Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate stiintaSa fii al doilea inseamna sa fii primul care pierde - Ayrton Senna





Aeronautica Comunicatii Drept Informatica Nutritie Sociologie
Tehnica mecanica


Sociologie


Qdidactic » stiinta & tehnica » sociologie
O solutie pentru rebublica moldova -descentralizarea sau federalizarea?



O solutie pentru rebublica moldova -descentralizarea sau federalizarea?


O SOLUTIE PENTRU REBUBLICA MOLDOVA -DESCENTRALIZAREA SAU FEDERALIZAREA


Cautind o solutie pentru problemele etnice din Republicii Moldova trebuie sa se inteleaga ca obiectivul principal este de a edifica o structura durabila in cadrul careia drepturile individuale si cele colective ale minoritatilor sa fie satisfacute plenar in conformitate cu standardele internationale. De asemenea, in conditiile in care se pretinde ca obiectivul integrarii in Uniunea Europeana este unul prioritar experienta pe care au acumulat-o tarile respective trebuie valorificata si implementata in masura posibilitatilor anticipindu-se pregatire pentru anumite transformari care vor trebui sa aiba loc. Din acest punct de vedere merita sa fie analizate posibilitatile de solutionare a problemelor prin descentralizarea, regionalizarea statului unitar sau federalizarea lui. O astfel de abordare a fost incercata in 1994 care s-a soldat cu un rezultat relativ satisfacator . Pentru ca Republica Moldova este in conformitate cu Constitutia un stat unitar, dar se discuta pe larg schimbarea acestor prevederi, este important sa se evalueze daca principiile pe care se bazeaza statul unitar epuizeaza posibilitatea aplanarii conflictelor cu care se confrunta tara si daca o eventuala federalizare a tarii ar aduce mai multa stabilitate. Experienta altor state pare sa fie extrem de utila in acest sens.


I. Experienta descentralizarea regionala in statul unitar

Experienta Frantei in acest sens este extrem de edificatoare. In Franta regiunile au fost transformate in colectivitati teritoriale in 1982. Aceasta reforma se inscria in cadrul unei reforme de ansamblu a sistemului francez de administratie teritoriala. Problema acelei reforme viza schimbari radicale in chiar natura statului. Se punea in discutie trecerea de la o Republica unitara mai mult sau mai putin descentralizata, la un stat regional sau federal, punindu-se astfel in discutie o mostenire esentiala a dreptului public revolutionar si a celei de-a III-a Republici.




Parlamentarii francezi fiind aproape toti alesi in circumscriptii locale, nu doreau ca regiunile sa fie transformate in colectivitati teritoriale si astfel sa fie reduse puterile comunelor si departamentelor, ceea ce excludea transformarea regiunilor in colectivitati superioare altora.


Astfel, regiunile franceze s-au constituit intr-o institutie originala care se inscrie in principiile si continuitatea Republicii unitare. Experienta descentralizarii inceputa in anul 1982 a demonstrat ca ea a modificat in mod profund functionarea sistemului politico-administrativ francez in timp ce federalismul si regionalismul ramin incompatibile cu Constitutia franceza. Regiunile au dobindit un rol important intr-un anume numar de domenii strategice cum ar fi

invatamintul secundar si superior,

amenajarea teritoriului,

autonomie de decizie la nivel regional,

autonomie financiara relativa a politicilor publice.


Din acest punct de vedere descentralizarea regionala franceza apare azi ca un nou model, alternativ la federalism si regionalism. Pentru a putea aprecia specificitatea regiunilor franceze, este bine sa reamintim cadrul constitutional in care ele se inscriu, si care garanteaza in acelasi timp indivizibilitatea Republicii si principiul liberei administratii a colectivitatilor teritoriale. Este ceea ce determina, pe de o parte refuzul federalismului si al regionalismului, iar pe de alta parte defineste locul regionalizarii in descentralizare.

a) Refuzul federalismului si regionalismului


Originea regiunilor franceze explica faptul ca ele s-au putut integra atit de usor in cadrul statului unitar, ocupind aici un rol important. Transformarea lor in colectivitati teritoriale a fost insotita de invocarea principiului indivizibilitatii Republicii. Nu se pune in discutie unitatea legii careia regiunile se supun ca si celelalte colectivitati teritoriale. Acestea sint cele doua principii care exclud federalismul si regionalismul, dar ele nu au constituit un obstacol pentru luarea in considerare a anumitor particularitati regionale atunci cind puterea politica a avut vointa de a o face. In fine, descentralizarea si rolul largit acordat prefectului regiunii permit statului sa adapteze exercitiul misiunilor sale conditiilor locale si regionale.

b)     Originea regiunilor franceze


Regiunile franceze s-au nascut din nevoile functionale ale politicii de administrare a teritoriului statului. In nici una din tarile Europei, formarea natiunii nu este atit de strins legata de formarea statului ca in Franta. Prima expresie administrativa a regiunii a constituit-o institutia prefectului regiunii introdusa printr-un decret din 14 martie 1964, sprijinit de misiunea economica regionala si de conferinta administrativa regionala, compusa din sefii serviciilor externe si din prefectii numiti in regiune, si dintr-o instanta consultativa alcatuita din reprezentantii colectivitatilor locale si din organizatii profesionale. Se instituia astfel un nou esalon descentralizat al administratiei statului a carui vocatie era sa asigure executarea planului si politicii economice, cit si a politicii de amenajare a teritoriului.


Singura modificare adusa ca urmare a acestei impartiri a regiunilor a fost separarea Corsicii de regiunea Provence - Coasta de Azur. Institutionalizarea regiunii s-a realizat in cadre teritoriale care, in majoritatea cazurilor, aveau putina legatura cu regiunile traditionale, cele care servisera altadata drept referinta curentelor regionaliste. Reforma din 1982 a consacrat aceasta substituire acordind acestor regiuni functionale institutii reprezentative fondate pe sufragiul universal si independente de stat deoarece prefectul inceta sa mai fie executivul regiunii, calitate transferata presedintelui ales al consiliului regional, fiindu-i rezervata exclusiv calitatea de reprezentant al statului.


Caracterul artificial al acestei impartiri regionale nu a daunat succesului reformei din 1982; Astfel se spune ca "regionalizarea a omorit regionalismul", in masura in care spatiul functional pare sa aiba in mod definitiv mai multa audienta decit spatiul identitar al regionalistilor - cu exceptia regiunilor in care spatiul functional s-a suprapus spatiului identitar (in Bretania sau in Alsacia).

In conformitate cu reforma din 1982 "Regiunile sint colectivitati teritoriale. Ele sint administrate de un consiliu regional ales prin vot universal direct.' Aceasta schimbare de statut s-a produs la prima reuniune a consiliilor regionale alese prin vot universal direct, la inceputul lunii aprilie 1986. Regiunile reprezinta astfel noi colectivitati teritoriale create prin lege pe baza art. 72 din Constitutie. Existenta regiunilor nu e garantata direct prin Constitutie asa cum este cea a comunelor sau a departamentelor o lege era suficienta deci pentru a suprima regiunile. Desi inscrierea regiunilor in Constitutie n-a avut loc, ele au capatat o asemenea importanta in institutii, incit suprimarea lor nu poate fi citusi de putin avuta in vedere.

Astfel, modelelor federalismului si regionalismului, ale caror exemple cele mai caracteristice sint, in Europa, Germania si Spania, Franta le-a opus pe cel al descentralizarii regionale, care se poate defini ca extinderea la nivel regional a descentralizarii teritoriale in cadrul statului unitar. Regimul descentralizarii teritoriale a fost el insusi profund modificat intr-un sens favorabil autonomiei locale, prin reforma din 1982. In prezent regiunile dispun de o competenta materiala larga, insa de o competenta normativa redusa. Luate global, bugetele lor sint reduse in raport cu cele ale comunelor si departamentelor, dar regiunile au o mare stapinire a resurselor lor si o larga libertate in folosirea acestora, mai ales pentru ca natura competentelor lor le lasa o destul de mare marja de manevra financiara si le permite sa disponibilizeze o capacitate de investitii importanta. Regiunile au devenit astfel actori politici autonomi. Chiar daca ele pot suferi arbitraje guvernamentale contrarii dorintei lor; ele sint capabile sa formuleze si sa puna in aplicare politici publice

c) Indivitibilitatea Republicii


Articolul 2 al Constitutiei franceze din 4 octombrie 1958 proclama ca "Franta este o Republica indivizibila Principiul indivizibilitatii Republicii este de origine revolutionara. El figura chiar si in constitutia din 1791, precedind astfel proclamarea Republicii. Indivizibilitatea Republicii se aplica subiectului suveranitatii. Din acest punct de vedere trebuie luat in consideratie articolul 3 conform caruia "suveranitatea nationala apartine poporului' (alin. 1) si "nici o parte a poporului sau individ nu isi poate atribui exercitiul acesteia'. Acest lucru inseamna ca numai poporul francez in totalitatea sa este subiectul suveranitatii. Cetatenii unei colectivitati teritoriale a Republicii luati separat nu pot deci niciodata "sa isi atribuie exercitiul suveranitatii. Dimpotriva, intr-un stat federal, suveranitatea poporului se poate exercita in cadrul statelor federate.


Sensul principiului indivizibilitatii rezulta si mai clar din aplicarea lui in decizia din 9 mai 1991 cu privire la cel de-al doilea statut al Corsicii. Primul articol al legii facea referinta la "poporul corsican, componenta a poporului francez', caruia Republica ii recunoaste "drepturile la pastrarea identitatii sale culturale si la apararea intereselor sale economice si sociale specifice'. Era precizat ca aceste drepturi se exersau "in respectul unitatii nationale'. Totusi, Consiliul constitutional recunostea "conceptul juridic de «popor francez» valoare constitutionala si declara, referindu-se la articolul 2 al Constitutiei, ca "mentiunea facuta de legislator cu referire la «poporul corsican, component al poporului francez» este contrar Constitutiei, care nu recunoaste decit poporul francez, compus din toti cetatenii francezi fara deosebire de origine, de rasa sau de religie'. In timp, ce legea votata de Parlament se referea in mod formal la respectul unitatii nationale, refuzul de catre Consiliul Constitutional ca legislatorul sa poata recunoaste componente in sinul poporului francez si sa le atribuie in mod colectiv drepturi proprii interzice, in lipsa unei revizuiri formale a Constitutiei, orice evolutie a Republicii franceze spre o forma de Stat compusa, cu structura regionala sau federala, in care "componentele' poporului francez ar putea deveni subiecte politice autonome.



In 1992 a fost consacrat caracterul dual al administratiei teritoriale franceze, hotarind ca ea "este asigurata de colectivitatile teritoriale si de serviciile descentralizate ale statului', si ca ea "este organizata in respectul principiului liberei administratii a colectivitatilor teritoriale'. Descentralizarea misiunilor administrative ale statului a devenit un principiu de drept comun. Administratiile centrale nu ar trebui astfel sa pastreze decit misiunile al carui exercitiu nu ar putea fi descentralizat .


In acest cadru regiunea este o circumscriptie de servicii descentralizate a statului. Prefectul regiunii, al carui rol in fruntea serviciilor statului in regiune fusese confirmat si isi vedea misiunea precizata si largita prin Carta descentralizarii din 1992. Nu numai ca el exercita controlul prevazut prin lege asupra autoritatilor regionale, si poate singur hotari in regiune, dar el pune in aplicare si politicile nationale si comunitare privind dezvoltarea economica si sociala si amenajarea teritoriului. In aceste ultime domenii prefectii departamentelor trebuie sa se conformeze orientarilor fixate de catre prefectul regiunii in deciziile pe care le iau. In plus, el "animeaza si coordoneaza in regiune politicile statului in materie culturala, de mediu inconjurator, cit si cele cu privire la spatiul urban si la cel rural' .

d) Modalitati de functionare si institutii


Cele doua inovatii majore au constat in introducerea alegerii consiliului regional prin vot universal direct si in acordarea executivului regional presedintelui consiliului regional. Dar in acelasi timp cu redefinirea regimului descentralizarii, a fost nevoie de a armoniza institutiile si regulile de functionare a tuturor colectivitatilor teritoriale. Principiile esentiale privind institutiile sint comune regiunii, comunei sau departamentului: un consiliu ales, un executiv unipersonal ales de consiliu pe durata mandatului sau (6 ani) si pe care consiliul nu-1 poate revoca. Presedintele consiliului regional este astfel singurul titular al puterii executive. Asemenea presedintelui consiliului general dar, spre deosebire de primar, el nu exercita nici o functie in sarcina statului. Consiliul regional alege in aceeasi masura vicepresedinti dar acestia nu-si detin puterile cu titlu executiv, decit functii pentru care presedintele consiliului regional ii delega sub propria supraveghere si responsabilitate, si pe care le poate oricind retrage. Presedintele si vicepresedintii nu pot fi demisi din mandat de catre consiliului regional. In cazul unui conflict care face imposibila functionarea consiliului regional, acesta poate fi dizolvat prin decret si au loc noi alegeri.


Consiliul general si consiliul regional se deosebesc in schimb de comuna in ceea ce priveste delegarea puterii deliberative. La nivel comunal, consiliul municipal poate atribui anumite puteri ale sale primarului. In schimb consiliul regional si consiliul general formeaza in sinul lor o comisie permanenta, care este alcatuita din presedintele consiliului, vicepresedinti si eventual din alti membri, si care exercita, in intervalele dintre intrunirile consiliului, puterile deliberative ale acestuia in domeniile in care i-au fost acordate. Comisia permanenta este astfel un organ deliberativ restrins, dominat de executiv, dar al carui mod de desemnare asigura reprezentarea opozitiei, fie in urma unui acord intre grupurile politice in ceea ce priveste repartitia posturilor, fie in urma unei alegeri cu reprezentare proportionala, insa in acest caz presedintele si vicepresedintii fiind alesi prin vot majoritar. Regulile care guverneaza reuniunea si deliberarile consiliului regional sint identice cu cele ale consiliului general.


De fapt, singurul element de originalitate a institutiilor regionale consta in existenta unui consiliu economic si social consultativ. Rezultanta a unui organ care exista deja sub regimul de instituire regionala, rolul sau n-a incetat sa creasca, fara insa a-si schimba natura. Compusa din reprezentanti ai intreprinderilor si ai organizatiilor cu activitatilor nesalarizate, desemnati de camerele de comert si industrie, camerele de agricultura si alte organisme profesionale, de reprezentanti ai organizatiilor sindicale ale salariatilor desemnate de acestea, de reprezentanti ai organismelor care participa la "viata colectiva a regiunii', si personalitati care "contribuie la dezvoltarea regiunii'. Consiliul economic si social regional este obligatoriu consultat inaintea deliberarilor consiliului regional atit asupra proiectului de plan al regiunii, cit si asupra tuturor documentelor de planificare si proiecte care intereseaza regiunea, asupra documentelor bugetare si asupra orientarilor generale din toate domeniile asupra carora consiliul regional este chemat sa delibereze, in virtutea titlului unei competente atribuite prin lege regiunii. Consiliul economic si social regional atribuie un centru institutional retelei de relatii pe care regiunea le stabileste cu mediul regional.

e) Principiul liberei administratii


Fiind o colectivitate teritoriala ca si comuna si departamentul, regiunea beneficiaza de principiul liberei administratii garantat de art. 72 din Constitutie. Autonomia regionala este garantata prin acest principiu intr-o maniera foarte restrinsa, semnificatia i se poate defini astfel:

1) legea este singura care poate impune noi obligatii colectivitatilor teritoriale;

2) judecatorul controleaza respectarea principiului liberei administratii de catre legislator, si in particular acele obligatii care trebuie definite cu precizie, ele netrebuind sa incalce "competenta proprie' a colectivitatilor teritoriale (ceea ce sugereaza existenta unui "nucleu' de competenta caruia legea nu-i poate aduce atingere);

3) regulile stabilite de lege nu ar trebui sa aiba ca efect restringerea resurselor fiscale ale colectivitatilor teritoriale pina la punctul de a le impiedica libera administrare, si o resursa fiscala importanta nu ar putea fi suprimata fara compensare. Prin urmare, principiul liberei administrari implica autonomia deciziei, existenta unei sfere proprii de competenta si autonomia financiara garantata prin resurse fiscale suficiente. Regiunile trebuie sa beneficieze de aceste garantii juridice.

f) Autonomia financiara


Dispunind de o marja de manevrare importanta in folosirea resurselor lor, regiunile stapinesc de asemenea o mare parte din aceste resurse. Ele isi obtin 56% din resurse din incasari fiscale, din care jumatate este produsul a patru impozite directe care alimenteaza bugetele locale (taxe profesionale, taxe de locuinta, taxe funciare asupra proprietatilor funciare construite si asupra proprietatilor funciare neconstruite) si carora ele le fixeaza in mod liber procentele in virtutea unor reguli in dependenta de evolutia acestora.

Modelul descentralizarii regionale este foarte diferit de modelul statului federal sau de modelul statului regional, in variantele sale spaniola sau italiana. Nici unul din aceste modele nu poate pretinde ca ar reprezenta o norma sau un model pentru celelalte tari ale Uniunii Europene, si cu atit mai putin pentru cele care n-au in vedere regionalizarea. Totusi, modelul francez de descentralizare regionala are anumite implicatii in ceea ce priveste devenirea Uniunii Europene. El exclude orice evolutie spre o "Europa a regiunilor', incompatibila cu principiul unitatii Republicii, pe care se bazeaza conceptia franceza a statului-natiune. In particular, transformarea comitetului regiunilor in organ deliberativ care ar fi avut, intr-un fel sau altul, un drept de co-decizie in anumite treburi comunitare, ar fi impotriva Constitutiei. Modelul francez de descentralizare regionala sustine deci o Uniune Europeana, care ar ramine o asociatie de state. In acest sens, el constituie si un factor de stabilitate in Europa (in unele tari din Uniunea Europeana exista o necesitate de contraponderea fata de tendintele centrifuge, care le afecteaza, si la frontiera Uniunii Europene exista state chemate sa adere la UE, si care sint in cautarea unor cai pentru o descentralizare necesara, care insa garanteaza unitatea statului). Acestora din urma modelul francez de descentralizare regionala le arata ca e posibil sa se instituie un regim care acorda regiunilor o larga autonomie de decizie si de actiunea, fara sa comporte riscurile care s-ar putea naste din federalism sau regionalism .


II. Experienta federalismul

Liderii separatisti de la Tiraspol, precum si autoritatile din autonomia gagauza au invocat de nenumarate ori solutia federalista/confederalista a reformarii constitutionale a Republicii Moldova. Este inutil sa se mentioneze despre lipsa unei experiente federaliste pozitive in spatiul post comunist, cu atit mai mult in spatiul postsovietic. URSS, desi, a fost considerata o federatie n-a fost de facto niciodata o federatie. In Federatia Rusa pina in prezent se discuta problemele legate de fenomenul federalismului si care ar trebui sa fie relatiile dintre centrul federal si subiectii federatiei.


Se cunoaste ca esecurile federatiilor nu e ceva nou in practica mondiala, dar cu toate acestea solutia federalista pare a fi foarte ademenitoare uneori. Si in Europa si Africa si Asia s-au prabusit total sau partial un sir de sate - federatii, confederatii sau uniuni: URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia, Federatia Mali, Rhodezia, Republica Araba Unita, dupa cum s-au prabusit mai multe proiecte de uniuni ale statelor arabe (in speta Libia), sau federatia formala din Malaiezia si Singapore. Exemplul, Camerunului federal a aratat ca alternativa dezintegrarii a fost evolutia spre un stat unitar.


Alte uniuni sau federatii, ca de pilda India, Nigeria sau Canada, care sint organizate si guvernate in mod foarte diferit, au cunoscut si ele, in aceste ultime trei decenii, tensiuni serioase, tentative de secesiune, conflicte grave si chiar violenta. Aceasta experienta ii face pe foarte multi experti si lideri politici sa creada ca federalismul este o organizare imperfecta in sine, mai ales in ceea ce priveste gestiunea diferentelor intercomunitare si dezvoltarea in ansambluri plurinationale, plurietnice si/sau pluriculturale. De aceea, performantele si longevitatea federalismului sint uneori considerate inferioare centralismului si unitatii. Acestea sunt probleme la care ar trebui sa gaseasca raspuns si clasa politica moldoveneasca inainte de a accepta vreo varianta de federalizare a Republicii Moldova. Trebuie de mentionat ca acestea nu sunt exercitii teoretice, si ca exista sugestii ale reprezentantilor tarilor garante ale procesului de negocieri privind solutionarea conflictului transnistrean. Din aceasta perspectiva merita sa fie examinate in primul rind cazurile si factorii care au contribuit la edificarea unor state federale puternice si prospere, precum si cele care au dus la formarea unor federatii slabe, care ulterior s-au dezintegrat, provocind probleme si victime omenesti.


a) Experienta pozitiva a federalismul. Cazurile SUA si Elvetiei


Fara indoiala exista exemple care arata ca federatiile pot functiona bine, derpt exemplu se poate incepe cu cea mai veche democratie moderna in forma institutionala actuala - Statele Unite ale Americei.


Este adevarat ca printre federatiile stabile gasim putine state plurinationale, multilingve si pluriculturale. Totusi, cea de-a doua federatie din lume ca vechime, Elvetia - numita oficial Confederatia Helvetica - este dovada clara ca federalismul poate fi o rezolvare fericita, chiar si pentru societatile eterogene din punct de vedere etnic, lingvistic, religios si cultural. Dezvoltarea comunitatii europene, pornind de la un bun sistem de cooperare economica si tinzind spre o confederatie de state, intereseaza acum multi europeni.


Pe de alta parte, unele state europene, in mod traditional centraliste si unitare ca Franta, Italia si Spania au crezut necesar sa stopeze nemultumirile si tendintele centrifuge de la periferie delegind regiunilor anumite puteri care revenisera pina atunci birocratiei centrale. Intr-adevar, uneori unitarismul si centralismul pot fi, si chiar sint, o sursa de instabilitate nu numai la periferie, ci si la centru. Acesta a fost cazul Belgiei. Solutia care a permis sa se detensioneze, daca nu chiar sa se rezolve serioasele tensiuni cauzate de un exces de centralism in societati pluriculturale a fost cautata, mai ales in statele foarte unitare, in delegarea puterii centrale, fie sub forma regionalismului, a federalismului (Franta, Italia, Spania, Belgia), fie transformind o federatie centralizata intr-o federatie/confederatie asimetrica (Canada).


Se considera in general ca nici un regim politic (chiar inscris pe axa unitarism-confederalism) nu poate garanta stabilitatea si longevitatea unui stat. Au avut loc destule destramari in toate cele trei subclase in care sint clasificate de obicei statele - unitare, federale si confederale.


Prin esenta, confederatiile s-au dovedit a fi solutii de tranzitie, chiar daca aceasta contrazicea definitia lor. Ele au in cele din urma ca rezultat unul sau mai multe state unitare, sau un stat federal. Totusi, trecerea de la o confederatie spre aceste solutii s-a putut face, cel putin in trecut, destul de incet, mult mai incet de exemplu decit timpul de supravietuire al unora dintre federatii sau state unitare.


In societatile plurinationale si pluriculturale, federatia confederatia reprezinta solutii delicate datorita naturii lor sincretice, de compromis intre diversitate si unitate. Pentru a transforma acest amestec contradictoriu intr-o organizare viabila si relativ stabila e nevoie de un mare efort, de clarviziunea elitelor politice, de sprijinul populatiei si de un climat intern si extern favorabil. Datorita dinamicilor sociale, economice si politice diferite in partile constitutive ale societatilor eterogene, trebuie sa se exercite in fiecare sistem federal o abordare echilibrata, asigurind stabilitatea prin flexibilitate.


Cele doua exemple principale de federatii moderne, Statele Unite ale Americii si Elvetia, au fost construite in urma multor secole de cooperare pragmatica si de compromis, mai ales in sinul elitelor. Totusi, chiar si aceste doua state au trecut prin perioade de destramare totala si de razboaie civile. Ele au supravietuit, iar rezultatul a fost o integrare mai puternica si o centralizare a puterii.


Federalismul american nu a putut tolera ca in cadrul aceluiasi stat federal sa existe doua sisteme economico-sociale. Confederatia Helvetica s-a prabusit de doua ori - o data din cauza invaziei straine si a ideologiei Revolutiei Franceze, si a doua oara din pricina conflictelor religioase si ideologice interne.


Totusi, fiecare dintre aceste doua confederatii de state mici sau relativ mici, a devenit ulterior o tara in care marea majoritate a cetatenilor accepta in mod liber institutiile unificatoare si simbolurile lor ca absolut legitime. Fiecare dintre aceste doua confederatii/ federatii au profitat in cursul procesului de elaborare, de formare a statului de un numar de avantaje datorate situatiei lor.


Pentru Statele Unite, acestea erau


distanta geografica fata de puterile epocii;

experienta unui razboi unificator impotriva unei puteri coloniale (urmat de o lunga perioada de securitate externa);

omogenitatea culturala, lingvistica si - destul de multa vreme - religioasa a elitelor la putere;

distrubuirea relativ omogena a elementelor etnice eterogene

in fine, bogatele resurse naturale.


In ciuda dezavantajului reprezentat de eterogenitatea lingvistica si de origine, ca si a unei anumite diversitati culturale si religioase, elvetienii, la adapost de diferentele de natura rasiala si de civilizatie, s-au angajat vreme de 700 de ani in constructia institutionala. Ea s-a facut incet, in mod pragmatic si contractual, bazindu-se pe:

securitatea comuna si,

interesele economice si politice ale cantoanelor.


Elvetienii si americanii au dezvoltat institutii ale democratiei directe si reprezentative, economii de piata eficiente si devize nationale puternice reprezentind si ele interese unificatoare (francul si dolarul). In cele doua confederatii/federatii au interactionat numeroase legaturi sociale, politice, religioase, ideologice, economice, profesionale, corporative, care au depasit frontierele statale si cantonale si au cimentat integrarea crescinda in sinul celor doua federatii.


c) Pericolele federalizarii. Cazul Iugoslaviei.

Destramarea Iugoslaviei, in ultimul deceniu al secolului trecut cere o examinarea foarte minutioasa a viabilitatii unui anume model de organizare statala a ansamblurilor multietnice. Desi propaganda comunista pretindea ca federatiile sub regimurile comuniste ar avea o superioritate evidenta fata de regimurile federale burgheze, Federatia Iugoslava constituita in 1945 s-a destramat la fel ca si Uniunea Sovietica (1922) si Republica Federala Cehoslovaca (1968).


Iugoslavia a existat in cadrul frontierelor stabilite in 1945 cu toate republicile fondatoare vreme de numai 46 de ani. Cauzele destramarii Iugoslaviei sunt ascunse in mostenirea experientei negative a trecutului legata de asimilarea fortata, discriminarea nationala si asuprirea coloniala. In "prima Iugoslavie' aceste politici erau infaptuite de birocratia care apartinea in special celui mai mare grup etnic - sirbii. Aceasta experienta negativa n-a fost uitata in pofida existentei si a unei experiente comune pozitive a razboiului national de eliberare din 1941-45 si a propagandei asidue promovate de oficialitati cu privire la "unitatea si fraternitatea' dintre natiunile iugoslave.


Privilegiile de care se bucura noua patura conducatoare a celei de-a doua Iugoslavii au alimentat si mai mult acest resentiment. Vechile conflicte, inclusiv acelea cu o conotatie clar interetnica, au reaparut de indata ce, in procesul de democratizare a Iugoslaviei, a fost involuntar acordata libertatea cuvintului si a presei de catre un regim comunist tot mai putin sigur de el. Democratizarea a accelerat destabilizarea Iugoslaviei. Odata cu agravarea crizei aceste conflicte au degenerat intr-o puternica animozitate de masa in sinul mai multor grupuri nationale/religioase. Nu poate fi ignorat faptul ca prezenta in Balcani a mai multor civilizatii si mari religii este la originea acestor diferente seculare.


Trebuie sa se ia in calcul ca factorul destabilizator al mostenirii coloniale a jucat in Iugoslavia un rol mai putin important decit in Uniunea Sovietica (dar mai important decit in Cehoslovacia). Iugoslavia nu s-a nascut din cucerirea coloniala a grupului national slav dominant. Ea a fost din contra intemeiata aproape prin asociere voluntara de catre un numar de popoare slave mici pe ruinele a trei imperii coloniale guvernate de non-slavi (Austro-Ungaria, Sublima Poarta si Imperiu Italian).


Aceasta asociere s-a facut in circumstante foarte speciale, respectiv dupa primul si al doilea razboi mondial. De exemplu, in regiunea Voivodina, anexata de catre Serbia, sirbii nu reprezentau in acea vreme decit un sfert din populatie. Aceasta problema era deja foarte acuta in prima Iugoslavie si ea a contribuit la prabusirea rapida a tarii in aprilie 1941. Grupurile nationale apartinind popoarelor non-slave altadata dominante (germanii-austrieci, maghiari, turci si italieni) au scazut considerabil, disparind practic din cauza politicilor discriminatorii de asimilare sau chiar a genocidurilor infaptuite de catre regimurile primei si celei de-a doua Iugoslavii.


O alta problema, mostenita totusi din colonialism, dar nu mai putin importanta azi, este cea a puternicei cresteri demografice a populatiilor colonizate. Cu putin inainte de a deveni "statul comun al sirbilor, croatilor si slovenilor' (prima denumire oficiala a Iugoslaviei), Serbia, componenta cea mai importanta a statului, devenise o putere balcanica mini-imperialista si agresiva. Fosta colonie si aflata in dependenta fata de Imperiul Otoman vreme de mai mult de cinci sute de ani, ea a subjugat, cu ajutorul puterilor europene crestine, aproape 40% din populatia albaneza, in cea mai mare parte musulmana (si de asemenea si alte minoritati non-sirbe, ca de pilda slavi musulmani, macedoneni, tigani si turci). Albanezii au reusit in doua rinduri sa se elibereze de sub stapinirea sirba (in amindoua rindurile printr-o alianta nefericita), dar au fost constrinsi in ambele cazuri sa revina in Iugoslavia prin cucerire militara.


Ultima desteptare nationala a albanezilor din 1981 si represiunea sirba care a urmat, au afectat dramatic relatiile, deja incordate, intre cele trei popoare slave din Iugoslavia. A izbucnit, initial intre conducerile sirba si slovena, un conflict politic in ceea ce priveste revendicarile sirbe in Kosovo. Sirbii vroiau ca slovenii sa sprijine in continuare, politic si militar (prin politisti sloveni in Kosovo), politica colonialista sirba, care dusese la violari masive si grosolane ale drepturilor omului. Conducerea slovena a refuzat datorita unor motive nu numai etice, ci si politico-economice. Aceasta pozitie a fost puternic sustinuta de catre opinia publica din Slovenia. Conducerea sirba, sustinuta de multi sirbi (si macedoneni) a raspuns printr-o campanie mass media de propaganda anti-slovena, prin intreruperea legaturilor comerciale, prin refuzul de a efectua anumite plati, prin confiscarea proprietatilor slovene din Serbia, lezind astfel interesele slovene prin actiunea autoritatilor federale etc.


Conflictul dintre sirbi si sloveni in privinta regiunii Kosovo si problema insuficientei subventiilor federale acordate zonelor subdezvoltate a afectat negativ si relatiile intre cele doua principale natiuni slave din Iugoslavia, sirbii si croatii. Abolirea autonomiei politice a regiunii Kosovo de catre Serbia a fost prima violare grosolana a ordinii constitutionale Iugoslave si a dus in cele din urma la distrugerea sa in 1991. Aceasta violare a perturbat echilibrul interetnic in Iugoslavia. Intre altele, a dus la un control direct al Serbiei asupra unui procentaj triplu sau chiar cvadruplu de locuri in parlament, de voturi si de functii in toate institutiile politice federale (Prezidiul, Consiliul Executiv Federal, Curtea Constitutionala etc.), intrucit Serbia se folosea si de procentajele atribuite regiunilor Kosovo si Voivodina, putind totodata conta si pe docilitatea Muntenegrului. Represiunea din Kosovo a facut sa reapara, in cele doua republici nord-vestice, dar si in alta parte, vechile temeri si amintirile neplacute ale primei Iugoslavii. Intelectuali sirbi si cetatenii sirbi din Kosovo au fost la originea puternicului val de nationalism sirb - alimentat de un orgoliu national evident ranit - care a fost exploatat de catre un reprezentant al partidului comunist, Slobodan Milosevici, aflat in cautarea intaririi puterii personale. Prin aceasta Milosevic si adeptii sai au dezvoltat o platforma politica ce poate fi considerata ca fiind nationalista. Acest val a provocat la rindul sau o reactie puternica, dind friu liber sentimentelor nationale, altadata reprimate, si nationalismului si in alte parti ale Iugoslaviei. Eforturile pentru emanciparea nationala albaneza si puternicele presiuni pentru inevitabila decolonizare au fost catalizatorul care a avut o contributie insemnata la prabusirea Iugoslaviei.






Descentralizare, Autonomie, Federalism, Helsinki Citizen Assembly, Chsinau, 1995

Gerard Marcou, Descentralizarea regionala in statul unitar, Altera, Anul IV, 1998



Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright