Conferinta la Strasbourg

Conferinta la Strasbourg

In jurnalul sau, Sören Kirkegaard noteaza urmatoarele: „Este adevarat, lumea trebuie inteleasa numai daca este privita de-andoaselea. Dar se uita ca ea trebuie traita privind inainte.” (Colectia de opere, vol. 28-32). Poate de aceea, in opusuri savante se pune deseori intrebarea asupra viitorului religiilor in general si al crestinismului ca „religie a mantuirii”, in special. Dupa doua mii de ani de crestinism, sociologul elvetian Peter Gross, isi pune intrebarea daca in lumea noastra secularizata mai exista fenomene religioase, respectiv, daca „solia foarte specifica de mantuire a crestinismului mai are un viitor”. Si raspunsul lui este mai de graba pesimist. Crestinismul ar fi promis omenirii eliberarea de „ghimpele suferintei” intr-o lume de dincolo, dar astazi, s-ar fi atins un alt stadiu si anume cel al renuntarii la reprezentarea salvarii omului. Asa sa fie? Evident se poate specula la infinit. Am uitat ca a fost o vreme in care, cei care isi afirmau credinta dadeau dovada de curaj, acceptand riscurile implicite. Dadeau dovada de dragoste pentru semenii lor, pentru ca aratau ca traind in Dumnezeu, traim pentru ceilalti. Ca exista o libertate interioara pe care nu ne-o poate lua nimeni. Ca aria ei de actiune nu cunoaste limite, ca si aspiratia spre adevarul care dainuie si dupa ce noi am murit. Credeam ca e o vreme trecuta. Oare a trecut cu adevarat? Incepem sa ne punem din ce in ce mai des aceasta intrebare. Reluand cuvintele lui Kirkegaard, ne indoim ca privind lumea de-andoaselea, intelegem cum ar trebui ea traita. E adevarat, el nu uita sa precizeze ca am putea-o trai privind inainte, daca vrem sa o traim privind inainte, ca singur sens posibil. Putem oare scapa de obsesia ca daca lumea e menita sa dispara, atunci numai pentru ca si-a pierdut sensul real? Nu numai ca directionare a existentei, ci ca semnificatie si menire definitiva?

Din pacate, nu suntem constienti de faptul ca omul e ancorat si inradacinat in absolut. „Raportarea la absolut tine de fiinta lui”, spune teologul rus Visceslavtev. El are nevoie de relatia cu realitatea infinita in care se include noutatea continua, identificata nu numai cu interesul mereu nou al omului, dar si cu interesul mereu nou al Persoanei inepuizabile fata de om. Prin aceasta relatie interpersonala ni se reveleaza taina transcendentului in imprejurarile imanentei noastre, ceea ce constituie de fapt fundamentul crestinismului. Ea actualizeaza raportul divinitate-om, aducandu-l intr-un spatiu al celui mai direct si palpabil concret, in care noi ne miscam, traim, speram si ne dobandim convingerea ca umanul n-a fost creat pentru adevaruri limitate, perisabile, ci pentru o certitudine a infinitatii sufletului, tocmai pentru ca garantia imperisabilitatii pe care ne-o da relatia personala Dumnezeu-om, este marele mister al perenitatii credintei.

Simone Veil spunea ca lumea europeana actuala, fragilizata de barbaria totalitarismelor si de criza valorilor, are nevoie de, citez: „un crestinism cu adevarat intrupat”, care sa patrunda in toate aspectele vietii, care sa circule prin „carnea natiunilor Europei”. Sa retinem expresia „crestinism cu adevarat intrupat”, ceea ce presupune ca este trait in esenta sa, cea care a hranit si a modelat civilizatia europeana in mod concret si nu ca o teorie retorica, aplicata mecanic potrivit unor tipare conformiste mai vechi sau mai noi. Aceasta afirmatie, adecvata sfarsitului de mileniu, care a excelat prin inflorirea totalitarismelor, dupa cum spunea aceasta mare personalitate, se dovedeste a fi tragic de actuala astazi, cand ne incantam cu ideea ca totalitarismele sunt forme de mult revolute. Din nefericire, prognozele disparitiei lor prin inlocuirea cu ceea ce se numeste democratie, libertate si asa mai departe, au dat gres. Omul nu mai e supus constrangerilor clare, banale, ci unor forme rafinate, subtile, de „asa e de bonton, asa se poarta, asa dam dovada modernitatii, a inteligentei noastre.” Constrangerea brutala exterioara pe care noi, cei mai in varsta am trait-o, s-a transformat intr-o autoconstrangere pe care o adoptam cu entuziasmul perfid si inconstient al apetitului de distrugere, de rau, de mutilare spirituala. In fond ea nu oglindeste decat nesiguranta, complexele de inferioritate pe care le mascam printr-un snobism pueril care se vrea superb, un joc dubios de cochetare cu pseudoconvingeri tulburi, lipsite de continut. De aceea, subliniez, omul trebuie sa inteleaga necesitatea de a fi reprezentantul unui anume ansamblu de mosteniri, de trasaturi ereditare, de configuratii tipice.

E dramatic ca in ziua de astazi, cand totul este atat de tulbure, cand existenta noastra a capatat o coloratura eshatologica, care ne face sa ne intrebam daca nu cumva am ajuns la un final de ciclu, cu tot cortegiul lui de rasturnari capitale, de negare a valorilor umane generale, de punere a semnului minus in fata unor fenomene prin excelenta pozitive si invers, zabovim in a cauta semnele unei sanatati sufletesti, ale unei linearitati consecvente in comportare si atitudine. Si totusi, constiinta ca se poate si altfel, este ziditoare. Cel putin ar trebui sa fie decisiva pentru mintile lucide. Ar trebui sa intelegem ca alta alternativa nu exista, pentru ca nu duce nicaieri, decat cel mult la distrugerea umanitatii. Sa incetam a ne nega pe noi insine, cu tot ce s-a acumulat in cursul secolelor si a cladit consecvent ceea ce numim civilizatia europeana de tip crestin. Aceasta constiinta ne-ar aduce si noua, tuturor, ancorarea intr-o spiritualitate smerita dar ferma, in certitudinea ca traim sub acoperemantul lui Dumnezeu, care ne cunoaste pe fiecare, asa cum afirma Rainer Maria Rilke genialul poet austriac. In singura sa scriere in proza, „Insemnarile lui Malte Laurids Brigge', el se adreseaza intr-o pagina de mare intensitate unui poet tanar: ”Nu ruga pe nimeni sa vorbeasca despre tine, nici macar dispretuitor. Si cand trece timpul si tu vezi ca numele tau circula printre oameni, nu-l lua in seama… Gandeste-te: a devenit rau si dezbara-te de el. Ia altul, oricare, pentru ca Dumnezeu sa te cheme noaptea. Si tainuieste-l de toti, pentru ca numai Dumnezeu sa te poata chema…” Poate ca niciodata nu s-a scris mai definitiv impotriva mandriei, primejdia clara, dusmania vicleana a gloriei, cum o numeste Rilke. Parintii Bisericii o numesc slava desarta si o considera drept treapta cea mai perfida in scara descendenta a lipsei de virtute, care aduce dupa sine toata cohorta de patimi, coborand omul spre iad. Vorbeam deseori cu tatal meu despre acele pagini incandescente ale lui Rilke, pe care el le iubea in mod deosebit. Da, am cunoscut oameni, mireni si monahi imbunatatiti, care se fereau de faima periculoasa, pentru care smerenia, constiinta ca tot ce fac este un dar de la Dumnezeu, ei nefiind decat unealta aleasa de El pentru lucrarea Lui. Caractere duhovnicesti puternice, constienti de „primejdia clara” cum ii spune poetul german. As spune, oameni din acelasi aluat cu Dumitru Staniloae.

Poate ca tata ar fi trebuit sa fie mandru de tot ce-a realizat, dar pentru el, activitatea lui, gandirea, munca lui uriasa erau doar fapte ziditoare unde mandria nu avea ce cauta. Era o lauda a atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne copleseste cu iubirea Sa, care ne-a ridicat in preajma transcendentei numindu-ne fii Sai, care L-a trimis pe Fiul Sau sa ne izbaveasca de moarte…Pentru el, modul de viata filocalic devenisera o a doua natura. L-am vazut contrariat atunci cand era laudat, ridicat in slavi. Nu-i placea sa se vorbeasca despre el. Se strecura neobservat, evitand elogiile. „Dumnezeu ne-a dat talantii si noi suntem datori sa-i inmultim, sa-i facem sa rodeasca”, spunea. „Darul lui Dumnezeu ne deschide mintea, ne conduce mana pe hartie, ne insufla cuvintele cu care sa-L propovaduim, sa-i facem pe oameni sa inteleaga cuvintele Sale,” spunea. „Mai bine sa lucrezi de geaba decat sa stai de geaba”, spunea. Predica in fiecare duminica. Iesea in fata altarului si vorbea credinciosilor. Simplu, accesibil. Dupa aceea, mai tarziu, cand incercai sa-ti amintesti, te aflai in fata unor adancimi catre care inaintai cu sfiala, cu constiinta ca ti se deschise- se o poarta spre un infinit pe care il banuiai doar, pentru ca nu-l puteai ajunge niciodata, unde adasta ceva ce depasea puterea noastra de intelegere, pe care il puteai oarecum defini, doar apropiindu-ne de sensurile intangibile ale Divinita-tii, ale infinitatii Ei, printr-o afirmatie prin negatie.. Intelegeai ca acest mod de gandire, apofatismul, conceptie pe care Dumitru Staniloae a aprofundat-o, este modalitatea de a te apropia de realitati pe care altfel nu ai cum sa le intelegi, ca vorbele noastre sunt incapabile sa exprime ceea ce cu adevarat ar trebui sa exprime. Pentru ca limbajul nostru este mult prea limitat pentru a patrunde in infinitatea Divinitatii. A spune de exemplu, ca Dumnezeu este bun, dupa sistemul nostru conceptual, este insuficient. Dumnezeu este altfel bun, nu potrivit acceptiunii omenesti a cuvantului. A spune ca este nemarginit, dupa sistemul nostru de valori, nu poate defini infinitatea, a carei experienta n-avem cum s-o facem. Ascultandu-l pe parintele Staniloae, aveai revelatia ca inaccesibilitatea era primul pas catre o realitate in care traiai de fapt, care ti se daruise fiindca erai destinat nemuririi. Ca faptul creatiei nu este un accident, ci o determinare definitiva, calea de a traversa pericolele dizolvarii catastrofale a umanitatii. Aceasta realitate era, este atat de departe de micile noastre mari ambitii, arogante, de micile noastre mari cabotinisme la care o reducem de atatea ori, pentru ca place, impresioneaza, provoaca admiratia si suspinele sufletelor doritoare de altceva decat de tristul nostru cenusiu cotidian. Devenea clara constiinta ca „ lumea este darul lui Dumnezeu, expresia iubirii Sale pentru om”, dupa cum spune Olivier Clément. El preciza ca parintele Dumitru Staniloae cheama lumea la un imens si multiplu dialog. Perspectiva pe care o deschidea el celorlalti este aceea a unei „sfintenii care sa aiba geniu”, cum spune Simone Veil si care sa fie capabila sa lumineze intreg complexul existentei sociale si antropo-cosmice.

Mi s-a cerut sa vorbesc despre Dumitru Staniloae, teologul plin de har, profesorul si carturarul eminent, omul integru, parintele iubitor, spiritul lucid care intelegea ca individul se poate salva doar prin constiinta apartenentei la un ansamblu de traditii, de credinte, la o configuratie umana specifica. Da, el a fost toate acestea si pe masura ce trece vremea apare tot mai evident ca precum putini altii, a reusit sa intruneasca intr-o singura persoana toate aceste fatete ale unei personalitati de exceptie.

Se trece deseori sub tacere faptul ca „omul este si spirit, deci are o aspiratie ireductibila catre infinit, ca nu poate trai in afara comuniunii cu ceilalti, pe care ii iubeste si pentru care se jertfeste, asa cum Mantuitorul s-a jertfit pentru noi toti. ”( Ascetica si Mistica Bisericii ortodoxe, de Dumitru Staniloae). El este o fiinta comunitara, sperand impreuna, straduindu-se sa porneasca impreuna pe drumul care il apropie de dezbararea de patimi, de transfigurare si spiritualizare. Si nu sa-i execute pe ceilalti cu sange rece, pentru ca este „liber”, dezbarat de „prejudecati” si de „dictatura credintei”, dupa cum spun unii.

Eseu: Comisiunea Europeana a Dunarii de la Tratatul de la Berlin din 1878 la Tratatul de la Versailles din 1919 Eseu: Deportarea tiganilor in Transnistria

Numai prin comuniune este cu adevarat liber. Dar nu liber in disperarea lui, in lipsa de perspectiva, in care nu poate spera nici un ajutor, ci liber de a-si alege calea, stiind ca in permanenta poate afla sprijin, ca este iubit de Dumnezeu care nu-l lasa sa se pravaleasca in moarte, ca lui ii este destinata viata vesnica in lumina dumnezeiasca de care este indemnat sa se apropie prin efortul pentru sine si prin ajutorul dat celorlalti.

Intr-o recenta cuvantare, binecunoscutul teolog german Hans Küng marturisea: „Singurul drum catre Dumnezeu este cel al unei increderi neconditionate, la care fiecare om se poate decide, in totala libertate: pro sau contra! Nu ma silesc motive rationale, dar ma cheama la ea motive categorice: este o incredere de-o cu totul alta rationalitate. Caci pentru ca cred in Dumnezeu cunosc Unde si Incotro ale vietii mele, cunosc valorile si normele etice de necontestat, posed o patrie spirituala…”

Ca unul dintre cei mai mari teologi nu numai ai ortodoxiei, Staniloae a creat aceasta patrie spirituala, elaborand o teologie care nu este numai stiinta, ci convingere, credinta, entuziasm, certitudinea ca suntem fiinte privilegiate. Trebuie doar sa ne deschidem ochii, sa nu ne incapatanam a defila prin viata ramanand la aparente. Raportul Dumnezeu-om este esential, omul fiind inaltat de Parintele sau la rangul de convorbitor. Intrepatrunderea intre teoretic si trairea practica, aducerea spiritualitatii in viata de zi cu zi a fost poate una dintre cele mai importante caracteristice ale operei lui Staniloae. „Cine vrea sa creada, ajunge la putinta de a crede”, spune el undeva in opera sa. In noi este prezent un har care ni s-a dat si care ne ajuta sa credem, daca vrem sa credem. El reveleaza o intelepciune acumulata de atatea generatii care a scos in evidenta realitatea de necontestat, cea a acceptantei ordinei firesti a lucrurilor, intelepciune a omului care, asa cum spune Dumitru Staniloae in Ortodoxie si Romanism, citez „nu dispretuieste nici una din componentele cosmosului”, caci toate exprima vointa divina.

Ea ne da siguranta pe care altfel nu am avea-o, ca ne putem sprijini pe o putere, fara de care nu am reusi nimic. Astfel, credinta si cunoasterea devin impreuna un proces comunicativ, ramanand singurul nostru sprijin si singura noastra speranta in atatea imprejurari ale existentei. Caci omul nu se poate multumi sa accepte relatii doar cu realitatea finita. De aceea, dupa o perioada a limitarii vietii prin materialism, spiritualul se intoarce inapoi im stiinta. El nu se opune materiei ci ii da acesteia o alta perspectiva, deschisa spre speranta si responsabilitate, alta decat asa numita “rationalitate”, prin care se inteleg doar lucruri ce stau sub imperfectiunea limitarii noastre. Este acea “cu totul alta rationalitate” de care vorbeste Hans Küng. Datorita ei, putem renunta a crede ca ceeace nu poate fi imediat explicat prin acesta limitare, nu exista. Nu totul se simplifica, reducandu-se la fenomene pe care le putem rezolva ca la algebra. Dar ce ne facem cu celelalte? Sa nu uitam ce spunea Dostoievschi: ”Daca totul ar fi rational pe pamant, nu s-ar intampla nimic.”

Pentru noi, cei din diaspora, necesitatea acestei atitudini este si mai acuta. Problemele cu care ne confruntam sunt amplificate nu numai de noul mediu, ci si de lipsa noastra de sustinere. Ele ni se par superficiale, dar nu sunt. Ele constituie o maladie a insasi existentei noastre, nu numai ca neam dar si ca indivizi. Pentru ca, n-o spun eu, au spus-o multi altii, omul nu este o acumulare cantitativa de date, din care iei sau pui ceva, fara vreo consecinta. Ca individ, omul, comunitatea din care face parte sunt comparabile cu substante complexe, in care lipsa uneia din componente degradeaza structura chimica, duce la disparitia substantei insasi. Ceea ce ramane e o masa amorfa, inconsistenta, fara caracteristici, o gramada inerta, pe care nu stim in ce categorie sa o plasam, nici noi, nici noul mediu in care vrem sa traim. Si care, s-o recunoastem, nu produce aprecierea pozitiva a acestuia.

Sa fim lucizi, pericolul incercarilor de transformare, este mortal pentru ceea ce reprezentam noi ca entitate, fie individuala, fie colectiva. Sunterm expusi la ceea ce afirma cunoscutul psihiatru Manfred Lütz: „daca Dumnezeu exista, atunci ateismul este un fenomen ciudat, e o totala pierdere a realitatii, o perturbare grava a ei”. De aceea avem nevoie de exemple graitoare care sa ne ajute a ne pastra pe linia de plutire, fara pericolul de a deveni o masa amorfa, redusa la aspiratia spre o „bunastare” in ghilimele, care nu rezolva in fond niciuna dintre problemele fundamentale. Ce este omul fara spiritul sau, fara convingeri si fara consecventa unei anumite spiritualitati si traditii specifice? Pericolul este cu atat mai mare, mai ales astazi, cand diverse ambitii in preajma noastra, fac tot mai virulenta inconstienta cu care le acceptam si justificam, neintelegand ca ne aflam pe marginea prapastiei. De aceea e necesar sa cunoastem opinia unor personalitati care au facut totul pentru a ne pazi de pericolul pasilor gresiti, punandu-si viata in slujba salvgardarii insasi esentei noastre, fara de care nu mai suntem nimic decat niste consumatori incolori, care respira, se inmultesc si dispar apoi fara a lasa urme. Nu este vorba de lozinci sforaitoare bune pentru campanii electorale, ci de atitudini esentiale pentru omenire. Da, exista oameni care le-au sustinut cu pretul libertatii si vietii lor. Sa ne amintim de Mircea Vulcanescu, autorul „Dimensiunii romanesti a existentei”, pe care Thomas Masaryk, cunoscutul filozof si presedinte al Cehoslovaciei il numea „un print al spiritului, a carui clarviziune si subtilitate nu sunt egalate decat de marele sau caracter”, de Nichifor Crainic, de Dumitru Staniloae, de Victor Papilian, de Vasile Voiculescu, ca sa citam doar cativa. Si cred ca e bine ca pentru generatiile de astazi, care au fost scutite de momente ce vizau distrugerea noastra definitiva, numele celor carora le datoram existenta ca entitate nationala sa nu ramana niste abstractiuni.

In cartile sale “Reflexii despre spiritualitatea poporului roman”, “Ortodoxie si romanism” ca si in nenumarate studii si articole, Staniloae examineaza problema constiintei nationale si a limbei, ca unealta fundamentala a pastrarii acesteia. Si ca atare, a insasi supravietuirii neamului nostru. El scoate in evidenta totala uniune dintre credinta poporului si notiunile teologice, care poate, in nici o alta limba nu sunt atat de identificate cu spiritul, cu structura noastra sufleteasca, cu mostenirea ce o contopeste cu insasi gandirea biblica Pentru ca nu trebuie sa uitam: poporul roman este singurul care s-a nascut crestin. De aceea, in mod remarcabil, plamada lui e alcatuita din elemente in care crestinismul a fost una dintre componentele de structura, de neseparat de celelalte elemente definitorii si nu un adaos tarziu, necesitand adaptari si concesii inevitabile. Staniloae consacra capitole intregi unor cuvinte si expresii care n-au echivalente in alte limbi. El adanceste semnficatia spatiului mioritic, ale carui radacini crestine sunt evidente, cu pastorul din Miorita, imagine a Pastorului de oameni, care transforma moartea in apoteoza nuntii fiului de imparat, vorbeste despre spirala turlelor de la Curtea de Arges care sugereaza o permanenta ascensiune, spirala deschisa spre inalt si nu un cerc inchis, finalizare proprie oricarui fenomen finit. Insusi denumirea de Manole trimite la biblicul Emanoil. “In cuvantul romanesc”, spune poetul preot Dumitru Ichim, “ Staniloae descopere un destin al neamului nostru, acela de indumnezeire a lui, in care Savaot se apropie de noi ca in icoane, bun si iertator. Iar taranul roman exprima cu gingasie si cu sentimentul apropierii de divinitate, notiunea de transcendenta prin expresii ca “Dumnezeu dragutul, Maicuta Domnului”. Dumitru Staniloae scoate in evidenta si analizeaza aceasta trasatura cu totul originala a ortodoxiei romanesti, care defineste o teologie de mare exactitate si sensibilitate, reflectata si in limba noastra liturgica, pe care ar trebui s-o pastram cu grija pentru unicitatea ei graitoare. El subliniaza in aceasta carte, ca si in multe alte opere, structura tipica a religiozitatii romanesti, pe care e pacat ca o abandonam pentru contrafaceri seci, amorfe, ale unui limbaj cotidian lipsit de har si fior sacru.” Ar trebui sa ne gandim la unicitatea unor cuvinte intraductibile, pe care multi filologi specialisti le-au analizat in cursul timpului, subliniindu-le originalitatea. Si ar trebui sa intelegem ca ortodoxia romaneasca, asa cum s-a transmis de secole are o vitalitate unica, fiind tradusa concret in mentalitatea poporului nostru, in felul cum el isi manifesta evlavia nefabricata ad-hoc in gaselnite artificiale. O spun mari teologi occidentali care incep sa o cunoasca, devenind constienti de faptul ca un contact mai strans cu aceasta ortodoxie ar avea efecte benenfice si pentru alte confesiuni.

Constantin Noica spunea ca „devenim ceea ce suntem”. Aceasta nu inseamna neaparat o predestinatie bazata pe automatisme conceptuale, ci trairea ferma, pur si simplu fireasca, in convingerea ca nu suntem figuranti ai unui univers amorf, impersonal, ci participanti constienti la faptul creatiei, in care Dumnezeu ne-a inzestrat pe fiecare cu voci aducatoare de idei si actiuni tipice   la epopeea neegalata de nimic a spunerii „sa fie lumina si a fost”. Cand eram copil stiam ca „tata scrie carti”. Era un lucru firesc, atat de firesc incat imi inchipuiam ca toti tatii scriu. Deci ii intrebam pe prietenii mei de joaca: ”Ce carte a scris taticul tau?” De altfel tot ce se intampla in copilaria mea mi se parea firesc. Asa trebuia sa fie si asa era. Credeam ca lucrurile se petrec la fel in toate casele. Mult mai tarziu, la maturitate, atunci cand nu l-am mai avut pe tata alaturi, am inteles ca nu era tocmai asa… Ca traisem o viata de exceptie de care nu imi dadeam seama. Si ca tocmai aceasta atmosfera de firesc a unei existente binecuvantate de Dumnezeu era marele dar pe care tata, parintii mei mi-l facusera. Ca faptele marunte pe care te straduiesti sa le lasi sa treaca neobservate, sunt uneori semne ale unui caracter fara cusur, de o profunda ancorare in spiritualitate, de aspiratia catre idealul de desavarsire pe care Biserica ne-a pus-o in fata ochilor ca un model de urmat. Am mai spus-o si o repet: am invatat de la parintii mei ca drumul spre reala spiritualitate trece prin modestele atitudini de zi cu zi. Prin dragostea, prin solicitudinea pentru ceilalti, prin smerenia de a considera o moralitate autentic crestina, ca pe un fapt obisnuit al fiecarei zile. Si pe masura ce trece timpul imi amintesc din ce in ce mai clar momentele cu semnificatia lor, a acelei vieti simple, smerite, fara morga, in care a face binele este normalitatea insasi. A te sacrifica pentru ceilalti, a-i intelege, a le fi aproape totdeauna si nu in momentele de criza spectaculoasa, cand esti considerat exceptional. Pentru ca binele este, ar trebui sa fie firescul insusi, si nu exceptionalul. A-i ajuta pe ceilalti este, ar trebui sa fie faptul obisnuit.

Mult mai tarziu mi-am dat seama ca ceea ce-l caracteriza pe tata era seninatatea luminoasa, cu care se bucura de tot ce ni se daruise. Bucuria cu care mergeam vara pe munte. Se oprea din cand in cand: ”Doamne, cat e de frumos, ce minunata e lumea pe care ne-a randuit-o Domnul.”

De Sfantul Nicolae, ne punea sa ne curatam ghetutele si sa le asezam sub fereastra. Dadeam fuga sa i le aratam. Le cerceta cu rabdare: „Mai da de doua ori cu peria”, spunea. „Inca nu-s destul de curate”. Culmea, Mos Nicolae stia tocmai ce ne dorisem si se executa prompt. „Cum de-a stiut sa ne aduca exact ce-am dorit?” intreba sora mea, ca mai mare si mai inteleapta. „Doar lui nu-i scriem ca lui Mos Craciun!” „Pai daca-i sfant? „ raspundea tata. „Cum sa nu stie?” Da, raspunsul era logic si ne multumea pe deplin.

Inaintea Craciunului, se aseza la masa. „Haideti, Mioara, Lidia, sa-i scriem lui Mos Craciun”. Mioara obiecta: ”Sa scrie mama, ea scrie mai frumos, daca scrii tu, Mosul nu intelege…” „Lasa ca intelege”, zambea tata. Asa era. Mosul intelegea totdeauna. Nu pricepeam cum, dar intelegea. Si apoi venea seara de Ajun si la noi in sufragerie trona bradul sclipitor, impodobit cu beteala si bomboane. Tata aprindea lumanarile si incepeam cu totii sa cantam colinde. Intr-adevar, asa cum spuneau colindele, sub ochii nostri se deschidea cerul. Tavanul odaii disparea, nu stiu pana azi ce se intampla cu el si deasupra noastra se boltea un albastru intunecat, impodobit cu stele si se auzeau glasuri care se uneau cu ale noastre: „Astazi s-a nascut Hristos…” Da, stiam, Hristos se nascuse cu adevarat si tot universul era cuprins de-o bucurie pe care n-o puteai descrie in cuvinte…Dupa aceea deschideam pachetele de sub pom si mancam nuci si mere si tata ne turna cate un deget de vin, „cat sa-si moaie buzele”, spunea. Si era noaptea cea mai frumoasa dintotdeauna, de cand exista pamantul…Era Craciunul…

Mai tarziu, in jurul bradului s-a facut gol. Era o sarbatoare mare si luminata, dar Craciunul si-a pierdut stralucirea. Si niciodata n-a mai avut-o De Pasti ciocneam oua rosii si tata ni le spargea totdeauna pe ale noastre. „Nu se poate”, spuneam amandoua, „ai un ou de lemn,” Tata radea, ne arata ca oul era „de-adevaratelea” si ne arata cum trebuie sa fie un „ou bun”. Noaptea fusesem la slujba de Inviere si-l vazusem in altar pe tata la dreapta Mitropolitu- lui Nicolae Balan si pe parintele Cioran la stanga lui, amandoi inalti, cu parul usor carunt, cu chipuri serioase si senine, cu odajdii stralucitoare. Dupa aceea ne spuneam: „Hristos a inviat!”, ne imbratisam si stiam ca Hristos a inviat cu adevarat. Totul era plin de stralucire, si lumea plina de un mister care ne facea fericiti.

Cum am spus, au inceput apoi sa lipseasca, unul cate unul, Erau Pastile, o sarbatoare binecuvantata, dar din realitatea de aici, de pe pamant. Granitele cu lumea de dincolo nu se mai deschideau, nu mai aveam sentimentul ca e un fel de ziua a saptea, cand a fost incheiata creatia si tot universul celebra miracolul pe care Domnul ni-l adusese aproape…

A trecut timpul. Miracolul acesta nu l-am mai trait. Un miracol pe care prezenta parintilor mei, a tatei, ni-l adusese aproape, ni-l facuse firesc, il transformasera intr-o normalitate careia nici un nume nu i se potriveste. N-am mai auzit rasul tatei atunci cand faceam o boroboata mai mare si intorcea capul ca sa nu-l vad cum zambeste. Nici bucuria din ochii lui cand venea triumfator acasa: „Lidia am gasit la anticariat „Les Possedés” a lui Dostoiewski. (Erau vremuri grele in care cartile disparusera din librarii. O citeam amandoi si discutam indelung. …”Lidia, ti-am luat bilet la concert, la Sviatoslav Richter…. Mergem la oratoriul de Craciun, am mai gasit bilete.”

Dupa cum am spus, ceea ce mi se pare mai important decat orice, repet, este capacitatea sa de a inzestra normalitatea cu profunzimea credintei, a ancorarii in spiritualitate. El a inteles ca esenta existentei noastre, asa cum ne-a lasat-o Dumnezeu, trebuie sa fie un firesc al bunatatii, al intelegerii, al comuniunii, al smereniei. Un firesc daruit omului odata cu creatia lui, pe care acesta l-a pierdut atunci cand n-a rezistat tentatiei raului. Si pe care si l-ar putea recapata, pentru ca restaurarea sa devina o realitate. Pentru ca acel „sens tragic al vietii”din cartea cu acelasi nume a filozofului spaniol Miguel de Unamuno sa devina un sens al sperantei, al asteptarii existentei de dincolo, in lumina fericirii eterne. Citez: „Dumnezeul viu al tau, al nostru, in mine, in tine…care traieste in noi iar noi traim in El, ne miscam si suntem in El. Si este in noi prin foamea noastra de El.” De aici rezulta, asa cum spune Dumitru Staniloae, valoarea persoanei umane: „daca pe Dumnezeu il cunosc ca persoana, atunci persoana umana are o valoare.” Aceasta teorie a relatiei dintre Dumnezeu si om ca relatie dintre persoane, respectiv teoria personalista in teologie joaca un rol important in conceptia parintelui Staniloae. Omul este pus in fata Creatorului sau, si Creatorul il primeste la Sine pe cel pe care l-a creat. (Ar fi interesanta o comparatie cu cartea lui Martin Buber, „Ich und Du”. Coordonatele intregii sale vieti au fost credinta ferma, fara concesii, consecventa unei atitudini de viata conforma cu convingerile sale, De aceea, opera sa ramane actuala, isi intensifica adancimea pe masura ce trece timpul. Actualitatea ei o recunoastem in nenumarate conceptii ale omului de astazi, dar ea isi are radacinile in mostenirea trecutului. Tot mai multe voci ale culturii si stiintei actuale marturisesc convingerea ca o lume fara prezenta divinitatii ar fi o lume trunchiata, incompleta, lipsita de semnificatie. Dupa cum spune filozoful german Volker Gerhardt, credinta este un act al depasirii, raportat la viitor, cu permanenta constiinta ca suntem “fii ai Domnului”. Oamenii au nevoie de transfigurarea pe care o da materiei un umanism nepervertit. El este un mare curaj, o mare perseverenta. Un eroism modest, discret, o integritate exemplara, neintrerupta, de zi cu zi.

Aceasta atitudine am vazut-o la parintii mei, la tatal meu, zi de zi, ca singura modalitate de existenta adevarata. Pentru el legatura cu Dumnezeu era concreta, personala. Din aceasta relatie concreta a luat forta de a fi senin, linistit, calm, in cele mai grele momente ale vietii care nu l-a crutat, in fata nenumaratelor imprejurari din care se parea ca nu exista iesire. “Ai incredere in Dumnezeu”, spunea. “El nu ne uita.”

L-am auzit spunand de multe ori. “Noi suntem o familie de preot, trebuie sa ne comportam ca atare”. Aceasta consecventa luminata i-a ingaduit sa traiasca o mare libertate interioara, sa nu se lase amagit de aparentele unui bigotism ingust si fara continut.

Dar intelegerea si gentiletea nu au insemnat abdicarea de la principiile care au fost insasi coordonatele spatiului sau existential. Nu a tolerat nici la altii abateri de la ele. De cateva ori l-am vazut mustrand cu asprime si amaracune. A avut unitati de masura deosebit de severe pentru cei chemati a fi un exemplu si un focar de restaurare a virtutilor biblice, dezaproband abateri de la calea dreptei credinte. Spectaculosul, cu toata cohorta lui de devieri periculoase, de parasire a rigorii filocalice si a autenticei smerenii l-au contrariat profund si n-a ezitat sa-si exprime dezaprobarea.

Credinta n-a fost pentru el apartenenta la o confesiune, ci o convingere care a devenit adevarata sa natura. Ea nu e un ansamblu de rituri, nici de afirmatii dela catedra, ci spatiul existentei, singurul in care traim cu adevarat. Am invatat de la el ca aspiratia catre imbunatatirea spirituala reala nu este o iluzie sau un accident trecator. Ea ne ajuta sa supravietuim in cele mai tulburi si ingrijoratoare momente, cand altfel nu stim incotro s-o apucam, cand suntem pusi sa alegem, ca Hercule la raspantie. Si nu e usor. In asemenea momente avem nevoia sa stim ca nu suntem singuri, ca exista totdeauna alternativa de a fi ascultati si ajutati. Ca daca il cerem, ajutorul ni se da. Ca, in mod suprinzator si neasteptat pentru mentalitatea noastra, ni se deschid drumuri noi, apar solutii pe care nu le-am intrevazut. Ca la temelia intregii umanitati, stau poruncile Domnului: „Sa nu inseli, sa fii cinstit”…Ele sunt premizele oricarei aspiratii catre dobandirea chipului de drept, bine placut lui Dumnezeu

Nu am sa mai insist asupra contributiei la gandirea teologica, a unuia dintre cei mai mari teologi nu numai ai ortodoxiei, asa cum este considerat tata in momentul de fata. Mostenirea sa spirituala este impresionanta: peste 30 de titluri de carti originale, traduse in germana, engleza, franceza, spaniola, italiana si asa mai departe. Un numar impresionant de articole si studii in reviste teologice sau literare cum ar fi Gandirea, Luceafarul, Telegraful Roman. Si mai cu seama monumentala sa opera, Filocalia, in 12 volume, traducere a operei Sfintilor Parinti, insotita de comentarii si note.

Am mai citat scrisoarea lui Emil Cioran din 22 iunie 1985: Citez: „Mult stimate Parinte Staniloae, scump prieten, V-am spus la Paris si tin sa repet ca Filocalia este un monument capital in istoria limbii noastre. In acelasi timp, ce lectie de profunzime pentru un neam nefericit si usurelnic. Din toate punctele de vedere, o asemenea opera, este chemata sa joace un rol considerabil. Sunt nespus de mandru ca va cunosc de mai mult de o jumatate de veac. Cu tot respectul si cu toata prietenia lui Emil Cioran”,

Iar Alexandru Paleologu, declara intr-un articol :”Parintele Staniloae mi-a luat solzii de pe ochi”.

Era amenintat, urmarit. Unii colegi profesori la facultate il batjocoreau. I se scosese numele de „mistic”. Numai cine a trait acele timpuri stie ce periculos era un asemenea epitet si consecintele au fost dintre cele mai grave. Nici atunci nu-si parasea linistea si seninatatea. „Dumnezeu nu ne lasa”, repeta. Acesta a fost crezul pe care l-a pastrat toata viata, in cele mai teribile incercari prin care a trecut. Cand a fost eliberat din puscarie, dupa cinci ani in care nu stiusem nimic unii despre ceilalti, a stat toata noaptea in Gara de Nord, ca sa nu ne sperie sosind in toiul noptii. Si a venit acasa de abia dimineata, dupa ce a dat doua telefoane, pregatind-o pe mama pentru ca surpriza sa nu-i faca rau.

„Cum a fost?” il intrebam. „Ei, n-a fost chiar asa de rau”, raspundea zambind. (In puscarie a fost operat de hernie, fara anestezie, de catre un alt detinut, medic chirurg, cu un cutit de bucatarie pe o masa de bucatarie). Nu l-am auzit niciodata spunand un cuvant rau despre cei care l-au adus in aceasta stare. „Ce suflete chinuite!” spunea.

Intr-un interviu dat de curand, Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe care

a stat multi ani la Aiud spune: “ma consider fericitul absolvent al facultatii

negre de la Aiud”, unde am avut profesori pe Dumitru Staniloae, Radu Gyr,

Nichifor Crainic. Cand vorbea parintele Staniloae nu mai aveai timp sa simti

frigul sau foamea. …Ma uitam la el, era slab, dar ce lumina avea in ochi! Ne-dus

odata intr-o sala cu vreo 200 de oameni cu ciment pe jos. Langa mine, un

batranel slab, timid. Desi eram aproape goi, am desfacut cojocelul pe care mi-

l strecurase un alt detinut si l-am dat batranelului. Acesta mi-a zambit calduros si

m-a intrebat ce condamnare am. I-am spus ca mi-au dat 22 de ani. Cand l-am

intrebat si eu, mi-a aratat spre cer, parca voia sa spuna Dumnezeu stie! “Mai, tu

stii cine este batranelul de langa tine?” m-a intrebat unul din detinuti. “Este

parintele Staniloae.” Nu-mi venea sa cred. Noi cei mai tineri, am hotarat sa le

dam celor batrani cate ceva din ratia noastra de mancare. El a primit, a multumit,

dar dupa o zi doua, n-a vrut sa mai primeasca, pentru a nu ne primejdui pe noi. “

Cu cativa ani in urma, academicianul Vladutescu imi relata urmatoarele:

rugandu-l pe tata sa scrie ceva despre Blaga, cu care acesta a avut, dupa cum se

stie, binecunoscuta disputa, Staniloae i-a raspuns: „Nu pot, Blaga a murit, n-ar

putea sa-mi mai raspunda!”

Cred ca efectul acesta de cotitura hotaratoare pe care a produs-o in

gandirea multora, personalitatea si opera tatalui meu, este unul dintre

aspectele ei cele ma importante si cele mai specifice Pe masura ce trece timpul,

/desi se zice ca acesta sterge amintirile/, prezenta lui este din ce in ce mai vie si

invatatura primita de la el din ce in ce mai actuala. Convingerea ca in viata

trebuie sa descoperim niste sensuri, care ne asigura ca aspiratia catre

imbunatatirea spirituala reala nu este o iluzie sau un accident trecator, nelasand

urme.

Si atunci devine necesar sa ne reintoarcem din nou la afirmatia

lui Kirkegaard, „lumea trebuie traita privind inainte”. Privita si traita in

perspectiva eternitatii. Numai astfel ni se reveleaza sensul ei adevarat. Caci din

fericire, in lumea noastra secularizata mai exista fenomene religioase, si

putem raspunde intrebarii lui Peter Gross, da, „solia foarte specifica de

mantuire a crestinismului mai are un viitor”.

Si as vrea sa inchei cu o intamplare relatata chiar de tata intr-un interviu

din Jurnalul Literar. Citez: “In inchisoare, atunci cand ne aflam mai multi in

celula, oficiam zilnic Liturghia. Odata, un gardian, uitandu-se prin vizeta, ne-a

surprins la rugaciune. A intrat imediat si a intrebat: “Ce faceti voi aici?” “Ne

rugam”. “Voi credeti in Dumnezeu? “ a intrebat el. “Ce ar fi viata asta fara

Dumnezeu?” i-am raspuns. S-a uitat lung si a spus: “Da, domnule, s-ar putea sa

aveti dreptate.”                       

A avut intr-adevar dreptate pentru ca a inteles ca in lumina lui

Dumnezeu, existenta capata veridicitate, sens si certitudinea vesniciei.

Lidia Staniloae