Evacuarea Renaniei si planul Young

Evacuarea Renaniei si planul Young

Aflat in vizita la Paris pentru semnarea Pactului Briand-Kellogg, Stresemann i-a intalnit pe Briand si pe Poincare pentru a sonda posibilitatea unei evacuari antici­pate a Renaniei. Francezii acceptau in schimbul unei contrapartide: aceasta sa se regaseasca pe planul reparatiilor. Planul Dawes fusese incheiat pe cinci ani si Poincare dorea ca datoria Germaniei sa fie fixata in mod definitiv. Atitudinea lui Poincare se explica prin problema datoriei interaliatilor. Parlamentul francez nu voia sa ratifice Acordul Mellon-Beranger inaintea finalizarii unui pact definitiv referitor la reparatiile germane. La 16 septembrie, s-a decis deschiderea negocierilor asupra acelor doua probleme pe care guvernul francez voia sa le reia: evacuarea si reparatiile de razboi. Conferinta de la Haga, unde Franta fusese reprezentata de Briand si Loucheur, Anglia, de Snowden (cancelarul esichierului din noul guvern laburist al lui MacDonald), Germania, de Stresemann, decidea, la 30 august 1929, ca evacuarea Renaniei (zona a doua si a treia) va incepe in septembrie 1929 si se va termina cel mai tarziu la 30 iunie 1930. Va fi inceputa de trupele belgiene si engleze si va fi terminata de cele franceze.

In ceea ce priveste reparatiile, problema era mai complicata. Planul Dawes fusese aplicat intr-o maniera satisfacatoare. Germania era in masura sa plateasca gratie unui aflux de capital american privat (investitii, imprumuturi) de care a beneficiat. O mare parte din platile Germaniei se faceau in natura. Astfel, din cele 3 939 milioane de marci-aur transferate Frantei in virtutea acestui plan, 2 394 milioane au fost constituiti din prestatii in natura: carbune (1 039 milioane), produse chimice, azotati, coloranti, produse farmaceutice, lemn, zahar, pasta de hartie etc. Restul a fost platit in marci, fiind indatorirea Iui Parker Gilbert, agentul general al reparatiilor, sa faca transferul in devize straine. Acesta sugerase ca Germania sa plateasca ea insasi in devize straine si ca, in schimbul acestui sacrificiu, ratele anuale sa fie diminuate. Poincare a admis aceasta solutie. Datorita eforturilor de conciliere ale presedintelui sau, americanul Young, care facuse deja parte din Comitetul Dawes, s-a ajuns la un raport datat 7 iunie 1929. Planul Young prevedea o prima serie de 36 de rate anuale, crescand de la l 685 milioane la 2 429 milioane de marci germane (teoretic, egale cu aceeasi suma in marci-aur). Fiecare anuitate cuprindea doua parti: una care nu putea fi amanata, de 660 milioane de marci germane, cealalta "diferabila" in caz de dificultati. Germania se angaja ca insasi sa faca transferuri in devize straine. Ea isi recupera astfel intreaga autonomie financiara. Comisia pentru reparatii era desfiintata, in locul ei functionand o "banca de reglementari internationale", orga­nism pur financiar, fara nici o sarcina politica. Dupa prima faza, reparatiile continuau sa fie platite, pana in 1988. Ratele anuale fixate reprezentau o diminuare sensibila prin raportare la cele prevazute in planul Dawes. Expertii planului Young credeau ca Germania era in masura sa le plateasca de-a lungul anilor. Este de remarcat, de asemenea ca nu se pusese problema reparatiilor fata de datoriile interaliatilor (clauza de salvgardare). Poincare a admis acest lucru, reusind cu toate acestea sa obtina ratificarea Acordului Mellon-Beranger si a acordului similar incheiat in iulie 1926 cu Anglia. Planului Young a fost criticat de englezi pentru faptul ca atribuia Frantei cea mai mare parte din indemnitatile "non-diferabile", contrar dispozitiilor convenite in 1920, la Conferinta de la Spa cu privire la procentajele atribuite fiecarei natiuni. Pe de alta parte, englezii erau ostili ideii de a mentine timp de 10 ani livrarile in natura. Totusi, la 31 august conferinta adopta planul Young cu cateva modificari propuse de Anglia.