o fire aventuroasa. Nu stiu exact in ce masura a fost mama ei in stare sa-i schimbe atitudinea, dar, dintr-o data, Marietta a devenit mai prietenoasa. Pe viitor, eram atat de preocupat sa o cunosc, incat jurnalul aproape ca imi iesise din minte. Dupa ce ne-am logodit, l-am cautat si am constatat ca logodna avusese loc exact in ziua notata acolo. Atunci, m-a cuprins spaima. Iar cand Marietta a fixat ziua cununiei exact in data din jurnal, m-am trezit si mai tare la realitate si am inceput sa judec situatia in modul cel mai serios. Daca faceam jocul pana la capat, urma sa devin propriul meu bunic. Daca nu-l faceam, ce-ar fi urmat?

Tot gandindu-ma, imi simteam mintea din ce in ce mai pustie. Atunci, am cautat prin casa pana am gasit un caiet imbracat in piele, aproape identic cu cel pe care fusese scris jurnalul. Am copiat, cuvant cu cuvant, toate insemnarile si am pus noul jurnal sub tablia din partea de jos a pendulei. Presupun ca, de fapt, este vorba de unul si acelasi jurnal, pana la urma. Eu l-am pus in ascunzatoare, si tot eu l-am descoperit, mai tarziu.

Marietta si cu mine ne-am casatorit, asa cum stabilisem si, curand, toate semnele ne-au ajutat sa ghicim ca tatal meu avea sa se nasca, la timpul cuvenit – fireste, insa ca Marietta nu vedea problema in aceiasi termeni.

Povestirea suferi o mica intrerupere, cand se facu auzit glasul acru al unei femei:

– Domnule Maynard, cu alte cuvinte vrei sa spui ca ai mers pana la capat cu jocul de-a casatoria si ca acea biata fiinta urmeaza sa aiba un copil?

Maynard ii raspunse cu blandete:

– Toate astea s-au intamplat candva, la inceputul veacului.

Femeia se inrosi la fata:

– Cred ca e povestea cea mai ingrozitoare pe care am auzit-o vreodata!

Maynard se intoarse spre ceilalti, cu un aer intrebator:

– Voi ce parere aveti? Nu considerati ca un om are, totusi, dreptul moral sa-si asigure propria nastere?

– Deh, incepu un barbat cu o voce incarcata de indoieli.

– Nu credeti ca ar fi mai bine sa-mi termin povestea, inainte de a discuta? zise Maynard. Apoi continua:

– Problemele au inceput sa apara, aproape imediat. Marietta dorea sa afle unde ma duceam, in zilele in care dispaream de acasa. Ma supunea unor adevarate interogatorii despre trecutul meu. Unde fusesem pana atunci? Ce locuri vizitasem? Ce ma indemnase sa-mi parasesc caminul parintesc, atunci, la inceput? Si, pentru bunul motiv ca nu eu eram Joseph Maynard, n-a durat mult pana sa incep sa ma simt sub papuc. Avusesem intentia sa stau cu ea macar pana la data nasterii copilului, facand doar incursiuni sporadice in lumea mea. Dar se tinea dupa mine prin toata casa. Aproape ca m-a surprins cand manevram ceasul, in vreo doua randuri. Eram din ce in ce mai alarmat. Apoi, mi-am dat seama ca Joseph Maynard trebuia sa-si paraseasca din nou epoca, de data asta pentru totdeauna.

La urma urmei – ma gandeam eu – ce sens avea sa-mi asigur propria mea nastere, daca tot nu puteam face mai mult de atat? Aveam o viata de trait, 1967 si anii de dupa aceea. Se mai punea si problema unei alte casatorii si a unor copii care sa duca mai departe numele familiei.

In cele din urma, mi-am luat inima in dinti. Nu aveam de ales.

Aici, Maynard fu din nou intrerupt de aceeasi femeie care vorbise si prima data:

– Domnule Maynard, cum poti sa stai acolo atat de linistit si sa ne spui ca ai parasit-o pur si simplu pe acea biata fata cu pruncul in pantec?!

Maynard isi ridica mainile spre tavan, cu un aer neajutorat:

– Ce altceva puteam sa fac? La urma urmei, era inconjurata de familia ei, care ii purta de grija. Am mers pana acolo incat mi-am spus ca Marietta s-ar putea, curand, recasatori cu tanarul acela impetuos Desi, sa fiu sincer, ideea imi displacea.

– De ce n-ai adus-o aici, cu dumneata?

– Pentru ca eu aveam nevoie ca acel copil sa se nasca acolo si atunci.

Femeia deveni alba ca varul. Aproape ca nu reusea sa spuna ce gandea, din pricina furiei:

– Domnule Maynard, nu cred ca mai doresc sa raman sub acoperisul dumneavoastra.

Maynard ramase inlemnit.

– Doamna, dumneavoastra chiar credeti povestea pe care v-o spun?

Ea clipi de cateva ori si spuse „Aha!' Apoi, se lasa pe spatarul scaunului si incerca sa rada, cu oarecare stanjeneala. Mai multe persoane se amuzara pe seama ei, dar nu erau prea convinse.

Maynard isi continua povestea:

– Nici nu va puteti imagina cat de vinovat ma simteam. De cate ori intalneam cate o fata draguta, imaginea Mariettei mi se arata in fata ochilor, precum o stafie. Mi-a luat mult timp si mult efort sa ma conving pe mine insumi ca ea murise, probabil candva prin anii '40 sau poate chiar mai devreme. Si totusi, dupa numai patru luni, nu mai reuseam sa-mi amintesc chipul ei, cu exactitate.

Apoi, intr-o noapte, la o petrecere, am cunoscut-o pe Joan. De cum am vazut-o, mi-a amintit de Marietta. Si n-a fost nevoie de mai mult. Trebuie sa recunosc ca ea a fost cea care s-a napustit asupra mea. Mi-a parut bine, totusi, pentru ca – daca n-as fi avut de-a face cu o persoana ca Joan, care sa ma impinga de la spate – nu sunt sigur ca m-as fi incumetat.

Ne-am casatorit, si, conform obiceiului, am trecut-o peste pragul vechii noastre case. Dupa ce i-am dat drumul din brate, s-a uitat la mine lung de tot, cu o privire tare ciudata. In cele din urma, mi-a spus incetisor:

– Terry, vreau sa-ti fac o marturisire.

– Da?

Nu-mi trecea prin cap ce-ar fi putut spune.

– Terry, am un motiv foarte serios pentru care m-am grabit sa ma marit cu tine.

Am simtit ca se casca pamantul sub mine. Mai auzisem eu de fete care se grabeau sa se marite, din anumite motive.

– Terry, o sa am un copil.

Si spunand acestea, veni spre mine si imi trase doua palme, peste fata. Cred ca, in viata mea, n-am ramas mai incremenit de uimire.

Aici, Maynard facu o pauza si isi plimba privirile prin incapere. Musafirii se holbau unii la altii, stingheriti. In cele din urma, femeia care se manifestase atat de critic spuse cu satisfactie:

– Bine ti-a facut!

– Credeti ca am meritat una ca asta?

– Orice om care se tine de asemenea lucruri

– Bine, doamna, protesta Maynard, dar nu uitati ca eu descoperisem ca daca nu devin propriul meu bunic, n-am sa ma mai nasc niciodata. Dumneavoastra ce ati fi facut, in situatia mea?

– Mie imi suna a bigamie, spuse un barbat. Evident, nu pot sa fiu de acord cu o femeie care incearca sa vare pe gatul unui barbat propriul ei copil nelegitim. Ma si mir de tine, Joan.

Era un vechi prieten al familiei Maynard care, acum, auzea povestea pentru prima oara.

– O femeie impinsa de disperare e in stare de orice, murmura Joan.

– Sa fie oare bigamie, daca prima sotie a murit, dupa toate probabilitatile, de o generatie si mai bine? zise Maynard, pe ganduri. Apoi, izbucni:

– In plus, trebuia sa iau in calcul soarta intregii omeniri.

– Ce vrei sa spui? se auzi din mai multe parti.

Maynard raspunse cu sinceritate neafectata:

– Incercati sa va imaginati ce forte colosale se ascund in spatele acestei calatorii in timp. Eu nu sunt om de stiinta, dar vad, cu ochii mintii, imaginea acestui univers alcatuit din materie miscandu-se prin timp, dupa legile stricte dictate de energie. In comparatie cu o asemenea forta, bomba atomica nu e nimic mai mult decat o biata palpaire de lumina strapungand un intuneric fara inceput si fara sfarsit. Acum, inchipuiti-va ca, intr-un anumit moment al acestui proces progresiv spatiu-timp, un anumit copil care ar fi trebuit sa apara, intr-un anumit loc si la un anumit moment, n-ar mai aparea deloc. Si, deoarece acest copil despre care va vorbesc a devenit, apoi, tatal meu, va intreb daca el si eu am fi continuat sa existam, in cazul in care copilul care a fost el nu s-ar fi nascut deloc. Si daca noi n-am fi aparut pe lume, oare brusca noastra disparitie ar fi afectat restul universului sau nu?

Maynard se apleca inainte si continua, solemn:

– Eu cred ca da. Cred ca o asemenea intamplare ar afecta toata alcatuirea universului. Ba mai mult: cred ca intregul univers ar fi disparut, uite-asa, ca un balon de sapun. Echilibrul vietii este, cu siguranta, extrem de sensibil. O cat de mica greutate pusa, in plus, pe unul din talerele balantei, o cat de slaba legatura rupta, si gata, toata structura se prabuseste. Avand in minte o asemenea posibilitate, puteam eu oare sa procedez altfel decat am facut-o?

Dadu din umeri, isi departa palmele a neputinta intrebatoare si se lasa pe speteaza scaunului.

Urma un moment de tacere. Apoi, un barbat spuse:

– Ei bine, mie mi se pare ca amandoi ati capatat exact ce-ati meritat.

Si continua, privind incruntat spre Joan:

– Te cunosc de trei ani si ne-am vazut din cand in cand, dar nu stiu nimic de existenta vreunui copil. S-a prapadit de mic sau ce s-a intamplat? Si, daca a murit, de ce mai e nevoie sa scoateti la vedere toate rufele murdare din familie?

Maynard rase:

– Joan, ar fi bine sa termini tu povestea.

Sotia lui arunca o privire spre ceas.

– Crezi ca mai e vreme, dragule? Mai sunt numai douazeci de minute pana la miezul noptii. Noaptea de Anul Nou e importanta, pentru fiecare din noi.

– Scurteaz-o, atunci.

Joan incepu sa vorbeasca:

– Vedeti, de fapt temerile lui Terry cum ca mult prea curioasa Marietta l-ar putea vedea plecand spre viitor sau revenind in trecut, erau intemeiate. Pana la urma, intr-o buna zi, l-a vazut cum disparea. E limpede ca asa a fost, daca va ganditi bine. Pentru ca, daca l-ar fi prins cand se intorcea, ar fi facut, pe loc, o criza de isterie. In situatia data, insa, a avut ragazul sa se framante din tot sufletul, si, apoi, sa-si revina, incet, incet. Nu-i de mirare, deci, ca il urmarea pretutindeni prin casa, ca o cata artagoasa. O multime de cuvinte ii stateau pe buze, dar nu indraznea sa le rosteasca. Prin urmare, l-a vazut venind si plecand in mai multe randuri. Repetandu-se, experienta parea din ce in ce mai putin inspaimantatoare si, in final, a inceput sa devina curioasa, intr-una din zile, el s-a trezit inaintea ei si i-a lasat un bilet, pe perna, prin care ii spunea ca va lipsi doua zile. Dupa ce a citit biletul, ea s-a pregatit de calatorie: s-a imbracat, a luat toti banii care erau in casa si a coborat din dormitor spre locul unde se afla orologiul. Il cercetase dinainte si isi facuse o idee despre felul cum ar trebui sa functioneze. Vazu ca, si de data aceasta, anul fixat era 1967. Trase de greutatea din cristal, asa cum il vazuse pe sotul ei facand si, curand, o apuca un soi de ameteala puternica. Iat-o, deci, in plin secol XX, chiar daca nu si-a dat seama de diferente, de la bun inceput. Cand a iesit din casa, s-a trezit in miezul unui adevarat cosmar. Cand a vrut sa traverseze, un mecanism monstruos s-a napustit asupra ei si, apoi, s-a oprit cu un scartait puternic. Un barbat furios a scos capul pe fereastra si a luat-o la zor.

Tremurand din tot corpul, a ajuns iar pe trotuar, mai mult moarta decat vie de spaima. A inceput sa devina mai precauta si a invatat foarte repede sa se descurce. Dupa nici jumatate de ceas, a ajuns in dreptul unei vitrine pline de rochii. A intrat in magazinul cu pricina, a scos banii pe care ii avea si a intrebat-o pe vanzatoare daca erau buni. Fata l-a chemat pe seful ei. El a trimis una din bancnote la banca cea mai apropiata, sa vada daca e autentica.

Apoi, Marietta si-a cumparat o rochie, un costum, lenjerie de corp, accesorii si pantofi. Cand a iesit din magazin, desi tremura la gandul ca a indraznit sa puna pe ea asemenea haine nerusinate, era cat se poate de hotarata. Se simtea ostenita, asa incat s-a intors acasa si apoi, in vremea ei.

Zilele treceau si ea devenea din ce in ce mai indrazneata. Nu prea intelegea exact care sunt intentiile sotului ei si, deci, era banuitoare. Nu avea nici un punct de reper dupa care sa judece cat de departe se putea merge in acest secol XX, cat de mult insemna „a fi modern' pentru o femeie a acestei vremi. A invatat sa fumeze, desi, la inceput, simtea ca se sufoca. A invatat sa bea, desi, dupa primul pahar, a dormit neintoarsa timp de o ora. Si-a gasit o slujba, la un magazin. Patronii au fost de parere ca accentul ei demodat le va face placere clientilor. A fost concediata in mai putin de o luna, motivul principal fiind acela ca se apucase sa imite accentul celei mai putin educate dintre vanzatoare si, in parte, pentru ca uneori nu venea deloc la serviciu.

Acum era foarte sigura ca urma sa aiba un copil. Si, pentru ca sotul ei inca nu o abandonase de tot, i-a spus si lui. Cred ca nutrea speranta ca el ii va face marturisiri complete, dar n-as putea baga mana in foc pentru asta. E greu sa stii exact ce e in capul unei femei sau al unui barbat. Oricum, n-a mers. La scurta vreme, el a plecat si nu s-a mai intors.

Era furioasa, pentru ca ghicise cam ce planuri isi facuse el. Si totusi, in ea se dadea o lupta. Pe de-o parte, se afla in situatia femeii dispretuite de barbatul ei. Pe de alta, se afla si in situatia femeii care se simte in stare sa lupte cu soarta, s-o schimbe.

Atunci, si-a incuiat casa. A anuntat ca pleaca intr-o calatorie. Ajunsa iar in 1967, si-a gasit o slujba si a inchiriat o camera, folosindu-se de numele de fata al mamei ei: Joan Craig. A facut ce a facut si a fost invitata la o petrecere unde stia ca il va intalni pe Terry Maynard. Coafura cea noua si hainele moderne pe care le imbracase au facut ca asemanarea dintre ea si Marietta sa fie destul de vaga.

S-a casatorit cu individul si, drept pedeapsa pentru felul cum se gandise el sa scape de ea, i-a oferit cea mai mare surpriza si l-a lasat sa dea cu capul de pragul de sus. Si, daca ne gandim bine, ce-i mai ramanea de facut Mariettei? Cand un barbat se insoara cu o femeie de doua ori, ba a doua oara chiar fara sa stie cine e ea, nu poate fi decat dragostea la mijloc Doamne, Dumnezeule, mai sunt trei minute pana la miezul noptii. Trebuie sa ma duc sa hranesc tancul.

Si Joan sari in picioare si disparu in directia holului.

Dupa vreun minut de la plecarea ei, un barbat rupse tacerea:

– Mai, sa fie! Deci, nu numai ca esti propriul tau bunic Pe deasupra, te-ai mai si casatorit cu propria ta bunica, in 1970. Nu ti se pare ca asta complica nitelus lucrurile?

Maynard dadu din cap.

– E singura solutie, nu intelegeti? Avem un copil, in trecut. El creste si devine tatal meu. Toti ceilalti copii care se vor mai naste vor ramane aici, sa duca mai departe numele familiei. Eu, unul, ma simt mult mai in largul meu, acum.

In departare, incepura sa se auda zgomotele obisnuite ale miezului de noapte de An Nou. Maynard isi ridica paharul:

– Doamnelor si domnilor, ridic acest pahar pentru viitor, pentru anul 1971 si tot ce mai vine dupa el.

Dupa ce toata lumea bau, se auzi o voce sfidatoare, de femeie:

– Si, acum, sotia ta Joan s-a intors?

Maynard facu semn ca da.

– Ce nu inteleg eu, continua ea, e un singur lucru: ai spus ca cifrele scrise pe acel pendul mergeau pana la 1970. Ei bine, 1970 tocmai s-a incheiat.

– Cum? zise Terry Maynard. Brusc, il cuprinse panica. Se ridica pe jumatate, varsand aproape tot din ce mai ramasese in paharul pe care-l avea in fata. Apoi, se lasa la loc incetisor, mormaind:

– Sunt sigur ca totul o sa fie bine. Soarta nu poate fi chiar atat de ironica.

Femeia care se aratase atat de aspra se ridica deodata in picioare. Buzele i se subtiasera.

– Domnule Maynard, n-ai de gand sa te duci sa vezi?

– Nu, nu, totul e bine. Sunt convins. Mai e loc si pentru alte cifre, sub greutatea ceasului. Pur si simplu trebuie sa mai scrijelesc, acolo, si alte cifre. Sunt sigur ca asa trebuie sa fie.

Un barbat porni, cu pasi nehotarati, spre usa de la intrare. Se intoarse cu fruntea incretita:

– Poate ca e bine sa stiti ca ceasul despre care vorbeati s-a oprit exact la miezul noptii.

Maynard nu se clinti. Continua sa mormaie:

– Sunt sigur ca totul o sa fie bine.

Doua femei se ridicara.

– Ne ducem sus sa o cautam pe Joan, zise una dintre ele.

Se intoarsera aproape imediat.

– Nu e acolo. Nu-i nici urma de ea.

Cei trei care plecasera spre sufragerie inainte ca Terry sa-si inceapa povestea, aparura si ei. Unul dintre ei, un barbat, li se adresa tuturor, vesel nevoie mare.

– E trecut de miezul noptii, deci banuiesc ca ati ajuns la sfarsit

Si adauga, privind iute spre Maynard:

– Le-ai spus ca cifrele se termina cu 1970?

Musafirii incepura sa se foiasca, smulgandu-se din inlemnire. Barbatul continua sa le vorbeasca, la fel de vesel:

– Cand am auzit-o eu, era in 1968 si tocmai la miezul noptii ceasul se oprise.

Cineva a spus:

– Disparuse Joan cu aproximativ trei minute inainte?

– Da.

Mai multi oaspeti iesira in hol ca sa se uite la ceas. Cuvintele erau purtate inapoi

– Pe legea mea, s-a incheiat in 1970 Ma intreb daca Maynard are un nou numar gravat in fiecare an Ei, Pete, ia greutatea Nu, eu ma simt putin cam prost de cand am aflat de povestea asta Maynard a fost intotdeauna un tip excentric Am zis bine, nu-i asa?

Mai tarziu, pe masura ce oaspetii plecau, o femeie spunea tanguitor:

– Dar daca a fost doar o gluma, de ce nu s-a mai intors Joan?

O voce stearsa rasuna din intuneric, de dupa usa Sotii Maynard sunt un cuplu atat de interesant, nu-i asa?