Relatia Uniunea Europeanǎ -NATO- cooperare pentru securizarea europei

Relatia Uniunea Europeanǎ -NATO- cooperare pentru securizarea europei

Dacǎ pentru mai multe decenii NATO a reprezentat o aliantǎ militarǎ avand ca scop principal securizarea Europei, odatǎ cu disparitia inamicului si aparitia unor noi provocǎri complet diferite, cadrul sǎu de interes s-a mǎrit considerabil, evoluand treptat spre o perspectivǎ globalǎ. La Summitul NATO din 2002, desfǎsurat la Praga, liderii NATO afirmau cǎ ' trebuie sǎ intǎrim capacitatea noastrǎ de a infrunta provocǎrile la adresa securitǎtii propriilor forte, populatii si teritoriu, indiferent de unde pot sǎ aparǎ acestea.'[1] In cursul anului 2003, NATO a desfǎsurat prima actiune a sa in afara Europei: Forta de Securitate si Asistentǎ din Afganistan.

NATO este de asemenea direct interesatǎ sǎ-si definitiveze o prezentǎ politicǎ internationalǎ, dezvoltand in aceastǎ directie parteneriate cu Rusia, Ucraina sau Georgia.

Dacǎ Strategia de Securitate Europeanǎ identificǎ ca principalǎ amenintare la adresa propriei securitǎti terorismul, NATO considerǎ cǎ' intr-o erǎ a globalizǎrii, amenintǎrile aflate la mare depǎrtare pot fi o sursǎ de ingrijorare asa cum este cazul celor aflate in imediata apropiere.'

NATO , o aliantǎ militarǎ cu structuri de comandǎ si executie profesioniste, cu o experientǎ profundǎ cǎpǎtatǎ de-a lungul mai multor decenii, incearcǎ sǎ-si mentinǎ autoritatea politicǎ lǎrgindu-si considerabil obiectivele geopolitice. Uniunea Europeanǎ, pe de altǎ parte, mai dezvoltatǎ in unele domenii decat NATO isi canalizeazǎ atentia spre rezolvarea unei deficinte functionale - lipsa unei capabilitǎti militare demne de incredere internationalǎ.

In ceea ce priveste o eventualǎ diviziune functionalǎ a actiunilor Uniune Europeanǎ/NATO, este important sǎ ne concentrǎm atentia asupra fortelor militare ale Uniunii. Nici un analist nu poate afirma cǎ, intr-un termen scurt sau mediu Uniunea poate ajunge sǎ detinǎ o capacitate militarǎ comparabilǎ cu cea a NATO. De fapt, Uniunea nu doreste sǎ devinǎ o aliantǎ politico-militarǎ, ci preferǎ sǎ dezvolte capabilitǎti militare alǎturi de alte metode de rezolvare a unui conflict. Intentia UE poate viza de fapt o intǎrire a structurilor sale strategice' soft' cu elemente 'hard', devenind astfel un actor complex, capabil sǎ apeleze la mijloace diplomatice, politice si de securitate care sǎ-i permitǎ atingerea obiectivelor vizate.

Intr-un viitor apropiat , pentru gestionarea situatiilor de crizǎ in care se va implica Uniunea Europeanǎ este putin probabil ca fortele militare sǎ fie principala caracteristicǎ a Uniunii de maine.

La Summitul NATO desfǎsurat in aprilie 1999, la Washington, tǎrile membre s-au declarat' gata sǎ defineascǎ si sǎ adopte aranjamentele necesare pentru accesul deplin al Uniunii Europene la capabilitǎtile colective ale Aliantei, pentru operatiuni in care Alianta ca intreg nu este angajatǎ militar ca Aliantǎ si pentru o intelegere asupra propunerilor formulate in urmǎ cu trei ani la Berlin. Asa-numita intelegere' Berlin-plus'presupunea: asigurarea accesului Uniunii Europene la structurile de planificare NATO; identificarea unei game de optiuni de comandǎ europene; o adaptare viitoare a sistemului de apǎrare a NATO pentru a incorpora forte pentru operatiunile Uniunii Europene.'[2]

Sub auspiciile acordului Berlin Plus, Uniunea Europeanǎ a desfǎsurat douǎ operatiuni militare majore in Europa, una in Macedonia (Operatiunea Concordia) si alta in Bosnia-Hertegovina (Operatiunea Althea). O alta - Operatiunea Artemis din Republica Congo - a fost prima misiune militarǎ a UE in afara Europei.

Dar slǎbiciunea relatiei NATO-UE reflectǎ diferentele fundamentale dintre cele douǎ organizatii. NATO este o aliantǎ politico-militarǎ, condusǎ de unica superputere militarǎ, cu o structurǎ strategicǎ coerentǎ definitivatǎ de-a lungul mai multor decenii.

Desi se poate vorbi de o activitate de contraterorism productivǎ realizatǎ de Uniunea Europeanǎ, ceea ce este caracteristic eforturilor europene constituie mai degrabǎ o abordare 'civilǎ' a evenimentelor, o politicǎ de intermediere intre pǎrtile aflate in conflict.

Ca rǎspuns la amenintarea cea mai probabilǎ, terorismul, relatia dintre NATO si Uniunea Europeanǎ este una mai degrabǎ slabǎ, lipsitǎ de consistentǎ. Fǎrǎ o realǎ cooperare intre NATO si UE , rǎspunsul euroatlantic la terorism va fi unul caracterizat de numeroase diferende, incertitudini, fapt care va permite o expunere mult mai mare a lumii libere in fata potentialilor teroristi.

Analistul Cornel Coditǎ are un punct de vedere transant asupra puterii de implicare a factorului european in probleme stringente de securitate: 'Desi are ambitii, formuleazǎ obiective si incearcǎ sǎ rǎmanǎ implicatǎ la nivel global, Europa este un agregat geopolitic slab, capabil sǎ se exprime doar inertial si fǎrǎ consecinte decisive. De sine stǎtǎtor, Europa nu poate influenta, in lume, balante de putere, nici mǎcar la nivel local, dupǎ cum nu poate modela comportamentul unor state care preferǎ cooperǎrii, calea confruntǎrii, sau chiar conflictul militar deschis.'[3]

Desi campania derulatǎ impotriva lui Slobodan Milosevici s-a dovedit a fi un real succes, reprezentand prima ocazie in ultimii cincizeci de ani cand NATO a desfǎsurat o actiune militarǎ, conflictul a dezvǎluit slǎbiciunile fortelor armate din Europa.

O concluzie a rǎzboiului din fosta Iugoslavie o trage Robert Kagan:' Indiferent dacǎ americanii sau europenii au avut dreptate in privinta modului in care trebuia sǎ fie purtat acel rǎzboi sau un altul, pentru Europa rǎmane deprimant faptul cǎ, din cauzǎ cǎ rǎzboiul din Kosovo a fost purtat cu 'echipament american', el a fost purtat, in general, potrivit doctrinei americane. Cu toatǎ marea putere economicǎ a Europei si cu toate succesele sale in realizarea uniunii politice, slǎbiciunea sa militarǎ a generat slǎbiciune diplomaticǎ si i-a diminuat semnificativ influenta politicǎ, in comparatie cu cea a Statelor Unite, desi am avut de-a face cu o crizǎ europeanǎ.'[4]

'Pacea din Bosnia este una americanǎ, iar solutia preconizatǎ pentru Kosovo este elaboratǎ dincolo de Atlantic, chiar dacǎ poartǎ numele european al domnului Ahtisaari. Dupǎ ce si-a impus politic si militar punctul de vedere, America a cedat Europei rolul de a intretine, pe banii ei, fireste, starea de fapt creatǎ.'[5]

Documentul emisarului Natiunilor Unite, Martti Ahtisaari, prevede cǎ provincia va rǎmane sub supraveghere internationalǎ si pe teritoriul acesteia vor stationa trupe NATO.

Etnicii albanezi, care reprezintǎ mai bine de 90 la sutǎ din populatia provinciei, doresc separarea de Serbia si conferirea unei independente care sǎ-i permitǎ un destin separat de Belgrad.

In proiectul de document se doreste ca provinciei Kosovo sǎ i se aprobe propriul steag, imn national si forte armate proprii. De asemenea, cǎ ar trebui sǎ i se permitǎ sǎ facǎ cerere de aderare la organisme internationale cum este ONU.[6]

Dacǎ pe de o parte, Statele Unite si Uniunea Europeanǎ sprijinǎ independenta acestei provincii sarbe dar cu o majoritate a populatiei de origine albanezǎ musulmanǎ, la polul opus se situeazǎ Rusia care se aflǎ alǎturi de Belgrad in dorinta acestuia de a-si mentine influenta asupra unui spatiu pe care il considerǎ leagǎnul propriei sale civilizatii.

Parlamentul European si-a arǎtat sustinerea clarǎ pentru independentǎ, considerand cǎ 'solutia pentru Kosovo nu va stabili un precedent si cǎ nu este in nici un fel comparabilǎ cu situatia din alte zone de conflict care nu se aflǎ sub administrare ONU'.[7]

Ministrul de externe al Serbiei, Vuk Draskovici, afirma cǎ:' trebuie sǎ europenizǎm Balcanii, nu sǎ kosovarizǎm Europa!', afirmatie care reprezintǎ atitudinea acestui stat fatǎ de planul propus de Natiunile Unite.[8]

Viziunea americanǎ si europeanǎ asupra  Kosovo este cea a unui stat democratic, pasnic, multietnic, aflat pe drumul spre aderarea la organizatii precum NATO sau Uniunea Europeanǎ. Un Kosovo independent aflat sub supraveghere internationalǎ, o Serbie integratǎ treptat in organismele europene si internationale, acesta este viitorul preconizat de marile puteri ale momentului.

Totusi, a rupe o bucatǎ din teritoriul unei tǎri independente, suverane si a-i conferi acesteia statutul de natiune este mai mult decat anormal. O decizie luatǎ intre marile puteri ciunteste un stat numai pentru cǎ acestea nu vǎd altǎ rezolvare a problemei decat in acest mod nedrept. Ce se va intampla maine cu entitǎti precum Transnistria sau Abhazia atata timp cat existǎ un precedent numit Kosovo? Se vorbeste de o supraveghere permanentǎ a acestei provincii de cǎtre fortele NATO. Dar odatǎ cu retragerea acestora ce se va intampla? Integrarea Kosovo in Uniunea Europeanǎ va modifica intr-un fel sau altul resentimentele care existǎ intre sarbi si albanezi? Sǎ nu uitǎm faptul cǎ primii veniti in Kosovo au fost sarbii pentru ca treptat provincia sǎ fie populatǎ de etnici albanezi.

In ceea ce priveste capacitatea Statelor Unite si a Uniunii Europene de a crea state capabile sǎ se automentinǎ, s-au obtinut mai multe esecuri decat eventuale realizǎri, in ciuda tonului oficial extrem de optimist.

Asa cum afirmǎ Francis Fukuyama:' Bosnia este un caz revelator. La sapte ani dupǎ incheierea Acordului de la Dayton, care a pus capǎt rǎzboiului din Bosnia, tara continua sǎ fie guvernatǎ de Oficiul ONU al Inaltilor Reprezentanti in Bosnia si Hertegovina. In Bosnia nu exista nici o formǎ semnificativǎ de democratie, in pofida tinerii alegerilor; oficiul inaltilor reprezentanti isi folosea puterile pentru a demite presedinti, ministri, judecǎtori, primari si alti oficiali alesi. Putea sǎ promulge legi si sǎ creeze noi institutii, fǎrǎ sǎ tinǎ seamǎ de preferintele poporului bosniac. O mare parte a capacitǎtii administrative a guvernului bosniac se afla in mainile expertilor internationali, nu intr-ale functionarilor civili indigeni, astfel incat unii observatori au ajuns s-o compare cu British Raj. In pofida investitiilor masive ale comunitǎtii internationale in Kosovo - sau poate tocmai din cauza lor - ceva asemǎnǎtor s-a intamplat si aici.'[9]

Autodeterminarea reprezintǎ dreptul unui popor de a-si concepe propriul stat. Acesta este un principiu important, dar se pune problema celui care hotǎreste; votul nu rezolvǎ intotdeauna problemele autodeterminǎrii. Albanezii din Kosovo se pot numi o natiune? Un grup avand o istorie comunǎ cu sarbii, o religie diferitǎ de cea ortodoxǎ, un teritoriu care nu le apartine, se poate transforma peste noapte, la dorinta marilor puteri intr-o natiune functionalǎ demnǎ de a fi acceptatǎ in organismele internationale?

Un plan comun SUA-UE de rezolvare a unui conflict in Europa pare a avea reale sorti de izbandǎ. Dar..evolutia acestei 'natiuni' kosovare poate conduce la o nouǎ interventie militarǎ SUA(sub umbrela NATO) in problemele care ar trebui rezolvate de principalele puteri europene.

Un neoconservator de marcǎ asa cum este Robert Kagan oferǎ o demonstratie mǎiastrǎ de teorie realistǎ in a sa lucrare 'Despre Paradis si Putere': 'Marile puteri privesc lumea in mod natural, intr-un mod diferit fatǎ de puterile mai mici. Mǎsoarǎ riscurile si amenintǎrile in mod diferit, definesc securitatea intr-un mod diferit si au niveluri diferite de tolerantǎ la insecuritate. Este mult mai posibil ca aceia care posedǎ o mare putere militarǎ sǎ considere forta ca fiind o unealtǎ utilǎ in cadrul relatiilor internationale decat cei care au o putere militarǎ mai redusǎ. Cei mai puternici pot, de fapt, sǎ se bazeze mai mult decat ar trebui pe fortǎ.'[10]

Diferentele dintre cele douǎ puteri sunt vizibile si in ceea ce natura si dimensiunile reale ale amenintǎrilor la adresa securitǎtii mondiale: in timp ce americanii vorbesc de amenintǎri cum ar fi proliferarea armelor de distrugere in masǎ, terorism si state in afara legii, europenii insistǎ asupra unor pericole cum ar fi conflicte etnice, migratie, crimǎ organizatǎ sau degradarea mediului.

Europa se concentreazǎ in special asupra acelor amenintǎri care pot fi rezolvate prin intermediul economiei si comertului si mai putin prin forta brutǎ a puterii militare. Europenii insistǎ asupra unei ordini mondiale in care deciziile institutiilor internationale reprezintǎ principiile care trebuie urmate cu strictete de toate statele, indiferent de dimensiunea, puterea militarǎ sau cea economicǎ a acestora. De aici denuntarea puterii americane ca fiind una unilateralǎ, orientatǎ numai spre atingerea propriilor obiective propuse, fǎrǎ a lua in considerare propunerile venite din partea celorlalti parteneri.

Acelasi analist american oferǎ o imagine tǎioasǎ asupra formǎrii conglomeratului economic numit Uniunea Europeanǎ:' viata europenilor pe parcursul celor aproape sase decenii scurse de la sfarsitul celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial a fost modelatǎ nu de legile brutale ale politicii fortei, ci de desfǎsurarea unei fantezii geopolitice, un miracol de importantǎ istoricǎ, universalǎ. Leul german a fost pus la pǎmant de mielul francez. Diplomatia, negocierile, rǎbdarea, consolidarea legǎturilor economice, angajamentul politic, utilizarea stimulentelor in locul sanctiunilor, a compromisului in locul confruntǎrii, pasii mǎrunti si temperarea ambitiilor - acestea au fost instrumentele apropierii franco-germane si, prin aceasta, instrumentele care au fǎcut posibilǎ integrarea europeanǎ. Transferul miracolului european in restul lumii a devenit noua misiune civilizatoare a Europei.'[11] Dacǎ privim Uniunea Europeanǎ dintr-o perspectivǎ strict geopoliticǎ, aceasta reprezintǎ o comunitate de tǎri intre care existǎ puternice legǎturi economicesi atat. Nu existǎ un cadru legislativ coerent dat fiind respingerea Constitutiei UE in principalele tǎri europene. Desfǎsurarea rǎzboiului din Irak a arǎtat optiunile diverse ale tǎrilor membre cu drepturi depline UE. Dacǎ natiuni precum Marea Britanie, Polonia, Romania, Italia sau Bulgaria au preferat sǎ trimitǎ trupe in Irak alǎturi de cele americane, Franta sau Germania au adoptat o atitudine criticǎ la adresa deciziei americane de a invada Irakul.