Limba literara
Prin limba literara se
intelege forma normata in aspectul cel mai ingrijit al limbii nationale, pe
baza frecventei utilizarii anumitor forme lingvistice de catre vorbitorii
instruiti: academicieni, scriitori, savanti, publicisti s. a.
Limba literara nu trebuie confundata cu beletristica,
publicistica, literatura stiintifico-tehnica, ori administrativ-juridica etc.,
desi ea exista tocmai prin multimea de stiluri functionale (peste 160, potrivit
statisticienilor, dar care graviteaza in jurul celor patru "nucleee" relevate
mai sus), deoarece limba literara se releva drept baza a acestora, constituind
Ğun aspect fundamental al limbii comune, prin mijlocirea ei mentinandu-se
unitatea si corectitudinea acesteia, sistemul sau de norme si conventii,
absolut necesare comunicariiğ (DTL, 238). Cea mai importanta trasatura a limbii
literare consta in caracterul ei normat prin care Ğisi consolideaza datele cele
mai generale, determinandu-i pe vorbitori la un consens constient si recunoscut
in utilizarea eiğ (ibid.).
In afara de aceasta trasatura fundamentala, in afara de faptul ca limba
literara viaza prin bogatia corolei stilurilor ei functionale, trebuie
evidentiat faptul ca ea se releva ca o permanenta "rafinarie", ca o sinteza a
stilurilor individuale, a graiurilor, subdialectelor si dialectelor, fiind
totusi supusa mereu transformarilor in functie de dinamica sociala si de
necesitatea de a tezauriza si de a transmite experienta umana acumulata pe
anumite segmente temporale.
