Protocolul de la Geneva
In ceea ce
priveste securitatea colectiva si dezarmarea exista intre
francezi si britanici o divergenta profunda. Englezii erau
adeptii dezarmarii imediate si neconditionate, deoarece, in
opinia lor, o asemenea operatiune ar asigura o pace durabila prin
efectele sale psihologice. Francezii insa considerau ca
superioritatea fortelor lor fata de cele germane constituia cel
mai bun garant al pacii. Ei acceptau principiul dezarmarii, dar numai
dupa instituirea starii de securitate. Aceasta nu se putea realiza
decat printr-o reforma profunda a Societatii
Natiunilor, care implica arbitrajul obligatoriu al diferendelor si,
pe de alta parte, crearea unei armate internationale. Se revenea la
ideea lui Leon Bourgeois, respinsa de anglo-saxoni, in 1919, si
fata de care britanicii ramaneau profund ostili.
De la prima
adunare a Societatii Natiunilor, in 1920, s-a constituit o
Comisie permanenta consultativa pentru chestiuni militare, navale
si aeriene. Dar, foarte repede, aceasta a realizat complexitatea
problemelor asa incat cea de~a treia Adunare a Societatii
Natiunilor din 27 septembrie 1922 a votat un text cunoscut sub numele de
"Rezolutia XIV". Conform acestei rezolutii, pentru indeplinirea
planului de reducere a armamentelor, trebuia incheiat in prealabil un acord
"defensiv", accesibil tuturor tarilor care se angajau in acordarea de
asistenta efectiva si imediata in cazul in care una
dintre ele ar fi atacata "cu conditia ca obligatia de a veni in
ajutorul unei tari atacate sa fie limitata, in principiu,
la tarile situate in aceeasi parte a lumii". Au inceput atunci
pregatirile in vederea elaborarii unui tratat de asistenta
mutuala. Au fost prezentate mai multe proiecte. Cel francez sugera
incheierea unui mare numar de acorduri bilaterale si multilaterale de
aparare mutuala. Cel englez avea in vedere un tratat general de
garantii reciproce. Englezii se temeau ca tratatele multilaterale sa
nu creeze blocuri rivale. Comisia permanenta consultativa incerca
sa concilieze aceste doua teze si, in 1923, a prezentat un
proiect de asistenta reciproca. Aceasta trebuia sa se
exercite pe doua cai: mai intai, garantia generala, pentru
toate statele, si, apoi, tratatele speciale, care priveau numai anumite
state. Garantia generala nu intra in vigoare decat prin reducerea
armamentelor. Consiliul Societatii Natiunilor era cel care
trebuia sa declare agresorul. Acest proiect, transmis guvernelor de
Adunarea din 1923, s-a lovit de diverse obiectii: nu determina destul de
exact reducerea armamentelor, iar ca garantiile de securitate oferite erau insuficiente, deoarece
erau subordonate unei hotarari a Consiliului, care sa declare in
unanimitate ca era vorba de agresiune; pe de alta parte,
atributiile Consiliului erau prea extinse si aduceau atingere
suveranitatii statelor.
Adunarea din 1924 a avut mai multa
stralucire decat precedentele, datorita interesului pe care guvernele
francez si englez il acordau Societatii Natiunilor. Herriot
a fost primul presedinte al Consiliului francez care a procedat astfel.
Pentru prima data, Briand facea parte din delegatia
franceza. Adunarea din 1924
a intreprins studiul unui proiect prezentat de ministrul
cehoslovac al Afacerilor Externe, Edouard Benes, cunoscut sub numele de Protocol pentru reglementarea
pasnica a diferendelor internationale sau Protocolul de la Geneva.
Acesta introducea un element nou: arbitrajul obligatoriu.
Toate diferendele internationale trebuia supuse fie Curtii Permanente
de Justitie Internationala, fie arbitrajului. Daca arbitrajul ar
fi fost refuzat, in caz de razboi, exista o prezumtie de agresiune.
Acelasi lucru si in situatia in care una dintre
partile in litigiu nu s-ar fi conformat arbitrajului
international. In acest caz, se aplicau sanctiuni financiare,
economice, militare. Consiliul Societatii Natiunilor, cu o
majoritate de doua treimi, se alatura semnatarilor Pactului in cazul
aplicarii sanctiunilor si toate tarile membre erau
obligate sa urmeze aceste directive. In sfarsit, statele semnatare
ale protocolului se angajau sa participe la o conferinta
internationala pentru reducerea armamentelor. Daca aceasta nu
ajungea la un rezultat, protocolul devenea caduc. Astfel, se stabilea o
legatura indisolubila intre cei trei termeni: arbitraj, securitate, dezarmare.
Adunarea
Societatii Natiunilor a recomandat statelor membre sa
accepte protocolul. L-au semnat zece state, printre care Cehoslovacia si
Franta. In Marea Britanie guvernul conservator, presat de dominicane si sustinut de Italia, a criticat
protocolul: era ostil sistemului de arbitraj, sanctiunilor economice pe
care el le considera ineficace. Se temea ca Marea Britanic, dat fiind
importanta flotei sale si a
posesiunilor sale peste tot in lume, sa nu fie obligata sa
intervina la nesfarsit in numele Societatii
Natiunilor. Se temea ca se va putea ajunge la o reducere a
armamentelor. In fine, Statele Unite,
vazand in protocol o noua Sfanta Alianta, care sa
le permita europenilor sa intervina in treburile Americii
Latine, au exercitat o puternica presiune asupra britanicilor pentru a-i
face sa respinga protocolul. Opozitia
britanica a impiedicat protocolul sa se realizeze. Chamberlain a
anuntat aceasta decizie in martie 1925. Conferinta pentru
dezarmare, care era prevazuta, nu a mai avut loc. Acesta fost un
esec pentru sistemul de securitate colectiva.
