I.L.Caragiale - D-l Goe - caracterizare

I. L. Caragiale

D-l Goe

I.L.Caragiale este alaturi de Eminescu si Creanga unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Este autorul a patru comedii (O scrisoare pierduta, O noapte furtunoasa, Conul Leonida fata cu reactiunea, D'ale carnavalelor) a unei drame (Napasta), a publicat nuvele (Doua loturi, O faclie de Paste, In vreme de razboi etc) si schite, adunate in volumul "Momente si schite", aparut in 1901.

Caragiale este considerat creatorul schitei in literatura romana, desi aceasta specie a fost cultivata si de alti scriitori (Emil Garleanu, Alexandru Gratescu Voinesti); ii revine acest merit deoarece el a atins perfectiunea artistica. Personajele schitei lui Caragiale sunt selectate din diferite medii: din familie si scoala, din presa, justitie, din viata moderna sau din viata politica. Schitele D-l Goe si Vizita satirizeaza contrastul dintre pretentiile unor parinti de a fi buni educatori si ceea ce sunt in realitate (ingaduitori peste masura).
Schita este o opera epica in proza de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care participa un numar mic de personaje surpinse intr-un moment semnificativ al existentei lor. Titlul schitei poarta numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat apelativul "domnul" prin care anticipeaza intentiile sale ironice. El sugereaza si faptul ca autorul inverseaza cele doua universuri umane (cel al copilului si al maturului), intrucat Goe se comporta ca "un om mare",pe cand cele trei cucoane " se copilaresc" pentru a fi pe placul "puisorului".

Fiind o schita, Caragiale nareaza faptele intr-o anumita ordine, determinata fiind doar de un singur moment semnificativ din viata personajului pricipal: Calatoria cu trenul pana la Bucuresti in compania celor trei doamne: mam-mare, mamitica si tanti Mita.
Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul faptelor si al personajelor, caci schita este o opera epica in care exista narator, personaje si actiune.
Intamplarile narate intr-o succesiune logica se constituie in momente ale subiectului literar. Astfel, in expozitie aflam ca "tanarul Goe" impreuna cu "cele trei doamne frumos gatite", asteapta cu nerabdare pe peronul din Urbea X, trenul accelerat care trebuie sa le duca la Bucuresti. Autorul precizeaza inca de la inceput un amanunt semnificativ care arunca o lumina cruda asupra mentalitatii unor parinti si anume faptul ca Goe este dus la Bucuresti "ca sa nu m-ai ramana repetent si anul acesta".
Goe este imbracat intr-un frumos costum de marinar si este "imapacientat" si "incruntat" deoarece trenul nu soseste. Deprins sa i se indeplineasca orice dorinta, Goe ordona sa vina trenul: "eu vreau sa vie".

O discutie filologica vizand pronuntarea corecta a cuvantului "marinar" se incheie cu concluzia surprinzatoare prin oraznicie, dar categorica: "Vezi ca sunteti proaste amandoua."
Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga actiunii. Cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor "cu barbatii". Calatoria cu trenul este evenimentul datoria caruia i-a nasteresi se dezvolta actiunea schitei.

Desfasurarea actiunii curpinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a insotitoarelor sale pana la Bucuresti admirabil gradate si desfasurate intr-un timp relativ scurt.
Folosind ca principal mod de expunere dialogul, autorul ni-l arata pe Goe cum scoate capul pe fereastra, dar este apostrofat de un tanar care il "trage putin inapoi", sfatuindu-l sa nu scoata capul pe fereastra. "Mititelul" se smuceste si, raspunzandu-I oraznic uratului, scoate capul pe fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea palariei si a biletului de calatorie care era "in pamblica palariei" iar tipetele lui Goe, ca sa opreasca trenul, sunt zadarnice.

Sosind conductorul si cerand biletele, femeile il scuza pe Goe, fiindca biletul "era in pamblica palariei" care a zburat. "Dupa lungi parlamentari", cele trei cucoane sunt nevoite sa plateasca biletul puisorului, si o amenda "pe deasupra".
Afectoasa si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mam-mare ii ia apararea si, din aceasta disputa, odorul, tras de mana de o parte si de alta "se reazama in nas de clanta usii de la cupeu" si incepe sa urle. Totul se termina cu bine, caci bunica, prevazatoare ca de obicei, aluat "un berec" pe care i-l ofera lui Goe in locul palariei. Dupa ce se preface ca este suparat, mamitica ii da o "ciucalata" si scena i-a sfarsit prin pupaturi.
In timp ce cucoanele converseaza, Goe dispare de pe coridor. Mam-mare este disperat pana ce aude "bubuituri" in usa toaletei. Gratie interventiei conductorului, "captivul" este eliberat. Cucoanele rasufla usurate si il saruta pe Goe ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata absenta.

Mam-mare se hotareste sa stea pe culoar si sa-l pazeasca pe puisor asezandu-se "pe un geamantan strain".

Actiunea atinge punctul culminant, moment de maxima tensiune in desfasurarea actiunii, deoarece Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor lui mam-mare: "-Sezi binisor, puisorule, sa nu strici ceva". Trenul se opreste, lumea se alarmeaza, personajul de serviciu "umpla forfota", dar nimeni nu poate stii cine a tras semnalul, deoarece "mam-mare doarme in fundul pupeului cu puisoul in brate". Se constata totusi ca ata rupta si manivela rasturnata era "tocmai in vagonul de unde zburase mai adineauri palaria marinelului".
Deznodamantul marcheaza sfarsitul actiunii. Trenul porneste, iar in scurt timp pasagerii ajung la Bucuresti. Cucoanele se urca cu puisorul in birja si pornesc in oras, carandu-I birjarului sa le duca " la bulivar".
Compozitional, schita "D-L Goe" are o actiune conceputa linear, autorul urmarind aspectul tematic, gresita aducatie data de familie tanarului Goe, pe un singur plan. Din reluarea subiectului, scriitorul releva contrastul dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce vrea sa para aceasta familie (educata, culta, cinstita, cu un limbaj ales) si ceea ce este in realitate (inculta, necinstita, cu un limbaj de mahala). De aici de naste si hazul.
Construita in cea mai mare parte pe dialog, schita propune un numar redus de personaje: Goe, cele trei doamne, conducatorul, un tanar.
Limbajul viu, colorat, savoarea dialogurilor si naratiunea, naturaletea replicilor, succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor fac din acesta schita un adevarat "monument de arta literara".

Eseu: ADN-ul exista in genomul uman Document online: Proiect didactic biologie - transmiterea caracterelor ereditare-teoria cromozomiala a ereditatii

Ion Luca Caragiale

Considerati preliminarii:
Ion Luca Caragiale este cel mai mare dramaturg roman. Critica literara a remarcat exceptionala inzestrare a lui Caragiale pentru comic in comedii, si pentru analitic (analiza sufleteasca, psihologica) in nuvele si in drama Napasta. Deci se vorbeste de bivalenta spiritului caragian. In acest sens criticul literar Maria Vada Capesan considera ca dimensiunea operei lui Caragiale se intinde de la masca la hau (simbol al rasului - profunsime, adancime sufleteasca, zona ascunsa a constientei).

Viata si activitatea literara.
A nascut la 30 ianuarie 1852 in localitatea Haimanale de langa Ploiesti. Parintii: Luca si Ecaterina Caragiale. Caragiale s-a nascut intr-o familie cu traditii in domeniul dramaturgiei si al actoriei, astfel tatal sau a fost actor, apoi administrator de mosie. Unchii lui Costache si Iorgu au fost si ei actori, autori dramatici, si conducatori de trupe teatrale.

Studiile l-a urmat in scoala primara (1860-64) la Ploiesti; gimnaziul (1864-67) la Ploiesti; urmeaza apoi cursuri de arta dramatica la conservatorul din Bucuresti.

Debutul are loc in revista Ghimpele (1863).
Ocupa o serie de functii marunte. Este copist, corector, mai tarziu gazetar. Colaboreaza la mai multe ziare si reviste (Creatorul,Claponul,Alegatorul liber,Unirea democratica). In 1978 Titu Maiorescu il cheama la redactia ziarului Timpul. Eminescu il introduce la Junimea, unde isi citeste prima comedie O noapte furtunoasa.

- Perioada marilor creatii dramatice: O noapte furtunoasa (1879), Conul Leonida fata cu reactiunea (1879), O scrisoare pierduta (1884), D-ale carnavalului (1885), Napasta (1890)
- Perioda prozei scurte: volumul Momente (1901), volumul Nuvele si povestiri (1908)

Urmeaza un moment greu in viata lui Caragiale: procesul Caion. Acuzat pe nedrept plagiat (copiat), aparat la proces de Barbu-Stefanescu de la Vrancea. Caragiale si-a inaintat operele academiei spre a fi premiate, dar ei au fost respinse. Nemultumit din 1905 se stabileste la Berlin. Stabilirea la Berlin n-a insemnat insa o rupere totala de cei de acasa, asfel in anul 1907 in timpul rascoalelor taranesti Caragiale a scris un pampflet 1907. Din primavara pana in toamna. Scriitorul se stinge din viata in Berlin la 9 iunie 1912. Este adus in tara si ingropat in Bucuresti la cimitirul Belu.

In vreme de razboi

Alaturi de Ioan Slavici, Caragiale este in literatura noastra creatorul nuvelei realist psihologice. Universului comic din piesele de teatru si schite i se substituie in nuvela "In vreme de razboi" dimensiunea tragica a existentei umane.
Tema nuvelei este obsesia. Firul epic urmeaza linia unei compozitii clasice (expozitie, punct culminant si deznodamant), iar cele trei capitole, urmarind cresterea obsesiei lui Stavrache si transformarea ei in nebunie, creeaza o tipologie si compun un destin uman tragic aflat sub stapanirea neiertatoare a unei tare ereditare (defect congenital).
In capitolul I (adevarata expozitiune) se precizeaza datele esentiale despre hangiul Stavrache (negustor, proprietarul unei pravalii) si fratele sau popa Iancu din Pondeni (conducatorul unei bande de hoti, prinsa de stapanire). Pentru a scpa, popa Iancu se inroleaza voluntar in razboi, averea sa ramanand lui Stavrache.
Momentul intriga il constituie gandul care il chinuie pe hangiu in legatura cu intoarcerea fratelui sau, desi o scrisoare primita il asigurase ca acesta a murit. Tensiunea creste treptat, odata cu obsesia lui Stavrache, care este terorizat de imaginea fratelui si de presupusa replica a acestuia, devenita laitmotiv obsedant: "Gandeai c am murit, neica?". In acest capitol (al II-lea) se trece mereu din realitate in vis incat planurile se confunda, sugerand degenerarea psihica a personajului.
Punctul culminant si deznodamantul conflictului (capitolul al III lea) este reprezentat de momentul intalnirii dintre cei doi frati. Cand Iancu ii cere lui Stavrache o suma de bani pe care ii delapidase din banii regimentului, hangiul, ajuns la capatul incordarii psihice, innebuneste. Cu o arta desavarsita autorul analizeaza acum reactiile organice, atitudinile si comportarea eroului.
Intamplarile sunt tesute intr o ordine gradata si crescanda, iar actiunile eroului sunt dirijate treptat de presimtirea ca popa Iancu nu e mort, de obsesia intoarcerii fratelui si de starea de violenta din momentul confruntarii directe cu acesta. Autorul prezinta astfel un caz patologic, ce are ca mobil patima inavutirii. Stavrache este, in acelasi timp, un negustor necinstit, avar si nemilos, plasat fiind in contextul unui mediu social, in care setea de imbogatire are consecinte nefaste asupra individului, dezumanizandu l. de aici, drama.
Personajul principal este surprins atat din perspectiva povestitorului narator, din perspectiva sugerata de cadrul natural, cat si din perspectiva relatiei directe cu celelalte personaje (dialog) si a confruntarii cu sine (monolog).
In primul plan, scriitorul este cel care relateaza faptele si sugereaza inlantuirile cauzale. Caragiale realizeaza investigatia patologica prin relatari si descrieri, conturand, in acelasi timp, figura lui Stavrache in contextul nuvelei.
Al doilea plan, cel dialogat, este construit gradat, atat in real, cat si in halucinatiile personajului. In plan real, intalnirea dintre Stavrache si popa este realizata in dialoguri comprimate, insotite de indicatii de regie.
In capitolul al II lea, dialogul se concentreaza pe sublinierea starii de incordare, datorate temeri de a nu pierde averea.
Dialogul cu fetita (din capitolul al III lea) il situeaza pe Stavrache in lumea negustorilor, a hangiilor necinstiti, avari, nemilosi, evidentiind practicile marunte, surse sigure de imbogatire.
Dialogul viu si plin de miscare pregateste deznodamantul: nebunia lui Stavrache, care, odata declansata, face loc tonului relatarii si investigatiilor. Astfel ca, de a lungul celor doua pagini care incheie nuvela, apar doar cateva linii de dialog.
La nivelul spaimei halucinatorii, dialogul puncteaza obsesia: "Credeai c am murit, neica?". Trebuie subliniat insa monologul interior al personajului, care presupune si el o anumita gradatie, intr o interesanta cladire de ipoteze asupra starii eroului.
Din cea de a treia perspectiva, a cadrului natural, putem observa ca toate intamplarile se petrec noaptea (atat cele reale, cat si cele imaginare): popa vine la fratele sau noaptea, ii apare in halucinatii tot noaptea, fetita vine sa cumpere gaz si rachiu seara tarziu, tot noaptea Iancu se intoarce sa ceara bani fratelui sau.
Natura este perceputa prin sensibilitatea eroului, iar elementul auditiv devine pregnant: "Afara ploua maruntel ploaie rece de toamna, si boabele de apa prelingandu se de pe stresini si picand in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit ( . )"; sunetul repetat la infinit marcheaza obsesia ce se transfera din plan auditiv in creierul innebunit al lui Stavrache.
Caragiale nu descrie interioare, lumea de obiecte din jur, aspecte vestimentare; universul il intuim insa prin prezentarea individului, a carui existenta ne face sa intrevedem datele realitatii in care se misca.
In ultimul capitol, decsrierea este sustinuta si prin reactiile organice ale personajelor si de elemente vizuale ce descriu o natura infioratoare. Cadrul este propice sosirii lui popa Iancu.