Nivelul geocomplexelor - tipologia peisajelor geografice, ierarhizarea teritoriala (taxonomica) a peisajelor

1. Semnificatie si continut

Geocomplex, peisaj, landsaft, invelis landsaftic. Geocomplexul reprezinta o grupare teritoriala de elemente, procese si fenomene a caror specificitate de combinare si interactiune se reflecta in specificitatea trasaturilor sale fizionomice. Nivelul geocomplexelor este rezultatul integrarii spatio-temporale a unitatilor teritoriale de diferite tipuri si diverse structuri, marimi, forme, functii, fizionomii etc. Respectivelor unitati teritoriale le-au fost atribuite denumiri precum: complex (teritorial) natural, complex fizico-geografic, geocomplex, complex geografic, geosistem s.a. ; cel mai raspandit si frecvent utilizat este, totusi, termenul peisaj (fr.) si echivalentii sai lingvistici, landschaft, (cuvant german preluat, ca atare, in rusa si in alte limbi, inclusiv romana), landscape (engl.) s.a. Din acest termen au fost derivate notiunile de landsaftosfera sau invelis landsaftic pentru a desemna geosfera integratoare rezultata prin asocierea globala a unitatilor landsaftice (a peisajelor) de diferite ordine de marime. Acelasi sens il are si nivelul geocomplexelor teritoriale.

2. Peisajul ca structura geografica integrata

Patru acceptii principale: peisaj "natural", "umanizat", "sistemic" si "perceptual". Peisajul constituie unul dintre conceptele "cheie" privind unitatile teritoriale geografice (alaturi de cel de "regiune"). Primele acceptii ale termenului, promovate (la inceputul secolului XX), mai ales, in geografia germana si sovietica, erau caracterizate prin accentul pe pus pe latura exterioara, fizionomica si pe continutul sau exclusiv natural (A. Hommeyer, K. Bürger, S. Passarge, L.S. Berg s.a.). Termenul era utilizat pentru a desemna o unitate teritoriala cu fizionomie specifica impusa catre de factorii fizico-geografici. Pe parcurs, omul trece in centrul atentiei pe considerentul ca este principalul agent transformator al landsaftului natural in "landsaft culturalizat" (O. Schlüter, 1907) sau chiar producator de "peisaje culturale" ce se succed celor naturale (C. Sauer, 1925).

Progrese semnificative in aprofundarea notiunii s-au realizat, pe parcursul deceniului sapte, in geografia germana, ex-sovietica si franceza, prin preluarea si valorificarea conceptelor sistemice (K. Troll-1939, V. B. Soceava-1963, V. Isacenko-1975, G. Bertrand-i968, R. Brunet-1968, J. F. Richard-1975 s.a.). Drept urmare, s-au impus preocuparile de a descrie valentele structurale si functionale ale geosistemului, in calitatea lor de "suporturi" si "surse" ale laturii fizionomice (imagistice), si de a le integra intr-un concept totalizator (peisajul), de larga cuprindere. 

La inceputul la sfarsitul anilor `80, in contextul afirmarii spiritului postmodernist in stiinta, asistam la reinnodarea traditiei "imagistice" (fizionomice) a peisajului insa, dintr-o noua perspectiva. Aceasta implica evaluarea peisajului prin examinarea reactiilor subiective generate de catre "locuri" asupra oamenilor (topofilie, topofobie s.a).

Notiunea de peisaj. G. Bertrand (1968) definea geosistemul drept "portiune din spatiu, caracterizat printr-un tip de combinare dinamica, deci instabila de elemente fizice, biotice si antropice care, reactionand dialectic intre ele, formeaza unitati teritoriale -peisaje- ce evolueaza in bloc, atat sub efectul componentelor constituente, cat si sub efectul dinamicii fiecaruia separat".

Acelasi autor precizeaza ca individualitatea peisajului are la baza interactiunile stabilite intre trei componente principale: potentialul ecologic (suportul ecologic), exploatarea biologica (comunitatile organismelor vii) si actiunea antropica (activitatea sociala). Ele asigura dinamica comuna a geosistemului exprimata, fizionomic, printr-un anumit tip de peisaj.

Potentialul ecologic, prin caracteristicile rocilor, reliefului, climatului, apei din sol etc., conditioneaza  sau influenteaza viata organismelor astfel incat fiecarui tip de potential ecologic ii corespunde un anumit tip de exploatare biologica (ce include asociatii vegetale (padure, faneata, stepa etc.), soluri, biocenoze s.a.; Ambele componente structurale intretin relatii reciproce cu factorii antropici. In functie de natura lor, relatiile pot fi de echilibru (biostazie), respectiv dezechilibru (rhexistazie).

Adeseori, dinamica unui element component poate fi diferita de dinamica ansamblului si atunci, modificarea raporturilor dintre componenti, impune o noua tendinta dinamica exprimata prin modificarea peisajului. Geosistemele pot evolua intre doua stari definitorii: biostazie (relatii de echilibru intre suportul ecologic si exploatarea biologica, stabilitate morfo-structurala a componentilor) respectiv, rhexistazie (relatii de dezechilibru intre componenti determinate de cauze naturale sau antropice; ele determina degradarea suportului ecologic si/sau a exploatarii biologice, efectele transmitandu-se apoi, reciproc, intre toti componentii.

Referat: Sistemul circulator la om - inima, vasele de sange Proiect: Ierarhia organizarii biomoleculare

Sintetizand formularile mai frecvent vehiculate, putem defini peisajul geografic drept, unitate teritoriala, de dimensiuni variabile, caracterizata prin trasaturi specifice, conferite de relativa omogenitate structurala, functionala si fizionomica, rezultata dintr-un anumit mod de integrare (combinare) a geocomponentilor. In relatie cu aceasta formulare, sunt utile, cel putin, trei sublinieri. Prima, se refera la faptul ca exceptionala diversitate peisagistica a invelisului geografic, are drept premisa principala, posibilitatile, practic nelimitate, de combinare intre geocomponenti si intre starile acestora. A doua, deriva din faptul ca, intotdeauna, in matricea geocomponentala a peisajului, se disting unul sau doi componenti, rareori mai multi (sau parametri ai acestora), ce isi asuma calitatea de factori.. Factorii, sunt acei geocomponenti, susceptibili sa dobandeasca rol coordonator care polarizeaza anumite stari si directioneaza procesele definitorii, punandu-si astfel, amprenta asupra atributelor structurale, functionale si indeosebi, fizionomice. De aici, rezulta al treilea aspect: tocmai trasaturile impuse mai pregnant de catre factorii coordonatori, servesc, de obicei, drept criterii pentru denumirea si clasificarea tipologica a peisajelor.

Tipologia peisajelor geografice. In cadrul oricarei categorii tipologice, vom sesiza factorul (factori si/sau parametri) ce ii confera specificitate: peisaj de munte, deal, campie s.a (relief-altitudine-fragmentare s.a.); peisaj lacustru, marin, oceanic, glaciar, deltaic, lunca (apa, apa-relief, apa-temperatura, debit lichid-debit solid-viteza, vegetatie-nivel freatic s.a); peisaj de padure, stepa, savane, mangrove, de desert etc. (vegetatia-apa, apa-temperatura); peisaj agrar, industrial, rural, urban, minier, turistic, cultural, religios etc. (omul si diversele forme ale actiunilor si trairilor sale) s.a.m.d.   

Ierarhizarea teritoriala (taxonomica) a peisajelor. Peisajele geografice pot fi analizate sub aspect structural, functional si fizionomic, ca entitati in sine, fara a se tine seama de circumstantele localizarii spatiale concrete si de relatiile cu peisajele invecinate. Demersul tipologic (mai sus amintit), este necesar, util, dar nu si suficient, intrucat peisajul este o realitate globala, alcatuita din nenumarate peisaje, de ordin regional si local, a caror dispunere spatiala reciproca nu este deloc intamplatoare. Dimpotriva, ordonarea spatio-temporala, taxonomica sau relationata, a tipurilor de peisaje are implicatii teoretice esentiale din perspectiva cunoasterii lor.

Prin urmare, se pune problema delimitarii, definirii si denumirii fiecarei categorii de unitati teritoriale care, dinspre mic spre mare, dinspre simplu spre complex, dinspre un nivel oarecare spre un nivel superior s.a.m.d., se integreaza in unitatea de anvergura globala: invelisul geografic. Pentru exemplificare, prezentam ierarhizarea propusa de G. Bertrand (1968, modificata de I Mac, 1990). In cadrul acestui sistem taxonomic, discontinuitatile climatice si structurale impun delimitarea spatio-temporala a unitatilor de rang superior (macronivele), iar cele biogeografice si antropice pe a celor de rang inferior (micronivele). Sub aspect taxonomic, peisajul este unitatea teritorial-functionala de baza, ce subordoneaza subunitati tot mai restranse si omogene geocomplex, geofacies, geotop) care se integreaza, la randul lor, in unitati teritoriale supraordonate (domenii, regiuni, zone).

Macrounitati de peisaj. Macronivelele poseda o mai mare stabilitate structurala, morfologica si functionala si, prin aceasta, impun configuratia generala a invelisului geografic. Sunt reprezentate, in ordinea descrescatoare a marimii, prin urmatoarele unitati de peisaj (fig. 6):

(I) zona, respectiv categoria de unitati de mare extensiune spatio-temporala, cu dispunere latitudinala, individualizate ca urmare a efectelor legii zonalitatii; de ex. zonele climatice, biogeografice, peisgistice etc. in succesiunea cunoscuta intre ecuator si poli;

(II) domeniu, reprezentand mari unitati de platforma si geosinclinal, vadit diferentiate prin natura diferita a suportului ecologic datorita caracteristicilor structurale, orientarii fluxurilor de materie etc.; de ex. sistemele majore, montane (domeniile caledonian, hercinic, alpin etc.), de podis si campie (platforma est europeana, feno-scandica s.a.);

(III) regiunea naturala, individualizata printr-o structurare mai diversa in care determinarile reliefului si climatului sunt, totusi, dominante; de ex. regiunea alpina, musonica, carpatica etc. ;

Microunitati de peisaj. Micronivelele peisajului consta in urmatoarele unitati de referinta (in ordine crescatoare):

(I) geotop-unitatea cea mai mica ca intindere (de regula, sub 1km²) si remarcabil omogena, constituita prin conlucrarea unei portiuni restranse a substratului (roca, relief, sol) cu un alt component fizic (apa, aer) sau biotic (planta, fitocenoza etc.); de ex. lapiez, crov, dolina, mal de albie, renie, duna de nisip, depresiune interdunala, o constructie etc.

(II) geofacies-unitate dezvoltata in medie pe 1-10 km², care reuneste mai multe geotopuri intr-o fizionomie mai larga, dar unitara, datorata acelorasi conditionari genetico-evolutive; de ex. un sector de versant, fruntea sau podul terasei fluviale, asocierea duna-interduna, satul, in raport cu comuna, cartierul, in raport cu orasul etc.

(III) geocomplexul (Mac, I., 1990, geosistem, la Bertrand), unitate rezultata prin asamblarea la un nivel superior al geofaciesurilor ce are, pe langa diversitatea mare de compozitie si o intindere spatiala relevanta (peste 10 km²); de ex. geocomplexele de lunca, de terase fluviale si de versant, ce alcatuiesc peisajul de vale; formele de endo si exocarst ce alcatuiesc peisajul carstic; localitatile rurale ce alcatuiesc peisajul rural, similar cele urbane, categoriile de parcele cultivate ce edifica peisajul agricol s.a., pot fi considerate "geocomplexe".