Metoda stiintelor economice

Scopul praxeologiei este explicarea categoriei de actiune umana. Tot ce este necesar pentru deductia tuturor teoremelor praxeologice este cunoasterea esentei actiunii umane. Detinem aceasta cunoastere deoarece suntem oameni; ea nu-i lipseste nici unei fiinte care descinde din oameni si pe care conditiile patologice n-au redus-o la o existenta doar vegetativa. Pentru a intelege aceste teoreme nu este necesara nici un fel de experienta, dupa cum nici un fel de experienta, fie ea oricat de complexa, nu le-ar putea dezvalui unei fiinte care nu ar sti a priori ce este actiunea umana. Singura cale de cognitie a acestor teoreme este analiza logica a cunoasterii noastre inerente referitoare la categoria de actiune. Trebuie sa ne gandim si sa reflectam la structura actiunii umane. Ca si logica si matematicile, cunoasterea praxeologica se gaseste in noi; ea nu provine din afara noastra.

Toate conceptele si teoremele praxeologiei sunt implicate in categoria de actiune umana. Prima noastra sarcina este de a le extrage si a le deduce, de a le explicita implicatiile si de a defini conditiile universale ale actiunii ca atare. Dupa ce vom fi aratat care sunt conditiile implicate in orice actiune, va trebui sa avansam mai departe si sa definim - desigur, intr-un sens categorial si formal - conditiile mai putin generale necesare pentru moduri speciale de actiune. Ar fi posibil sa ne achitam de aceasta a doua sarcina delimitand toate conditiile imaginabile si deducand din ele toate inferentele logic permisibile. Un asemenea sistem atotcuprinzator ar furniza o teorie referitoare nu numai la actiunea umana asa cum exista ea, in conditiile si circumstantele date de lumea reala, in [p.65] care traieste si actioneaza omul. Ea s-ar referi, in egala masura, la actiunea ipotetica, asa cum s-ar desfasura ea in conditiile irealizabile ale lumilor imaginare.

Insa telul stiintei este cunoasterea realitatii. Ea nu este nici gimnastica mentala nici divertisment logic. De aceea, praxeologia isi limiteaza cercetarile la studiul actiunii in acele conditii si pornind de la acele presupozitii care sunt date in realitate. Ea studiaza actiunea in conditii ireale si irealizabile numai in doua imprejurari: atunci cand cerceteaza starile de lucruri care, desi nu s-au realizat in lumile trecute si prezenta, ar putea eventual deveni reale in viitor; si atunci cand examineaza conditii ireale si irealizabile deoarece o asemenea cercetare este necesara pentru o cuprindere satisfacatoare a celor ce se petrec in conditiile realitatii prezente.

Dar aceasta trimitere la experienta nu stirbeste caracterul aprioric al praxeologiei si al economiei. Experienta nu face decat sa ne orienteze curiozitatea catre anumite probleme si sa ne-o indeparteze de altele. Ea ne spune ce trebuie sa exploram, dar nu ne spune cum am putea proceda in cautarea noastra de cunoastere. Mai mult, nu experienta, ci numai gandirea este cea care ne invata ca - si cand anume - este necesar sa investigam anumite conditii ipotetice irealizabile, pentru a intelege ce se petrece in lumea reala.

Dezutilitatea (sau indezirabilitatea) muncii nu are un caracter categorial si aprioric. Ne putem imagina in mod necontradictoriu o lume in care munca nu cauzeaza neplacere, si putem descrie starea de lucruri care ar exista intr-o asemenea lume. [23] Insa lumea reala este conditionata de dezutilitatea muncii. Numai teoremele bazate pe presupozitia ca munca este un factor de neplacere sunt aplicabile pentru intelegerea celor ce se petrec in lumea aceasta

Experienta ne invata ca exista dezutilitate a muncii. Dar nu o face direct. Nici un fenomen nu se recomanda pe sine ca fiind dezutilitatea muncii. Nu exista decat date factuale care, pe temeiul cunoasterii apriorice, sunt interpretate ca insemnand ca oamenii considera agrementul (leasure) - i.e. absenta muncii - ceteris paribus, ca fiind o situatie mai dezirabila decat cheltuirea de munca. Vedem ca oamenii renunta la avantaje pe care le-ar putea dobandi muncind mai mult - asadar, ca ei sunt gata sa faca sacrificii pentru a se bucura de agrement. Inferam pornind de la acest fapt ca agrementul este valorizat ca un bun si ca munca este privita ca o povara. Fara a recurge la cognitia noastra praxeologica preliminara n-am fi nicicand in masura sa atingem aceasta concluzie.

O teorie a schimbului indirect si toate teoriile ulterioare, cladite pe ea - cum ar fi teoria creditului de circulatie - nu sunt aplicabile decat in vederea interpretarii evenimentelor dintr-o lume in care se practica schimbul indirect. [p.66] Intr-o lume de schimburi constand numai din troc, ea n-ar fi decat un joc intelectual. Este improbabil ca economistii dintr-o asemenea lume, presupunand ca stiinta economica s-ar fi putut macar naste in cadrul ei, ar fi acordat vreo atentie problemelor schimbului indirect, banilor si tuturor celorlalte. In lumea noastra actuala insa, cercetarile de felul acesta constituie o parte esentiala a teoriei economice.

Faptul ca praxeologia, pastrand un ochi fixat pe intelegerea realitatii, se concentreaza pe investigarea acelor probleme care slujesc scopului acesta, nu altereaza caracterul aprioric al rationamentelor sale. Dar el caracterizeaza modul in care teoria economica, pana in prezent singura parte elaborata a praxeologiei, isi prezinta rezultatele si preocuparile.

Teoria economica nu adopta metoda logicii si a matematicii. Ea nu prezinta un sistem integrat de rationamente pur apriorice, desprinse de orice referire la realitate. Introducand presupozitii in rationamentele sale, ea beneficiaza de faptul ca analiza respectivelor presupozitii poate furniza servicii utile pentru intelegerea realitatii. In tratatele si monografiile sale, ea nu separa strict stiinta de aplicatiile teoremelor sale la solutionarea unor probleme istorice si politice concrete. Pentru organizarea prezentarii rezultatelor sale, ea adopta o formula in care se intretes teoria apriorica si interpretarea fenomenelor istorice.

Este limpede ca felul acesta de a proceda ii este impus teoriei economice de insasi natura si esenta obiectului sau de studiu. El si-a dovedit utilitatea. Pe de alta parte, nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca manevrarea acestei metode aparte si oarecum ciudate din punct de vedere logic necesita prudenta si subtilitate, si ca mintile necritice si superficiale s-au ratacit in mod repetat, confundand cu neatentie cele doua metode epistemologice diferite implicate aici.

Nu exista nimic de felul unei metode istorice de abordare a teoriei economice, sau al unei discipline a teoriei economice institutionale. Exista doar teorie economica si istorie economica. Cele doua nu trebuie niciodata confundate. Toate teoremele teoriei economice sunt in mod necesar valide, in toate imprejurarile in care toate presupozitiile facute sunt prezente. Desigur, ele nu au nici o semnificatie practica in situatiile in care aceste conditii nu sunt prezente. Teoremele referitoare la schimbul indirect nu sunt aplicabile la conditiile in care nu exista decat schimb direct. Dar aceasta nu le stirbeste validitatea. [24]

Faptul acesta a fost obliterat de stradania guvernelor [p.67] si a grupurilor puternice de presiune de a discredita teoria economica si de a-i defaima pe economisti. Despotii si majoritatile democratice sunt imbatati de putere. Ei sunt siliti sa admita, cu parere de rau, ca sunt supusi legilor naturii. Dar ei resping fie si numai ideea de lege economica. Oare nu sunt ei legislatorii supremi? Oare nu au ei puterea sa zdrobeasca orice adversar? Nici un senior razboinic nu este gata sa admita existenta vreunor alte limite decat cele care-i sunt impuse de catre o forta armata superioara. Se gasesc intotdeauna scribi servili, gata sa hraneasca aceasta complezenta, dezvoltand doctrinele adecvate. Ei isi intituleaza prezumtiile lor denaturate "economie istorica". In fapt, istoria economica este un lung sir de politici guvernamentale care au esuat, deoarece au fost croite cu o suprema nepasare fata de legile economice.

Este imposibil sa intelegem istoria gandirii economice daca nu tinem seama de faptul ca teoria economica este, ca atare, o sfidare a vanitatii celor aflati la putere. Un economist nu poate fi niciodata favoritul autocratilor si al demagogilor. In ochii lor, el este intotdeauna samanta discordiei, si cu cat sunt mai convinsi, in sinea lor, ca obiectiile lui sunt fondate, cu atat il urasc mai mult.

Confruntati cu toata aceasta agitatie frenetica, est util sa lamurim faptul ca punctul de plecare al tuturor rationamentelor praxeologice si economice, categoria de actiune umana, este imun la toate criticile si obiectiunile. Nici un fel de recurs la consideratii istorice si empirice, oricare ar fi ele, nu poate duce la descoperirea vreunei erori in propozitia ca oamenii urmaresc deliberat anumite teluri pe care si le aleg. Intreaga vorbarie despre irationalitate, adancurile insondabile ale sufletului uman, spontaneitatea fenomenelor vii, automatisme, reflexe si tropisme, nu poate invalida asertiunea ca omul isi intrebuinteaza ratiunea pentru realizarea telurilor si dorintelor sale. Pornind de la fundamentul de neclintit al categoriei de actiune umana, praxeologia si teoria economica avanseaza, pas cu pas, folosindu-se de rationamentul discursiv. Definindu-si cu precizie presupozitiile si ipotezele, ele cladesc un sistem de concepte si expliciteaza toate inferentele implicate in rationamentele logic incontestabile. Fata de rezultatele astfel obtinute sunt posibile numai doua atitudini: fie putem identifica erori logice in secventa deductiilor care conduc la aceste rezultate, fie suntem nevoiti sa le recunoastem corectitudinea si validitatea.

Este zadarnic sa se obiecteze ca viata si realitatea nu sunt logice. Viata si realitatea nu sunt nici logice, nici ilogice; ele sunt pur si simplu date. Insa logica este singurul instrument de care dispune omul pentru intelegerea amandurora. Este zadarnic sa se obiecteze ca viata si istoria sunt inscrutabile si inefabile, si ca ratiunea umana nu poate nicicand accede pana in intimitatea miezului lor. Criticii se contrazic pe ei insisi articuland cuvinte despre inefabil si [p.68] dezvoltand teorii - teorii deficitare, desigur - despre cele de nepatruns. Multe lucruri sunt situate dincolo de raza de actiune a mintii umane. Dar, in masura in care omul este capabil sa dobandeasca vreun fel de cunoastere, fie ea oricat de limitata, el nu are la dispozitie decat o singura cale de acces, cea deschisa de ratiune.

Nu mai putin iluzorii sunt tentativele de a contrapune intelegerea teoremelor economice. Domeniul intelegerii istorice se limiteaza exclusiv la elucidarea acelor probleme ce nu pot fi in intregime elucidate de catre stiintele non-istorice. Intelegerea nu trebuie sa contrazica niciodata teoriile dezvoltate de stiintele non-istorice. Intelegerea nu poate sluji la nimic altceva decat, pe de o parte, la stabilirea faptului ca anumiti oameni motivati de anumite idei au urmarit anumite scopuri si au intrebuintat anumite mijloace pentru atingerea acestor scopuri si, pe de alta parte, la atribuirea relevantei lor specifice diversilor factori istorici, in masura in care acest lucru nu se poate face numai cu ajutorul stiintelor non-istorice. Intelegerea nu-l indrituieste pe istoricul contemporan sa afirme ca exorcismele au constituit vreodata metoda de insanatosire a vitelor bolnave. Tot astfel, ea nu-i permite nici sa sustina ca legile economice n-ar fi fost valide in Roma Antica sau in Imperiul Incasilor.

Omul nu este infailibil. El cauta adevarul, adica cea mai adecvata intelegere a realitatii, in masura in care structura mintii si a ratiunii sale i-o fac accesibila. Omul nu poate deveni nicicand atotstiutor. El nu poate fi nicicand absolut sigur ca cercetarile sale nu l-au atras pe carari gresite si ca ceea ce considera el ca fiind cu siguranta adevarat nu este cumva o eroare. Tot ce poate face omul este sa-si supuna iarasi si iarasi teoriile celor mai critice demersuri de reexaminare. In cazul economistului, aceasta inseamna sa parcurga indarat tot lantul deductiv al teoremelor, pana la fundamentul lor ultim, cert si indiscutabil, categoria de actiune umana, si sa verifice cu cea mai mare grija toate presupozitiile si inferentele care duc de la acest fundament la teorema in discutie. Nu se poate afirma ca aceasta procedura este o garantie impotriva erorilor. Dar ea este, neindoielnic, cea mai eficace metoda de evitare a erorilor.

Praxeologia - si teoria economica de asemenea, in consecinta - reprezinta un sistem deductiv. Forta ei se bizuie pe punctul de plecare al deductiilor sale, categoria de actiune umana. Nici o teorema economica nu poate fi considerata valida (sound) daca nu este solid ancorata de acest fundament, printr-un lant irefutabil de rationamente deductive. O afirmatie facuta in absenta unei asemenea legaturi este arbitrara si pluteste in vant. Este imposibil sa analizam un segment special al teoriei economice fara sa-l incadram intr-un sistem complet al actiunii.

Stiintele empirice pornesc de la evenimente singulare si avanseaza de la cazul unic si individual catre universal. Dezvoltarea lor se preteaza la specializare. Ele se pot concentra pe anumite segmente, [p.69] fara a pastra in atentie intregul domeniu al disciplinei. Economistul nu trebuie niciodata sa fie un specialist. Orice problema ar analiza, el trebuie intotdeauna sa-si fixeze privirea asupra intregului sistem.

Istoricii pacatuiesc adesea in aceasta privinta, ei sunt gata sa inventeze teoreme ad-hoc. Uneori ei nu inteleg ca este imposibil sa extragem vreun raport de cauzalitate din studiul fenomenelor complexe. Ambitia lor, de a investiga realitatea fara a recurge la ideile pe care ei le desconsidera, socotindu-le preconcepute, este zadarnica. In fapt, ei intrebuinteaza doctrine populare al caror caracter eronat si contradictoriu a fost de multa vreme demonstrat.