Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate dezvoltareEu merg incet, dar nu merg niciodata innapoi - Abraham Lincoln





Confectii Diverse Film televiziune Fotografie Pescuit




Fotografie


Qdidactic » dezvoltare & ... » fotografie
Fotogrammetrie si fotointerpretare



Fotogrammetrie si fotointerpretare


FOTOGRAMMETRIE SI FOTOINTERPRETARE


NOTIUNI DE FOTOGRAMMETRIE

FOTOGRAMMETRÍE s.f. Ramura a GEODEZIEI care se ocupa cu studierea principiilor, metodelor si procedeelor de determinare a formei si a dimensiunilor obiectelor pe baza fotogramelor. - Din fr. photogrammétrie.

Generalitati


Pentru GEODEZI,, fotografia, de la aparitia sa, a fost un foarte pretios mijloc de colectare a informatiilor despre mediul inconjurator, un martor al starii fenomenelor din natura in diferite momente ale transformarii acestora. Fotografia constituie o buna baza de studiu si de analiza care permite vizualizarea:



. detaliilor semnificative si a pozitiei lor relative,

. structurilor din punctul de vedere al degradarii sau evolutiei lor, in vederea confruntarii cu alte documente necesare unei aprecieri exacte a fenomenelor.

Atunci cand lantul tehnologic de achizitie, prelucrare si exploatare a documentelor fotografice respecta anumite criterii de control al geometriei imaginii, ne gasim in domeniul fotogrammetriei. Cuvantul fotogrammetrie se datoreaza arhitectului german Meydenbauer care a asamblat cuvintele grecesti photos (lumina), gramma (un lucru scris sau desenat), si metron (masura) pentru a desemna un nou mijloc de reprezentare tridimensionala a naturii. De fapt, acesta a preluat si adaptat, in 1893, ceea ce fusese experimentat si aplicat intre 1850 si 1861 de francezul Laussedat. El a fost cel care a utilizat camera clara pentru a realiza relevee topografice printr-un procedeu pe care la denumit metrofotografie. Astfel, notiunea de masura a fost asociata cu fotografia, de atunci fiind acceptata definitiv. Anterior acestui moment, in 1726, M.A. Kappeler folosise imaginile perspective desenate ale terenului in scopuri topografice pentru a intocmi harta masivului muntos Pilatus, iar in 1759

matematicianul S.H. Lambert a tratat bazele reconstituirii perspectivei centrale si a intersectiei spatiale in lucrarea Perspectiva libera.

Practic, clasarea si arhivarea fotografiilor a devenit o etapa esentiala a studiului geografic. De aceea este necesar ca principiile tehnice de baza si modul de exploatare a documentelor fotografice si fotogrammetrice sa fie intelese pentru ca acestea sa poata fi valorificate eficient.


Fotogrammetria este tehnologia cu ajutorul careia se realizeaza masuratori extrem de precise pe fotograme aeriene sau terestre preluate cu camere speciale pentru determinarea cotelor, suprafetelor, distantelor sau volumelor, in vederea realizarii de harti topografice si tematice sau produse fotogrammetrice specifice (fotograme redresate, fotograme redresate cu retea, fotoplanuri, fotoscheme, fotomozaicuri).

O alta definitie, apartinand lui H. Boneval, sintetizeaza sugestiv legatura dintre realitatea din natura si modul cum poate fi reconstituita prin mijloace mecanooptice: Fotogrammetria este o tehnica de lucru care permite definirea precisa aformelor, dimensiunilor si pozitiei spatiale a unui obiect, utilizand masuratori facute pe una sau pe mai multe fotografii ale aceluiasi obiect.

Nu trebuie omisa definitia data in 1980 de Societatea Americana de Fotogrammetrie si Teledetectie: "Fotogrammetria este arta, stiinta si tehnologia de obtinere de informatii fiabile asupra spatiului natural sau asupra obiectelor fizice prin inregistrarea, masurarea si interpretarea imaginilor fotografice sau a trasaturilor produse prin radiatia energiei electromagnetice sau prin alte fenomene."

Aceasta definitie face referire si la teledetectie ca parte componenta a fotogrammetriei, eliminand doar o parte din confuziile si incertitudinile generate de formularea mai veche "stiinta si arta obtinerii de masuratori fiabile prin mijloace fotografice".

Noi consideram, insa, ca fotografia aeriana este la originea teledetectiei si este parte componenta a acesteia, iar utilizarea sa ramane in continuare o certitudine, privind fie si numai din punctul de vedere al rezolutiei geometrice, chiar daca inregistrarile din satelit permit acoperirea unor zone mult mai vaste, au o repetitivitate superioara, iar procesarea datelor este mult simplificata, mai ales datorita progreselor informaticii care au dus la elaborarea unor algoritmi performanti de automatizare a multora dintre procesele de pregatire si interpretare a datelor.

Sintetizand, se poate spune ca aceasta disciplina tehnico-stiintifica are ca subiect determinarea pozitiei obiectelor sau fenomenelor in spatiu si in timp pe baza masuratorilor care se realizeaza in perspectivele fotografice ale respectivelor obiecte sau fenomene.

Pe langa faptul ca fotogrammetria este recunoscuta ca fiind o tehnica de lucru obiectiva, precisa si pasiva (nedestructiva), asigurand obtinerea mult mai rapida a informatiilor fara contact direct cu subiectul observarii fotografice, trebuie subliniat faptul ca aceasta disciplina este, totusi, greoaie, scumpa si complexa, fiind rezervata in mare masura numai specialistilor. Acest ultim aspect este partial compensat de aparitia tehnologiilor de inregistrare si prelucrare numerica, acestea compensand lipsa cunoasterii unei parti a lantului tehnologic specific fotogrammetriei clasice.

Fotogrammetria clasica permite culegerea si prelucrarea de date necesare activitatilor de cercetare, studiu si proiectare pe baza unor cunostiinte din domeniile geometriei, matematicii si fizicii pentru a interpreta imaginea virtuala tridimensionala a unei perechi de fotograme cu scopul reconstruirii unui model care sa corespunda cat mai fidel peisajului initial. In ultimul deceniu, corelat cu evolutia spectaculoasa a informaticii, pe langa geometrie, matematica, fizica radiatiilor electromagnetice si optica, se poate spune ca un rol la fel de important il detine electronica. Aceasta din urma sta la baza utilizarii imagini video si a altor mijloace pentru reconstituirea realitatii tridimensionale.

S-a dovedit faptul ca perfectionarea metodelor de obtinere si exploatare a fotogramelor este corelata cu diversitatea problemelor pe care pot fi rezolvate in domeniile cele mai diferite, atunci cand apare necesitatea efectuarii de masuratori de precizie. In abordarea problemelor de fotogrammetrie suntem confruntati cu procesul vederii stereoscopice si cu tehnica masurarilor stereoscopice.


Principiul vederii binoculare (stereoscopia)

Oamenii percep realitatea inconjuratoare in trei dimensiuni. Simtul vederii permite cunoasterea vizuala a obiectelor ce ne inconjoara si aprecieri in ceea ce priveste forma, marimea, culoarea si distanta care ne separa de ele. Acest fenomen, inca neexplicat in totalitate, este rezultatul unor interactiuni complicate intre ochi si creier. Ochii sunt departati cu circa 6 cm (distanta interpupilara), ceea ce permite perceperea a doua imagini usor diferite. Creierul fuzioneaza cele doua imagini intr-o singura imagine tridimensionala care ne permite sa percepem cea de-a treia dimensiune. Aceasta capacitate de a vedea in relief este cunoscuta sub denumirea de vedere binoculara sau vedere stereoscopica.

Vederea monoculara nu dispune de elemente metrice precise pentru evaluarea distantelor. Vederea in profunzime, numita si vedere in relief sau vedere stereoscopica, este caracteristica vederii binoculare si se intemeiaza pe faptul ca in centrul vederii din creier se suprapun doua imagini ale aceluiasi obiect, care sunt diferentiate ca urmare a faptului ca centrele de perspectiva de unde se inregistreaza cele doua imagini au pozitii diferite in spatiu. Din punct de vedere geometric, localizarea punctelor in spatiu se face prin intersectii.

Vederea este un fenomen complicat, care nu trebuie luat in considerare numai din punct de vedere anatomic. Ca si in cazul celorlalte simturi si in cazul perceptiei vizuale avem de-a face cu un proces care se realizeaza pe scoarta cerebrala, care este o suprafata de receptie, pe care se proiecteaza excitatiile venite din mediul extern si intern. Campul vizual al ochiului in plan orizontal se intinde circa 100 de grade de partea opusa nasului si 50 de grade partea nasului, iar in plan vertical

campul vizual acopera 130 de grade. Imaginea perspectiva a obiectelor din natura se formeaza tot ca o perspectiva pe retina. Procesul de formare a imaginii pe retina este comparabil cu procesul formarii imaginii pe pelicula fotografica. Ochiul inregistreaza imaginile sub forma unor perspective cu centrul in cristalin. De aceea vederea monoculara inregistreaza elemente metrice efective doar pentru contururi si directii, nu si pentru profunzimi. Totusi prin vederea monoculara se poate

discrimina pozitia relativa a obiectelor in profunzime, dar aceasta se datoreaza efectului de perspectiva, obisnuintei, claritatii detaliilor obiectului potrivit experientei referitoare la aprecierea acoperirilor, comparatiilor, tonalitatii etc.

In momentul in care este obtinuta fuziunea binoculara, este realizata perceptia vizuala a spatiului in trei dimensiuni. Cercetand permanent detaliile pe care le are in fata, observatorul ajunge sa perceapa diferente foarte mici atat lateral, cat si in profunzime. In aceasta consta vederea binoculara naturala, sau efectul stereoscopic natural. Acest efect stereoscopic reprezinta aportul considerabil de informatii in legatura cu mediul inconjurator pe care ii aduce vederea binoculara.


Obtinerea efectului stereoscopic in fotogrammetria clasica

Imaginile plane (desene, fotografii, filme, desene) de pe ecranul computerului pot fi manipulate prin tehnici speciale pentru a crea iluzia de inaltime, respectiv (adancime). Avem impresia ca obiectele observate "cresc" din hartie, film sau ecran. Efectul stereoscopic are loc in momentul in care zona de acoperire (suprapunere) a doua fotograme succesive este privita astfel incat fiecare ochi sa observe fotograma corespondenta. Cele doua fotograme trebuie privite separat, adica cu ochiul din stanga trebuie privita fotograma din stanga iar cu ochiul din dreapta, fotograma din dreapta. Operatorii experimentati au capacitatea de a obtine efectul stereoscopic fara a utiliza un aparat de stereorestitutie.

Instrumentele clasice de restitutie stereofotogrammetrica sunt construite, cu mici exceptii, pe principiul separarii imaginilor prin sisteme optice constituite din lentilele, prisme si oglinzi.

Pentru a fi perceputa ca o singura imagine, o stereograma (cuplu stereoscopic) trebuie sa fie observata cu ajutorul unui instrument care permite vizualizarea fotogramei cu ocularul corespunzator ochiului drept, respectiv fotogramei din stanga cu ochiul stang. Creierul receptioneaza fiecare imagine separat si le integreaza intr-o singura imagine tridimensionala (in relief).


Anaglifele

Procedeul acesta foloseste o particularitate a culorilor complementare (atunci cand fiecare culoare este formata din amestecul tuturor culorilor spectrale care nu sunt cuprinse in cealalta).

O anaglifa se obtine prin fotografierea suprapusa a ambelor fotograme ale cuplului in culori complementare pe in fond alb. Culorile complementare cel mai des folosite sunt rosu si cyan. Daca anagliful este privit cu ochelari prevazuti cu lentile colorate in culori complementare, prin substractia culorilor se obtine efectul stereoscopic. Explicatia fenomenului de separatie a imaginilor este urmatoarea:

. lentila rosie a ochelarilor va fi strabatuta numai de componenta rosie a luminii, astfel ca fondul alb al hartiei va fi perceput in rosu;

. detaliile fotogramei redate in rosu se vor dizolva in fondul rosu;

. detaliile fotogramei in culoarea complementara rosului (cyan) vor fi percepute in negru;

. lentila cyan a ochelarilor va fi strabatuta numai de componenta cyan a luminii, astfel ca fondul alb al hartiei va fi perceput in cyan;

. detaliile fotogramei redate in cyan se vor dizolva in fondul cyan;

. detaliile fotogramei in culoarea cyan vor fi percepute in negru.


Pentru realizarea unui model stereoscopic, procedeul culorilor complementare foloseste tocmai aceasta particularitate, cele doua perspective centrale fiind colorate fiecare in parte in culoarea complementara celeilalte.

Pentru obtinerea unei anaglife se utilizeaza doua reprezentari (fotografice sau tipografice) ale aceluiasi subiect, una in cyan (albastru-verzui), cealalta in rosu; le suprapunem pe hartie fotografica (sau le imprimam) cu un foarte mic decalaj, asa incat observatorul, utilizand ochelari cu o lentila cyan, iar alta rosie, vede aparand subiectul in relief, culorile disparand. Mai precis, anaglifele reprezinta un procedeu fotografic care utilizeaza culori si filtre corespondente pentru a crea iluzia reliefului in filme, fotografii sau ilustratii.


Imagini tridimensionale polarizate

Fizicianul scotian David Brewster (1781-1868) a descoperit ca lumina este polarizata prin reflexie. Lumina obisnuita se propaga prin oscilatii electromagnetice transversale in toate planurile, iar lumina polarizata se propaga prin aceleasi oscilatii dar numai intr-un singur plan transversal. Pentru a obtine lumina polarizata se utilizeaza cristale polarizoare. In cazul in care in calea unei raze de lumina polarizata se interpune un cristal identic (numit analizor)cu cel folosit la polarizare (numit

polarizor) se constata ca, prin rotirea sa, intensitatea luminoasa scade pana la reducerea totala.

Atunci cand stereogramele se proiecteaza prin polarizori pozitionati in planuri perpendiculare si se privesc prin ochelari prevazuti cu analizori situati, de asemenea, in planuri perpendiculare, se obtine efectul stereoscopic. Practic, fiecare din ochi va vedea cate o singura fotograma.


Autostereogramele

O autostereograma este o imagine stereoscopica pentru vizualizarea careia nu este nevoie sa se utilizeze instrumente speciale din categoria stereoscopului sau a ochelarilor stereoscopici. Printre cele mai cunoscute produse de acest fel pot fi enumerate imaginile lenticulare, hologramele, dar si imaginile generate pe computer prin asa-numitele procedee 3-D.



Imagini lenticulare

Tehnologia lenticulara a fost folosita in anii 1960 pentru a produce imagini tridimensionale cu scene religioase sau vederi. Aceasta tehnologie este utilizata si pentru a realiza iluzia miscarii pe imagini plane. O imagine lenticulara este o compozitie a doua imagini sursa ale aceluiasi obiect vazute din directii usor diferite. Imaginile sursa sunt taiate in fasii extrem de inguste care sunt unite, sau alternate, apoi acoperite cu un strat de plastic structurat in striatii si santuri. Efectul 3-D sau de miscare este obtinut prin intreteserea a doua secvente ale miscarii unui obiect in miscare. Imaginea compozit este acoperita cu un strat (ecran) lenticular din plastic care indreapta fiecare imagine sursa catre un ochi, asa incat observatorul sa schimbe unghiul de vedere prin bascularea videogramei.



OBTINEREA FOTOGRAMELOR


Materialele fotosensibile

Materialele fotografice sunt constituite dintr-un strat fotosensibil depus pe un suport oarecare. Practica fotografiei a impus utilizarea urmatoarelor categorii de materiale fotosensibile:

. negative;

. pozitive;

. reversibile (care permit obtinerea imaginii pozitive pe acelasi material pe care s-a facut fotografia).

Filme pentru fotografierea aeriana

Pentru fotografierea aeriana se folosesc filme diferite in functie de misiunea de indeplinit. In general se produc urmatoarele feluri de filme aeriene :

. pancromatice;

. izocromatice;

. infracromatice.

Filmele utilizate in fotogrammetrie sunt produse sub forma de benzi bobinate si au formate standard cu o latime 19,24,32 cm si lungimea de 9,35,60 m. Filmele fotogrammetrice sunt caracterizate prin sensibilitate, coeficient de contrast, puterea

de separatie (numar de linii pe milimetru) si granulatie.


Obtinerea fotogramelor aeriene. Zborul fotogrammetric

O fotografie aeriana, indiferent de modul cum a fost obtinuta, fie prin mijloace aeropurtate, fie de pe o platforma spatiala, reprezinta un model redus al suprafetei de teren fotografiate. Daca fotografia respectiva are proprietatea de a conserva caracteristicile metrice ale obiectelor avem de-a face cu o fotograma. In practica se utilizeaza mai multe formate ale fotogramelor 6 x 9 cm, 13 x 18 cm, 18 x 18 cm, 23 x 23 cm, 30 x 30 cm, 32 x 32 cm. Fotogramele contin si alte elemente

ajutatoare pe langa imagine in sine:

. indicii de referinta cu ajutorul carora se poate determina centrul fotogramei,

. distanta focala a obiectivului camerei fotogrammetrice,

. imaginea nivelei sferice (necesara pentru determinarea inclinarii aproximative a camerei fotogrammetrice la momentul preluarii fotogramei),

. ora fotografierii (informatie foarte utila in procesul de fotointerpretare),

. inaltimea de zbor, regiunea fotografiata, scara de aerofotografiere.

Aerofotogramele sunt folosite pentru stabilirea caracteristicilor si destinatiei obiectelor de pe suprafata de teren fotografiata, prin intermediul operatiilor de fotointerpretare si descifrare.

Pentru ca aceste operatiuni sa corespunda unor standarde acceptate, scara de fotografiere trebuie sa raspunda unor cerinte bine stabilite: scara planului care trebuie intocmit (in general mai mare de 3-4 ori decat scara de fotografiere), precizia solicitata, necesitatea descifrarii pe fotograme a unor detalii de dimensiuni mici etc.

Zborurile fotogrammetrice pot fi clasificate astfel:

. la scara mare (scara de aerofotografiere mai mare de 1:10 000. In majoritatea cazurilor, pentru intocmirea planurilor centrelor populate, zborurile se realizeaza la scari cuprinse intre 1:2 000 si 1:10 000,

. la scara mica (scara de fotografiere cuprinsa intre 1:10 000 si 1: 30 000),

. la o scara foarte mica (scara de fotografiere mai mica de 1: 30 000).


Factori si parametri care influenteaza calitatea fotogramelor

Cei mai importanti parametri care influenteaza achizitia fotogramelor aeriene pot fi inventariati dupa cum urmeaza:

. selectarea tipului de avion pentru aerofotografiere;

. conditiile atmosferice;

. alegerea anotimpului si a orei pentru aerofotografiere;

. pozitia soarelui (elevatia) la momentul fotografierii;

. alegerea directiei de zbor;

. selectarea tipului de emulsie fotosensibila;

. folosirea filtrelor optice adecvate;

. altitudinea (inaltimea de zbor);

. selectarea camerei aerofotogrammetrice;

. cunoasterea caracteristicilor fizico-geografice ale regiunii de fotografiat, in vederea identificarii variabilitatii optice si reflective a obiectelor si fenomenelor.

Diminuarea calitatii materialului fotografic obtinut poate favoriza disparitia sau alterarea formei unor obiecte si are consecinte foarte importante in ceea ce priveste posibilitatile de identificare si interpretare corecta a elementelor specifice.


Valul atmosferic si influenta lui asupra rezultatelor aerofotografierii

In fotografierea aeriana a suprafetei terestre, intre aparatul fotoaerian si suprafata terestra se afla intotdeauna o patura groasa de aer care nu este niciodata complet transparenta. Aceasta este alterata intr-un anumit grad de prezenta anumitor particule, fie solide, fie produse prin condensarea vaporilor de apa, care provoaca difuzarea luminii in atmosfera conditionand claritatea aerului. Mediul acesta tulbure imprima si obiectului de fotografiat aceeasi caracteristica, adica reduce contrastul detaliilor obiectului de fotografiat. Acest mediu alterat poarta numele de val atmosferic si se datoreaza prezentei in atmosfera a diferitelor particule straine.

Corpurile straine din atmosfera provoaca difuzarea razelor de lumina in mediul inconjurator.


Ortofotogramele

Dezvoltarea tehnologiilor computerizate si diversificarea metodelor de procesare a datelor au generat o crestere a necesitatilor de informatii topografice in format digital ca sursa de baza pentru Sistemele Informationale Geografice. Date geocodate (cu referinta spatiala) si harti de foarte buna calitate sunt solicitate pentru diverse aplicatii. Astfel, ortofotogramele digitale, derivate din imaginile aeriene sau provenite de la satelitii de observare a Terrei sunt pe cale sa devina solutia ideala pentru aplicatii in domenii economice diverse. Practic, prin ortorectificare se proiecteaza punctele de pe fotograma a caror pozitie este afectata de distorsiunile datorate reliefului, geometriei camerei, unghiului de vedere, astfel incat sa fie obtinute imagini corecte din punct de vedere geometric, in vederea exploatarii lor cartografice.

Avantajele oferite de utilizarea acestor produse pot fi argumentate prin:

. obtinerea facila a acoperirii cu imagini;

. posibilitatea transformarii fotogramelor aeriene si satelitare analogice in imagini digitale cu ajutorul scannerelor fotogrammetrice de inalta rezolutie;

. posibilitatea corelarii datelor MNT (Modelul Numeric al Terenului) cu datele imagine;

. punctele de control (de referinta) pot fi achizitionate in timp real cu ajutorul sistemelor GPS;

. procesarea datelor poate fi realizata cu ajutorul unor platforme hard/soft accesibile ca pret.

Pentru realizarea ortofotogramelor se parcurg trei etape distincte de prelucrare a datelor brute:

. orientarea interioara, bazata pe utilizarea parametrilor camerei, indicilor si a punctelor de legatura;

. orientarea exterioara prin care se realizeaza legatura dintre imagine si teren utilizand puncte de control masurate prin metode topografice si cartografice;

. ortorectificare efectiva care permite corelarea elementelor de orientarea interioara si exterioara cu modelul digital al terenului.


Avioanele utilizate in fotogrammetrie

Un avion destinat aerofotografierii trebuie sa fie prevazut cu trape speciale si cu dispozitive speciale pentru fixarea camerelor si a instrumentelor de navigatie. In cazul avioanelor presurizate, trapa este obturata cu un ecran de protectie transparent, suficient de gros pentru a rezista depresurizarii. Acest ecran optic special are si un rol de filtrare, permitand numai trecerea radiatiei electromagnetice in vizibil si infrarosu.

Principalele caracteristici tehnice ale avionului fotogrammetric sunt:

. viteza de zbor;

. plafonul de zbor;

. raza de actiune;

. greutatea.

La bord se monteaza aparate speciale denumite camere aerofotogrammetrice care, spre deosebire de alte aparate de inregistrare fotografica uzuale, au distanta focala constanta. Principala destinatie a camerelor fotoaeriene este furnizarea de fotograme (fotografii pe care se pot face masuratori).


Camerele aerofotogrammetrice clasice

Aparatul fotoaerian (avand un volum de aproximativ 50x70x50 cm) se pozitioneaza in avion astfel incat sa fie cat mai aproape de centrul de greutate al acestuia. Acesta se compune din camera, obiectiv, caseta pentru film, dispozitivul de comanda, sistemul de transmisie antrenat de un motor electric si suportul giroscopic al aparatului.

Camerele aerofotogrammetrice clasice functioneaza cu bobine de film (60 - 120 m lungime) sau, mai rar, cu placi de sticla. Fotogramele pe placi au avantajul ca nu se deformeaza, asigurand in acest mod o mai mare precizie a prelucrarilor. La aparatele fotoaeriene moderne, toate procesele de fotografiere (bobinarea filmului, expunerea, pastrarea intervalului intre expuneri etc.) sunt executate automat, asigurand planeitatea filmului (evitand erorile care pot altera informatia restituita).

In functie de marimea distantei focale a obiectivului, aparatele fotoaeriene pot fi clasificate dupa cum urmeaza:

. cu distanta focala mica (de la 50 la 150 mm),

. cu distanta focala medie (de la 150 la 300 mm),

. cu distanta focala mare (mai mare de 300 mm).

Obiectivele cu distante focale de 50 mm se folosesc pentru fotografierea unor terenuri plane (scari mai mari de 1:10.000), cele cu distante focale de 70 mm, pentru terenuri cu forme de relief diferite (dealuri, ses etc.), cele cu distante focale de 100 - 140 mm, in zone muntoase, iar cele cu distante focale de la 200 mm la 500 mm, pentru aerofotografierea centrelor populate. Daca ne referim la dimensiunea fotogramelor obtinute si la distanta focala a obiectivului utilizat camerele fotogrammetrice pot fi grupate in urmatoarele categorii:

. cu distanta focala de f = 88 mm, f = 152 mm, f = 305 mm pentru fotogramele cu dimensiunile 23 cm x 23 cm;

. cu distanta focala de f = 70 mm, f = 115 mm, f = 210 mm pentru fotogramele cu dimensiunile 18 cm x 18 cm.

Camerele fotogrammetrice cu distantele focale de 88 mm si 70 mm fac parte din categoria camerelor cu obiective super-grand-angulare deoarece deschiderea lor este de 1200-1390. Camerele fotogrammetrice cu distantele focale de 152 mm si

115 mm fac parte din categoria camerelor cu obiective grand-angulare deoarece deschiderea (campul) lor este de 1000-1050. Camerele fotogrammetrice cu distantele focale de 210 mm si 305 mm fac parte din categoria camerelor cu obiective super-grand-angulare deoarece deschiderea lor este de 600-700.

Dispozitive anexe utilizate in aerofotografiere clasica

Aparatul fotoaerian este prevazut cu o serie de dispozitive anexe necesare pentru realizarea acoperirii intre fotograme, inregistrarii unghiului de deriva si determinarii elementelor orientarii exterioare ale fotogramelor. Pentru a asigura inregistrarea pe fotograme a tuturor punctelor terenului din foaia de zbor a avionului, este necesar ca fotografiile sa fie aliniate si sa aiba o acoperire pe banda de 66% si intre benzi de 33 %.

Asigurarea automata a intervalul intre expuneri in scopul acoperirilor longitudinale necesare intre imaginile de pe fotograme se realizeaza cu ajutorul unui dispozitiv numit intervalometru cu care se poate masura si unghiul de deriva.




Camerele fotoaeriene digitale

Camerele aeriene clasice au fost utilizate cu succes in lumea intreaga mai mult de jumatate de secol. Chiar si in perioada actuala nu s-a renuntat in totalitate la acestea. Posibilitatea de obtinere cu foarte mare precizie a coordonatelor spatiale ale punctului de preluare a fotogramei cu ajutorul GPS a schimbat in foarte mare masura modul de preprocesare a datelor primare.

Totusi, desi complexitatea si costurile de dezvoltare a unui nou tip de camera aeriana bazat pe utilizarea senzorilor digitali, sunt extrem de ridicate, in acest an va fi lansata pe piata o camera digitala produsa de LH System (Elvetia, SUA), Carl Zeiss Oberkopfhen (Germania) si Intergraph (SUA) in colaborare cu Centrul Aerospatial German (DLR). Aceasta are caracteristicile camerelor fotogrammetrice clasice dar ofera si posibilitatea inregistrarii de date multispectrale pentru aplicatiile de teledetectie. Se poate spune ca se trece la o noua etapa de dezvoltare a tehnicilor fotogrammetrice si de teledetectie astfel incat acestea sa devina complementare.

Caracteristicile acestei camere digitale corespund solicitarilor in ceea ce priveste campul de vedere, coerenta intre elementele constitutive ale imaginii (pixeli), rezolutia ridicata, precizia geometrica si radiometrica, rezolutia spectrala (numar de canale) si mai ales stereoscopia. In cazul camerelor digitale cercetarile au dus la un compromis intre senzorii CCD liniari (utilizand un plan focal si o singura lentila) si cei "matriciali" (mai multe lentile si planuri focale). Camera produsa de LH Systems, urmare a 30 de ani de cercetari, este dotata cu trei linii in pancromatic situate in planul focal si linii multispectrale aditionale.


Camere fotografice nemetrice

Nu demult, fiind foarte voluminoase si costisitoare, echipamentele fotogrammetrice necesare realizarii unui lant tehnologic complet constituiau o investitie cu o amortizare foarte lenta, dar, o data cu aparitia mijloacelor specifice fotogrammetriei digitale, acestea au devenit abordabile pentru categorii mai diversificate de utilizatori. Progresului tehnic recent i se adauga noi metode simplificate de exploatare care permit chiar si exploatarea fotografiilor preluate cu aparatele fotografice nemetrice de mic format.


Exploatarea fotogramelor

In practica, fotogramele pot fi exploatate individual sau pe cupluri. Atunci cand corectarea distorsiunilor se face pe fotograme izolate, prin fotoredresare, produsele fotogrammetrice rezultate (fotogramele redresate, fotoschemele, mozaicurile sau fotoplanurile) servesc la identificarea elementelor planimetrice (in acest caz ne gasim in cazul fotogrammetriei planigrafice). Fotograma independenta are un continut similar cu cel receptionat de ochiul omenesc in vedere monoculara (totul reducandu-se la detalii planimetrice).


Exploatarea fotogramelor individuale (fotoredresarea)

Pentru ca imaginea unui teren orizontal sa fie obtinuta la o scara omogena pe fotograma, este necesar ca planul cliseului sa fie riguros orizontal in momentul aerofotografierii, dar acest lucru este aproape imposibil in practica aerofotografierii. Eliminarea distorsiunilor generate in acest mod se face prin metode de fotoredresare, adica prin reconstituirea pozitiei reciproce dintre planul cliseului si teren in momentul preluarii fotogramei. Prin redresarea fotogramelor se intelege operatiunea prin care se realizeaza orizontalizarea fotogramelor aeriene si aducerea lor intr-o scara predefinita.

Astfel, se elimina distorsiunile provocate de inclinarea acestora fata de orizontala. Atunci cand este absolut necesar, fotoredresarea se poate realiza in mod aproximativ folosind pozitia inregistrata a bulei nivelei sferice si inaltimea de zbor masurata cu altimetrul.

Cea mai raspandita metoda de fotoredresare exacta, numita si fotoredresarea pe puncte, consta in folosirea coordonatelor planimetrice a patru puncte obtinute prin masuratori specifice reperajului topografic terestru. Daca proiectiile imaginilor punctelor de pe fotograma sunt puse in coincidenta cu corespondentele lor raportate pe o planseta, atunci imaginea proiectata a intregii fotograme este redresata.

In mod analog daca pe planseta se fixeaza o harta existenta si se asigura in mod similar coincidenta cu detaliile corespondente de pe fotograma, atunci imaginea este, de asemenea, redresata.


Exploatarea cuplelor stereoscopice (stereorestitutia)

Atunci cand se exploateaza zona comuna (de acoperire) a doua fotograme succesive (cupluri) cu ajutorul unor instrumente fotogrammetrice specializate ne gasim in cazul stereofotogrammetriei, iar produsul final este planul restituit. Fotogrammetria stereoscopica sau stereofotogrammetria se refera la prelucrarea a doua fotograme pentru care axele de fotografiere au fost paralele, fiind cunoscut si cazul fotogramelor cu axe de preluare convergente (specifice fotogrammetriei terestre).

Stereofotogrammetria se bazeaza pe fotografierea aceleiasi zone de teren pe doua clisee preluate din doua puncte de statie diferite. Este evident faptul ca fiecare punct al terenului trebuie sa fie vizibil in zona comuna (de acoperire) a celor doua clisee.

Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca doua clisee pentru a constitui un cuplu stereoscopic:

. Fotografierea sa fie paralela sau foarte putin convergenta;

. Baza de fotografiere trebuie sa fie calculata tinand cont de departarea fata de subiectul de fotografiat. In general se admite un raport de 1/5 din distanta fata de structura fotografiata;

. Departarea fata de subiectul de fotografiat trebuie sa fie corelata cu scara cliseelor (in cazul fotogrammetriei digitale corelata cu talia pixelului captorului numeric). De fapt, departarea fata de subiect si scara sunt strans corelate;

. Acoperirea longitudinala si transversala (pentru a putea fi restituit un obiect trebuie sa apara pe cele doua clisee ale unui cuplu). Pentru a realiza o cuvertura a unei zone de teren fotogramele trebuie sa asigure o acoperire longitudinala (pe banda) si transversala (intre benzi).

Pentru o exploatare metrica a cuplelor, nelimitata de geometria fotogramelor, trebuie sa se faca apel la stereofotogrammetrie, adica la utilizarea metrica a acestora, in vederea extragerii vizuale, pe baza principiilor stereoscopice, a caracteristicilor reliefului unei zone pentru care prin mijloace specifice a fost obtinut un cuplu stereoscopic.

Aparatele de stereorestitutie permit realizarea de modele virtuale ale terenului cu ajutorul carora sa poata fi desenate contururile, trasaturile terenului in vederea elaborarii de planuri si harti. Cu ajutorul aparatelor de stereorestitutie, obiectele fotografiate pot fi vizualizate nu numai ca reprezentari plane, ci si ca dimensiune spatiala (in relief). Fiecare fotograma este observata printr-un sistem optic independent asa incat fiecare obiect fotografiat cvasisimultan din doua pozitii diferite sa fie perceput concomitent de fiecare ochi in parte. Imaginile sunt combinate obtinandu-se o imagine tridimensionala virtuala. Aparatele de stereorestitutie permit trasarea mecanica in mod continuu a curbelor de nivel, reperul spatial de masurare (marca), fiind ghidata stereoscopic de catre operator. In procesul de stereorestitutie, pentru a trece de la coordonate imagine la coordonate teren, se disting trei etape:

. orientarea interioara (determinata de cunoasterea foarte precisa a geometriei camerei fotogrammetrice),

. orientarea relativa, care se realizeaza cu ajutorul punctelor omologe si a punctului corespondent din teren,

. orientarea absoluta, care se obtine cu ajutorul punctelor omologe deja corelate si a cel putin trei puncte din teren.

Astfel este obtinuta modelarea stereoscopica prin aplicarea ecuatiei de colinearitate a punctelor cunoscute ale terenului si masurate. Se trece, de fapt, de la punctul teren M (X, Y, Z) la doua puncte imagine (x1, y1) si (x2, y2).



NOTIUNI DE FOTOINTERPRETARE


Generalitati

Fotointerpretarea este metodologia de extragere si clasificare a informatiei tematice continute de fotograme sau perechi de fotograme. Aceasta disciplina s-a dezvoltat in paralel cu fotogrammetria. De fapt, fotogramele si cuplele stereoscopice constituie un echivalent analogic optico-mecanic si chimic al sensibilitatii ochiului la lumina, al viziunii stereoscopice si perceptiei optice. Primul obiectiv al fotointerpretarii este utilizarea intensiva a documentelor fotografice si/sau imagine pentru obtinerea si exploatarea informatiei necesare studiilor specifice unor domenii tematice.

Fotointerpretarea este conditionata de acumularea prealabila a unor cunostinte referitoare la realitatea socio-economica si fizica, tipurile morfologice si conditiile specifice unui areal considerat subiect al studiului.

In plan calitativ imaginea fotografica poate fi interpretata cu scopul evidentierii diverselor caracteristici ale mediului de catre specialisti din diverse ramuri ale stiintelor naturii. In plan cantitativ, fotografia aeriana si tehnicile fotogrammetrice multispectrale in vizibil si infrarosu permit masurarea formelor si dimensiunilor terenului cu ajutorul unor instrumente clasice, in vederea elaborarii hartilor si planurilor. Chiar daca progresul informaticii este exponential, folosirea tehnicilor figurative se dovedeste a fi foarte sigura si, in multe cazuri, economica pentru o mare varietate de aplicatii operationale, dezvoltarea acestei tehnologii nefiind, in nici un fel, stopata, in special pentru ca echipamentele specifice analizei numerice sunt, inca, foarte costisitoare, atat din punct de vedere fizic, dar si in exploatare.

Chiar daca fotogrammetria clasica permite masurarea celor trei dimensiuni X,Y,Z, singurele masuratori care se efectueaza sunt bidimensionale. Avantajele utilizarii fotografiei (in cazul nostru fotograma aeriana) pot fi rezumate astfel:

. Este o imagine relativ obiectiva a realitatii la un moment dat.

. Fotografia reda o reprezentare completa a unui obiect (cu exceptia partilor ascunse sau mascate).

. Este un document foarte usor de manipulat, cu o mare fiabilitate in timp (atunci cand sunt luate masuri de arhivare speciale).

. Prin aerofotografiere sau prelevari de fotograme terestre se realizeaza corespondenta dintre obiectul real din teren si imaginea sa (mai mult sau mai putin obiectiva ) de pe fotograma.

. Este posibil studiul obiectelor deformabile, fragile, moi, fara a intra in contact direct cu acestea si fara a le deteriora.

. Prin fotointerpretare, se realizeaza operatiunea inversa prin care se incearca reconstituirea realitati din teren pe baza unor criterii de analiza specifice.

. Evident, fotogrammetria apeland la masuratori indirecte, are si unele inconveniente care se datoreaza, in special, calculelor relativ complexe care impiedica obtinerea rezultatelor in timp real.


Fotografia aeriana se utilizeaza in doua moduri:

. prin metode de fotoidentificare se recunosc obiecte simple vizibile pe fotograma (drumuri, arbori, ape), iar prin fotodeterminare, utilizand principii logice, se recunosc obiecte si fenomene simple;

. prin fotointerpretare se realizeaza o analiza deductiva stabilind relatiile complexe intre obiecte foarte frecvent invizibile pe fotograme (soluri, prezenta apei freatice).

Aceasta analiza conduce la elaborarea de legi de corelare intre obiecte si la o intelegere globala a structurilor mediului si a interactiunilor intre factorii naturali si umani.

Fotointerpretarea face apel la specializarea interpretului, la competenta sa si, mai ales, la experienta sa de teren fara de care nu este posibila obtinere unor rezultate reale. Trebuie tinut seama de faptul ca mai mult de 90% din informatiile pe care le avem despre lumea exterioara sunt receptionate prin simtul vazului. Mecanismul de acumulare a informatiilor despre mediul inconjurator se poate exprima din punct de vedere al succesiunii proceselor astfel:

. receptare;

. perceptie;

. integrare;

. valorificare (prin intelect).

Principii de fotointerpretare

Etapele procesului de fotointerpretare

Fotointerpretarea este realizata, in general, printr-o succesiune de operatiuni constand din:

. pregatire (prezonare);

. confruntarea de teren (recunoastere prealabila, control final);

. sinteza;

. cartografiere.


Pregatirea (prezonarea)

Se incepe cu racordarea hartiilor si fondului de planuri disponibile referitoare la zona de studiu. De asemenea, se pregateste baza fotografica de lucru (asamblarea fotogramelor in fotoscheme sau mozaicuri)

Se efectueaza lectura preliminara pentru a:

. identifica posibilitatile de acces;

. se familiariza cu marile unitati de peisaj sau de teritoriu care pot face obiectul zonarii.


Lectura stereoscopica permite efectuarea unei prime interpretari detaliate orientate catre subiectul de studiu utilizand mijloace de evaluare a structurilor si a texturilor care favorizeaza interpretarea mai avansata.

Se obtine prezonarea insotita de o legenda care sa limiteze posibilitatea de confuzii (incertitudini). Cu aceasta ocazie se localizeaza si puncte care trebuie vizitate la teren (ex. cariere unde se pot face studii de sol sau de structuri geologice). Obiectele neidentificate si incerte se inventariaza pentru a fi si ele vizitate la teren.

Validarea interpretarii la teren

Deplasarile la teren trebuie sa fie efectuate tinand seama de cateva principii de lucru care permit simplificarea:

. Observarea punctuala individuala (lunga si costisitoare);

. Observarea stationara se face dintr-un punct reprezentativ al zonei de studiu (statie). In urma observarii stationare se obtine o reprezentare deseori afectata de limitarile impuse de mascare si de aprecierea perspectiva neconforma cu realitatea;

. Observarea peisajului din mai multe puncte de statie. Prin aceasta metoda se poate face o descriere mai completa a zonei de interes. Totusi, si aceasta metoda de lucru este limitata de mascare si perspectiva care pot insela observatorul, fie el foarte experimentat.

Alte consideratii privind fotointerpretarea

In practica, succesiunea operatiunilor poate varia in functie de anotimp si starea vremii, iar durata procesului de fotointerpretare variaza in functie de:

. tema studiata,

. obiectivele studiului,

. experienta fotointerpretarii.

Perceptia prin fotograme aeriene permite reconstituirea realitatii si o apreciere cartografica foarte putin alterate de perspectivare. Definirea calitativa si cantitativa precisa a obiectelor necesita corelarea cu terenul. Zonele de umbra si zonele supraexpuse afecteaza lizibilitatea elementelor de pe fotograma. Reflexivitatea rocilor de culoare alba provoaca aparitia unor zone foarte luminoase fiind impiedicata discriminarea detaliilor datorita pierderii de contrast. Pentru unul si acelasi detaliu, in conditii meteorologice diferite, interpretarea trebuie adaptata stiind faptul ca solul umed are o culoare diferita, mai inchisa, decat solul uscat.

Pentru a compensa acest handicap, in timpul prelucrarii de laborator, se realizeaza o expunere diferentiata: mai lunga pentru zonele stralucitoare (inchise pe negativ) si mai redusa pentru zonele umbrite (transparente pe negativ).

Rolul culorilor in analiza datelor de teledetectie

Lumina este o forma de energie care se propaga in spatiu sub forma undelor (oscilatiilor) electromagnetice, fiind un caz particular al energiei radiante, mai precis este acea parte a energiei radiante care este capabila sa produca fiintei umane si altor organisme superioare senzatii vizuale.

Energia emisa de soare cuprinde o larga gama de radiatii electromagnetice. Dintre acestea, la suprafata Terrei, dupa trecerea prin atmosfera terestra (care actioneaza ca un filtru), ajunge doar o mica parte, care cuprinde radiatiile vizibile precum si radiatii din zonele invecinate (ultraviolet si infrarosu). Toate acestea alcatuiesc (dupa cum s-a mai aratat in capitolul 1) zona optica a spectrului.

Dintre componentele spectrului radiatiilor electromagnetice, doar acelea apartinand unui domeniu foarte ingust, plasat aproximativ in centrul acestuia, avand valorile esalonate intre 380 si 760 m, produc senzatii luminoase. Ele constituie zona vizibila a spectrului, prezenta lor simultana in cantitati egale, provocand unui observator senzatia luminii albe.

Ochiul uman nu este capabil sa distinga componentele luminii albe, dar, atunci cand printr-un procedeu oarecare, aceasta este descompusa astfel incat radiatiile componente sa ocupe pozitii diferite in campul vizual, organul vederii le diferentiaza prin senzatii diferite de culoare.

Ochiul raspunde simultan tuturor radiatiilor pe care le capteaza; o radiatie de o anumita lungime de unda nu poate fi distinsa dintre celelalte, cu exceptia cazului in care este captata separat. De exemplu, ochiul identifica cu usurinta culoarea verde in spectrul vizibil, dar nu este capabil sa izoleze aceasta senzatie din lumina alba in care acest verde este prezent. Inseamna ca ochiul nu contine o infinitate de categorii de elemente sensibile la culoare, corespunzatoare tuturor radiatiilor apartinand domeniului vizibil al spectrului. Experienta demonstreaza ca totul se petrece ca si cum ar exista doar trei categorii de astfel de elemente, mai precis de conuri corespunzand, in mare, celor trei zone ale spectrului care grupeaza radiatiile albastre (380-500 m), verzi (500-600 m) si rosii (600-760 m). Este suficient astfel sa se amestece in mod judicios fascicole de lumina avand culorile rosu, verde, respectiv albastru (numite culori primare), pentru a realiza sinteza luminii albe. Aceasta teorie este confirmata de faptul ca orice culoare poate fi reprodusa printr-un amestec potrivit de trei fascicole de lumina, fiecare corespunzator culorilor primare.

Fiind un fenomen in intregime cerebral, rezultat din actiunea radiatiilor luminoase asupra ochiului determinand o senzatie asociata viziunii, notiunea de culoare nu exista din punct de vedere material. Culorile pot fi create de interactiunea luminii cu obiectele, fie culorile corpurilor opace (cea mai mare parte a corpurilor din natura), sau ale corpurilor transparente (filtre, filme, diapozitive), fie prin emiterea cu ajutorul unui dispozitiv iradiant (fascicul laser, televiziune).


n cazul corpurilor opace culoarea rezulta din interactiunea luminii cu un obiect. Receptorul (in acest caz ochiul) analizeaza, iar creierul interpreteaza fractiunea de semnal reflectat in directia sa In cazul corpurilor transparente receptorul analizeaza, iar creierul interpreteaza fractiunea de semnal transmisa catre receptor.


Geneza culorilor in natura

Toate senzatiile de culoare pe care le incercam rezulta din modificarea selectiva a luminii albe in natura. Principalele fenomene fizice care stau la originea acestor modificari sunt absorbtia, difuzia, interferenta, dispersia si fluorescenta.


Absorbtia. Majoritatea fenomenelor absorb selectiv o parte din lumina care le intalneste, in sensul ca absorbtia variaza cu lungimile de unda ale radiatiilor componente. Ca urmare, lumina care paraseste materialul (prin reflexie sau transmisie) are o compozitie spectrala diferita de cea incidenta si, fiind perceputa de ochi, produce senzatia unei anumite culori. Un obiect dat va aparea, deci, colorat in culoarea luminii reflectate sau transmise de el.


Difuzia. Culorile in care apare cerul la rasaritul sau la apusul soarelui rezulta datorita aceluiasi fenomen care confera cerului senin culoarea sa albastra: difuzia selectiva a radiatiilor luminoase reflectate in toate directiile de catre moleculele gazelor care alcatuiesc atmosfera. Actionand asupra radiatiilor luminoase, moleculele de aer au influenta in primul rand asupra celor cu lungime de unda mica si destul de putin asupra celorlalte. Difuzate prin reflexie, undele luminoase cu lungime de unda mica dau cerului culoarea albastra. Proportia de unde scurte difuzate este atat de mare incat observatorul nu mai primeste decat o cantitate foarte mica din acestea: fluxul luminos este compus in principal din unde mai lungi, astfel incat soarele apare galben, portocaliu si, in anumite cazuri, in functie de puritatea atmosferei, chiar rosu. Cand aerul este incarcat de praf, fum, picaturi

de apa in suspensie, difuzia isi pierde caracterul selectiv si, actionand asupra tuturor radiatiilor continute in lumina solara, este difuzata lumina alba, ceea ce face ca cerul sa capete un aspect alb, laptos. In absenta totala a atmosferei si deci a difuziei luminii solare, cerul ar parea negru, ca in spatiile intersiderale iar stelele ar fi vizibile la orice ora din zi si din noapte.


Interferenta pe straturi transparente subtiri este rezultatul interactiunii dintre radiatiile reflectate pe ambele fete ale acestora, avand ca efect diminuarea, intensificarea sau anularea reflexiei in functie de faza in care acestea se intalnesc. In lumina alba interferenta are ca rezultat atenuarea selectiva a unor radiatii in functie de raportul dintre lungimile lor de unda si grosimea stratului. Din acest motiv baloanele de sapun si petele de ulei de pe suprafata apei, care reprezinta  variante ale straturilor transparente subtiri, prezinta un aspect multicolor.

Dispersia Formarea culorilor poate proveni, de asemenea, din diferentele de refractie suferite de radiatiile avand lungimi de unda diferite. Lumina alba este astfel dispersata in elementele sale componente, etalate sub forma unui spectru colorat.


Fluorescenta. Radiatiile ultraviolete, deci invizibile, care, absorbite de anumite substante, sunt transformate in radiatii de diferite lungimi de unda din domeniul vizibil, avand culori stralucitoare vizibile in plina obscuritate, provoaca fenomenul de fluorescenta. Imaginea color de televiziune, dar si, foarte important pentru procesarea de imagini de teledetectie, cea obtinuta pe ecranul monitoarelor calculatoarelor, se reconstituie cu ajutorul unor luminofori a caror excitare este produsa nu de radiatii electromagnetice, ci de fascicole de electroni.


Sinteza substractiva a culorilor

In sinteza aditiva s-a pornit de la intuneric iar culorile au fost generate pe rand, adaugand succesiv radiatii diferit colorate pana la obtinerea senzatiei de alb. Exista si o alta metoda, in care punctul de pornire este lumina alba din care se extrag pe rand radiatiile componente. Aceasta metoda poarta denumirea de sinteza substractiva si se bazeaza pe extragerea treptata a componentelor unui amestec de radiatii. Termenul amestec substractiv, folosit uneori, trebuie inteles ca un amestec al efectelor, nu al radiatiilor, ca in cazul sintezei aditive.

Acest mod de obtinere a culorilor se poate realiza experimental amplasand pe o suprafata translucida, iluminata din spate cu lumina alba, filtre avand culorile complementare: galben, magenta (purpuriu) si cyan.

Se constata urmatoarele: la suprapunerea filtrelor cyan si galben apare culoarea verde, filtrele galben si magenta produc culoarea rosie iar cele purpuriu si cyan culoarea albastra. Zona care corespunde suprapunerii tuturor celor trei filtre apare neagra sau gri.

Explicatia aparitiei culorilor noi prin suprapunerea filtrelor se bazeaza pe principiul cunoscut al actiunii filtrelor colorate: un filtru de o anumita culoare retine radiatiile avand culoarea complementara si permite trecerea acelor radiatii care au culoarea sa. Filtrul galben permite trecerea radiatiilor avand culoarea galbena, care sunt compuse din radiatii verzi si rosii. Aceste radiatii intalnesc apoi, spre exemplu, filtrul magenta, care permite trecerea radiatiilor rosii si albastre. Singura radiatie care poate strabate ambele filtre este cea rosie, regasindu-se ca o componenta atat in magenta, cat si in galben. In sfarsit, cand radiatia rosie trecuta prin primele doua filtre ajunge la filtrul cyan, este oprita complet, fiind complementara acestuia.

Sinteza pe cale aditiva a culorilor se afla la baza formarii imaginii de televiziune in culori. Reproducerea fotografica si tipografica a culorilor se bazeaza pe sinteza substractiva. Filtrele fotografice isi indeplinesc diferitele lor functiuni actionand substractiv asupra luminii.

Bibliografie

Mihai Grigore (1994), Aerofotointerpretare geografica, Editura Fundatiei

Romania de Maine, Bucuresti.

I. Donisa, M. Grigore, I. Tovisi (1980), Aerofotointerpretare geografica, Editura

Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

M. Zegheru, M. Albota (1979), Introducere in teledetectie, Editura Stiintifica

si Enciclopedica, Bucuresti.

M. Zegheru, M. Albota (1982), Teledetectia si aplicatiile ei, Editura Stiintifica

si Enciclopedica, Bucuresti.






Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright

dezvoltare

Fotografie




Referate pe aceeasi tema


Regia iluminarii
Tehnica iluminarii
Operatiuni din timpul fotografierii - stabilirea parametrilor aparatului de fotografiat
Imagini reprezentative ale istoriei secolului XX
Aparatul fotografic
Fotografierea interioarelor si Portretul - iluminarea interioarelor
Genuri de fotografie - directia de fotografiere, directia luminii si elementele secundare
Fotografierea digitala - lucrare de laborator
Aparatul de fotografiat DSLR (digital single-lens reflex)
Operatiuni premergatoare fotografierii - cunoasterea buna a aparatului



Ramai informat
Informatia de care ai nevoie
Acces nelimitat la mii de documente, referate, lucrari. Online e mai simplu.

Contribuie si tu!
Adauga online proiectul sau referatul tau.