Personalitatea si opera lui I.L.Caragiale

repere biografice

In noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1852, intr-o gospodarie din satul Haimanale, jud.Prahova, se nastea I.L.Caragiale, fiul lui Luca St. Caragiale si al Ecaterinei Caraboa.

Prea multe nu stim despre radacinile scriitorului. Bunicul sau, Stefan, venise in tara o data cu fanariotul Ion Caragea. Acesta adusese pe langa el oameni de incredere, printre care si bucatarul Stefan caruia i se mai spunea si Stefanachis sau, pare-se, Nachis. Slujitorul domnului fanariot nu venise singur, ci impreuna cu sotia sa, Maria, si cu fiul lor, Luca.

Cum se va fi numit crednicerul, nu stim. In actul de casatorie al lui Luca se precizeaza: sin Stefan, adica fiul lui Stefan. Se prea poate ca numele sa fi fost ca al domnitorului, Caragea. Si iarasi se prea poate ca domnitorul sa-l fi obligat sa-si spuna Caragiale, pentru diferentiere[1]. Ceea ce stim sigur, caci aflam de la cel de-al doilea fiu al lui Stefan, Costache, este ca acesta era o fire aprinsa, cu un temperament ce va exploda in manifestari extreme. Acest temperament il vom gasi mai apoi si la nepotul ilustru.

Stefan si Maria au avut cinci copii: Luca, Costache, Ecaterina, Anastasia si Iorgu. Pana la moartea tatalui, baietii isi facusera un rost, cu o profesie care, daca nu-i scapa de saracie, cel putin ii ridica in vaza lumii. Numele lor s-au inscris in istoria culturii romanesti. Luca Stefan Caragiale era, la vremea cand i se nastea primul fiu, secretarul manastirii inchinate Margineni, desi, pana nu demult, formase, impreuna cu cei doi frati mai mici ai sai, o prea ilustra familie de actori. Este adevarat ca dintre toti, doar Costache si Iorgu traiau statornic prin culise. Luca, tatal dramaturgului, era legat de teatru mai ales prin prima lui sotie, Caliopi, actrita a "Societatii filarmonice". Se casatorise cu aceasta in 1838. Cum insa nu se simtea atat de atras de scena incat sa se definitiveze in profesia de actor si cum casatoria cu Caliopi il dezamagise, Luca s-a despartit si de teatru, si de sotie, hotarand sa isi caute alte rosturi.

Din 1848 isi intemeiaza un camin alaturi de Ecaterina Chiriac Caraboa, desi nu se despartise legal de prima sotie. De altfel, nici cu a doua sotie nu sunt documente ca s-ar fi casatorit legitim, incat Ion Luca Caragiale, ca si sora sa Elena-Lenci- sunt copiii naturali ai celor doi.

In sat va sta scriitorul nostru pana in 1859, dupa care intreaga familie se va muta la Ploiesti. Aici incepe Luca Caragiale sa practice avocatura. In perioada 1859-1860 micul Iancu isi incepe invatatura cu parintele Marinache de la biserica Sf. Gheorghe. In anul scolar 1860-1861 intra in clasa a doua la Scoala Domneasca nr.1, unde institutor era Zaharia Antinescu, cunoscut scrib local, adevarat vanator de demnitati onorifice. Probabil de el si-a amintit fostul elev cand, dupa ani, a insirat titlurile lui conu Trahanache. In clasa a III-a inca un nume isi va face loc in amintirile scolarului de atunci: Bazil Dragosescu, neuitatul institutor de origine ardeleana. Desi mai putin carturar decit colegul sau de la clasa a II-a, a fost, in cei treizeci de ani cat a functionat la Ploiesti, institutorul cel mai iubit si mai respectat de elevii sai. Caragiale Ion Luca isi va aminti de el toata viata: " Sa-i dea Dumnezeu odihna bravului nostru dascal, neuitatul meu domnul Basil Dragosescu!" In 1864, la absolvire, copilul de 12 ani solicita certificatul printr-o petitie redactata intr-un stil mult prea pretentios, probabil sub indrumarea tatalui [2]. In perioada 1864-1867 urmeaza gimnaziul. Prima clasa a absolvit-o in particular iar urmatoarele trei la gimnaziul "Sfintii Petru si Pavel" din Ploiesti. A invatat si aici foarte bine. Mai tarziu, vrand sa treaca drept un autodidact, a afirmat ca n-a urmat decat scoala primara.

Fara indoiala, Iancu a crescut liber de orice oprelisti. Nici orasul, nici familia nu aveau pretentii si copiii se jucau in carduri pe maidane. Din aceste cardasii, Caragiale iesi cu o zestre bogata de "ma " si "bre", "pe mine nu ma iei peste briceag, ca te smeiesc."In 1868 mama si cei doi copii sunt  in capitala. Tatal l-ar fi vrut pe fiul sau absolvent si de liceu. Absolvirea clasei a V-a gimnaziale sta sub semnul intrebarii.

Cu familie de actori, tanarul visa sa devina el insusi actor. In consecinta, in 1868-1870 il gasim la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, inscris fiind la cursul de declamatie si mimica al unchiului sau Costache. In aceasta perioada se inscrie si colaborarea cu celalalt unchi, Iorgu: la 28 martie 1870 ii transcrie acestuia melodrama "Fiul padurii sau moartea haiducului Tunsu". Se presupune ca la acea data tanarul facea parte din trupa de teatru a lui Iorgu, unde era sufleur. Mai tarziu, la 20 iunie 1870, il vom gasi copist la tribunalul Prahova, unde tatal sau, Luca, era judecator inca din 1868. Tanarul Caragiale nu va sta aici decat pana la inceputul lui septembrie, cand va deceda tatal sau.

Nu putem trece mai departe fara a pomeni despre episodul "faimoasei" republici ploiestene, proclamata la 8 august 1870. Animat probabil de unele idealuri, Caragiale ia parte la miscarea revolutionara ploiesteana a lui Alexandru Candiano-Popescu, unde se distinge incingandu-se cu sabia unui subcomisar de serviciu, care o uitase in cui. Trecand pe langa el si vazandu-l incins cu sabia, Candiano-Popescu il numise pe loc subcomisar in locul "zbirului" facut inofensiv. A doua zi proaspatul numit n-a mai putut sa isi urmeze avanturile revolutionare, caci mama sa, speriata de mersul evenimentelor, l-a retinut in casa.

Dupa moartea tatalui sau, la 10 septembrie 1870, tanarul ramane singurul intretinator al mamei si surorii sale. Sfatuiti poate si de rude, cei trei parasesc Ploiestiul, indreptandu-se spre capitala. In incercarea de a asigura celor doua femei o situatie materiala stabila, tanarul nu a precupetit niciun efort, nu si-a crutat in niciun fel energia, incercand toate meseriile. Va fi un timp, din noiembrie 1870, sufleur al trupei Pascaly din Iasi, dupa care va intra, in stagiunea 70/71, sufleur si copist la Teatrul National din Bucuresti.

Primele incercari literare dateaza din perioada 1873-1875, cand colaboreaza la "Ghimpele". Inceputurile acestea vadesc o modestie rara. Timp de aproape sase ani a publicat fara semnatura sau cu pseudonime. Cel mai des sub articolele sale apareau semnaturile "Car" sau "Palicar". Personalitatea scriitorului era de pe acum formata aproape in intregime. In numarul din 4 octombrie 1874 al "Revistei contemporane" se remarca prin publicarea poemului "Versuri", moment liric exceptional, cu tendinte elegiaste si pesimiste, denotand poate secreta ambitie de a se afirma ca poet original.

Va fi "girant responsabil" la o gazeta liberala, "Alegatorul liber". Gazeta apare la 23 ianuarie 1875, insa pe Caragiale nu-l mai gasim aici din 12 ianuarie 1876. Va urma perioada petrecuta la "Unirea democratica", in calitate de corector cu mana libera. Din mai pana in iunie 1877 redacteaza singur revista umoristica in format minuscul "Claponul". La 28 august 1877 evreul francez Frederic Dame, viitorul lexicograf, scoate un cotidian de reportaj asupra razboiului de independenta, "Natiunea romana", al carui colaborator si codirector este Caragiale. Cotidianul va fi suprimat dupa 7 numere, urmare a publicarii stirii false despre caderea Plevnei, stire data de un corespondent special care anticipase victoria cu doua luni.

Intaia afirmare ferma in directia unei dramaturgii originale, cu parasirea adaptarilor neingaduite , se manifesta prin seria de foiletoane "Cercetare critica asupra teatrului romanesc", publicate fara semnatura in "Romania libera", in perioada decembrie 1877-ianuarie 1878. Mai tarziu, Eminescu, redactor -sef la "Timpul", il va atrage pe Caragiale la acest jurnal alaturi de Slavici si de Scipione Badescu.

Remarcabila sub aspectul scrupulozitatii versificarii se dovedeste a fi traducerea tragediei "Roma invinsa" a lui Alexandru Parodi. Premiera piesei are loc pe 21 mai 1878 si chiar daca pe afis nu apare numele traducatorului, Caragiale este elogiat pentru maiestria talmacirii lui, intre altii de V. Alecsandri si de T. Maiorescu. Activitatea sa literara continua sa se imbogateasca, prin traducerea dramei eroice "Hatmanul" de Paul Deraulede si a comediei lui Scribe, "Une camaraderie"; corecteaza traducerea lui Ion Panu, "Juneta lui Mirabeau", de M.Aylic-Langle.

La 26 mai 1878 isi face intrarea la lecturile saptamanale ale "Junimii" bucurestene, iar la 12 noiembrie, inainte de banchetul anual al "Junimii", din Iasi, citeste cu mare success "O noapte furtunoasa sau numarul 9". Iacob Negruzzi nu va uita niciodata acea zi"..Maiorescu a venit cu alti sase deodata, intre care si I.L Caragiale, care atunci a facut intaia sa aparitie la "Junimea" si spre marea noastra petrecere ne-a citit asa de bine piesa sa "O noapte furtunoasa" ca ne-am tavalit de ras"[3]. La scurt timp dupa aceasta lectura, la 18 ianuarie 1879, va avea loc prima reprezentatie a comediei la Teatrul National bucurestean; pentru ca la a doua reprezentatie Ion Ghica, directorul de atunci al Nationalului, modifica scena finala din actul I, din considerente morale, are loc un incident in cabinetul sau, cu consecinta scoaterii piesei de pe afis. Pana la sfarsitul directiei lui Ghica, comedia se afirma pe scenele teatrelor particulare din Bucuresti, dovada a aprecierii de care se bucura aceasta veritabila afirmare a dramaturgiei noastre nationale.

"Conu Leonida fata cu reactiunea" completeaza ceea ce se incepuse cu "O noapte furtunoasa". Acolo , Rica Venturiano palavragea despre democratie si progres, dincoace conu Leonida se entuziasmeaza la aflarea vestii "c-a venit libertatea la putere" .Piesa a fost citita la una din sedintele "Junimii", la inceputul lui 1880, dupa toate probabilitatile. Din cauza conflictului cu directiunea Teatrului National, autorul n-a propus piesa acestei scene. Exista marturii ca aceasta comedie s-a reprezentat pentru prima oara pe scena teatrului de vara din gradina Rasca. La Teatrul National piesa va ajunge mult mai tarziu, putin inainte de 1912. "Conu Leonida fata cu reactiunea" va fi publicata in numarul din februarie 1880 al revistei "Convorbiri literare". Colaborarea cu revista ieseana incepuse cu publicarea " Noptii furtunoase".

De la "Timpul " Caragiale se retrage din iunie 1881, caci gazetaria nu-l hranea si-l obliga la concesii inacceptabile. Pentru o perioada destul de scurta este inspector-achizitor al societatii de asigurare "Dacia-Romania". In octobrie 1881 este numit de V.A.Urechia, ministrul Instructiunii, revizor scolar al judetelor Suceava si Neamt, dupa care in februarie 1882 va fi mutat la cerere in circumscripiia Arges-Valcea; optase, probabil, pentru aceste judete ca sa fie mai aproape de capitala.

La 18 februarie are loc reprezentarea farsei fanteziste "Soacra-mea Fifina", pe care mai tarziu avea sa o treaca in cronologia operelor sale cu titlul "O soacra".

Eseu: Expresia genica (exprimarea genei) Proiect: Bazele moleculare ale apoptozei

Revizoratul se pare ca nu prea ii prieste dramaturgului nostru. La sfarsitul lui ianuarie 1883 era inca la Ramnicu-Valcea. La 3 februarie il gasim deja la Bucuresti. Se pare ca nu s-a mai intors la post.

Dupa premiera din 18 februarie, Caragiale pleaca la Iasi, unde Iacob Negruzzi ii propune directia de scena la Teatrul National de aici. Se pare ca propunerea a fost acceptata, noul director urmand sa se prezinte la post cu sase saptamani inainte de inceperea stagiunii pentru repetitii. Intre timp, insa, Caragiale este eroul unei aventuri ce va constitui, probabil, motivul renuntarii de a se stabili la Iasi, cu toate ca, in sfarsit, i se oferea o functie corespunzatoare preocuparilor sale. Cu ocazia vizitelor sale la Iasi, Caragiale cunoaste in casa compozitorului Eduard Caudella pe vara acestuia, domnisoara Leopoldina Reineke. Se indragosteste de ea cu atata patima, incat nu mai poate fi vorba sa pastreze secreta aceasta iubire. Pentru aceasta tanara ameninta la 31 martie:" ori ma impusc, ori ramai cel mai ticalos om din lume". Va scapa de aceste ganduri sinistre in mijlocul vietii zgomotoase a Craiovei , unde junimistii il trimisesera pentru a doaua oara sa se ocupe de ziarul "Doljul".[4]

Anul urmator, la 1 martie, are loc prima reprezentatie a operei bufe "Hatmanul Baltag", la care Iacob Negruzzi scrisese versurile iar Caragiale proza. Tot in acest an intra functionar la Regia Monopolurilor, unde o cunoaste pe Maria Constantinescu. Aceasta ii va darui scriitorului un fiu, pe Matei, in 1885, copil natural, de altfel, pe care tatal il va declara la oficiul starii civile pe 13 martie, dandu-si aceeasi adresa cu mama, in Strada Frumoasa nr.14.

Comedia "O scrisoare pierduta " va fi lecturata la aniversarea "Junimii", la Iasi, pe 6 octombrie, iar prima reprezentatie va avea loc pe 13 noiembrie. Succesul este peste asteptari: unsprezece spectacole consecutive vor fi jucate in trei saptamani, blocandu-se doua "marti "de premiere " hailaif", spre scandalul presei si al lumii snobe. Aceeasi apreciere o va primi piesa la Iasi, in decembrie.

Ultima dintre comediile sale , "D'ale carnavalului", Caragiale a prezentat-o la concursul Teatrului National din Bucuresti. Din juriu faceau parte T.Maiorescu, B.P Hasdeu, V. Alecsandri, Gr. Ventura si C. Cantacuzino. Dramaturgul nu avea incredere in capacitatea de apreciere a juriului; totusi, suspiciunile lui s-a dovedit a fi neintemeiate, caci piesa a fost premiata, cu unanimitate de voturi.

La 9 noiembrie , in acelasi an, moare la Bucuresti Ecaterina Momolo Cardini, vara primara a mamei lui Caragiale. Aceasta din urma se si numara, de altfel, printre cei sase succesori de acelasi grad ai bogatei vaduve a lui Girolamo Momolo Cardini. Va incepe un sir lung de procese, care se va incheia abia dupa primul razboi mondial. Caragiale isi va ceda partea in 1908, in piedere, ce-i drept, dar tot va intra in posesia unei sume impresionante de 400 000 de lei.

Insa pana la aceste evenimente trebuie mentionate altele care, intr-o masura mai mare sau mai mica, si-au pus amprenta asupra vietii scriitorului. In 1888, dupa multe insistente, Caragiale este numit de Maiorescu , ministrul instructiei publice, director general al teatrelor, printr-un decret cu data de 2 iulie, dupa ce luase deja in primire la 26 iunie. Dorise mult aceasta slujba, dar se pare ca nu reuseste sa ii faca fata, cu atat mai mult cu cat nu are sprijinul nici al presei, nici chiar al junimistilor care il numisera. In plus, nici asprimea cu care ii trateaza pe actorii Nationalului nu-i sporeste popularitatea.

In aceasta perioada a cunoscut-o Caragiale pe Alexandrinba Burelly, una din fiicele arhitectului-inginer Gaetani Burelly si ale Agatei Floru. Se va casatori cu ea la 7 ianuarie 1889; Caragiale este inrudit acum prin alianta cu diverse personalitati.[5]

Intorsi din calatoria de nunta din Italia, mirii se muta in casa parinteasca a Alexandrinei din strada Pitar-Mos nr.4. Nu au ramas aici prea mult timp caci, vanzandu-se casa, s-au mutat mai intai in str. Sf. Spiridon, azi Maria Rosetti, apoi in strada Sculpturii nr.20, azi I.L.Caragile, in fine in str. Berzei nr. 70.

Stagiunea 88/89 se incheie intr-o atmosfera de presa mereu ostila care il sileste pe Caragiale sa demisioneze la 5 mai. Fusese o directie criticata, insa remarcabila prin incercarea de a introduce ordine, regularitate si disciplina in institutie.

Tot in luna mai apare volumul "Teatru" cu prefata lui Titu Maiorescu. La moartea lui Eminescu publica in "Constitutionalul" splendidul necrolog "In Nirvana" si face parte din comitetul de ridicare a unui monument in amintirea poetului.

Urmeaza o serie de articole politice si literare publicate in "Constitutionalul", din iunie pana in octombrie, articole sub care apar doar initiala "C" si pseudonimele Hans, Falstaff si Zoil.

Drama "Napasta" s-a jucat prima oara la 3 februarie 1890, cu mari rezerve din partea criticii, cu exceptia lui Gherea si a lui Iorga. Piesa n-a avut priza la public.

In 1891, la inceputul lunii februarie, scriitorul se muta la Sibiu. In acelasi an, in sedinta plenara din 14 aprilie, Academia Romana respinge cu un vot masiv- 20 contra si doar 3 pentru- de la premiul "Ion Heliade Radulescu", volumele "Teatru" si "Napasta", dupa raportul nefavorabil al lui Hasdeu, interventia neprietenoasa a lui G. Sion si discursul nemilos al lui D.A Sturdza-acesta invinuieste opera lui Caragiale de imoralitate si calomniere a tuturor valorilor nationale. Votul negativ al Academiei a fost unanim dezaprobat in afara aulei ei.

Ruptura lui Caragiale de cercul literar al "Junimii" se petrece in martie 1892, prin conferinta de la Ateneu sub titlul "Gaste si gaste literare" si prin articolul "Doua note", in care Maiorescu este acuzat de falsificarea textelor lirice eminesciene si de profituri personale, rezultate din editarea lor.

Activitatea publicistica va continua; din 24 ianuarie 1893 si pana la 26 iunie a aceluiasi an, Caragiale scoate impreuna cu umoristul Anton ( Toni) Bacalbasa ca prim-redactor, "Moftul roman"; la inceput calul de bataie il constituie spiritismul lui Hasdeu si al adeptilor sai, iar apoi poezia decadenta lui Macedonski - Macabronski si acolitii- in pastisarea careia Caragiale se afirma ca intaiul nostru parodist si creator al genului autohton.

Si viata familiala sufera schimbari: dupa ce iarna trecuta pierduse doua fetite, rapuse de tuse convulsiva, i se naste un fiu, Luca.

In noiembrie, in asociere cu hotelierul si restauratorul Mihalcea, din Gabroveni, deschide o berarie. Cu aceasta ocazie, Anton Bacalbasa gaseste nimerit sa-i anunte decesul literar. Alaturi de Slavici si Cosbuc va conduce revista "Vatra", aparuta la 1 ianuarie 1894. Este drept ca nu are o contributie dintre cele mai insemnate. La 30 martie se naste Ecaterina I.L. Caragiale. Negustoria o va continua, insa nu alaturi de Mihalcea, ci singur, deschizandu-si un local, "Bene bibenti", punct de atractie pentru scriitori si artisti, iar din toamna, timp de un an, in asociatie cu cumnatul sau, Teodor Dutescu- Dutu, conduce restaurantul garii Buzau, alta afacere in paguba.

In noiembrie-decembrie 1895, scrie la ziarul liberal " Gazeta poporului", fapt pentru care este atacat de Anton Bacalbasa in "Mos Teaca", cu o pagina ilustrativa a oscilatiilor lui politice. In noiembrie se anunta aparitia revistei umoristice "Nae Ion", condusa de Caragiale si ilustrata de Jiquidi, care-l si creioneaza pe director, in costum arnautesc, cu revista subsuoara. La sfarsitul lui decembrie, pe 29, se prezinta la Cernauti "Napasta", tradusa de Adolf Last sub titlul " Unheil".

Si anul urmator este destul de plin . Se anunta ca la 24 ianuarie va aparea " Prostia romana", revista ilustrata cu Caragiale secretar de redactie. Din ianuarie pana in aprilie colaboreaza la revista umoristica " lumea veche", sub pseudonimele transparente " Ion" si " Luca". Va publica si articole politice in "Ziua" lui G. Panu, in februarie si martie. Pe G. Panu il va urma, de altfel, cu prilejul fuziunii radicalilor cu conservatorii. In " Adevarul" semneaza cu " Luca " articole la rubrica " cronica de joi". In aprilie apar in "Biblioteca pentru toti", nr. 58, "Schite usoare". Din aprilie pana in iunie conduce " Opera literara", avandu-l pe St. O. Iosif secretar. In septembrie, la deschiderea noului local al Teatrului National din Iasi, staruie pe langa primar, scriitorul Nicu Gane, oferindu-si serviciile ca director, dar este refuzat. In lunile octombrie si noiembrie colaboreaza la ziarul iesean " Sara", iar la 15 noiembrie incepe la "Epoca" seria de articole politice saptamanale, unele din ele bucurandu-se de largi ecouri. In anul urmator va reusi sa indispuna conducerea cu articolul pamflet din 13 aprilie, "O lichea", indreptat impotriva lui D.A. Sturdza; in consecinta, va continua activitatea publicistica de la "Epoca" doar cu articole literare. La 29 iunie 1897, "Opinia" din Iasi anunta pregatirea unui volum de versuri, " Flori otravite".

De la "Epoca" va pleca spre sfarsitul anului, dupa uciderea in duel a lui G. Em. Lahovari de catre N. Filipescu. In ultimele doua luni ale anului publica in "Drapelul" cateva articole.

Bilantul acestui an demonstreaza, inca o data, marea mobilitate a spiritului scriitorului si o putere de munca sustinuta, probabil, de credinta ferma ca parerile sale, politice sau literare, izvorasc dintr-o deplina onestitate.

Anul 1898 incepe cu o serie importanta de articole despre criza Teatrului National din Bucuresti, scrise pentru " Evanimentul" de la Iasi. In septembrie are loc un incident cu noua directie generala a teatrelor, in urma caruia Teatrului National bucurestean i se interzice reprezentarea pieselor lui Caragiale.

Dupa impacarea cu directorul P. Gradisteanu, spre sfarsitul anului urca pe scena " O scrisoare pierduta", dupa o absenta de noua stagiuni. Ziarul " Adevarul" va anunta si o noua piesa de teatru a lui Caragiale, astfel ca la 1 februarie 1899 se va juca pe scena nationalului bucurestean "revista istorica nationala a secolului XIX", cu titlul "100 de ani". Piesa fusese executata fara prea multa tragere de inima, cu insailari de texte straine.

Anul 1900 se distinge prin preocuparea scriitorului pentru infiintarea unei orchestre comunale si a unui teatru comunal; in acest sens se adreseaza primarului capitalei, Delavrancea, si obtine de la acesta, la 30 iunie, o indemnizatie si un termen de 4 luni pentru prezentarea studiului asupra teatrului popular.

In 1901 Ateneul Roman din Bucuresti si filialele provinciale il sarbatoresc pe Caragiale cu ocazia jubileului de 25 de ani de activitate literara, oferindu-i sarbatoritului la 28 februarie o pana de aur.

La 1 aprilie, noul guvern liberal il pune in disponibilitate pe scriitor, din ratiuni de economie bugetara[6]; dupa esecurile comerciale, berarul se refugiase iarasi in functionalism, devenind la 8 iunie 1899 registrator cl.I in administratia R.M.S. In aceeasi zi de 1 aprilie, scriitorul scoate seria a doua a revistei " Moftul roman"; revista isi va inceta aparitia la 18 noiembrie. In primavara isi reia negustoria, deschizand in piata teatrului Beraria Cooperativa.

In octombrie apare volumul de schite "Momente", despre care C. Raneti spune:" nu "Momente"- monumente!". Dupa lichidarea Berariei Cooperative deschide beraria Gambrinus.

Anul 1901, in care scriitorul nostru avusese destule momente de multumire, se incheie sub auspicii nefaste: calomnia lui Caion. Constantin Al. Ionescu, student vechi, cu examenele neluate, publicist, se remarcase, daca se poate folosi acest cuvant intr-atare conjunctura, printr-un temperament care provoca stupoare datorita tentativelor de a se pune in evidenta, prin dorinta de notorietate. Ar fi multe de spus despre cel ce "inventase" chiar si un papa: Bonifaciu al XI-lea. Spirit infatuat, agresiv, si-a indreptat veninul impotriva unui scriitor caruia i s-ar fi putut face multe reprosuri de catre inversunatii vremii, dar niciodata nu i s-ar fi putut aduce, justificat, o acuzatie de talia celei vehiculate de Caion: plagiatul. Pe scurt, "infama creatura" sustinea ca " Napasta" ar fi copiat o anume drama, "nenorocul", apartinand maghiarului Istvan Kemeny si talmacita in romaneste de Alexandru Bogdan, la 1848. Articolele care cuprindeau acuzatia au fost publicate in numerele din 30 noiembrie si 10 decembrie ale " Revistei literare" sub titlurile "Domnul Caragiale" si " Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat". Ardelenii din Bucuresti au fost cei dintai care au protestat, stiind ca nu existau niciun Kemeny si niciun Alexandru Bogdan.

In fata "incercarii de asasinat moral"- cum a numit Sadoveanu inscenarea lui Caion- Caragiale a ramas inmarmurit. S-a adresat justitiei, chemand in judecata pe calomniator si pe directorul " Revistei literare". Avocatul lui Caragiale, Delavrancea, a rasturnat rand pe rand toate asertiunile calomniatorului. La incheierea dezbaterilor, Curtea de jurati a judetului Ilfov l-a condamnat pe Caion la 3 luni inchisoare corectionala , 500 de lei amenda si 10 000 lei daune interese in favoarea scriitorului. Calomniatorul s-a folosit de dreptul legal de a face apel si a publicat o brosura, "Originalitatea d-lui Caragiale- doua plagiate", in care insista asupra plagiatului. Apelul s-a judecat tot la Curtea cu juri a jud. Ilfov, in ziua de 10 iunie 1902. Sala era plina. Caragiale venise insotit de Delavrancea si amandoi erau, probabil, siguri ca verdictul initial urma sa fie confirmat.Paradoxal, impotriva tuturor probelor, calomniatorul a fost scos de sub sanctiune. Verdictul a surprins " dureros pe cei care considerau fireasca sanctionarea atentatului moral incercat impotriva lui Caragiale".[7] Caragiale a spus dupa acest process ca el nu dorise decat sa dovedeasca netemeinicia plagiatului. Din moment ce fusese dovedita, el putea sa apara in lume cu fruntea sus. In realitate, Caragiale era "bolnav de indignare".

In perioada procesului s-a petrecut un fapt care trebuie mentionat aici datorita consecintelor sale: scriitorul prezentase volumul "Momente" la premiile Academiei. La vremea publicarii, "Momentele" fusesera bine primite, cu entuziasm chiar. Sedinta Academiei a avut loc in ziua de 23 martie 1902, la nici doua saptamani dupa condamnarea lui Caion, in timp ce aceasta condamnare era provizorie. In aceste imprejurari, cand oamenii de cultura erau indignati ca marele scriitor era victima unui atentat moral, premierea lui Caragiale ar fi insemnat nu numai recunoasterea valorii unui volum mare, ci si un act de reparatie fata de autor. Obligatia morala pe care o avea Academia era evidenta pentru oricine, cu atat mai mult pentru niste oameni de cultura. "Momentele" au fost recomandate cu caldura de catre D. Ollanescu Ascanio, care a sustinut ca exista temeiuri suficiente pentru a se acorda un premiu acestui volum care " da dovada ca talentul celui mai popular si mai hazliu dintre autorii nostri dramatici este, pe acest atat de alunecos taram, tot asa de vioi, de tanar si de placut ca in " Noaptea furtunoasa" si in " Scrisoarea pierduta" .".Academia n-a fost la inaltimea obligatiei morale pe care o avea. Premiul Nasturel -Herascu, de 4000 lei a fost acordat unui oarecare Mihali, pentru o colectie de documente din Maramures.

Asa stau lucrurile in 1902, incat nu mira faptul ca scriitorul se gandeste tot mai serios sa se stabileasca dincolo de hotare. Afectat de cele intamplate, inceteaza sa mai scrie. Isi indeplineste obligatiile de membru in Comitetul de lectura al Teatrului National din Bucuresti, unde fusese numit de Delavrancea.

"Napasta" razbate tot mai puternic peste hotare. In februarie 1902 se jucase la un teatru din Berlin; acum urma sa fie pusa in scena la Paris si se vorbea despre reprezentarea ei in Rusia.

In 1903, in prima parte a anului, Caragiale insoteste trupa actorului Leonescu-Vampiru, intr-un turneu prin tara. Spectacolele cu " O scrisoare pierduta" sunt precedate de lecturi facute de autor. Vara merge la Cluj si ia legatura cu intelectualii romani, intentionand sa vina aici definitiv. Totusi se teme ca aranjamentul cu Clujul nu va reusi, desi stia ca aici ar fi gasit pozitia mult ravnita si mereu refuzata in tara, aceea de factor activ si recunoscut ca atare in viata publica. In consecinta, sub influenta temerilor sale, in preajma sarbatorilor de iarna ale lui 1903, porneste intr-o lunga calatorie, impreuna cu sotia si cu cei doi copii.

Anul urmator este dedicat gasirii unui loc in care familia Caragiale sa se stabileasca, in care scop sunt vizitate Italia, Franta, Germania. Pana la urma se hotarasc pentru Berlin. Se pare ca scriitorul ramasese placut impresionat de acest oras, pentru ca era mai putin zgomotos decat altele si, mai ales, era curat: "acolo pui cascavalul pe trotuar, il tai si nu ramane urma de praf".

Reintorsi la Bucuresti, s-au inceput pregatirile de mutare. In primavara lui 1905 erau deja inapoi la Berlin. Faptul ca este atat de departe de casa nu-l impiedica pe scriitor sa tina legatura cu cei din tara. In plus, leaga o prietenie stransa cu filologul Paul zarifopol, ginerele lui Gherea, stabilit la Lipsca. Isi anunta prietenii ca lucreaza la o noua comedie, " Titirca, Sotirescu & C-nia", cu eroiii din " O noapte furtumoasa" si " O scrisoare pierduta". Comedia ramane, din pacate, in stadiul de proiect.

In august 1905 intreaga familie revine in tara, din cauza bolii lui Lenci, sora scriitorului. Aceasta moare la 6 septembrie, lasandu-si fratele unic mostenitor.

In continuare, lunile petrecute la Berlin vor alterna cu cele petrecute in tara. Stirile rascoalelor taranesti il gasesc la Berlin. Vrea sa plece, sa vada cu ochii lui ce se intampla. Mai ales vestea masurilor represive il cutremura. Sub aceasta stare de spirit scrie un articol, un rechizitoriu impotriva oligarhiei vinovate de oribilele crime din tara. Articolul apare in ziarul vienez " Die Zeit", cu titlul " Romania este asa cum este- De un patriot roman" (Rumanien wie est ist- Von einerumanischen Patrioten").

La inceputul lui iunie 1907 reuseste sa vina in tara. Dupa o scurta sedere, de care profita ca sa isi revada prietenii, se reintoarce la Berlin, unde il asteapta familia, pregatita pentru vacanta. Insa scriitorul are alte planuri: vrea sa ramana in oras, pentru ca simte ca are pofta de lucru. |Tot ce scrie acum , pe perioada vacantei sacrificate, poarta amprenta emotiei traite cu prilejul rascoalelor. Mai este brosura" 1907- din primavara pana in toamna", expediata doctorului Urechia, pentru a o da la tipar, in editura " Adevarul". Brosura s-a tiparit si rapida epuizare a exemplarelor a dovedit cu prisosinta interesul cu care a fost primita de public.

Cu "1907- din primavara pana in toamna" si cu fabulele, autorul s-a situat in randurile si chiar in fruntea scriitorilor contemporani care au luat atitudine cu prilejul rascoalelor. Tot in acest an contracteaza cu editura Minerva pentru editarea operelor literare complete. Anul urmator apar la Minerva cele trei volume de " Opere complete" de I. L. Caragiale, fara ingrijirea personala a autorului.

Inca de pe la sfarsitul anului 1908, in casa din Berlin s-a instapanit din nou acea atmosfera care vestea ca scriitorul incepuse sa lucreze. Este acea perioada care va da povestirile, basmele, acea proza fermecatoare, incarcata de specific romanesc. O data cazut in "patima povestirilor", scriitorul avertizeaza prietenii sa nu se mai astepte de la el la teatru. Dupa o colaborare scurta cu " Universul", de care scriitorul se declara nemultumit, se vorbeste despre o eliminare a lui de aici. Vechii dusmani nu-l uitasera.

Incepe un sir lung de scrisori catre Vlahuta. Corespondenta dintre cei doi era dedicata publicitatii si a aparut tot in " Universul", sub titlul "Politica si literatura".

Caragiale scrie mult acum, ca altadata. Emite judecati definitive. Lui Dragomirescu i se adreseaza cu o plasticitate de neuitat: " Cat esti tu de profesor de estetica- sa stii una de la mine, om neinvatat . ca vorba nu e sa umpli lumea larga cu o opera, ci o opera stramta sa umpli cu lumea; fiindca o opera trebuie sa traiasca in lung, nu in larg, ca o raza, care patrunde drept inainte, nu ca un balon de la luminatie, care se umfla in laturi. Aminteri, si lume si opera sunt- alta vorba mai potrivita nu gasesc- proaste". [9]. Despre " Kir Ianulea", Luki, fiul scriitorului, spune ca a fost scris in 3 zile si pieptanat in 3 saptamani.

Spre sfarsitul anului 1909, Caragiale si-a pregatit pentru tipar volumul " Schite noua". In acelasi timp a scris instantaneul " Incepem", destinat primului spectacol al teatrului particular pe care il infiintase Al. Davila. Gestul lui Caragiale a fost primit cu ostilitate iar " Universul " a refuzat sa publice articolul prin care autorul saluta initiativa prietenului sau de a infiinta un teatru particular. Articolul a aparut in " Noua revista romana."

Culegerea de " Schite noua" apare in 1910 la editura " Adevarul", de asta data cu atenta corectura a autorului, care a dat cu " Kir Ianulea" si "Calul dracului" doua dintre cele mai bune povestiri ale sale. Calatoriile autorului sunt si acum la fel de dese ca si altadata. Isi viziteaza prietenii in tara sau se intalneste cu ei in orasele Germaniei. In drumurile sale spre tara, Caragiale se opreste deseori fie la Budapesta, fie in principalele orase din Transilvania si, pentru ca voia sa fie present printre carturarii romani din Imperiul Habsburgic, incearca sa editeze la Budapesta o revista romaneasca , "o publicatie literara saptamanala", cu titlul " Momente libere". Pentru ca revista n-a putut fi scoasa, a acceptat, rugat de V. Goldis, sa colaboreze la " Romanul" din Arad, organul partidului national. Desi colaborarea se vrusese " literara", ea se dovedeste pana la urma politica. Atitudinea lui Caragiale este criticata cu vehemeta de Ilarie Chendi, care ii conesta scriitorului orice drept de amestec in treburile ardelenilor. In consecinta, la 8 aprilie 1911 inceteaza orice colaborare intre scriitor si " Romanul".

" Titirca, Sotirescu & C-nia" continua sa preocupe pe dramaturg, fara niciun rezultat final, insa. Initiaza si alte lucrari literare. In tara se intoarce dupa vacanta. Merge si in Transilvania, unde il priveste emotionat pe Aurel Vlaicu zburand. Acum, spre sfarsitul anului, intra in tratative cu Emil Garleanu, directorul Nationalului craiovean, in vederea reprezentarii pieselor sale. Tratativele dureaza din septembrie 1911 pana in ianuarie 1912. In ianuarie, de altfel, teatrul craiovean il anunta ca intentioneaza sa-i sarbatoreasca aniversarea. Scriitorul refuza, din cauza ca teatrul craiovean nu-i platise inca onorariul de 2000 de lei solicitat de acesta. Ziua de 30 ianuarie l-a gasit pe sarbatorit in mijlocul familiei sale . Chiar si festivalul literar-muzical al cercului literar si artistic de la " Comedia" s-a tinut in absenta lui Caragiale, spre regretul prietenilor si admiratorilor care l-ar fi vrut langa ei cu acest prilej.

In luna martie Gherea initiaza, printre prieteni, o actiune care urmarea sa-i ofere lui Caragiale o oarecare siguranta materiala. Era cunoscuta starea in care se gasea scriitorul la acea data. O actiune similara a initiat C. Radulescu-Motru, directorul "Revistei romane", cu deosebirea ca, de data aceasta, subscriptia era publica. Tocmai acest amestec al oficialitatii l-a determinat pe Caragiale sa refuze subscriptia.

In numarul din 1 aprilie al " Luceafarului" a tiparit " Pasa din Silistra", parodie a baladelor istorice ale lui Bolintineanu. A fost ultima scriere publicata de Caragiale.

A murit in noaptea de 8 spre 9 iunie; vorbise ore in sir cu fiul sau, Luca. Isi aratase patimasa admiratie pentru Shakespeare, pe care-l pretuia mai ales pentru " Macbeth", pe care o socotea capodopera a constructiei dramatice. In aceeasi noapte facuse bilantul vietii lui. Fiul isi aminteste cuvintele tatalui :" Am muncit o viata intreaga, ca sa traiesc si sa va cresc, am dat in mine un om celebru pentru Romania, dar un om celebru care ar muri de foame daca ar trebui sa traiasca din munca lui . "[10]

. Inmormantarea provizorie a avut loc intr-un cavou din cimitirul protestant. In noiembrie urma sa fie adus in tara. Vestea mortii lui Caragiale a starnit stupoare in randul prietenilor, care nu-l stiusera bolnav. La autopsie medicul declarase ca niciodata nu vazuse un caz de artrita mai grav.

Sicriul cu trupul neinsufletit al scriitorului a fost adus in tara abia pe 19 noiembrie, dupa indelungate staruinte ale vaduvei. Ceremonia inhumarii a avut loc pe 22 noiembrie, intr-o zi cu ploaie deasa si rece, care n-a putut sa-i tina deoparte pe cei ce vrusesera sa-si insoteasca prietenul pe ultimul drum. In fata mormantului au vorbit Delavrancea, Davila, Sadoveanu, Take Ionescu, M. Dragomirescu si multi altii. Delavrancea a spus, printre altele: " oriunde a pus mana, a sapat in cremene urme nesterse ca pe-acolo a trecut el, uriasul rasei noastre, invatatorul aspru al nostru si al urmasilor nostri . Ne-a ridicat pleoapele ,ne-a facut sa pipaim si sa deosebim bine: ceea ce putem de ceea ce nu putem, ridicolul de cumintenie, patria noatra de patria zevzecilor, libertatea de libertinaj, moravurile de naravuri . "