Izvoarele dreptului

IZVOARELE DREPTULUI

1. Notiunea de izvor de drept

Analiza izvoarelor dreptului a pus in lumina doua acceptiuni ale acestei notiuni:

Izvor de drept in sens material

Izvor de drept in sens formal

Izvoarele materiale ale dreptului - denumite si izvoare reale, sunt concepute ca realitati exterioare dreptului si care determina actiunea legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorate din necesitatile practice.

Sunt socotite izvoare reale ale dreptului, factorii de configurare ai dreptului (analizati de noi la capitolul conceptul dreptului) cum ar fi:

cadrul natural si ratiunea umana;

constiinta juridica;

Dreptul pozitiv este produsul constiintei juridice a societatii respective, si aceasta constiinta se reflecta in drept prin tehnica juridica.

Izvoarele formale sunt de fapt formele de exprimare ale normei de drept.

Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului

A.     - obiceiul juridic (cutuma);

B.     - practica judecatoreasca si precedentul judiciar;

C.     - doctrina;

D.     - contractul normativ;

E.     - actul normativ

A.     Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul precede dreptul si este rodul unei experiente de viata a unei comunitati, al repetarii unei practici. Oamenii aplica, in procesul interactiunii lor, in mod inconstient de multe ori unele reguli. Pe cale de repetitie, ei ajung la convingerea ca regula respectiva, este utila si necesar a fi urmata in viata de toate zilele.

Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept.

Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale, in sistemul izvoarelor dreptului este marcat de doua momente importante:

1. fie ca statul, prin organele sale legislative, recunoaste un obicei si-l incorporeaza intr-o norma oficiala;

2. fie ca obiceiul este invocat de parti ca norma de conduita in fata unei instante de judecata si aceasta il valideaza ca regula judiciara.

In plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul cutumiar a alcatuit prima forma a dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar.

In timp, pe baza unor lente acumulari, aceasta etapa a fost depasita si perfectionata de activitatea specializata a unor organe tehnice legislative.

Cutumele reprezinta o practica atat de inradacinata, incat oamenii socotesc ca prin ele isi exercita un drept pozitiv.

Cutuma de intemeiaza pe cazuri concrete, la care se face apoi referire, sunt invocate ca precedente.

Se desprinde astfel, o notiune generala, alcatuita din ceea ce este comun unor cazuri concrete repetate. Aceasta este norma generala consacrata prin cutuma. Legiuitorul poate consacra printr-o norma legala obiceiul sau poate face trimitere la acesta.

In acelasi timp, este posibil ca la aparitia unei legi noi (unui cod spre exemplu) legiuitorul sa inlature anumite obiceiuri, sa nu le mai recunoasca valabilitatea, aratandu-se despre aceasta in mod expres. Este evident insa ca legiuitorul nu poate opri formarea de noi cutume.

In afara atitudinii legiuitorului si a legii scrise fata de obicei, instantele de judecata (jurisprudenta) sunt confruntate cu reguli statornicite pe baza obiceiului. In practica s-a ridicat problema daca judecatorul poate lua in considerare o regula stabilita de obicei, la care insa nu face trimitere legea.

In dreptul vechi, judecatorul care cunostea un obicei invocat de parte facea aplicatiunea acestuia. Daca regula era contestata insa de cealalta parte, regula trebuia dovedita.

In dreptul modern, situatia este analizata nuantat.

Astfel, in dreptul public (drept constitutional si in drept international public) sub forma uzantelor obiceiul joaca un rol important.

In dreptul privat, apelul la obicei nu poate fi facut decat in limita legii (este vorba despre obiceiurile consacrate ca izvoare de drept de catre lege).

Exemplu: Art.607 Cod civil: distanta dintre arborii ce se sadesc pe doua vecinatati se stabileste prin norme speciale sau se determina dupa "obiceiurile constante si recunoscute".

Sau art. 600 Cod civil. In privinta gardului sau zidului comun se precizeaza ca inaltimea se hotaraste dupa regulamentele particulare.

In acest caz, este de principiu ca nu se recunoaste calitatea de izvor de drept obiceiului care ar contine o regula contrara ordinii publice si bunelor moravurilor si nici cutumei care ar abroga o lege in vigoare.

Document online: Contract de afiliere Referat: Contractul de donatie

Azi obiceiurile opereaza mai mult in privinta interpretarii vointei partilor si chiar a legilor. Totusi, obiceiul este inca prezent in dreptul privat (civil si comercial) si in dreptul public (constitutional, administrativ).

In dreptul constitutional el este prezent in mod deosebit sub forma traditiilor (traditii constitutionale, parlamentare, republicane, monarhice, traditiile organizarii administrativ teritoriale).

Sistemele de drept apartinand familiilor anglo-saxone (Common Law) mentin in continuare dreptul cutumiar ca un izvor important al dreptului.

In dreptul international public, cutuma este un izvor principal de drept (alaturi de tratat).

Cutuma internationala este o exprimare tacita a consimtamantului statelor cu privire la recunoasterea unei reguli determinate ca norma de conduita obligatorie in relatiile dintre ele.

Statutul Curtii Internationale de Justitie mentioneaza expres cutuma ca "dovada a unei practici generale, acceptate ca drept".

Pozitia obiceiului in dreptul romanesc

In tara noastra, pozitia dreptului obisnuielnic s-a pastrat puternica pana la inceputul secolului al XIX-lea. El a alcatuit jus Valahicum sau jus Valachorum (dreptul romanilor) formand legea tarii (lex terrae) sau obiceiul pamantului.

Dupa aparitia Codului civil, la 1864, rolul obiceiurilor se restrange, codul facand trimitere expres la anumite obiceiuri asa cum am aratat.

In dreptul penal, rolul obiceiului este exclus aici functionand principiul legalitatii pedepsei si incriminarii, ceea ce presupune intotdeauna legea scrisa.

B. Doctrina poate fi inteleasa intr-un sens larg (lato sensu) si intr-un sens restrans (stricto sensu).

Lato sensu - prin doctrina juridica se intelege totalitatea lucrarilor  care au fost publicate in domeniul dreptului (tratate, monografii, articole, comunicari stiintifice, cursuri universitare).

In acest sens, orice lucrare juridica, indiferent de reputatia autorului si calitatea ei, ar putea fi citata ca izvor de drept.

Stricto sensu - parerile exprimate in lucrari stiintifice de cei mai calificati si recunoscuti specialisti in domeniul dreptului.

In aceasta lumina, trebuie privit foarte prudent in ce masura doctrina este izvor de drept.

Legiuitorul este obligat de interpretarea data intr-o opera stiintifica si tinut de solutia data de autor.

Parlamentul este obligat sa se investeasca cu dezbaterea unui proiect legislativ propus intr-o lucrare stiintifica? Cu alte cuvinte, trebuie sa se recunoasca doctrinei valoarea de initiator legislativ?

In dreptul actual o asemenea posibilitate este exclusa.

Acest lucru nu impieteaza cu nimic asupra rolului indispensabil pe care il are teoria stiintifica in procesul legislativ  si in procesul practicii juridice.

Practica legislativa si practica dreptului (adica aplicarea dreptului de catre administratie si de catre instantele de judecata), n-ar putea exista si cu atat mai mult n-ar putea fi eficiente fara teoria juridica. In acelasi timp, solutiile si interpretarile doctrinei sunt intotdeauna formulate pentru cazuri practice, pornesc de la fapte reale, iar apoi pe cale de generalizare, le interpreteaza teoretic si le explica.

Desi doctrina nu este un izvor formal al dreptului intern, ea a avut si va continua sa aiba un rol semnificativ in formarea si dezvoltarea acestuia, tocmai prin aria preocuparilor, si scopul de a clarifica din punct de vedere stiintific unele probleme ale vietii sociale, transpuse prin tiparul dreptului.

C. Practica judiciara si precedentul judiciar

Practica judecatoreasca, denumita si jurisprudenta este alcatuita din totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de instantele de toate gradele.

Potrivit scopului lor, instantele de judecata solutioneaza anumite cauze ce se deduc in fata lor, si pronunta hotarari, pe baza legii.

Cauzele judecate de catre instantele judecatoresti sunt de drept privat sau de drept public. Sesizat prin actiune sau rechizitoriu, dupa caz, judecatorul trebuie sa judece cauza si sa pronunte hotararea, in urma interpretarii si aplicarii unei sau unor norme juridice.

Actele de autoritatea administrativa sunt si ele supuse controlului judecatoresc pe calea contenciosului administrativ.

In materia controlului constitutionalitatii legilor, exista atat sisteme de control parlamentar (prin organe special constituite cum ar fi Consiliul Constitutional in Franta) cat si sisteme de control judecatoresc (cum este Curtea Constitutionala la noi).

Deci, rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si aplica in cazuri concrete legea.

Activitatea judecatorului este guvernata de doua mari principii:

1. El se pronunta intotdeauna in cauza pe care o judeca si nu are dreptul sa stabileasca dispozitii generale in afara spetei particulare ce se deduce in fata sa.

2. Un judecator, potrivit cu regulile de organizare judecatoreasca din Romania, nu este, in general legat de hotararea, intr-o cauza similara, pronuntata de un alt judecator (si nici chiar de propriile sale hotarari anterioare).

In aceasta lumina, practica judecatoreasca nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept.

Totusi, in practica se constata de multe ori faptul ca instantele de judecata ajung la solutii unitare in interpretarea si aplicarea unui text de lege.

In fixarea jurisprudentei, un rol important revine Inaltei Curti de Casatie si Justitie, care au dreptul sa transeze in mod suveran conflictele dintre instantele inferioare si sa impuna acestora o anumita interpretare.

Asemenea solutii constante si unitare sunt invocate uneori ca precedente judiciare in activitatea judecatoreasca si pe baza lor se solutioneaza cauzele cu care au fost investite instantele judecatoresti. In acest fel, practica judecatoreasca, poate deveni izvor de drept.

Solutiile degajate din practica judecatoreasca sau din cea administrativa, sunt avute in vedere de legiuitor si isi gasesc, adesea, loc in rezolvarile legislative.

Atitudinea de rezerva fata de recunoasterea caracterului de izvor de drept jurisprudentei este fundamentata si pe principiul separatiei puterilor.

Intr-un stat de drept crearea legilor revine organelor legiuitoare, organelor judecatoresti revenindu-le obligatia aplicarii legilor la cazuri concrete.

Daca s-ar recunoaste instantelor dreptul la elaborare normativa, s-ar perturba echilibrul puterilor.

In sistemele juridice conectate la bazinul de civilizatie anglo-saxon, jurisprudentei i se recunoaste rol de izvor de drept. Dreptul comun (Common Law) este alcatuit din hotarari judecatoresti si obiceiuri juridice.

D. Contractul normativ

Contractul este un act juridic individual, in sensul ca el stabileste drepturi si obligatii pentru subiecte determinate.

Exista insa un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte determinate (ca participanti la un raport juridic), ci au in vedere reglementari cu caracter generic.

De aceea, ele poarta denumirea de contracte normative si in aceasta calitate ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv.

In dreptul constitutional contractul normativ reprezinta izvor de drept in materia organizarii si functionarii structurii federative a statelor. Federatiile se creeaza, in general, ca efect al incheierii unor contracte (tratate) intre statele care doresc sa compuna federatia.

In ramura dreptului muncii si securitatii sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca, in care se prevad conditiile generale ale organizarii procesului muncii intr-o ramura determinata si pe baza carora sunt incheiate contracte individuale de munca.

In dreptul international public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezinta izvorul principal de drept.

In dreptul international contemporan, tratatul este mijlocul cel mai important de reglementare a raporturilor dintre state, de cooperare, pe baza egalitatii suverane a statelor, in spiritul respectarii suveranitatii si independentei acestora.

Tratatul este intotdeauna expresia consimtamantului liber al statelor si numai in aceasta masura el este izvor de drepturi si obligatii pentru statele semnatare.

E. Actul normativ este uneori denumit si Legea ca izvor de drept.

Actul normativ ocupa locul proeminent in sistemul izvoarelor de drept.

Atunci cand se utilizeaza formula, "legea" ca izvor de drept, trebuie avuta in vedere sensul larg al notiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) si nu sensul sau restrans, (actul normativ pe care-l adopta, dupa o procedura specifica, parlamentul).

Intr-adevar, actul normativ cuprinde in primul rand, legea elaborata de Parlament (inainte de toate Constitutia), dar nu se reduce la aceasta. Exista un sistem al actelor normative (despre care ne vom ocupa in continuare).

In sensul larg si comun al termenului, legea - insemnand orice regula de drept obligatorie - cuprinde orice izvor de drept.

Totalitatea actelor normative alcatuiesc dreptul scris (jus sccriptum).

Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autoritatii publice, investite cu competente normative (parlament, guvern, organe ale administratiei locale).

Forma scrisa a actului normativ, mijloacele statale specifice de publicitate a continutului acestuia reprezinta garantii de certitudine a actului normativ, in raport cu alte izvoare de drept.

Sistemul actelor normative juridice este compus din:

legi;

decrete;

hotarari si ordonante ale guvernului;

regulamente si ordine ale ministerelor;

decizii ale organelor administratiei locale.

Locul central in sistemul actelor normative il ocupa legile, lucru firesc daca avem in vedere faptul ca legea este elaborata de parlament, organul puterii legiuitoare, care exprima vointa si interesele alegatorilor.

Celelalte acte normative, elaborate in conformitate cu competentele normative (cu puterea reglementara) repartizate prin Constitutie altor organe (organelor executive) trebuie sa se subordoneze legilor.

Ele sunt elaborate in vederea executarii legilor.

Fata de celelalte acte normative, legea se distinge prin cel putin trei trasaturi specifice:

legea are o procedura aparte de elaborare;

legea are intotdeauna caracter normativ, celelalte acte ale organelor executive, putand avea atat caracter normativ, cat si individual;

legea are competenta de reglementare primara si originara in sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca oglindire normativa in mod primordial in continutul legilor si nu al altor acte normative; acestea nu fac altceva decat sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile primare cuprinse in legi.

Constitutionalitatea legilor

Exista un acord general, in toate tarile, ca legile ordinare si decretele-lege trebuie sa se conformeze cu prevederile Constitutiei.

Constitutiile fixeaza regulile esentiale de organizare si functionare a ordinii intr-un stat. Fiind ea insasi drept pozitiv, constitutia unui stat sta la baza acestuia, in sensul ca in constitutie este caracterizata valoarea absoluta                     - dreptatea - si isi gasesc consacrarea majoritatea principiilor fundamentale politico-juridice.

Poporul trebuie sa aiba fata de Constitutia lui sentimentul dreptului sau si al starii sale de fapt, altfel, ea va exista in chip exterior, ar ramane fara semnificatie.

In acest sens, legile, in general, dar in mod special Constitutia trebuie sa fie oglinda starii unui popor, sa reflecte gradul sau de dezvoltare si de intelegere.