Introducere in opera caragialiana

INTRODUCERE IN OPERA CARAGIALIANA

I. L. Caragiale (1852 - 1912), se naste in data de 1 februarie in satul Haimanale din judetul Prahova, fiu al lui Luca St. Caragiale si al Ecaterinei. A fost un scriitor complex, remarcandu-se ca pamfletar, nuvelist, director, poet s.a. insa dintre toate el iese in evidenta prin a fi considerat cel mai mare dramaturg roman.

Referitor la studiile sale avem referinte chiar si in opera acestuia, spre exemplu in "Grand Hotel, Victoria romana" se mentioneaza gimnaziul absolvit de autor iar unul dintre putinii mentori amintiti de scriitor a fost Bazil Dragosescu care i-a fost invatator la Scoala Domneasca din Ploiesti.

Activitatea sa literara incepe cel mai probabil ca jurnalist la ziarul Telegraful unde scriitorul a publicat anecdotele numite Curiozitati. A urmat ca tanarul jurnalist sa se remarce si pe alte planuri la numeroase ziare si reviste cum ar fi: Ghimpele, Revista Contemporana, Alegatorul liber, Natiunea romana a carui conducator a fost, Timpul, revista la care colaboreaza alaturi de Eminescu si Slavici, in revista Convorbiri literare urmand sa publice comedia Conu' Leonida fata cu reactiunea sau piesa O noapre furtunoasa.Pentru aniversarea Junimii, a citit la Iasi, alaturi de Titu Maiorescu O scrisoare pierduta. In anul 1885 a inceput o serie de articole literare si politice dupa care are loc reprezentatia comediei D-ale Carnavalului, piesa ce este fluierata si scandata la premiera. Urmeaza o alta serie publicistica in care Caragiale colaboreaza la mai multe ziare si reviste dupa care s-a remarcat ca si conferentiar iar mai apoi ca si director de teatru.

Printre operele sale literare se numara piesele de teatru O noapte furtunoasa, Conu Leonida fata cu reactiunea, O scrisoare pierduta, D-ale carnavalului, drama Napasta, din categoria Momente si schite operele High-Life, D-l Goe, Bubico, Caldura mare, Vizita, Lantul slabiciunilor etc., nuvelele In vreme de razboi, O faclie de Pasti, Kir Ianulea, La hanul lui Manjoala, s.a.

Ion Luca Caragiale este "un spirit cultivat in adevaratul sens al cuvantului", iar "gustul lui intotdeauna perfect, nu se inseala cand persifleaza tirada retorica in teatrul romantic, fastidioasa analiza psihologica in romanul mai nou sau folosinta reglementata a tropilor din vechile Poetice sau Retorice Scolare. Caragiale este un om de cultura. Darurile lui naturale s-au slefuit in frecventarea marilor modele

In literatura romana autohtona, Caragiale isi gaseste ascendenti in primul rand intre scriirorii de proza si comedii din perioada pasoptista si postpasoptista. El se diferentiaza insa de acestia prin forta de obiectivare si reuseste sa creeze personaje memorabile si o umanitate puternic individualizata. Astfel Caragiale atinge un nivel mult mai complex de constructie dramatica si realizeaza o finisare a efectelor comice incomparabila cu cea a predecesorilor sai.

In opera sa, atat in cea dramatica cat si in proza, s-au cautat raspunsuri la intrebari fundamentale precum cea a raportului dintre moralitate si arta a conditiei umane in general.

Tudor Vianu il considera pe Caragiale ca fiind un scriitor de seama al vremii lui, reprezentand orasul si aspiratiile lui de civilizatie burgheza.

Caragiale a fost perceput ca fiind un scriitor preponderent realist , fara a se lasa insa in umbra abilitatea sa de a creea viata autentica personajelor sale si orientarea sa spre a critica si a contura personajele sub forma unor tipuri reprezentative: "Caragiale este cel mai mare creator de viata din literatura romana; un istoric complect, care arata, care critica si care explica.

Liviu Papdima mentioneaza trasaturi cu aspect clasicizant: "observatia caracterologica, dublata insa de conturarea personajelor prin raporturile lor cu mediul de formare si de existenta, specifica literaturii realiste, concentrarea in timp a actiunii dramatice; folosirea frecventa a stereotipiilor verbale ca mijloc de caracterizare; separatia intre tonurile comice si cele tragice

Deosebita este situatia in care Caragiale este pus in relatie cu naturalismul. De obicei, critica se limiteaza la sectorul nuvelelor tragice si al dramei Napasta. G. Calinescu pare sa extinda aceasta critica partiala: "Caragiale este dupa Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenta. Naturalismul lui Caragiale e radical. Pe de alta parte I. Negoitescu vede in opera caragialiana un aliaj de naturalism (prin capacitatea de a surprinde "viul mahalalei balcanice ) si estetism.

Receptarii clasic - realiste, i se opune in critica ultimelor decenii, afirmarea modernitatii scriitorului.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Alexandru Calinescu in Caragiale sau varsta moderna a literaturii considera ca "opera caragialiana asigura operatia de substituire dialectica intre doua epoci literare si marcheaza intrarea in "varsta moderna a litaraturii noastre.".

Liviu Papadima e de parere ca "opera Caragialiana se distanteaza de principiul fundamental al imitatiei. Modalitatile folosite de Caragiale pentru a submina conventiile literare fiind parodia, citatul ironic si pastisa."

Pe de alta parte el promoveaza democratizarea genurilor literare prin folosirea unor metode periferice ca anecdota, stirea sau reportajul jurnalistic, foiletonul, integrandu-le in structuri literare complexe si rafinate.

Revenind la situatia scriitoriceasca a lui Caragiale, mijlocind intre clasicism si realism, Tudor Vianu constata "intersul exclusiv pentru om si nu pentru mediul lui material, pentru peisajele sau lucrurile care-l inconjoara". In acest sens Caragiale insusi se justifica intr-o scrisoare adresata lui Mihail Dragomirescu: "Eu cred ca noi fi avand toate astea, prea, foarte mult sau mult, dar cred ca am destul; si mai cred ca, peste destul, in arta, nu mai trebuie deloc."

Mergand chiar mai departe, C. Radulescu - Motru afirma: "Dramaturgul nostru era un indragostit al vietii expresive. Eternul vietii nu-l interesa. Il interesa momentul ei dinamic. Il interesau diferentierile, nu asemanarile. Imaginea grandioasa a soarelui, ca izvor nesecat de lumina si caldura, imaginea pe care  unii poeti o canta, desi adeseori ei o vad numai in abstractie, pe Caragiale il lasa indiferent; el trepideaza insa din tot corpul la razele caldute ale soarelui de primavara, cand acestea vin dupa posomoratele zile de iarna."

La Caragiale evenimentele si situatiile narate se disting ca fiind un schimb de replici. In afara de dialog autorul mai foloseste monologul interior sau, ca naturalistii francezi, stilul indirect liber. " Vorbirea omeneasca este marea experienta a lui Caragiale, functiunea pe care o cunostea foarte bine si o stapanea cu preciziunea unui virtuoz, celula geruminativa a intregii lui arte."

Desi Caragiale afirma ca intelege arta ca o industrie migaloasa, ca in literatura se pretinde un "prestigiu de atelier , Calinescu constata ca in nuvelele naturaliste si fantastice ale lui Caragiale, scrupulul formal nu este necesar, in schimb lipseste marea fantezie, cauza fiind absoluta incapacitate de a pricepe geologicul.

In nuvele, viziunea carageleasca se manifesta prin "investigarea adancurilor sufletesti, a starilor de subconstiinta, a transmisiunilor ereditare, dupa cum adesea, desi scriitorul evita sa zugraveasca pe omul fizic, figura si gesturile lui se opresc totusi asupra starilor lui fizologice, vagile senzatii organice, sinesteziile" (Tudor Vianu).

O faclie de Paste este o nuvela pozitivista mai mult fiziologica decat psihologica; mediul este sumbru dar romantic insa pentru fiecare personaj in parte el semnifica altceva si trezeste trairi diferite. Mlastina reprezinta un simbol oniric. Calinescu considera insa ca nuvela nu are umanitate, nu traieste decat din observatia stiintifica.

1 Aprilie este un monolog prin care se evidetiaza motivul crimei din frica. In opinia lui Calinescu, omorul se petrece aici orbeste, fara tehnica savanta, dar si de data aceasta factorul patologic anterior psihologismului e lasitatea maladiva (a lui Misu Poltronu).

In alte nuvele, Caragiale a studiat numai procesul incordarii si nebunia de origine paroxistica (G. Calinescu). De pilda, in In vreme de razboi Caragiale "introduce perceptia obscura a nevazutului, presimtirea prin care intram aproape in domeniul misticii

Doua loturi, prin prisma evenimentelor desfasurate, reprezinta o drama cu atat mai dureroasa cu cat aparentele sunt mai parodice. In Inspectiune apare aceeasi tema a asteptarii anxioase insa aici apare amanuntul sinuciderii ceea ce duce opera la alt nivel.

In vreme ce George Calinescu vede in Pacat "chestiunea ereditatii", care duce la o impresie dezagreabila de tipologie umana, Cioculescu remarca o "plenitudine de viata, cu pasiuni clocotitoare".

In La hanul lui Manjoala si La conac realul si fantasticul se imbina, poate sub inspiratia libera a povestirilor lui Edgar Allan Poe, remarca Serban Cioculescu. La randul sau Calinescu opineaza ca in primul caz E. A. Poe e adus la proportiile moderate ale superstitiei, nucleul reprezinta miraculosul iar clar - obscurul este remarcabil.

In La Conac, diabolicul nu se mai arata sub ispita erotica, si sub aceea a jocului de noroc.

In Kir Ianulea, ineditul consta in reinvierea lui Belfegore la Bucuresti, in mediul negustorsc fanariot, in care vocabularul da culoare si denota nuante locale. La fel si in Abu Hassan, caracterul estic a lui Caragiale ajuta la sugestia ce duce la alterarea perceptiei adevarului.

Tudor Vianu spune despre Caragiale ca este un scriitor obiectiv, supus lumii extreioare, pe care nazuieste sa o redea ca senzatie nemijlocita. Pe de alta parte, remarca acelasi critic, opera sa este sustinuta intr-un plan mai adanc de curentul unui lirism personal si autobigrafic. In Canuta, om sucit sau Ion, avem de a face cu insasi alegoria scriitorului", cu privire la lipsa de noroc sau la fierea lui contradictorie.

Un aspect important ar fi acela al actualitatii operei Caragialiene. Despre creatia lui Caragiale s-a acreditat ideea ca ar fi perisabila. De pilda, Eugen Lovinescu in Critice afirma ca in cincizeci ani nu va mai ramane nici cea mai mica urma din atmosfera morala a lui Caragiale.

Un contraargument al acestei optiuni il reprezinta constatarea lui Florin Manolescu, ce remarca faptul ca o eroare importanta a detractorilor lui Caragiale a fost optimismul exagerat si naivitatea de a crede ca in douazeci sau cincizeci de ani mentalitatea unui popor si sistemul sau de referinte verbale si materiale se pot schimba in intregime (Caragiale si Caragiale, 1983). Liviu Papadima puncteaza in plus ca istoria cunoaste intorsaturi si recurente care deschid operelor trecutului o surprinzatoare revigorare a actualitatii.

In lumina acestor doua aspecte, acela al actualitatii operei caragialiene si acela al prezentei unor elemente autobigrafice care pot duce la o mai buna cunoastere a mentalitatii si personalitatii scriitorului, consideram ca o analiza ce se vrea poate nu exhaustiva, dar in orice caz aprofundata a nuvelisticii lui Caragiale, ar putea reprezenta o cale de abordare intru intelegerea genialului scriitor.