Muzica si inceputurile ei

Muzica si inceputurile ei

Melodia este elementul de baza al muzicii. Ea poate fi foarte simpla, sau complexa, dar este intotdeauna expresiva si emotionanla. De aceea l-a insotit pe om de la inceputurile existentei sale si a evoluat odata cu nazuintele sale spirituale.
La inceput muzica era fara rimt in acceptiunea moderna a cuvantului, se canta la unison si nu avea un centru tonal de gravitatie. Maniera aceasta de cantare a durat aproximativ cinci mii de ani, mai precis pana la sfarsitul primului mileniu crestin, cand in muzica de cult isi face aparitia cantarea pe doua si pe trei voci in cvinte, cvarte si octave paralele. Noua forma de cant armonic este atribuita calugarului Hucbald, precum si lui Guido d' Arezzo, acestia doi fiind cei care au notat astfel de tehnici corale; apoi apare (sec.XI-XII) cantarea in terte si sexte paralele, care in mod curent se numea 'faux-bourdon'. Din aceste tehnici primitive de armonizare se dezvolta la inceputul sec.XIV arta contrapunctului, cu regulile ei precis determinate.
Revenind la vechea cantare de cult ebraica putem trage conluzia certa ca ea se executa la unison in trei maniere: solo sustinut de cantor, cor la unison dublat de instrumente care raspundeau la unele fraze cantate de cantor, cantatul coral al comunitatii. Popoarele antice nu cunosteau cantarea polifonica si nici evreii nu foloseau alt mod de cantare decat cel monodic (unison). Ritmul acestor cantari era cel vorbit (parlando rubato).
Acest fel de cantare a fost practicat si de primii crestini din Asia Mica sau chiar din Europa. Melodiile ebraice au trecut odata cu doctrina crestinismului in toate comunitatile nou intemeiate. Limba de propagare era limba greaca. Adaptarea cantecelor ebraice la limba literara greaca s-a realizat odata cu asimilarea de intonatii populare specifice fiecarei regiuni. La procesul de cristalizare a noii muzici numite bizantine dupa numele celui mai mare centru cultural est-european, Bizantis, care in anul 330 va deveni capitala Imperiului Roman de Rasarit cu numele imparatului roman Constantin, au participat trei factori: melodiile ebraice initiale, cultura muzicala greaca, cu o teorie muzicala si o notatie de mai multe secole stabilita si cultura populara romana.
Marile epoci ale Antichitatii ne vorbesc despre conceptiile asupra muzicii, integrata organic in universul artelor. Pentru ca nici o notatie muzicala din acele timpuri nu s-a pastrat, datele despre formele si manifestarile muzicale se pot afla din ‘Epopeea lui Ghilgames’(asiro-babiloniana), Imnurile egiptene, Veda, Mahabharata si Ramaiana(indiene), Cartea Cartilor(chineza),din Vechiul Testament:Cantarea cantarilor, Psalmii lui David(ebraica).
Cu muzica ce a urmat aparitiei crestinismului, lucrurile au devenit din ce in ce mai clare si s-au conturat cu pregnanta genurile si stilurile impuse in creatia compozitorilor fiecarei epoci. La aceasta a contribuit , in special perfectionarea notatiei muzicale, operata cu precadere in vestul Europei.
Cu toate acestea in partea de rasarit a continentului nostru exista o notatie foarte succinta,prin semne(accente) puse deasupra textelor, in Apus, Papa Grigore cel Mare(590-601) impune o notatie cu ajutorul literelor, in numar de 7( de la A la G), sunetele repetandu-se din octava in octava. Mai tarziu, a aparut notatia neumatica, notatia cu portativ si chei, atribuita de Guido d’Arezzo, care s-a perfectionat continuu, reusind sa redea atat inaltimea sunetelor cat si durata lor, stabilind si denumirile silabice.
1. Renasterea in muzica
Ca si in arta,literatura renasterea in muzica semnifica o reinviere a vechilor valori. Nu numai ca se straduie sa ofere placere ,dar de asemenea sa miste ascultatorul atat moral cat si spiritual. Marea trezire a artei a avut loc in sec. al 14-lea pana in sec. al 16-lea. A fost o perioada importanta, perioada in care arta, stiinta si arhitectura au trecut prin schimbari dramatice. Atunci a avut loc o renastere care a initiat schimbarea de la o lume medievala la o lume moderna. Muzica si compozitia au prins o noua vitalitate incantatoare. Conform umanistilor( savanti renascentisti care studiaza culturile vechi ale Greciei si Romei) compozitia muzicii a fost un lucru bun si moral, iar a fi capabil sa canti bine vocal si la un instrument era un lucru esential daca doreai sa fii considerat un Copil al Renasterii. Nobilii angajau muzicieni ca sa-si invete copiii sa cante si sa intretina vecinii de rang.
   a.Instrumente populare
Secolul al 16-lea a cunoscut in mod particular dezvoltarea multor instrumente noi si cele mai populare au fost acelea care au putut fi folosite de muzicieni amatori fara o mare indemanare. Instrumentele cu corzi au fost preferate, in special cele din familia violei. Viola a fost premergatoare viorii si a fost cunoscuta din cauza ornamentelor(dungi de lemn care traversau suportul viorii) care ajutau la indrumarea degetelor in gasirea notelor. Cand canta, viola producea un ton incet si rezonant, satisfacator pentru adunarile familiale.
Lauta ,un alt instrument favorit, avea de asemenea ornamente si era populara pentru acompaniamentul de voci-in aceeasi masura in care o face chitara astazi. Alte instrumente preferate erau fluierul, flautul si cornul. In acest timp harpsicordul, claveciul si orga au aparut de asemenea ca instrumente muzicale eficiente si se scriau partituri muzicale elaborate special pentru aceste instrumente. Dar muzicienii compuneau si un gen nou si simplu de muzica pe care muzicienii amatori il puteau executa fara a avea prea multa iscusinta. Tehnologia tiparirii partiturii a luat de asemenea o intorsatura ascendenta. Butucii de lemn incomozi care au fost utilizati pentru imprimarea muzicii au fost inlocuiti cu un tip de metal mobil inventat de Ottavio Perucci, un tipograf italian. Noua metoda de imprimare a dus la o crestere in publicarea muzicii, facand muzica mult mai accesibila publicului in general si implicit la o crestere a audientei.
   b. Accesul la muzica
Instrumentele noi, imbunatatirea metodelor de imprimare si un mai mare acces la muzica , toate au contribuit la dezvoltarea unui alt gen de muzica, numita muzica de camera. Cum insusi numele sugereaza, muzica de camera a fost creata pentru a fi prezentata in fata unui auditoriu mic. Muzica era prezentata de cativa muzicieni cu tonalitati deosebite ale vocii, arta cantatului vocal incepand sa ia amploare fata de cea a cantatului la instrumente. De asemenea invatatorii umanisti credeau ca cel mai bun mod de a ‘misca’ auditoriul era sa puna laolalta arta muzicii si poezia. Astfel s-au dezvoltat doua noi genuri muzicale care satisfaceau aceasta cerinta: sansoneta frantuzeasca si madrgalul italian.
   c.Madrigalul si sansoneta
Cantecul si madrigalul erau compuse pentru mai multe voci, iar versurile variau de la povestiri sentimentale de dragoste la descrieri mai prozaice ale vietii la tara. Compozitorii de cantece incercau sa ilustreze atmosfera poeziei cu o muzica corespunzatoare pastrand cat se poate de simpla linia melodica a vocalistului. Asa s-a nascut madrigalul, scris pentru patru sau cinci voci avand o structura poetica libera.
Spre sfarsitul secolului al 16-lea compozitorii au considerat ca madrigalul duce lipsa de acea intensitate ceruta de vechii greci si romani de la oamenii de arta- si au incercat reinvierea vechii game muzicale grecesti. Schimbarile contrastante, violente ale starii si emotiei au fost ilustrate prin alternarea melodiilor repezi si incete. Aceasta a dus la o ‘zugravire prin cuvinte’ in care imaginile erau inlocuite cu forme muzicale. De exemplu, ascensiunea(inaltarea gamei)indica un munte, in timp ce coborarea (caderea gamei)indica o vale. Puteau fi recunoscute in muzica starile si emotiile bine definite. Tristetea era exprimata printr-o muzica lenta, iar lipsa armoniei(discordanta si iritanta pentru ureche) indica durerea. Bucuria putea fi exprimata de o muzica rapida, dar in acelasi timp armonioasa si placuta pentru ureche. Muzica ce pana atunci tindea spre o unitate , a fost inlocuita de o diversitate de contraste ce reda si oglindea o serie de sentimente. Muzicii i-au fost date profunzime si personalitate.
d.Spectacularul
Spectacolul a fost unul dintre cele mai importante caracteristici ale Renasterii. Oamenii acelor zile sarbatoreau orice, de la zilele sfintilor pana la venirea verii. Trasuri decorate trase de cai purtau cantaretii si actorii care jucau drame, spuneau balade si cantau madigaluri complexe. Teatrul era de obicei un spectacol special jucat cu acompaniamentul muzical pompos si exceptionale inventii scenice cum ar fi masina de facut ceata. Dar cea mai mareata muzica a tuturor timpurilor a fost compusa pentru biserica. Corurile erau mici in comparatie cu standardele actuale-aproximativ 20-30 persoane. Vocile crescendo erau introduse de instrumente cum e cornul si trombonul iar in zilele speciale de sarbatoare cum ar fi Craciunul, cantaretii erau adusi din zonele inconjuratoare. Doar Biserica Romana considera ca muzica trebuie sa fie simpla si usor de inteles, favorizand muzica religioasa a lui Palestrina, cu text scurt, inteligibil. Totusi , mai tarziu, insasi Palestrina a fost prins de sunetele puternice si impresionante ale ‘noii’ muzici si prefera sa scrie partituri lungi si bogate care redau calitatile corului.
e.Limbajul muzicii
La inceputul secolului al 16-lea, cei mai importanti compozitori erau cei din nordul Europei, dar la sfarsitul secolului compozitorii italieni au preluat conducerea. Muzicieni din intreaga Europa mergeau in Italia pentru a studia. Dar pentru compozitorii englezi accesul in Italia era dificil, in schimb ei au studiat si imitat madrigalul italian. Compozitori ca Tallis si Dowland au scris lucrari religioase complexe dar si simple cantece solo. Muzica a incetat sa fie o stiinta sau o parte a serviciului religios-ea era emotionanta, expresiva, particulara. Muzica ‘vorbea’ oamenilor si oamenii intelegeau.


   2.Muzica bizantina
Cel mai important reprezentant, creator si organizator al muzicii bizantine timpurii, a fost Sf. Ioan Damaschinul(sfarsitul sec.VII-inceputul sec.VIII). Contributia sa esentiala o reprezinta Octoihul.
Sistemartizarea facute de el este si astazi viabila in cadrul serviciului de cult al Bisericii Ortodoxe. Aceasta lucrare cuprinde cantarile psaltice si imnurile compuse de primii crestini, completate cu altele, compuse de Sf. Ioan Damaschinul, aranjate dupa cele 8 moduri sau ehuri(glasuri). Muzica bizantina este vocala omofona, neacompaniata.
Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cantari bisericesti , a fost Bizantul medieval, marele centru politic, cultural si religios al fostului Imperiu Bizantin. Din aceasta cauza, cercetatorii contemporani o numesc: “Muzica bisericeasca bizantina” sau ortodoxa, intrucat Bizantul era si centrul patriarhiei Ecumenice.
muzica bizantina insumeaza contributiile reunite intr-un tipar specific simtirii orientale, venite din tinuturi diferite. Intreaga comunitate afalta sub influenta binzantina contribuie la edificarea unei cantari unitare, capabile sa obtina, in virtutea generalizarii unor formule structurale, aderenta si raspandire. Fiind, prin caracterul ei, universala, muzica bizantina nu revendica paternitati atunci cand este vorba de teritoriile in care a controlat cantarea ecleziastica. Asa se explica de ce in perioada istorica ce a urmat caderii Bizantului, mentinerea si dezvoltarea in continuare a acestei muzici a putut ramane pe seama Bisericilor nationale ortodoxe care au stat in unitate canonica cu Constantinopolul; intre acestea, Biserica Ortodoxa Romana a avut si are un rol preponderent.
Atributele fundamentale ale muzicii bizantine se definesc prin stilul eminamente vocal, avand sistemul modal de tonuri, semitonuri si structuri infracromatice netemperate. Cantarea ce se intona de unul sau de mai multi, ori de catre intreaga comunitate, era intotdeauna monodica, cum a ramas si pana astazi. Melodicitatea devine in aceasta situatie componentul esential expresiv, asupra caruia, pentru evitarea monotoniei, se exercita o actiune multipla din partea parametrilor constitutivi: text, ritm (poliritmie), formule melodice si cadente specifice, ornamente, metrica, astfel ca in cantarile bizantine fuziunea dintre text si melodie este ideala.
Toate Bisericile ortodoxe care au stat in legatura canonica cu Patriarhia Ecumenica din Constantinopol au adoptat, mai devreme sau mai tirziu, pentru cultul lor, muzica bizantina, pentru ca adoptarea pentru cult a acestei muzici insemna, la vremea aceea, patrunderea in sfera de circulatie a uneia dintre cele mai avansate culturi existente. Lucrul acesta l-au facut, de altfel, si apusenii. Dar nu numai atat. Crestinismul ca doctrina se raspandea insotit neaparat de cult si cantare religioasa.
   3.Cantecele religioase gregoriene
Organizatorul cantarilor crestine in Biserica Apuseana a fost Grigore cel mare, inscaunat papa in anul 590. Dupa numele sau a fost numit principalul gen de muzica religioasa din vestul Europei: cantatul gregorian. Ca si cel bizantin, cantatul gregorian este vocal omofon, amensural(nu se incadreaza in masura), diatonic, cu valorile de note lungi si scurte. Are la baza opt moduri, diferite de cele bizantine. Cantatul gregorian a stat la baza polifoniei vocale si a coralului protestant, suprapunerea vocilor impunand masurarea sa(incadrarea in masura).
Cantecele religioase gregoriene reprezinta muzica folosita oficial in liturghia romano-catolica. Cantecele gregoriene sunt numite dupa papa Grigore I, in timpul domniei caruia, intre 590-604 d. Hr., s-au elaborat si s-au impus ca forma dominanta prin introducerea lor oficiala in bisericile romano-catolice din Europa. Cantecele religioase gregoriene sunt cunoscute si sub denumirea de ’canturi’, cu toate ca ,in mod concret, exista un singur gen specific de cantece religioase. Istoricii muzicologiei au la dispozitie trei surse principale: partiturile muzicale propriu-zise, scrierile invatatilor medievali despre liturghie si textele latine din Biblie utilizate in aceste canturi.
Canturile gregoriene utilizeaza sapte note muzicale , cele corespunzatoare clapelor albe ale pianului. Aceste note muzicale sunt folosite in opt moduri diferite care reprezinta aranjamentele specifice ale notelor in functie de distributia intervalelor dintre ele. Fiecare dintre ele are o tonalitate diferita(nota dominanta), pe care se bazeaza intreaga muzica ce urmeaza. Cele opt moduri ecleziastice utilizate in canturile gregoriene isi au partial radacinile in cele 7 moduri grecesti introduse in vest de filosoful Boethius(480-524d.Hr) dar si altii, si partial in cel opt moduri folosite in biserica rasaritena bizantina. Acestea din urma au probabil origine siriana. Cu toate ca numeroase tratate de muzica medievala au supravietuit in timp, reconcilierea completa intre teorie si practica nu s-a facut fara o oarecare discrepanta.
In secolul X canturile gregoriene, bine stabilite ca gen aparte, au constituit fundamentul pentru inceputurile polifoniei, adica interpretarea simultana a doua sau mai multe masuri. Cantarea sau fragmentul de cantare a fost denumit Cantus Firmus. Intr-unul dintre primele genuri, numit generic ’organum’, cel putin o parte a cantarii era pastrata in portiunea mai joasa, in timp ce partile cu tonalitate mai inalta sau partile vocale erau interpretate in paralel, cu aceeasi viteza ca cea folosita in masura de patrime. Compozitorii din vechea scoala Notre Dame,cum ar fi Perotin si Leonin, au inceput sa dezvolte vocile inalte cu scopul de a completa cantul si au fost primii care au pus accentul pe partile de acompaniament. Vocea mai joasa era cunoscuta ca tenor, un termen care provine din latinescul ’tenere’, insemnand ’a mentine’. Lucrarile acestor compozitori au pus bazele dezvoltarii motetului medieval care avea sa devina in sec. XV principala forma de muzica religioasa. Cuvantul ’motet’ provine din francezul ’mot’, insemnand ’cuvant’. Motetul consta din parti muzicale diferite, cu texte diferite, interpretat adesea simultan in mai multe limbi.
Cel mai cunoscut cantec gregorian este poemul medieval latin Dies irae(ziua maniei) , folosit in slujbele de recviem, cum ar fi cea a lui Jean d’Ockeghem(1410-97).