Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didactice Bani si dezvoltarea carierei Stiinta  si proiecte tehnice Istorie si biografii Sanatate si medicina Dezvoltare personala
referate istorie Istoria? O redescoperire conventionala a diverselor cacialmale din trecut! - Octav Bibere





Arheologie Arta cultura Istorie Personalitati Stiinte politice


Istorie


Qdidactic » istorie & biografii » istorie
Puterea in slujba ortodoxiei - reprimarea ereziilor



Puterea in slujba ortodoxiei - reprimarea ereziilor


I. Ereticii

Biserica este una si se vrea universala. Trebuie vestita Evanghelia, pastrata credinta, unificata disciplina bisericeasca. Transmiterea invataturii si apararea ortodoxiei, acestea sunt marile probleme in care, inca o data, Statul colaboreaza cu Biserica.

Sensul etimologic al cuvantului αιρεσις[1] este cel de a alege. Desemnand la inceput o alegere, apoi o preferinta, o inclinatie, termenul „erezie” avea sa insemne ulterior preferinta pentru o scoala, pentru un partid. In literatura greaca profana, cuvantul erezie nu avea nici un inteles defavorabil. Scriitorii profani s-au slujit de acest termen pentru a desemna diferitele scoli, doctrinele si partidele care grupau fie filosofi, fie juristi, fie moralisti[2]. In mediul iudaic, erezia capata sens de heterodoxie. In crestinism, cuvantul dobandeste un sens defavorabil. Erezia este definita drept o doctrina opusa credintei ortodoxe. Schisma se deosebeste de erezie, dar este considerata totusi, ca fiind contaminata de erezie.

Erezia nu se reducea intotdeauna la o dezbatere intelectuala[3], ci putea duce la tulburari grave, care sa ameninte pacea publica si sa necesite interventia autoritatii seculare. Textele canonice nu definesc erezia pe care o reprima. Parintii deduc o notiune mai curand teologica decat juridica, dar care va figura in colectiile canonice. Ereticul este un om care nu a facut o alegere justa. Aceasta acceptiune este tocmai opusul celei pe care termenul eretic o avea pentru greci: cel care este capabil de o alegere justa in cadrul unei filosofii care se constituie ca regula doctrinala in raport cu obiceiurile, institutiile si sentimentele primare ale unui popor. Ereticul crestin face o alegere inafara codului de viata al comunitatii. Din acest motiv, Ambrozie va desemna ereticii drept „dusmani ai credintei”[4]. Aceasta implica o adeziune personala la ceea ce este contrar credintei.

Semnificatia cuvantului eretic in raport cu comunitatea va cunoaste o adevarata evolutie de la Tertulian la Augustin. La Tertulian „ereticul nu este considerat crestin”[5]. Din punct de vedere religios, este pus pe acelasi plan cu paganul si iudeul. Ciprian considera eretic pe cel care si-a pierdut identitatea crestina, si deci posibilitatea mantuirii, prin faptul sa se situeaza in afara unitatii Bisericii[6]. Uneori are nevoie sa fie botezat din nou daca doreste sa reintre in Biserica. Mai tarziu, Augustin avea sa recunoasca din punct de vedere teologic o anumita unitate cu erezia pe plan sacramental[7].

Parintii rasariteni, la sfarsitul secolului IV (se vede din continutul Canonului 6, atribuit Sinodului II Ecumenic) definesc ereticii drept „cei care sunt de mult alungati din Biserica si care, de atunci, au fost anatematizati de noi, precum si cei care pretind ca marturisesc credinta cea adevarata, dar care s-au separat si tin adunari rivale impotriva episcopilor aflati in comuniune cu noi”[8].

Puterea seculara ii defineste pe eretici ca fiind „cei care nu sunt in comuniune cu episcopii ortodocsi toti ceilalti (care nu urmeaza aceasta lege) consideram ca, in nebunia si nelegiuirea lor si in usuratatea lor, sunt supusi infamiei unei invataturi eretice, adunarile lor nu pot primi numele de biserici, iar ei trebuie mai intai sa fie loviti de razbunarea divina; apoi, prin inspiratie cereasca, si de pedeapsa noastra”[9]. Mai tarziu, o lege din 7 august 395 va defini ereticul ca „cel care chiar in cele mici se indeparteaza de la credinta si de la disciplina catolica”[10].

***

Multumita sinoadelor si scrierilor Parintilor, cunoastem principalele erezii ale secolul IV. Autori crestini au consacrat multe pagini pentru a recenza, a descrie si a respinge diferitele erezii ale trecutului si ale epocii lor. Ei se numesc ereziologi[11]. Scrierile ereziologice[12] cele mai vechi sunt in majoritatea lor scrieri antignostice, care-si propun sa demaste greselile sectantilor si sa le opuna dreapta invatatura. Aceste lucrari ale celor mai vechi ereziologi reflecta o situatie doctrinara destul de fluctuanta. Multumita contributiei definitiilor sinodale si a reflexiilor teologice in continua dezvoltare, continuturile doctrinare se precizeaza si se articuleaza intr-un mod mult mai complex. Ereziologii secolelor IV-VIII se multumesc sa prezinte listele si descrierile sumare ale ereziilor de la origini si pana in epoca lor.

Epifanie al Salaminei este autorul Παναριον – Cutia cu leacuri impotriva tuturor ereziilor, incheiata catre 377-380, cea mai lunga lucrare pe care ne-a lasat-o literatura ereziologica veche si care reprezinta, dupa parerea unanima, apogeul ereziologiei. Autorul descrie 80 de erezii, dintre care primele 20 apartin perioadei precrestine. El se inspira din predecesorii sai Irineu si Ipolit, pe care ii aduce la zi. Cultura sa nu este la nivelul celei a altor Parinti din Veacul de Aur. Alaturi de Grigorie de Nazianz sau de Ioan Hrisostom, de Vasile al Cezareii si de Grigorie de Nyssa, fratele acestuia, el apare ca un om putin cultivat, manuind cu dificultate limba, necunoscand si chiar condamnand cultura pagana. Printre „ereziile” pe care le denunta ii aflam pe stoici, pe platonicieni, pe pitagoricieni, pe epicurieni. Cu o slaba pregatire clasica, el reprezinta in acest sens o exceptie printre scriitorii crestini ai epocii sale[13].

Pentru acest secol care a cunoscut un mare numar de erezii, un scriitor, Filastru, de data aceasta din Biserica Apuseana, a incercat sa le sistematizeze, cat de cat, si sa treaca in revista toate aceste secte. In calitate de episcop de Brescia, el a fost unul dintre semnatarii deciziilor Sinodului de la Aquileea din 381, care i-a caterisit pe episcopii arieni Paladius si Secondianus de Singidunum. Ne-a ramas de la el lucrarea Diversarum haereseon liber, pe care Augustin o descrie pe scurt intr-o epistola[14]. „Ulterioara lucrarii lui Epifanie, cea a lui Filastru a fost probabil scrisa intre 380 si 390. Augustin compara cele 156 de erezii descrise de Filastru cu cele 80 ale lui Epifanie, fara sa putem obtine de la Epifanie nici cea mai mica informatie cu privire la aceasta divergenta, in afara de faptul ca cei doi autori aveau idei diferite despre erezie, concept de altfel greu de precizat”[15]. Fara nici o indoiala, Augustin prefera lucrarea lui Epifanie si remarcam ca nu are prea multa consideratie pentru cea a lui Filastru.

Intr-o scurta prefata, Filastru isi exprima intentia de a se ocupa de diferitele erezii si rataciri care impanzesc lumea dintotdeauna, din vremea iudeilor si pana in epoca crestina. In comparatie cu Epifanie, am notat deja cresterea sensibila a numarului de erezii descrise. Filastru ignora cu desavarsire deosebirea dintre eretici si schismatici. Nivelul de informatie este destul de modest fata de cele ale lui Irineu sau Epifanie. Chiar si atunci cand descrie ereziile contemporane, unde ar fi trebuit sa dispuna de o ampla documentatie de prima mana, nivelul sau nu este mai ridicat[16].

Coincidenta dintre constitutiile lui Teodosie cel Mare cu privire la erezii si marea enciclopedie a lui Epifanie nu este un sincronism oarecare. Cele dintai lovesc prin diferite interdictii minoritatile religioase, enumerate o data pentru totdeauna, si definesc irevocabil statutul lor de inferioritate, daca nu chiar de absoluta ilegalitate. Cea de-a doua face bilantul deviatiilor sectare, al caror numar este rotunjit cu forta la 80, pentru a respecta simbolismul celor 80 de tiitoare din Cantarea Cantarilor. Acest concurs de factori avea sa exercite o influenta hotaratoare asupra atitudinii comune a ortodocsilor fata de erezie[17].

Este greu de gasit o lista completa a ereziilor de la sfarsitul sec. IV. Daca studiem lucrarile Parintilor si documentele Bisericii sau cele ale Sinoadelor, intalnim urmatoarele erezii: arienii, apolinaristii, eunomienii, bonosienii[18], novatienii[19], fotinienii[20], montanistii (frigienii)[21], macedonienii, marcelienii[22], quartodecimanii (tetraditii)[23], erezia lui Priscilian, sabelienii[24], maniheienii.

O scurta privire asupra listei data de legile lui Teodosie arata ca putine secte au luat nastere in secolul al IV-lea si ca cea care atrage cel mai mult atentia este mesalianismul, ca sectele antice sau importante sunt in numar mic.

Enumerarea Codului Teodosian poate fi redusa la vreo duzina de nume, atat este de incarcata de sinonime sau de variante secundare ale unei miscari identice (ca encratismul[25]): fotinienii, arienii, eunomienii[26], maniheienii[27], aetienii (anomeii), encratitii, sacoforii[28], macedonienii (pnevmatomahii), apotactitii, hidroparastatii[29], tascodrogintii[30], apolinaristii.

Principalele erezii de la sfarsitul secolului IV raman apolinarismul[31] si pnevmatomahii[32].

II. Punctul de vedere al Bisericii

In lupta impotriva ereziei, Biserica a facut intotdeauna apel la autoritatea Parintilor[33]. Potrivit unei traditii care incepe de la mijlocul sec. IV, Parintii sunt considerati drept garantii Οrtodoxiei[34]. Pentru a redacta decretele de credinta si a condamna erezia, sinoadele s-au bazat in primul rand pe scrierile patristice. Mai mult, atat prin scrierile lor cat si prin lucrarea lor pastorala, Parintii au contribuit foarte mult la formarea dreptului canonic.

De-a lungul intregului sec. IV, Parintii au luptat neincetat impotriva ereziilor, respingandu-le atat prin scris cat si prin predica. In principiile patristice din aceasta perioada este definita intreaga atitudine a Bisericii Rasaritului fata de eretici.

Alexandru al Alexandriei, unul din principalii participanti la sinodul de la Niceea (325), a combatut indeosebi pericolul arian. Potrivit lui Epifanie (Haer. 69, 4), a existat o colectie de 70 de scrisori ale lui Alexandru, astazi disparute, cu exceptia a doua importante enciclice privind controversa ariana[35]. Epistolele lui Alexandru raman inca singurele scrieri impotriva ereziei ariene anterioare sinodului de la Niceea. La Alexandria apare marele campion al Ortodoxiei, Atanasie, care devine marele dusman al ereziei ariene[36].

Sfantul Vasile al Cezareii s-a aratat a fi un inamic al tuturor ereziilor[37]. Cel mai vechi tratat dogmatic al sau este Adversus Eunomium[38], in trei carti, pe care l-a redactat intre 363 si 365 si care respinge mica Apologie publicata in 361 de catre Eunomiu. Tratatul sau Despre Sfantul Duh, scris catre 375, respinge atat arianismul cat si sabelianismul. Calificativele aplicate ereticilor ne-au amintit deja numele mai multor eretici, ca Arie si Sabelie, capii ereticilor carora episcopul Cezareii le-a criticat in nenumarate randuri erorile. Mai putin frecvent ii citeaza pe discipolii celui dintai: Aetius, diacon din Antiohia, si Eunomiu, episcop al Cizicului. El ne informeaza de asemenea despre invataturile lui Marcel al Ancyrei si ale lui Apolinarie, mai pe scurt despre erorile catarilor, adica ale novatienilor, despre sectele encratite, destul de raspandite in regiunile limitrofe: apotactitii, hidroparastatii si sacoforii; marcionitii, pepuzenii si valentinienii. Pe maniheieni ii cunostea doar din carti. Milenarismul, al carui principal nucleu a fost Asia Mica, nu pare a-i fi trezit ingrijorarea lui Vasile, decat in masura in care invatatura era sustinuta de Apolinarie. Numele pnevmatomahilor nu apare decat rar in corespondenta sa, si el depune toate eforturile pentru a-i respinge si contracara. Aceasta denumire, care se va schimba putin mai tarziu in cea de macedonieni, apare aici pentru prima oara[39].

La adresa ereticilor Sfantul Vasile nu-si dramuieste epitetele acide si acuzatoare: Marcel este nelegiuit, Arie un infam, Valentinian si Sabelie niste prosti (ματαιοφπως); discipolii celui de-al doilea sunt atinsi de boala lui, cei ai primului de nebunia lui.

Dintr-o scrisoare adresata de el catre trei episcopi exilati din Egipt putem intelege ca episcopul Cezareii lucra neobosit pentru a-i readuce pe eretici la dreapta credinta si ca acorda de asemenea o deosebita importanta manifestarii publice a pocaintei lor. In legatura cu Apolinarie, Vasile le recomanda acestor proscrisi: „Va rugam, ca niste iscusiti doctori care au invatat sa-i ia cu blandete pe cei care le rezista, sa va straduiti a-l readuce pe acest om la disciplina Bisericii infatisati-i dogmele Οrtodoxiei, pentru ca convertirea sa sa fie manifesta si pocainta sa cunoscuta de frati”[40].

Didim, supranumit „cel Orb”, unul dintre conducatorii scolii catehetice din Alexandria in secolul al IV-lea, condamna erorile ereziilor in cateva tratate: Despre Treime, unde polemizeaza si cu maniheienii, Despre Sfantul Duh[41]; Impotriva maniheienilor, De dogmatibus et contre Arianos, pierdute in prezent.

Amfilohie de Iconium a scris Impotriva apotactitilor si gemelitilor, lucrare pastrata intr-o versiune copta si alcatuita intre 373 si 381, in care combate extremistii care, din ratiuni ascetice, respingeau casatoria, vinul si participarea la Trupul si Sangele Mantuitorului. Gemelitii dezaprobau pana si posesiunea de animale domestice si portul vesmintelor de lana. Tratatul face parte din marea campanie purtata de Amfilohie impotriva cultelor puritane si extatice din Rasarit[42].

Grigorie de Nazianz, prin cele Cinci Cuvantari Teologice rostite la Constantinopol in vara anului 380, apara invatatura Bisericii de eunomieni si macedoneni, indeosebi in a IV-a cuvantare, care respinge obiectiile arienilor la dumnezeirea Fiului, si in cea de-a V-a, care apara dumnezeirea Sfantului Duh impotriva macedonenilor[43]. In trei Scrisori teologice (101, 102, 202), el respinge si invatatura apolinarista[44].

Grigorie de Nyssa a fost, dupa moartea lui Vasile, cel mai zelos aparator al Ortodoxiei. Un sinod tinut la Antiohia in 379 l-a insarcinat sa inspecteze Bisericile din Pont[45]. El este scriitorul cel mai prolific al epocii sale in lupta doctrinara impotriva ereziei. Straduindu-se sa respinga erorile fiecarei secte, Sfantul Grigorie spera sa-i readuca pe eretici la Biserica prin „desfasurarea logica a argumentatiei[46].

Sfantul Grigorie ne-a lasat o descriere plina de umor cu privire la agitatia provocata de dezbaterile teologice de la sfarsitul secolului IV: „Intreg orasul, stradute, piete, locuri publice, este ticsit de lume, intalnesti croitori, zarafi, bacani. Te interesezi de o moneda, ti se raspunde printr-o dizertatie despre γεννητος si αγεννητος; vrei sa afli pretul painii, ti se spune ca Tatal este cel mai mare, iar Fiul Ii este supus; spui ca vrei sa faci o baie, ti se raspunde ca Fiul a aparut din nimic!”[47].

In tratatele sale: Adversus Eunomium[48], alcatuit in jur de 380, Adversus apollinaristas ad Theophilum episcopum Alexandrinum, Antirrheticus adversus Apollinarem si Sermo de Spiritu Sancto adversus Pneumatomachos Macedonianos[49], Sf. Grigorie descalceste cu pricepere subtilitatile invataturilor eretice, respingandu-le pe baza argumentelor scripturistice, istorice si rationale si opunandu-le traditia. Cea mai importanta dintre scrierile sale dogmatice este lunga sa Cateheza, scrisa in jur de 385. Grigorie „expune admirabil principalele dogme, pe care le apara impotriva paganilor, iudeilor si ereticilor, si cauta sa intemeieze complexul ansamblu al invataturii crestine pe o baza metafizica si nu numai pe autoritatea Scripturii”[50].

Intr-o scrisoare canonica, adresata lui Letoius, episcop de Melitene, el considera erezia drept un pacat care vine din coruperea ratiunii[51] si, prin urmare, stabileste o penitenta mai aspra pentru ispasire: „Deci acela care dupa ce si-a renegat credinta in Hristos, imbratiseaza de buna voie erorile iudaismului, ale idolatriei, ale maniheismului sau ale altui cult nelegiuit, daca apoi se pocaieste, va fi obligat sa faca penitenta toata viata. Nu va fi niciodata primit sa se roage impreuna cu poporul, ci se va putea ruga in particular. Nu va primi impartasania decat la moarte”[52]. In principiu, Sfantul Grigorie este de o asprime exceptionala fata de eretici, dar in practica admite ca sta in putinta slujitorilor Bisericii sa scurteze perioada de penitenta[53].

Diodor din Tars, din 378 episcop al Tarsului Ciliciei, dupa cum ne informeaza Quasten, „a scris 25 de carti Impotriva maniheienilor, in primele sapte respingand lucrarea lui Addas, discipolul lui Mani, intitulat Modion, in timp ce din celelalte explica si elucida sensul anumitor pasaje din Scripturi pe care maniheienii obisnuiau sa si le insuseasca pentru a-si sustine parerile speciale. Un florilegiu sirian pastreaza 33 de extrase din tratatul Impotriva synusianistilor lui Diodor, dintre care unele au fost falsificate de apolinaristi”[54].

Ioan Hrisostom se adreseaza special anomeilor, caci scopul sau era: „de a dobori un arbore salbatic si necultivat, adica erezia anomeilor”[55], dupa cum afirma el in tratatul Despre incomprehensibilitatea lui Dumnezeu. Prima serie cuprinde cinci predici rostite in Antiohia in jur de 386-387. Cea de-a doua serie de predici a fost sustinuta la Constantinopol in 397[56].

Biserica nu putea ignora erezia. Multitudinea sectelor, vigoarea celor mai importante, atacurile lor impotriva credinciosilor fideli credintei de la Niceea, faceau cu neputinta ignorarea lor. Dar Biserica este si mesagera pacii. Pedepsele ii repugna si violenta nu este cea mai buna cale pentru a readuce pe om la Hristos. Trei atitudini erau posibile: toleranta, ruptura, constrangerea[57].

Biserica nu poate admite propagarea greselii si in acest sens nu poate adopta toleranta. Dar ea poate refuza masurile de constrangere imediata si mai ales refuza sprijinul puterii seculare[58]. Ambrozie[59], Ieronim[60] si mai tarziu Augustin[61] recomanda ruptura cu ereticii. Clericii nu trebuie sa participe la nici o intrunire a ereticilor. Toti crestinii trebuie sa refuze sa se roage cu ei. Amploarea ereziilor pune doctrinei crestine o problema noua. In functie de imprejurari, in functie si de erezii, atitudinea sa variaza. Ostila in principiu oricarei constrangeri, Biserica este uneori silita sa recurga la ele din cauza violentei luptei si a imposibilitatii unei alte solutii. Priscilianistii au fost tratati cu multa rigoare. Priscilian a fost, in 385, prima victima a invataturilor gresite. Dar moartea sa a fost aspru judecata de Sfantul Ambrozie, Siricius sau Sfantul Martin. Cand situatia Bisericii se consolideaza si ea poate conta pe sprijin secular, doctrina evolueaza. Ambrozie se arata mai aspru fata de eretici decat fata de pagani. Greseala acestora nu este doar nestiinta, ci este o adevarata tradare. El face apel la bratul secular pentru a asigura executarea sentintelor de caterisire la adresa unui episcop. Dar refuza constrangerea brutala si protesteaza impotriva episcopilor care i-au dorit moartea lui Priscilian[62]. Optat de Mileva ramane singurul dintre Parinti care cere pedeapsa cu moartea pentru donatisti[63].


Potrivit obiceiului, sinoadele au stabilit modalitatile de reintegrare a anumitor eretici[64]. Canonul 7, atribuit sinodului de la Constantinopol din 381, stabileste ca „cei care trec de la erezie la ortodoxie si la mostenirea celor alesi, noi ii primim in ordinea si potrivit regulii urmatoare. Arienii si macedonienii, sabazienii[65] si novatienii care se califica drept curati, aristeroii, quartodecimanii si tetraditii, precum si apolinaristii, ii primim cu conditia sa prezinte un document anatematizand orice erezie care nu gandeste asa cum gandeste sfanta Biserica a lui Dumnezeu, catolica si apostolica, sa primeasca mai intai pecetea ungerii cu Sfantul mir pe frunte, pe ochi, pe nas, pe gura si pe urechi, si, pecetluindu-i cu pecetea crucii, sa spunem: „Pecetea darului Sfantului Duh”. Cat priveste eunomienii care nu sunt botezati decat cu o singura cufundare, si montanistii numiti aici frigieni, si sabelienii care invata despre identitatea Fiului si a Tatalui, si fac si alte actiuni regretabile, precum si toate celelalte erezii (caci exista aici un mare numar, mai ales cele venite din Galatia), toti aceia care vor sa treaca la ortodoxie, ii primim ca si cum ar fi pagani: in prima zi ii facem crestini, a doua zi catehumeni, a treia zi ii exorcizam suflandu-le de trei ori pe fata si urechi. Ii instruim astfel si ii facem sa ramana mult timp in Biserica sa asculte Scripturile, si atunci ii botezam”[66]. Canonul vorbeste deci de un obicei. Parintii Sinodului de la Niceea din 325 stabilisera deja modalitatile de reintegrare a ereticilor prin Canonul 8[67], care se refera la reintegrarea preotilor novatieni.

Sinodul de la Roma din 386, in Canonul 8, stabileste de asemenea reguli pentru reintegrarea novatienilor. „Cei care vin de la novatieni sau de la montenses, sa fie primiti doar dupa punerea mainilor, si aceasta pentru ca reboteaza”[68].

In ceea ce priveste reintegrarea donatistilor, deciziile sinodale sunt foarte stricte. Sinodul de la Hippone din 393 reia vechile decizii sinodale: „Vechea prevedere a sinoadelor, potrivit careia orice cleric donatist nu poate fi primit in Biserica decat ca laic isi pastreaza intreaga putere, cu exceptia celor care nu au fost niciodata rebotezati sau care vor sa se intoarca in Biserica cu parohia pe care au avut-o pana atunci (adica aceia isi pot pastra rangul bisericesc)”.[69]


***

Desi scrierile si activitatea antieretica depind adesea de circumstante speciale, intalnim totusi o anumita unitate de vederi si de metoda[70]. In aceasta lupta, toti Parintii pornesc de la principiul ca specificul religiei este de a convinge nu de a constrange. Ei discuta si polemizeaza cu ereticii, dorind sa-i convinga. Polemica se invarte intotdeauna in jurul celor mai recente erezii. Iar Parintii sunt cu atat mai fermi cu cat ereziile de care se ocupa sunt mai aproape de epoca lor.

Dar ereticii nu erau inofensivi. Parintii erau astfel nevoiti sa actioneze ca oameni ai Bisericii si conducatori. Severi fata de erezii, ei sunt plini de milostivire fata de eretici. Pentru ei, pocainta ereticului valoreaza mai mult decat orice pedeapsa si ca urmare reglementeaza cu multa grija forma si durata pocaintei ereticilor. Pentru a combate erezia, ei nu folosesc decat mijloace duhovnicesti, desi ar avea posibilitatea sa apeleze la puterea politica[71]. Ioan Hrisostom accepta interventia puterii, in nadejdea ca teama de masurile seculare va infrange indaratnicia si va pune capat propagandei ereticilor.

III. Legile lui Teodosie impotriva ereziei

Adoptarea unor cai de constrangere s-a impus, deoarece Biserica nu dispune de suficiente mijloace de actiune pentru a face presiuni asupra acelora care raman in afara ei. Sanctiunea sa cea mai grava, excomunicarea, risca sa nu fie luata in considerare de catre eretici, care ii contesta tocmai autoritatea. Sprijinul secular se dovedeste astfel necesar. Apelul ierarhiei la interventia seculara a fost in general ascultat. In afara rolului lor de aparator al credintei, de care majoritatea imparatilor erau adanc convinsi, tulburarea ordinei publice pe care o provoaca erezia va degenera adesea in revolta[72].

Intervenind imparatul nu este mandatarul Bisericii. Actioneaza pentru ea, dar in virtutea propriilor prerogative. O data cu imparatii fideli Bisericii, care fac din catolicism religia oficiala, situatia ereticilor avea sa se agraveze. Ei nu mai reprezentau pur si simplu diversitatea doctrinelor, ci doctrina gresita. Erezia devine un crimen publicum tinand de tribunalele represive ale statului. In Apus, Gratian condamna, in 379, toate ereziile[73] iar anul urmator, sub influenta lui Ambrozie, confisca lacasurile de cult[74].

Ruptura unitatii religioase in jurul credintei marturisite de cativa episcopi considerati drept garanti ai ortodoxiei, pe care o impusese Teodosie I, apare ca un pericol pentru pacea sociala. Preocuparea pentru ordinea publica se adauga astfel misiunii religioase, asa cum era ea conceputa de imparatii adepti ai doctrinei de colaborare, pentru a-i incita sa loveasca cu asprime in eretici[75].

Unitatea religioasa pare a fi deci o porunca dumnezeiasca. In principiu, imparatul ii pedepsea pe eretici mai intai ca rebeli fata de aceasta unitate. In afara acestui temei religios, reprimarea ereziei de catre puterea seculara a avut motive politice, caci erezia zdruncina si unitatea sociala a imperiului. Din momentul in care crestinismul a fost declarat religie de stat, unitatea Bisericii garanta unitatea statului.

Teodosie va interveni foarte activ impotriva ereticilor in tot timpul domniei sale[76]. Legile promulgate in acest sens se impart in doua grupe separate de o perioada de patru ani, din ianuarie 384 in martie 388. Prima grupa nu cuprinde decat legi valabile pentru Rasarit, parte a imperiului aflata sub autoritatea lui Teodosie inca de la urcarea sa pe tron: sunt legile de la 6 la 16 din Codul teodosian. Ele sunt in legatura cu sinodul de la Constantinopol din 381 si cu prelungirile sale din 382 si 383. A doua grupa incepe cu primele ostilitati impotriva uzurpatorului Maxim si se intinde pana la moartea imparatului. Aceste legi arata vointa lui Teodosie de a extinde reprimarea ereziei la intreaga lume romana (CTh XVI, 5, 19 -20-21)[77]. Daca deosebirea dintre dreapta credinta si erezie dateaza din timpul lui Constantin, care opusese Biserica ortodoxa ereticilor, precizarea acestei distinctii, reglementarea raporturilor dintre ortodocsi si heterodocsi este opera lui Teodosie.

Celebrul sau edict de la Tesalonic (380), care facea din crestinismul ortodox religia oficiala, condamna implicit toate ereziile. Teodosie isi afirma datoria sa de crestin ortodox, luand prin acest edict o pozitie dogmatica, fara a fi solicitat in prealabil sprijinul unui sinod. Cu acest prilej, imparatul da o definitie pentru eretici: „Ceilalti (cei care nu sunt in comuniune cu Damasius al Romei si cu Petru al Alexandriei) sunt eretici si loviti de infamie, locurile lor de intrunire nu au dreptul sa se numeasca biserici. Dumnezeu ii va pedepsi, apoi si noi”[78].

In textul legilor, ereziile sunt considerate: „invataturi pline de vicii, odioase lui Dumnezeu si oamenilor”[79]. Intrunirile lor de cult sunt calificate drept „oculte si secrete”[80]; de „adunari clandestine de scelerati”.

In acelasi timp, este definita crima de sacrilegiu, comisa de cei care, din nestiinta sau din neglijenta, nu respecta legea divina[81]. Deturnat de la opera sa religioasa de catre pericolul got, Teodosie nu va relua masurile, pe care le implica aceasta condamnare, decat incepand cu anul 381. Din acel moment, legile se inmultesc. Diferitele secte sunt lovite mai mult sau mai putin sever. Ereticii pierd dreptul de a avea edificii de cult si de a se aduna pentru cult, sunt exclusi din marile orase, sunt loviti de multe restrictii, nemaiputand face sau primi liberalitati, da marturie in justitie, de a indeplini functii la palat sau in armata.

Daca privim lista ereziilor, care au fost lovite de aceste legi, putem observa ca sunt aceleasi cu cele combatute de Sfantul Vasile cel Mare, ceea ce ne poate face sa credem ca Teodosie ar fi fost influentat poate de cineva din anturajul acestuia. Aceste legi repetate, pedepsele din ce in ce mai aspre, amenintarea la adresa functionarilor recalcitranti in a aplica aceste legi, totul dovedeste pe de o parte rezistenta inversunata a ereticilor, pe de alta parte vointa de nezdruncinat a lui Teodosie de a face Ortodoxia sa triumfe, insufletit cum era de convingerea sa intima de crestin[82].

Inaintea sinodului de la Constantinopol din 381, Teodosie I a adresat prefectului pretoriului Rasaritului, Eutropiu, doua legi privind interzicerea ereticilor. La 10 ianuarie 381, el interzice adunarile ereticilor: „Sa nu se deschida ereticilor nici un locas pentru a-si celebra misteriile, nici un prilej pentru a exercita nebunia mintii lor incapatanate. Sa stie toata lumea ca, chiar daca acest soi de oameni a obtinut vreo favoare prin vreo dispozitie particulara smulsa prin inselaciune, nu are nici o valoare. Ticaloasa adunatura a ereticilor sa fie impiedicata sa-si tina intrunirile nelegiuite. Fie ca numele lui Dumnezeu Unul si Atotputernic sa fie pretutindeni slavit, iar credinta de la Niceea, transmisa odinioara de stramosii nostri si confirmata de marturia si afirmarea religiei divine sa fie intotdeauna respectata si urmata. Fie ca pata intinaciunii fotiniene, veninul sacrilegiului arian, crima necredintei eunomiene si ororile abominabile ale sectelor, a caror monstruozitate apare inca din numele autorilor lor, sa dispara si sa nu se mai auda nici macar vorbindu-se despre ele. Trebuie considerat ca pastrator al credintei de la Niceea si adevarat credincios al dreptei credinte pe cel care marturiseste anume pe Dumnezeu Atotputernic si pe Hristos, Fiul Unul Nascut al lui Dumnezeu, Dumnezeu nascut din Dumnezeu, Lumina nascuta din Lumina, pe cel care nu coboara prin negatiile sale pe Duhul Sfant pe Care-L asteptam si-L primim de la Ziditorul a toate; pe cel care cinsteste cu o credinta nepatata firea nedespartita a Prea Sfintei Treimi, aceea pe care credinciosii o numesc corect folosindu-se de termenul grecesc ουσια[83]. Teodosie considera aceste credinte „deplin intemeiate” si prin urmare „ele trebuie cinstite”. Vedem ca doreste sa respecte dumnezeirea Duhului Sfant si ca vorbeste de Sfanta Treime. La botezul sau, credem ca a rostit un credo aproape identic cu cel care a fost stabilit la Constantinopol.

Celor care nu recunosc credinta in Sfanta Treime, Teodosie le porunceste: „sa inceteze sa uzurpe numele, strain de viclenia lor vadita, al adevaratei religii, sa fie socotiti nelegiuiti la descoperirea crimelor lor. Sa fie indepartati si tinuti departe de pragul oricarei biserici, intrucat noi interzicem ereticilor sa-si tina in orase adunarile lor nelegiuite. Poruncim ca, daca ar incerca sa se intruneasca prin vreo tulburare oarecare, sa fie alungati chiar in afara zidurilor oraselor pentru a pune capat nebuniei lor; ca in intreaga lume, bisericile sa fie inapoiate tuturor episcopilor ortodocsi care marturisesc credinta de la Niceea”[84].

Intr-o alta lege, data la Constantinopol la 8 mai 381, cu putin inaintea marelui sinod, Teodosie ii loveste pe maniheieni, care sunt in realitate foarte periculosi. Ei sunt lipsiti de drepturile civile, iar Teodosie adauga de asemenea: „Pe langa aceasta sanctiune (ceea ce urmeaza): sa nu-si aseze obisnuitele morminte ale funestelor lor misterii in locurile de intrunire din aglomerari, nici in metropole, ci sa fie tinuti cu totul departe de ilustra cetate. Sa nu cumva, printr-o inselatorie vicleana, sa se apere apeland si desemnand (ca simboluri) o credinta incercata si o conduita mai neprihanita. Astfel, unii dintre ei vor sa fie numiti encratiti, apocatactiti, hidroparastati sau sacofori pentru a se preface, prin varietatea acestor diferite denumiri, ca indeplinesc indatoririle religioase. Asadar, folosirea acestor nume sa nu apere pe nici unul dintre ei, ci sa fie considerati infami si nelegiuiti pentru crima sectelor”[85].

Sub presiunea Sinodului de la Constantinopol din 381, Teodosie a precizat masurile pe care le luase deja el insusi. Multe dintre legi repeta anumite masuri anterioare, ceea ce inseamna fie ca nu au fost puse in aplicare, fie ca au cazut repede in uitare. In timpul unei sedinte a sinodului, din 19 iulie 381, imparatul ii porunceste comitelui Rasaritului sa confiste imediat bisericile eunomienilor, arienilor. In acelasi timp, acesti eretici pierd dreptul de a zidi biserici atat in oras cat si la tara: „Poruncim ca nimeni dintre eunomieni sau arieni sa nu aiba ingaduinta de a construi biserici, atat in oras cat si la tara. Daca din intamplare vreunul dintre ei ar avea nesabuinta sa o faca, atat casa unde se va fi construit ceea ce era neingaduit sa se construiasca cat si domeniul sau proprietatea privata (unde se afla) sa fie neintarziat confiscate in beneficiul Fiscului nostru. Astfel sa devina proprietate a Fiscului orice loc unde sa va fi tinut vreo adunare si care i-ar avea slujitori pe adeptii acestei dogme nelegiuite”[86].

In martie 382, imparatul inaspreste pedepsele impotriva maniheienilor, calificati aici drept solitarii[87]. Encratitii sunt pedepsiti cu moartea pentru ca reprezinta un pericol pentru societate: „Cat priveste pe cei care printr-o denumire monstruoasa se numesc encratiti, precum si hidroparastatii si sacoforii, daca sunt acuzati de un tribunal, tradati de insasi nelegiuirea lor sau daca s-a aflat impotriva lor vreo marturie a acestei nelegiuiri, poruncim sa fie supusi caznei ultime si pedepsei inexpiabile. Cat priveste bunurile lor, se va urma regula stabilita in completarea legii recent promulgate, pe care am impus-o acestei intregi tagme (de eretici). Prin urmare, domnia ta sa numesti anchetatorii, sa deschizi judecata, sa primesti marturiile si denunturile fara a refuza delatiunea. Nimeni sa nu se opuna prin vreo clauza de exceptie ordinara la declansarea acestei proceduri de acuzare. Nimeni sa nu adune asemenea intruniri oculte si secrete; acestea sa fie oprite atat la tara, cat si inlauntrul zidurilor (cetatilor), condamnate in orice edificiu atat privat cat si public”[88]. Pentru a reprima erezia, statul crestin avea aceleasi temeiuri pe care le avusese statul pagan pentru a reprima crestinismul. Procedura romana clasica fusese acuzatorie. Nu se incepea nici o urmarire daca nimeni nu se prezenta la magistrati pentru a acuza. La inceput, ereticii au fost urmariti in tribunalele seculare potrivit acestei proceduri acuzatorii. Cu Teodosie ne aflam in pragul procedurii din oficiu. El vorbeste despre anchetatorii care ii pot urmari pe eretici din oficiu[89]. Teodosie a fost primul imparat crestin care a decretat pedeapsa cu moartea pentru erezie, dar aceasta a fost rar aplicata. El a decretat pedeapsa capitala explicit impotriva ereticilor. Daca maniheienii si sectele derivate din acestia: encratitii (abstinentii), sacoforii (imbracati in sac), hidroparastatii (care se foloseau doar de apa pentru Sfanta Jertfa) si quartodecimanii (care serbau Pastile la aceeasi data cu iudeii), au primit pedeapsa capitala doar pentru marturisirea credintei lor, aceasta s-a intamplat deoarece aceste secte aveau practici execrabile si antisociale. Insa legislatia represiva nu a facut sa scada prea mult nici numarul sectelor, nici puterea lor. Marele numar de legi arata neputinta puterii seculare in fata rezistentei sectelor. Sozomen[90] afirma ca toate aceste masuri, atat de aspre, nu aveau ca scop, in conceptia lui Teodosie, decat sa-i sperie pe eretici si sa-i faca sa se intoarca la Biserica. Se cauta astfel intimidarea ereticilor, nu pedepsirea lor[91]. Nici pentru epoca respectiva, nici pentru perioadele urmatoare nu exista nici o dovada a punerii in aplicare sistematice si continue a pedepsei cu moartea pe care legislatia ar fi ingaduit-o. Doar maniheienii si ramurile lor au fost loviti, caci ei faceau mereu obiectul dispozitiilor foarte aspre din partea imparatilor.

Legea ii loveste si pe quartodecimani: „Sa se deschida de asemenea o ancheta aprofundata pentru ca toti cei care se aduna pentru Pasti la o alta data decat cea acceptata de dreapta credinta sa fie considerati fara cea mai mica ezitare asemenea celor pe care i-am condamnat prin aceasta lege”[92].

In iulie 383 ii condamna pe tascodrogitae, eretici care-si pun degetul in nas[93]. In sfarsit, o lege din 25 iulie 383 rezuma aceste diferite texte; eunomienii sau arienii, macedonienii sau pnevmatomahii, maniheienii, ancratitii, apotactitii, sacoforii, hidroparastatii nu pot avea lacasuri de cult. Pentru acestia este interzis: „sa aiba intruniri, sa adune multimea, sa atraga populatia, sa socoteasca case particulare drept biserici, sa faca, in public sau in particular, ceva care ar putea leza sfintenia catolica. Iar daca s-ar vedea ca cineva dintre ei incalca aceste interdictii atat de clare, toti cei pe care ii bucura cultul si frumusetea si dreapta credinta fiind imputerniciti in acest sens, acela sa fie alungat din acordul unanim al tuturor oamenilor de bine”[94]. Oricine ii poate alunga din capelele lor. Imparatul a ingaduit astfel crestinilor sa risipeasca cu propriile lor puteri adunarile ereticilor. Era deci o incurajare la pogromuri[95].

Este posibil ca in vremea respectiva imparatul sa fi fost exasperat. Divergentele dogmatice continuau chiar si dupa Sinodul de la Constantinopol din 381 si asa cum am vazut, imparatul a convocat alte sinoade la Constantinopol in 382 si 383. Dupa aceste sinoade, imparatul a decretat interzicerea intrunirilor si expulzarea preotilor eretici.

La sfarsitul aceluiasi an, la 3 decembrie 383, imparatul decreteaza o noua lege, adresata lui Postumian, prefectul pretoriului Rasaritului, interzicand atat intrunirile cultice ale mai multor secte cat si posibilitatea de a stabili lacasuri de cult: si, ceea ce este foarte important, 'sa nu pretinda a avea hirotoniri pentru a crea preoti'. „Astfel, cei care practica in mod obisnuit invatatura si misteriile acestor comunitati sa fie cautati prin toate orasele si in toate locurile, in numele legii, aici promulgate, sa fie in mod obligatoriu alungati din aceste adunari si sa primeasca ordinul de a se intoarce in tarile lor de origine; nici unul dintre ei sa nu aiba posibilitatea de a trece in alta parte, nici cea de a cutreiera din oras in oras”[96].

Prin aceasta lege, imparatul insista ca regulile sa fie aplicate fara nici o neglijenta. Dimpotriva, cei care vor da dovada de neglijenta: „membrii birourilor guvernatorilor de provincie si primii decurioni ai cetatilor sa fie dati pe mana justitiei si condamnati”[97]. Anul urmator, ereticii au fost condamnati sa fie expulzati de pretutindeni unde s-ar ascunde[98]. Doar novatienii au fost autorizati sa-si pastreze bisericile.

In realitate, adunarile eretice continuau sa se tina, caci politia ii tolera[99]. Legile lui Teodosie incep sa loveasca in institutia clericala a ereticilor. Am remarcat, deja, legea din decembrie 383 care interzicea intrunirile eretice, destinate hirotonirii de preoti. In ianuarie 384, pe 21, imparatul loveste din nou in principalele erezii. El ii porunceste lui Cynegius, prefectul pretoriului Rasaritului ca: „Toti cei care revendica pentru sine pontificatul sau ministeriul acestor erezii, care se pretind preoti ai unui nume proscris si isi aroga titlul de slujitori ai unei secte criminale, cei care declara ca propovaduiesc ceea ce trebuie ignorat si uitat, toti acestia vor fi expulzati din toate locurile unde se ascund in acest oras (Constantinopol)”[100].

In Apus, imparateasa Iustina, regenta pentru tanarul Valentinian II, si anturajul sau iliric erau favorabili arienilor. Cei care respectau marturisirea ariana de la Rimini primesc la 23 ianuarie 386 libertatea de cult[101]. Au fost amenintari cu moartea impotriva celor care le-ar tulbura intrunirile sau ar initia o supplicatio impotriva acestei legi la principe. Jean Gaudemet crede ca imparateasa cauta sa-l intimideze pe Sfantul Ambrozie, care tocmai preluase bazilica portiana[102]. O data cu invazia lui Maxim din 387, aceasta reactie ariana inceteaza. Maxim se manifesta ca un adevarat ortodox[103].

Dar, in iunie 388, Teodosie abroga aceasta lege care interzicea intrunirile si propovaduirea, declara cultul prohibit si ameninta contravenientii cu judecata seculara: „Toti membrii diferitelor secte necredincioase, pe care nebunia unei conspiratii mizerabile le ridica impotriva lui Dumnezeu, sa nu obtina niciodata permisiunea de a avea adunari, de a participa la intruniri, de a se intalni clandestin, de a ridica fara rusine prin mijlocirea unei maini nelegiuite altarele perversiunii criminale si de a simula celebrarea tainelor pentru a jigni adevarata religie. Pentru ca aceasta lege sa obtina efectul dorit, domnia ta sa stabilesti observatori demni de incredere care sa-i poata constrange si, odata arestati, sa-i supuna tribunalelor pentru ca, potrivit dispozitiilor anterioare, sa primeasca pedeapsa foarte aspra ceruta de Dumnezeu si de legi”[104].

In Rasarit, legislatia impotriva ereticilor este inca prost aplicata. Sozomen[105] si Socrate[106] raporteaza ca, trei ani mai tarziu, in 387, arienii il aclamasera pe un anume Dorotei ca urmas al episcopului arian Demofil. Arienii erau pregatiti pentru o noua manevra ca sa-si pastreze cultul si se intruneau inca liber. Eunomie, exilat la Halmyris, in Scitia, apoi in Capadocia, isi continua prozelitismul.

O noua lege, din 10 martie 388, vine sa reinnoiasca masurile anterioare si sa interzica ereticilor posibilitatea de a institui clerici. „Poruncim – spune el prefectului Cynegius – sa alunge din toate locurile, dintre zidurile oraselor apolinaristii si ceilalti sectari ai diferitelor erezii: acestia sa nu aiba dreptul sa-si instituie preoti Sa nu li se acorde in nici un caz dreptul de a-si crea episcopi; ba mai mult, episcopii lor insisi, lipsiti de titlu, sa-si piarda denumirea acestei demnitati Adaugam pe de alta parte la aceste clauze ca posibilitatea de a cere audienta sau de a face apel la Noi trebuie sa fie refuzata tuturor celor mentionati mai sus”[107].

La 15 iunie 392, imparatul il informeaza pe Tatian, prefectul pretoriului Rasaritului: „In legatura cu erorile eretice, hotaram ca cei care vor fi dovediti fie ca au hirotonit clerici, fie ca au primit misiunea de clerici, sa primeasca o amenda de zece livre de aur fiecare”[108]. In acelasi timp, el loveste prin aceasta lege si persoanele care i-ar fi ajutat: „Pe buna dreptate, locul unde s-au desfasurat aceste practici, daca s-a dovedit ca proprietarul a fost de acord, se va alatura bunurilor Fiscului nostru. Daca s-a stabilit ca proprietarul nu era la curent, lucrurile petrecandu-se in ascuns, cerem ca girantul acestui fond, daca este liber prin nastere, sa plateasca Fiscului nostru zece livre de aur; iar daca, iesit din noroiul servil, el dispretuieste pedeapsa cu amenda ca urmare a saraciei si a conditiei sale joase, sa fie batut cu vergile apoi deportat”[109].

La 26 mai 389, Teodosie da o lege care prevede expulzarea din „funestele lor adunari, fie ca se tin in interiorul orasului, fie in periferiile acestuia”, a episcopilor, preotilor, diaconilor si citetilor apartinand ereziilor[110]. Printr-o noua lege, adresata la 15 aprilie 394, lui Victorius, proconsulul Asiei, imparatul reinnoieste aceste masuri: „Ereticii sa nu aiba puterea de a crea episcopi si sa nu-i poata confirma in mod valabil”[111]. Lovind in ierarhia si in continuitatea sacramentala a ereticilor, imparatul dorea sa termine cu ei si cu intrunirile lor clandestine.

Ei se afla chiar in situatia de a nu avea posibilitatea sa se intruneasca in sinoade, caci o lege, din 9 iulie 394, interzice aceste adunari sinodale: „Nebunia ereticilor sa nu se straduiasca sa-si perpetueze mai mult timp proiectele – ii porunceste imparatul lui Rufin prefectul pretoriului – sa nu tina sinoade ilicite, sa nu dea si sa nu primeasca nicaieri invatatura preceptelor sale nelegiuite; episcopii lor sa nu cuteze sa proclame o credinta pe care nu o au si sa creeze preoti, caci ei nu sunt episcopi; prin grija judecatorilor si a tuturor celor carora constitutiile paterne le-au incredintat raspunderea acestor probleme, asemenea cutezanta sa nu ramana nepedepsita si sa nu sporeasca”[112]. Pentru a incerca sa potoleasca spiritele si sa evite raspandirea erorii, Teodosie ii adreseaza, in iunie 388, lui Tatian, prefectul pretoriului, o lege care interzice dezbaterile religioase[113].

In timpul absentei sale din Constantinopol, arienii raspandisera zvonul unei legi in favoarea lor. Dar, de cum s-a intors, Teodosie a promulgat o lege, la 9 august 388, prin care dezminte zvonul si instituie pedepse impotriva celor care-l raspandisera: „Am aflat – ii scrie el lui Cynegius, prefectul pretoriului Rasaritului – ca unii arieni se sprijina pe o anumita clauza din Ordonantele noastre pentru a-si ingadui sa uzurpe ceea ce pare a conveni nevoilor lor. Sa stie ca, aceasta clauza odata abolita, nici o decizie de acest fel nu a pornit de la Secretariatul nostru sacru. Astfel, cel care de acum inainte va mai raspandi aceste zvonuri pe care ei le lanseaza pentru propria lor comoditate, acela va fi socotit vinovat de fals”[114].

In afara incapacitatilor politice, se prevedea si interzicerea functiilor publice sau a pedepselor cu confiscarea, exilul, pedeapsa capitala. Teodosie a dat de asemenea si pedepse civile: restrictii din punct de vedere al dreptului civil impotriva ereticilor. Incapacitati analoage celor care ii lovisera odinioara pe celibatari, pe vaduvele si divortatii nerecasatoriti sunt promulgate acum impotriva ereticilor. Maniheienii au fost primii loviti. In mai 381, si-au pierdut factio testamenti activa et passiva, precum si dreptul de a primi si transmite cu titlu gratuit intre vii[115]: „dat fiind ca, prin acuzatia de infamie, am luat acestor oameni facultatea de a testa si de a trai potrivit cu dreptul roman, si ca nu le ingaduim sa aiba capacitatea de a lasa sau de a primi ceva pe cale de mostenire, si ca in urma anchetei, tot (ceea ce ar fi fost astfel transmis) va fi in mod obligatoriu adaugat la bunurile Fiscului nostru Fie ca dispozitiile acestei legi promulgate de Marinimia Noastra sa nu fie valabile doar pentru viitor, ci si pentru trecut, astfel incat toate proprietatile lasate sau primite mostenire de astfel de persoane sa fie revendicate pentru Fisc Succesiunea bunurilor paterne si materne nu va fi deferita decat acelor copii care, nascuti din parinti maniheieni”[116].

In 382[117] si in 389[118], Teodosie confirma aceasta dispozitie pentru maniheieni si o extinde si la alte secte. Printr-o alta lege, promulgata in 389, la 4 mai, imparatul ia eunomienilor dreptul de testamenti factio precum si cel de a da marturie in justitie, cu unele diferente in ceea ce-i priveste pe eunomieni fata de maniheieni. „Eunucii eunomieni sa nu aiba dreptul de a face un testament sau de a beneficia de unul. Dorim ca aceasta lege sa se aplice tuturor celor care sunt in viata in momentul promulgarii sale, si ca nimeni sa nu evoce impotriva sa privilegiul unei vointe manifestate anterior intrucat, daca declara ca au facut sau nu mai inainte un testament, incepand de la prelungirea Deciziei noastre nu mai au dreptul sa posede, sa dobandeasca sau sa constituie un mostenitor, fie cu titlul principal, fie cu orice alt titlu stabilit in acest gen de afaceri de catre regulile juridice. Toate acele bunuri care se va dovedi ca le detine sau ca ar trebui sa le detina (prin mostenire) acest soi de oameni vor fi revendicate in beneficiul Fiscului nostru ca bunuri caduce. Pe scurt, sa nu aiba nimic in comun cu restul oamenilor”[119]. Din motive pe care nu le cunoastem, imparatul a revenit asupra acestei decizii cativa ani mai tarziu[120].

Aceasta politica care apare cu Teodosie, si se continua si dupa el, ramane pe linia sanctiunilor care, inca din dreptul pagan, loveau cetatenii nesupusi. Dar ea este o consecinta a optiunii facute prin edictul de la Tesalonic. Credinta ortodoxa ii obliga pe toti cetatenii imperiului. Teodosie trebuia sa-i considere drept straini de imperiu pe cei care nu impartaseau aceeasi credinta. Excomunicarii, care scoate in afara comunitatii religioase, Teodosie insusi raspunde: „Le luam facultatea de a trai potrivit dreptului roman”[121].

Abundenta legilor, asprimea pedepselor, repetarea condamnarilor ridica o problema. De ce atatea legi? Ne putem gandi ca judecatorii laici erau cel mai adesea prea putin pregatiti pentru dezbateri dogmatice. Ereticii scapau de sanctiuni folosind formule abile. Din caritate crestina sau din prudenta politica, imparatii nu au indemnat intotdeauna la represiune. Socrate si Sozomen sunt unanimi in a spune ca Teodosie, „desi autorul primului mare ansamblu legislativ impotriva ereziei, s-a aratat tolerant”[122]. Doar prozelitismul a fost aspru pedepsit. Dar intrunirile eretice aveau loc, cu conditia sa fie in afara capitalei. Novatienii nici macar nu au fost supusi acestei restrictii. „Pedepsele erau mari dar ele nu erau puse intotdeauna in aplicare, caci imparatul nu avea intentia sa-si persecute supusii, ci dorea numai sa impuna uniformitatea credintei in Dumnezeu prin intimidare”[123].



[1] V. GROSSI, art. Hérésie-Hérétique, in DECA I, p.1136 prezinta o analiza asupra termenului „erezie”. Revista Connaissance des Pères de l'Eglise, Editions Nouvelle Cité, n°60, décembre 1995, dedica numarul respective problematicii ereziilor. A se vedea: Alain LE BOULLUEC, L’Emergence de la notion d’hérésie, pp.8-11; Jacques FANTINO, L’hérésie selon Irénée de Lyon, pp.12-14; Daniel A. BERTRAND, La réfutation de toutes les hérésies ou le système des systèmes, pp.15-18; Aline POURKIER, Un grand hérésiologues: Epiphane de Salamine, pp.19-23.

[2] Georges CRONTZ, La lutte contre l’Hérésie en Orient jusqu’au IXe siècle. Pères, Conciles, Empereurs, Thèse pour le doctorat, Paris, 1933, p.9.

[3] JEAN GAUDEMET, L’Eglise en l’Empire romain, p.598.

[4] AMBROZIE, In Ps. 118, 13, 6.

[5] TERTULIAN, Praescr. 16, 2.

[6] CYPRIEN, De unitate, 4; Epist. 55, 24.

[7] AUGUSTIN dedica episcopului donatist Vincent o Epistola, 93, care este considerata un document istoric esential in privinta atitudinii Bisericii fata de erezie. Vezi V. GROSSI, art.cit., p.1139.

[8] Les Conciles, II, 1, pp.90-91.

[9] CTh XVI, 1, 2.

[10] CTh XVI, 5, 28 (395 sept. 3), lege data de Arcadius si Honorius lui Aurelianus, proconsulul Asiei: „Haereticorum vocabulo continentur et latis adversus eos sanctionibus debent subcumbere, qui vel levi argumento iudicio catholicae religionis et tramite detecti fuerint deviare”.

[11] Aline POURKIER, Hérésiologie chez Epiphane de Salamine, Paris, 1992, p.21.

[12] Primul ereziolog a fost Sfantul Justin Martirul si Filozoful. A se vedea C. GIANOTTO, Hérésiologues, in DECA I, p.1139 si Alain LE BOULLUEC, La notion d’hérésie in la littérature grecque II-IIIe siècles, Etudes Augustiniennes, 2 vol.: I. De Justin à Irénée, II. Clément d’Alexandrie et Origène, Paris, 1993.

[13] Aline POURKIER, op.cit., pp.29-30.

[14] AUGUSTIN, Epist.222. A se vedea PL 12, col.1111-1302. A se vedea pentru Augustin G. BARDY, Le „De haeresibus” (de Saint Augsutin) et ses sources, in Miscell. Augustiniana, Rome, 1931, II, pp.397-416.

[15] QUASTEN IV, p.183.

[16] Ibidem, p.184.

[17] Jean GOUILLARD, L’hérésie in l’Empire byzantin des origines au XIIe siècle, in Travaux et Mémoires, 1, 1965, pp.300-301.

[18] Fondatorul ereziei era preotul Bonosius, viitor episcop de Sardica, in Iliria, la sfarsitul secolului IV. Totusi, se vor intalni bonosieni pana la sfarsitul secolului VI. Vezi G. BARDY, Bonosiens, in DHGE IX, Paris, 1937, col.1093-1094; M.G. MARA, Bonose, in DECA II, p.383.

[19] Novatienii formau o Biserica schismatica condusa de Novatian, un preot roman din secolul III, devenit antipapa dupa alegerea lui Corneliu ca episcop al Romei. A se vedea: EPIPHANE, Pan. 59, 1, 2 in GCS 31, p.364, 3-4; R. JANIN, Les Novatiens orientaux, in Echos d’Orient, 1929, pp.385-397; QUASTEN II, pp.253-277; R.J. SIMONE, Novatiens (schisme des), in DECA II, pp.1779-1781; N.J. VOGT, Novatien, in DECA II, pp.1777-1779.

[20] cf. EPIPHANE, Haeres. LXXI, 3, in PG XLII, col.572 si G. BARDY, Photin de Sirmium, in DTC VI, Paris, 1935, col.1532-1536.

[21] Pierre DE LABRIOLLE, Les Sources de l’histoire du montanisme, Paris, 1913; Heinrich BACHT, Montanisme, in DS X, Paris, 1980, col.1670-1676; A. STROBEL, Das heilige Land des Montanisten, Berlin, 1980; B. ALAND, Montan-Montanisme, DECA II, pp.1673-1675.

[22] QUASTEN III, pp.287-289.

[23] Aline POURKIER, op.cit., pp.366-377.

[24] M. SIMONETI, Sabelius-Sabeliens, in DECA II, pp.2205-2206.

[25] Ibidem, p.303; Georges BLOND, L’”Hérésie” encratite vers la fin du quatrième siècle, in Travaux et Recherches, Paris, 1944, p.166; Aline POURKIER, L’Hérésiologie chez Epiphane de Salamine, pp.104-105; Benoit GAIN, L’Eglise de Cappadoce, p.367, la note 44.

[26] Despre Eunomius: QUASTEN III, pp.435-438; M. SIMONETTI, Eunomius de Cyzique, in DECA I, p.909; Robert POUCHET, Basile le Grand et son univers d’amis d’après sa correspondance. Une stratégie de communion, Roma, 1992, XV: Diffusion et réfutation de l’anoméisme, p.333 et sq.

[27] H. Ch. PUCHER, Le manichéisme, son fondateur, sa doctrine, Paris, 1948; M. TARDIEU, Le manichéisme, Paris, Que sait-je?, 1981; J. REIS, Manichéisme, in Catholicisme, 8, Paris, 1977, col.304-322 et Mani et manichéisme, in DS X, Paris, 1977, col.198-216; Idem, Les chrétiens parmi les religions. Des actes des Apôtres à Vatican II, Desclée, pp.118 et sq.

[28] O fractiune a encratitilor care refuzau sa poarte un palton de lana si se impuneau prin austeritate. Doua legi au fost date de Teodosie impotriva lor: CTh XVI, 5, 9 martie 381; si 5, 11, 25 iulie 383.

[29] P. BATTIFOL, Aquariens, in DACL 1/2, fasc.9, 1906, col.2648-2654; G. GENTZ, Aquarii, in RLAC I, 1943, col.574-575. Doua legi lovesc secta: CTh XVI, 9 si 11.

[30] CTh XVI, 5, 10.

[31] Ch. KANNENGIESSER, Apollinaire de Laodicée, Apollinarisme, in DECA I, p.186; CTh XVI, 5, 14-15; QUASTEN III, pp.537-539; Maurice JOURJON, La doctrine des Lettres Théologiques, in GREGOIRE DE NAZIANZE, Lettres Théologiques, introduction, texte critique, traduction et notes par Paul GALLAY, SC 208, Paris, 1974, pp.11-23.

[32] Ortiz DE URBINA, op.cit., pp.152-156.

[33] Alain LE BOULLUEC, op.cit.; *** La notion d’hérésie en la littérature grecque II-IIIe siècles, Etudes Augustiniennes, 2 vol.: I. De Justin à Irénée, II. Clément d’Alexandrie et Origène, Paris, 1993.

[34] Sfantul Vasile, Epist. 140, 2; GREGORIE DE NAZIANZ, Oratio 32, 15; Georges CRONTZ, op.cit., p.25.

[35] QUASTEN III, p.38 et sq.

[36] A se vedea Simbolul Athanasian.

[37] M. GIRARDI, Semplicità et ortodossia nel dibattito antiariano di Basilio di Cesarea: la raffigurazione dell’eretico, in Vetera Christianorum, 15, 1978, pp.51-74; A. ROMITA, L’atteggiamento di s. Basilio verso gli eretici e i non cristiani, in Nicolaus, 8, 1980, pp.166-172; D. SALACHAS, La legislazione della Chiesa antica a proposito delle diverse categorie di eretici, in Nicolaus, 9, 1981, pp.315-347; pp.332-338; Benoit GAIN, L’Eglise de Cappadoce au IVe siècle, p.365 et sq.

[38] Basile DE CESAREE, Contre Eunome, suivi de EUNOME, Apologie, introduction, traduction et notes de Bernard Sesboüé avec la collaboration de Georges-Mathieu de Durand et de Louis Doutreleau, t.I, in SC 299, Paris, 1982, t.II, SC 305, Paris, 1983.

[39] Benoit GAIN, L’Eglise de Cappadoce au IVe siècle, pp.366-370.

[40] Ep. 265, § 2 III 131, 64-72.

[41] QUASTEN III, p.132 et sq.

[42] QUASTEN III, p.423.

[43] P. GALLAY, Les discours théologiques, Lyon et Paris, 1942.

[44] GREGOIRE DE NAZIANZE, Lettres Théologiques, SC 208.

[45] cf. Vie de Macrine, in PG XLVI, col.973.

[46] Discours catéchétique, avant propos, 3.

[47] Oratio de Deitate Filii et SpiritiSancti, PG XLVI, col.557B.

[48] GREGOIRE DE NYSSE, Contra Eunomium libri, pars prior (libri I et II vulgo I et XIII); pars altera (liber III vulgo III-XII); refutatio confessionis Eunomii (vulgo li. II), Leyde, 1960; Idem, Contra Eunomium, I, 1-146, einleitet, übersetzt und kommentiert von JÜRGEN-André Röder, éd. Peter Lang, Frankfurt/M., Berlin etc., 1993. A se vedea si Bernard POTTIER, Dieu et le Christ selon Grégoire de Nysse. Etude systhématique du „Contre Eunome” avec la traduction inédite des extraits d’Eunome. Préface de Mariette CANEVET, Culture et vérite, Paris, 1994; Mariette CANEVET, Préface, la Bernard POTTIER, op.cit., p.6.

[49] QUASTEN III, pp.368-371.

[50] Oratio catechetica magna, PG XLV. A se vedea QUASTEN III, p.375.

[51] Lettre canonique: canon 1.

[52] Ibidem, PG XLV, col.225. Georges CRONTZ, op.cit., pp.69-70.

[53] Lettre canonique: canon 5.

[54] QUASTEN III, p.562.

[55] Le Discours III, 10.

[56] Jean CHRYSOSTOME, Sur l’incompréhensibilité de Dieu (Contre les anoméens, homélies I-V), introduction de Jean DANIÉLOU, texte critique et notes de Anne-Marie MALINGREY, traduction de Robert FLACELIÈRE, in SC 28 bis, Paris, 1970; Idem, Sur l’égalité du Père et du Fils. Contre les anoméens homélies VII-XII, introduction, texte critique, traduction et notes par Anne-Marie MALINGREY, Paris, 1994.

[57] Jean GAUDEMET, L’Eglise et l’Empire romain, p.602.

[58] Ibidem.

[59] AMBROZIE, Expos. Evang. Luc., VI, 67.

[60] IERONIM, In Epist. ad Galatas, III, c.5, v.11, PL 26, 405.

[61] AUGUSTIN, Contre Parmenian, II, 1, 3.

[62] AMBROZIE, Ep. 24, 12, PL 16, col.1039.

[63] OPTAT DE MILEVE, De schism. Donat., III, C.6-7.

[64] A se vedea les canon 19 I ec.; 7-8 Laodicée (343); 3 Athanase cel Mare; 1, 47 Sfantul Vasile cel Mare.

[65] cf. SOCRATE VII, 18, PG LXLVII, col.1468.

[66] CCO, pp.53-54; *** Les Conciles, II, 1, p.95.

[67] *** Les Conciles, II, 1, pp.43-45: „Au sujet de ceux qui s’appellent eux-mêmes les purs, mais qui voudraient entrer ensemble in l'Eglise catholique et apostolique, il a paru bon au saint et grand concile qu’on leur impose les mains et qu’ainsi ils demeurent in le clergé; mais avant tout ils promettront par écrit de se conformer aux décrets de l'Eglise catholique et de les suivre, c’est-à-dire de garder la communion avec ceux qui se sont mariés en deuxièmes noces et avec ceux qui ont failli in les persécutions, pour lesquels un temps de pénitence a été assigné et une date fixée. Ils seront ainsi tenus de suivre en tout les décrets de l'Eglise catholique et apostolique”.

[68] HEFELE-LECLERQ, II, 1, pp.70-71.

[69] Ibidem, p.89.

[70] Georges CRONTZ, op.cit., p.7 s.u.

[71] Ibidem, p.79.

[72] Jean GAUDEMET, L’Eglise en l’Empire romain, p.607.

[73] CTh XVI, 5, 5 (3 august 379).

[74] CTh XVI, 5, 4.

[75] Jean GAUDEMET, L’Eglise et Cité, p.425.

[76] Legislatia lui Teodosie impotriva ereticilor este sumar schitata in lucrarile: Georges CRONTZ, op.cit., pp.110-118; J. GAUDEMET, L’Eglise en l’Empire romain, pp.598-620; N.Q. KING, op.cit., pp.50-69; mai dezvoltata in articolul lui W. ENSSLIN, Die Religionspolitik des Kaisers Theodossius. O traducere a legilor lui Teodosie in limba franceza se datoreaza lui Jean ROUGE, La législation de Théodose contre les hérétiques. Traduction de CTh, XVI, 5, 6-24, in Epektasis, 1972, pp.635-649; Antonella DI MAURO TODINI, Aspetti della legislazione religiosa del IV secolo, Roma, 1990, p.145 et sq.

[77] cf. Jean ROUGE, art.cit., p.635.

[78] CTh XVI, 1, 2.

[79] Ibidem, XVI, 5, 12: „Vitiorum institutio deo atque exosa, Eunomina scilicet, Arriana, Macedoniana, Appolinariana ceterarumque sectarum”. Legea din 3 dec. 383.

[80] Ibidem, XVI, 5, 9: „Secretas turbas eligit pessimorum nemo tales occultos latensque conuentus”. Legea din 31 martie 382.

[81] Ibidem, XVI, 2, 25.

[82] Péricles-Pierre JOANNOU, La législation impériale et la christianisation de l’Empire romain (311-476), p.47.

[83] CTh XVI, 5, 6. Legea a fost promulgata de trei Augusti: Gratian, Valentinian si Teodosie.

[84] Ibidem. Vezi si Jean ROUGE, art.cit., p.636-637.

[85] CTh XVI, 5, 7 si Jean ROUGE, art.cit., pp.638-639.

[86] CTh XVI, 5, 8: „Nullum Eunomianorum atque Arianorum vel ex dogmate Aeti in civitate vel agris fabricandarum ecclesiarum copiam habere praecipimus. Quod si temere ab aliquo id praesumptum sit, domus eadem, ubi haec constructa fuerint, quae construi prohibentur, fundus etiam vel privata possessio protinus fisci nostri viribus vindicetur atque omnia loca fiscalia statim fiant, quae sacrilegi huius dogmatis vel sedem receperint vel ministros”. Am utilizat si traducerea lui J. ROUGE, art.cit., p.639.

[87] CTh XVI, 5, 9.

[88] Ibidem si J. ROUGE, art.cit., p.640.

[89] Georges CRONTZ, op.cit., p.129.

[90] HE 7, 12.

[91] Georges CRONTZ, op.cit., p.117.

[92] CTh V, 9.

[93] Ibidem, 5, 10.

[94] Ibidem, 5, 11. La trad. J. ROUGE, art.cit., p.641.

[95] A. PIGANIOL, op.cit., p.242, nota 5.

[96] CTh XVI, 5, 12.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem, 5, 13.

[99] SOCRATE, HE 5, 20.

[100] CTh XVI, 5, 13. A se vedea Jean ROUGE, art.cit., pp.642-643.

[101] CTh XVI, 1, 4: „Damus copiam colligendi his, qui secundum ea senti-unt, quae tempo-ribus divae memoriae Constanti sacerdotibus convocatis ex omni orbe Romano expositaque fide ab his ipsis, qui dissentire noscuntur, Ariminensi concilio, Constantinopol(itano) etiam confirmata in aeternum mansura decreta sunt”.

[102] J. GAUDEMET, L’Eglise en l’Empire romain., p.610.

[103] THEODORET, HE 5, 14.

[104] CTh XVI, 5, 15.

[105] SOZOMENE, HE 7, 14.

[106] SOCRATE, HE 5, 12.

[107] CTh XVI, 5, 14. A se vedea Jean ROUGE, art.cit., p.643.

[108] Ibidem, 5, 21.

[109] Ibidem. La traduction appartient à Jean ROUGE, art. cit., p.647.

[110] CTh XVI, 5, 19.

[111] Ibidem, 5, 22.

[112] Ibidem, 5, 24. A se vedea J. ROUGE, art.cit., p.648.

[113] Ibidem, XVI, 4, 2: „Nulli egresso ad publicum vel disceptandi de religione vel tractandi vel consilii aliquid deferendi patescat occasio. Et si quis posthac ausu gravi adque damnabili contra huiusmodi legem veniendum esse crediderit vel insistere motu pestifere perseverationis audebit, conpetenti poena et digno supplicio coherceatur”.

[114] Ibidem, 5, 16. A se vedea J. ROUGE, art.cit., p.644.

[115] CTh XVI, 5, 7.

[116] Ibidem, 5, 7.

[117] Ibidem, 5, 9. A se vedea J. ROUGE, art.cit., p.640.

[118] CTh XVI, 5, 18. A se vedea J. ROUGE, art.cit., p.645.

[119] CTh XVI, 5, 17.

[120] CTh XVI, 5, 23. A se vedea J. ROUGE, art.cit., p.648.

[121] CTh XVI, 1, 3 (381) si 7, 2 (383). J. GAUDEMET, L’Eglise en l’Empire romain, p.616.

[122] Jean GAUDEMET, loc.cit., p.617.

[123] SOZOMENOS, HE 7, 12.



Contact |- ia legatura cu noi -|
Adauga document |- pune-ti documente online -|
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -|
Copyright © |- 2020 - Toate drepturile rezervate -|

Istorie




Referate pe aceeasi tema


Puterea in slujba ortodoxiei - reprimarea ereziilor



Ramai informat
Informatia de care ai nevoie
Acces nelimitat la mii de documente, referate, lucrari. Online e mai simplu.

Contribuie si tu!
Adauga online proiectul sau referatul tau.