FILM. "Generatia asteptata" la IIFF Anonimul 3
International Independent Film Festival Anonimul (Sfintu Gheorghe
- Delta, 14-19 august crt.; presedinte: Sorin Marin,
director: Miruna Berescu, selectioner unic: Alex. Leo Serban) si-a inscris in
programul celei de a treia editii un colocviu
intitulat "Generatia asteptata". "Asteptata", vreau sa cred, nu in sensul ca ea
se va ivi abia de acum incolo, ci pentru ca a fost asteptata, "presupusa" ca va
aparea si ca le va "razbuna" pe precedentele, cum a si aparut, la soroc,
nerazbunatoare, in chiar primul semestru al noului secol, cu Marfa si banii (1
iunie 2001).
- Este sau nu este?
Ca filmul inaugural a fost boicotat de oficialitate, neprizat nici azi de
criticasii etern jdanovisti; ca abia dupa patru ani si patru luni Cristi Puiu a
putut proiecta in premiera publica al doilea lungmetraj (Moartea domnului
Lazarescu), la rindul lui subclasat de oficialitatea mediocrata prin premiile
UCIN pe 2005; ca al doilea realizator din ceea ce am numit "al patrulea val",
Cristian Mungiu (Occident, septembrie 2002), nu stie cind va filma urmatorul
lungmetraj, iar Radu Muntean (Furia, noiembrie 2002) nu si l-a lansat inca in
premiera; ca - iata! - "al patrulea val, partea a
doua", reprezentat de Corneliu Porumboiu, Catalin Mitulescu, Cristian Nemescu,
i-a ajuns din urma pe cei dintii, inainte ca vreunul dintre primii sa fi
acceptat conceptul insusi de generatie si de "val"; caci in septembrie proxim
vor fi lansate in premiera A fost sau n-a fost? si Cum mi-am petrecut sfirsitul
lumii; ca noii veniti sint decisi sa faca in fiecare an cite un film si nu se
mai derobeaza de la incadrarea in generatia distincta si in "valul" din care
fac parte, ba se revendica de la ele; toate acestea mi se par a circumscrie ele
insele tematica viitorului colocviu. Fara a o epuiza.
O sansa de reusita a conclavului "Generatia asteptata" este
moderatorul sau: selectionerul unic de la IIFF 3, Alex. Leo Serban. Un moderator care are, tocmai, vocatia inversa, de a incita spiritele
cu chestionari radicale. A vadit-o si la ultimul TIFF de la Cluj, unde intr-o
postura similara i-a pus pe conlocutori in fata intrebarii daca ultimele
cunoscute afirmari internationale marcheaza un moment definitoriu, legat de o
generatie, de un "val", sau sint doar niste "intimplari fericite", moderatorul
optind ireconciliabil pentru a doua estimare si riscind un duel aux batons
rompus cu cei pe care urma sa-i tempereze. Tot relativ recent, la emisiunea pe
care o realizeaza pentru TVR Cultural, intr-o conversatie in trei pe marginea
suitei de volume filmografice ale lui B. T. Ripeanu, tiparite la Editura
Fundatiei PRO, Alex. Leo Serban ne-a intrebat ingenuu
daca filmul romanesc merita acest efort. N-am avut alta
iesire, ca raspuns, decit oximoronul "merita si prin ce nu merita". Recte prin
ceea ce cercetarea in discutie dezvaluie ca handicap
istoric in sistemul filmic in vigoare, ca materie prima pentru romanul nescris
al bransei. Un oximoron as propune, in consecinta, si
pentru deontologia apropiatului eveniment de la Sfintu Gheorghe - Delta: util
si prin ceea ce este inutil. Ca indemn pentru "generatia asteptata" de a se angaja intr-o dezbatere socotita pina acum
zadarnica, in confruntarea cu institutia nereformata a cinematografiei publice.
- Reforma anul zero
Cred ca am ajuns in punctul in care tinerii realizatori, care s-au dovedit apti
sa refondeze ecuatia filmului romanesc, sa schimbe ceva in genele sale
ontologice, nu mai pot ramine de coniventa cu sistemul care s-a straduit sa le
bareze afirmarea si le pericliteaza, vazut ori nevazut, individual si ca scoala
de film in devenire, sansa consacrarii, a iesirii de sub regimul "intimplarilor
fericite". E, de altfel, surprinzator cum Asociatia Cineastilor (tineri) din
Romania (ACRO) n-a gasit cu cale sa schimbe nimic in strategia proprie, dupa ce
reprezentantul sau in comisia concursului din 2003 a dat nota cea mai slaba
scenariului lui Cristi Puiu, care regizor, ca sa ajunga la al doilea film, a
trebuit sa conturneze aberanta solutie prin care, in finantarea publica a
proiectelor, decisiva (nu preliminara) e o grila sportiv-scolareasca de notare
a scenariilor, grila mecanica initiata de ACRO insasi. Ce sa mai spunem despre
contributia ACRO la noua varianta a Legii Cinematografiei, prin care, dintre
cele patru roti la caruta cinematografiei publice, doua vor fi in continuare
mafiote (UCIN si UARF) si celelalte doua fictive (asociatia producatorilor si
cea a distribuitorilor)?! Pina cind ACRO nu va deveni
eventual ACFRO (Asociatia Cineastilor si Filmologilor din Romania), ea nu
pare sa aiba alt rost decit ca a cincea roata la caruta.
TEATRU. Sa ne exportam dramaturgii!
La data aparitiei acestui text, evenimentul in cauza - lecturile a
trei texte romanesti de teatru la New York, in prezenta autorilor lor - e deja
consumat, iar ecourile lui s-au facut deja auzite in presa romaneasca.
Ei bine, da, trei dramaturgi romani foarte tineri - Gianina Carbunariu, Bogdan
Georgescu si Vera Ion (in stricta ordine alfabetica) -, carora li s-au adaugat
un critic de teatru (subsemnata) si un profesor universitar de ale carui
eforturi se leaga primele preocupari organizate pentru dezvoltarea dramaturgica
si retorica textului nou (Nicolae Mandea), au fost invitati in America de o
companie independenta de teatru, Immigrants' Theatre, ca urmare a unei idei a
Robertei Levitow (venita deja de trei ori in Romania pentru workshop-uri de
scriere dramatica), avind sustinerea generoasa si in premiera a Institutului
Cultural Roman de la New York, mediatorul intregului proiect (si rabdator
dramaturg al tuturor spectacolelor) fiind scriitoarea Saviana Stanescu.
S-au citit, la Centrul Martin E. Segal al City University of New
York (CUNY), doua texte de zece minute (un
mit: de obicei, specia asta dureaza in spectacol intre 20 si 40 de minute), Red
Bull de Vera Ion si Romania,
te pup de Bogdan Georgescu, precum si foarte cunoscuta, deja, in Europa Stop
the Tempo a Gianinei Carbunariu. Nu s-au rupt usile la CUNY, dar a venit un
public interesat si interesant, familiarizat in general cu proiectele de la
Centrul Segal (unul din putinele locuri in care sint prezentate texte
internationale, "importate" din afara Statelor Unite).
Iar ceea ce le-a atras atentia cu precadere
spectatorilor americani a fost tocmai acea trasatura pe care noua dramaturgie
si-o reneaga (mai ales ca mostenire a traditiei metaforice a anilor '80), in
cautarea unei conexiuni cit mai directe cu limbajul si umanitatea cotidianului,
si anume teatralitatea textelor prezentate. Nu e intimplator, de altfel, caci
aceste piese, indiferent de lungimea lor, contin in nuce personalitatea
estetica a autorilor lor. Gianina Carbunariu, cu
simtul ei dramaturgic acut poetic si-n acelasi timp brutal, insidios, lovind in
plex, Vera Ion, cu atentia ei minutioasa pentru detaliile situatiei scenice, de
miniaturist oriental care face sa se pravaleasca toate aceste mici detalii
odata cu viata personajelor, Bogdan Georgescu si increderea sa in textul de
teatru ca scenariu, canava pentru constructia regizorala careia ii lasa maximum
de libertate, combinata cu aplecarea catre abordarea provocatoare a
spectatorului, obligat sa accepte o pozitie inconfortabila social si teatral,
sint, in plus, trebuie sa recunoastem, nume pe care pina si teatrul romanesc va
trebui sa le accepte in viata lui de zi cu zi in anii ce vor veni.
O tema de mare interes pentru oamenii de teatru americani - care-au format, in
general, publicul lecturilor si cu care ne-am si intilnit - s-a dovedit a fi
tipul de teatru politic practicat in Romania si relatia de
asemanare/diferentiere intre teatrul american al
anilor '60 si cel est-european de acum. Trebuie spus ca titlul proiectului
new-yorkez a fost After the Fall: Reality and the New Romanian Theatre, ceea ce concentra atentia asupra dimensiunii sociale a acestui
nou teatru. Un teatru nou pentru care politicul se
confunda cu masa conflictelor intergenerationiste, traite in plan domestic, de
interior casnic, privat. Cit despre retorica teatrala a anilor '60, reinventata
pentru o societate lipsita de aplecare catre miscari revolutionare si pentru
care drepturile minoritatilor sint o idee atit de banala incit nu merita sa
lupti pentru ea, iata, ar fi un bun subiect de dezbatere pentru practicienii
romani.
- Un posibil partener onest
Extrem de multa lume s-a aratat mai mult decit binevoitoare fata de romanii
veniti la New York - incepind cu reprezentantii culturali romani de la ICRNY
(unde directoare este Corina Suteu, director adjunct, Bogdan Stefanescu, iar un
sprijin remarcabil ne-a acordat Oana Radu), fara de care thriller-ul de suspans
ce curgea pe ecranele vietii noastre americane, Vera Goes to London, n-ar fi
avut un sfirsit atit de fericit (Vera Ion trebuia sa ajunga, a doua zi dupa
incheierea proiectului Immigrants' Theatre, adica pe 16 iulie, la Londra,
pentru o rezidenta la Royal Court, ceea ce s-a dovedit mult mai complicat decit
ar putea parea la prima vedere).
E imbucurator sa vezi ca Institutul Cultural Roman, a carui putere financiara
si simbolica de a genera proiecte de mare amploare si impact e destul de
limitata, cu atit mai mult intr-un oras teribil de competitiv cultural precum
New York-ul, sustine initiative ale unor parteneri straini, si o face cu modestie
si lipsa de ostentatie. Intr-o lume institutionala romaneasca in care
functionarii publici vorbesc despre institutia in care lucreaza sau pe care o
conduc la persoana I singular, pe principiul ludovician al lui L'Etat c'est
moi, asumarea unei pozitii aparent secundare de placa turnanta, intre creatori
si organizatii independente romanesti si artisti si organizatii similare
straine, fara pretentiile paternitatii de proiect, e un lucru mai mult decit
remarcabil. Caci misiunea unui centru cultural nu e sa
faca sa se vorbeasca despre el, ci despre cultura pe care o reprezinta.
Si chiar daca un merit considerabil in reflectarea in prestigiosul New York
Times a schimburilor dramaturgice romano-americane ii revine
publicistului/PR-istului de la Spin Cycle angajat de Immigrants' Theatre,
ramine totusi evident faptul ca in articolul scris de Gwen Orel mentionarea
punctului de vedere si a contributiei ICRNY (prin Corina Suteu) s-a impus de la
sine.
Poate n-ar strica, deloc chiar, daca institutia-mama a ICRNY, Institutul
Cultural Roman de la Bucuresti, ar contabiliza reactiile pozitive ale
proiectului After the Fall ca tot atitea strigate de disperare din pricina
lipsei de sustinere pentru traducerile de texte dramatice.
Cind oameni care conduc companii si centre culturale la New York cer piese romanesti noi
(altele), au ei vreo sansa sa le obtina prin ICR?
Sigur ca nu Si ar mai fi citeva intrebari despre promovarea de la centru a
noii dramaturgii la care nici nu indraznesc sa caut
raspuns.
Proiect realizat cu sustinerea
de asemenea, a Societatii de Concerte Bistrita, Uniter, Ministerului Culturii
si Cultelor si CUNY - Graduate
Center
