Holopoem
(creat in lb. valaha / dacoromana din holo-, intreg" + -poem
Prin holopoem, in
estetica paradoxismului, este desemnat poemul reflectarii sacrului intreg cosmic in partea-autor
/ eu poetic, parte ce-i da dreptul de a participa la o ordine cosmica,
bineinteles, prin angajarea raportului filosofic-zalmoxian parte - intreg, in concordanta si cu principiile holografiei, ale holonului / integronului etc.
Privita empiric, problema se prezinta
astfel: daca sacrul intreg cosmic - care este Samos (Soarele-Mos / Tatal-Cer),
adica Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei -, intreg din care suntem parte,
se afla in fata unei unei oglinzi pe masura, bineinteles, continuta in sine,
reflectarea are loc "la cel mai inalt grad de fidelitate; este "oglinda
absoluta"; eul poetic nu poate fi nicicand "oglinda" pe masura sacrului intreg
cosmic, dar oglinda-parte este de vreme ce si ens-ul se releva drept parte;
daca "oglinda absoluta" in care se reflecta sacrul intreg cosmic se sparge in
doua parti aproximativ egale, el, intregul cosmic se poate vedea in intregime
si intr-una din jumatatile de oglinda, cu o fidelitate chiar foarte apropiata
de a "absolutei oglinzi"; daca jumatatea de oglinda se imparte iar in doua, se
poate spune ca intregul se poate reflecta cu buna fidelitate si intr-un sfert
din "absoluta oglinda"; daca sacrul intreg cosmic este infinit, desigur, si eu
am calitatea de a fi "infinit" (ca parte din sacrul intreg cosmic), cum, de
altfel, si reflectarea in oglinda-parte Pornind de aici, eul meu liric - in
functie de calitatea granulelor partii / oglinzii, in functie de calitatea
senzorilor din "dotarea bilogica" etc. - poate reflecta "fara frontiere",
oricand doreste, intr-un holopoem, sacrul intreg cosmic in uriesestile sale
metamorfoze. Dar sacrul intreg cosmic este salasul
universurilor, este existenta totala; avem in vedere universul biologic (cel cu
organisme vii), universul fizic (unde "se neglijeaza introdeschiderile si
prezenta organismelor vii"), informationalul univers ("cu organisme vii cu
constiinta, producatoare de stiinta, tehnologie, arta / cultura") etc. O
problema speciala ridica holopoemul dinspre integron - concept lansat de Fr. Jacob, sinonim holonului lui A. Koestler; filosoful M. Draganescu ne incredinteaza ca,
potrivit conceptului de integron al lui Fr. Jacob, fiintele vii se constituie
«printr-o serie de impachetari; fiecare impachetare este un integron; viata se
prezinta atunci sub forma unei ierarhii de integroni; am fi de acord cu un
asemenea punct de vedere daca fiecare integron ar reprezenta si o integrare
fenomenologica asiguratoare a unitatii si continuitatii» (DILM, 333). Integrarea fenomenologica asiguratoare a unitatii sacrului intreg
cosmic era si problema fundamentala a Zalmoxianismului, a Mesagerului Celest.
Un astfel de holopoem intre altele, este si Noul Turn Babel reprodus integral mai jos, in cadrul articolului «Titlu» (infra), ori mai recentul, «Pamantul vazut ca o varza»: Multumesc, Doamne, ca ma lasi / sa stau calare, /
pe-aceasta-nsomnorata protuberanta a soarelui, / chiar in dreapta Ta! /
De-aici vad bine pamantul, / si-l aleg, Doamne, intre doua respiratii, / pentru
vremelnicia germinatiei de gand, / pentru fosnetul oceanelor de neuroni //
Cum respiri, Tu, Doamne, o data / la
saptezeci de milioane de ani inmuguriti, infrunziti, infloriti, / roditi,
vestejiti, poleiti in arama, in aur, in argint, in toate // Examinat mai cu
atentie, Doamne, / pamantu-i ca o varza bine-nfoiata, / cu magnetica-i radacina
infipta adanc, / in temeiul protuberantei mele, / cu frunzele marginase batute
de vantul solar, / cu oamenii-purici albi, galbui, rosii, negri, / cu limacsii
abandonati de cochilii, / cu coropisnite, cu crapi, cu egrete, / printre
frunzele centrului-cap-chelit, / cap intarindu-se, cocandu-se / in sublimele
raze roase de fluturi / raze al caror rumegus curge / in crestetul
verzei-pamant, / parlind cate ceva, parguind o parte // Doamne, intre
frunzele verzei-pamant, / e-atata viermuiala, e-atata moarte curgand imediat, /
din orice nastere! Miscarea frunzelor, panica starnita / de vantul
asurzitor, de prapastiile cascate intre fiinte! / Gandeste-te, Doamne,
regandeste-Te, / in frunzele verzei-pamant! / Ca bobul de roua rostogolit pe
nervuri, in dimineti, inseamna / cataclism, avalansa, pustiire pe-o vale, / sau
pe toate plaiurile acelei privelisti, / ca tremurul fiecarei frunze e seism
intunecator de stea, / semanator de genune / Ai putea sa stai o clipa, / sa
regandesti veritabila, dreapta lumina, Doamne, / chiar si pentru
varza-pamant! // Ce cauta farfuriile, discurile, Doamne, la varza-pamant / atent la
circumferinta pietrelor, / unele-s gravide, Doamne, / dupa atatea potoape, /
sub tot mai ofilit curcubeu: / stiu, /
vrei sa vad ca omul din zorii istoriei, dar. (TFul, 83 sq.)
