"amintiri din copilarie"

"AMINTIRI DIN COPILARIE"

Opera de maturitate artistica a scriitorului, a fost publicata in ''Convorbiri literare''. Primele doua parti au aparut la 1 ianuarie si, respectiv, la 1 aprilie 1881; partea a treia a aparut intre 1882-1883, iar partea a patra, postum, in 1892.

Cartea este un roman al vietii inocente, proiectata intr-un spatiu dominat de traditii si obiceiuri fixate in timp, satul moldovenesc de munte de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Creanga nu are de spus mai mult despre copilarie ca altii, dar o spune mai altfel incat ''chiotul lui este mai plin, suna ca o voce minunata, distinsa intr-o grota.'' ( G. Calinescu)

''Amintirile din copilarie'' sunt impartite in patru capitole distincte, cu povestiri independente, dar care au o unitate deplina. Asta inseamna ca diferitele episoade ale cartii decurg unele dintr-altele, scriitorul povestind, la persoana I, si dintr-o perspectiva subiectiva, intamplari ale propriei vieti.

Procedeul compozitional folosit este cel popular, ''al povestirii in lant sau al povestirii in rama, aplicat cu totul spontan''. (Ion Rotare)

In structura romanului vom putea descoperi doua dimensiuni: evolutia spirituala a lui Nica, pus de autor sa se initieze in stiinta de carte si atmosfera patriarhala a satului moldovenesc si a institutiilor sale: scoala, familia, biserica, armata, reconstituita obiectiv, fapt ce rezulta chiar din marturisirea autorului: "vreau sa-mi dau sama despre satul nostru, despre copilaria petrecuta in el si asta-i tot".

"Amintirile" nu sunt alta decat o galerie de tablouri vazute toate intr-o veselie. "Amintiri din copilarie" este romanul copilariei, al "copilului universal", un roman al formarii, idee sugerata si prin titlu, scriitorul selectand amintirile semnificative-nearticularea substantivului "amintiri" fiind sugestiva in acest sens. Fara a respecta strict ordinea cronologica, Creanga povesteste istoria unei copilarii in mediul taranesc, de la primii ani de scoala si de viata, pana la despartirea de vatra satului. Eroul Nica este urmarit in multe intamplari care-l formeaza ca om. "Amintirile" sunt, in conceptia lor, niste "amintiri", adica un numar de intamplari din copilarie. Universalitatea copilariei ar consta in aceea ca, in opozitie cu restul vietii, in care omul e stapanit de griji, ea ingaduie nelimitat puiului de om ''sa zburde'', adica sa n-aiba grija de nimic si de nimic sa nu-i pese, decat . sa-i mearga toate ''dupa plac''; ceea ce nu inseamna decat sa fie: ''sanatos, sa manance si sa se joace'', dupa pofta. Copilului trebuie sa aiba cine sa-i poarte de grija. Tocmai de aceea poate el zburda nepasator, cum ii e nevoia, pentru ca mama si tata poarta grija si pentru el. Nica a lui Stefan a Petrei Ciubotariul din Humulesti e universal reprezentativ pentru toate grijile parintilor si ale lumii care trec deasupra lui fara sa-l atinga, chiar daca o parte din ele le afla si le pricepea. Nici un copil din ''Amintiri'' nu e orfan, bolnav, sarac, oprit de parinti de la joaca. Pataniile lui Nica lui Stefan si ale tuturor tovarasilor sai de joaca, cum sunt relatate in ''Amintiri'', nu pot fi decat patanii ale copiilor de pretutindeni.

"Amintiri din copilarie" reprezinta pentru Creanga, si pentru opera sa, momentul de varf al geniului sau creator, dupa cum afirma si George Munteanu, in ''Introducere in opera lui Ion Creanga'' : ''unde Creanga a apucat sa se intreaca si pe sine insusi - o presimte oricine - e in "Amintiri din copilarie" ; aici epitetul de clasic si se potriveste si in sensul antic al termenului, si in acela sustras oricaror determinari temporale sau de alta natura. Titlul operei e cat se poate de impropriu, iar posibilele motive ale genezei acesteia au ramas in obscuritatea, ocolite fiind - daca nu ignorante - de fervoarea investigativa .''

Mama, tatal, fratii, bunicul si bunica, matusile si megiesii cresc din esenta lor morala, cu insusirile si defectele fundamentale ale taranului legat de realitatile tangibile ale satului si profesiei. Creator de tipuri, Creanga va aplica aceeasi observatie, calma si muscatoare, asupra colegilor, prietenilor, dascalilor, asupra popilor poetizandu-i numai in potenta imaginatiei, tinzand spre epos. "Amintirile" sunt o epopee a satului si o atitudine a sensibilitatii, o acceptare a vietii, in ecourile ei, profund umane, cu filozofia ei resemnata. Oamenii lui Creanga sunt vii ca viata, schimbatori ca ea, naturali ca radacinile ei, de care nu se pot desprinde. Ion Creanga este autentic, fiindca este firesc, este clasic, fiindca este nuantat in omenesc si este mereu proaspat, fiindca intuitiile lui sunt insasi intuitiile naturii omenesti. Fantezia, curiozitatea, instinctul libertatii, sentimentul nostalgici pentru sat si parinti, sunt tot atatea intuitii etice, tot atatea caractere permanente ale sufletului infantil. Satul ca realitate sociala si sufleteasca, taranul ca expresie a lui, fie matur sau copil, se contureaza in "Amintiri" cu o mare forta plastica. Experienta de viata a taranului este incadrata in cateva realitati care sunt structurate in traditiile satului, in celula familiei, in scoala si biserica. Amintirea obsedanta a Smaranditei, vanitatea barbateasca a tanarului catihet, admirat de fetele satului, cand canta "Ingerul a strigat", ca si ecoul cimiliturii ''Tunsul felegunsul'' , l-au tulburat ori l-au jignit in substratul lui de flacau caruia a-nceput "sa-i miroase a catrinta". La maturitate, mai vede in amintire cand "Smarandtta incepe a ma fura din cand in cand cu ochiul", in scoala de la Humulesti, iar din amarnica ei patimire de pe urma "Sfantului Neculai", i-a ramas imaginea feminitatii ei, cand "sedea cu mainile la ochi si plangea ca o mireasa, de sarea camesa de pe dansa".

Secretul popularitatii "Amintirilor" , intre toate varstele de cititori , este omenescul figurilor si sentimentelor evocate; este un fel de poezie veridica a vietii, care se degaja dintre fapte si psihologii. Creanga exprima acel echilibru clasic dintre aspiratie si posibilitatea de realizare, pe care-l naste structura milenara a satului si orizontul lui moral de un precis contur. Dincolo de sat si de lumea lui specifica incepe targul si mahalaua, in care Creanga, pasind peste copilaria si adolescenta lui rurala, devine el insusi un tip pitoresc, erou de roman si prilej de zeflemea pentru oraseni. Sufletul lui de taran are o rezerva etica, in substructia lui; ea va ascunde pe ruralul naiv, scotand in lupta vietii pe mucalit si pe viclean, cu falsa lui modestie, cu vorbirea in ''parabole'' satirice, cu trasnaile lui neconformiste, fata de autoritate, in genere, si de cea bisericeasca mai ales.

Observatia substantiala este exacta in ''Amintiri'', dar cu totul superficiala. Smaranda, aceasta eroina spune cateva ocari obisnuite la tara si atat. Ii lipseste desfasurarea psihologica trebuitoare spre a trai ca o creatie de adancime. Dar este adevarat ca in totalitatea lor ''Amintirile'' respira autenticitatea, ceea ce insa n-ar fi de ajuns ca sa avem o opera literara. Despre stil nu putem iarasi vorbi, caci ''Amintirile'' nu sunt scrise, ci spuse, problema stilului reducandu-se si ea la o chestiune de autenticitate. Povestitorul, prin judecatile asupra lumii dinafara, se caracterizeaza obiectiv numai pe sine. Mai sunt in ''Amintiri'' si alti eroi care vorbesc si care se definesc prin cuvant dupa legile teatrului. Aceste personaje sunt jucate tot de povestitor, incat in rolul lor intra continutul obiectiv, dar si interpretarea de actor a povestitorului, care e o nota din continutul subiectului insusi. Cu alte cuvinte, totul este in cele din urma un lung monolog, valabil prin cat exprima dramatic din sufletul vorbitorului. Creanga descopera in modalitatea narativa a naratiunii la persoana I si in stilul literaturii personale un mijloc de a-si exprima fiinta interioara, experienta omului si personalitatea scriitorului intalnindu-se in actul scrisului. Trecutul este reconstituit pe doua cai : una parcursa de eul narator si cealalta de eul erou. Aceste doua cai nu pot fi separate, deoarece experienta furnizata de eul erou este obiectul de reflectie si conditie a verificarii gandirii eului narator; iar gandirea constituie un rezultat al interpretarii experientei directe din spatiul amintirii. Creanga nu-si povesteste copilaria in chip metodic: din amintiri selecteaza pe cele ramase in suflet, facand sa defileze prin fata cititorului tablouri pline de viata ce stiu pe rand, sa inveseleasca si sa emotioneze. Faptele traite, secventele evenimentiale, tin cont mai putin de modul narativ cronologic, organizarea lor fiind facuta prin prisma eroului. Aceste secvente realizeaza un colaj fara a fi legate unele de altele, naratorul nemaifiind nevoit sa intervina. Ele nu mai analizeaza sau explica legatura dintre evenimente, lasand faptele sa vorbeasca. Creanga manifesta o dorinta vie de a retrai in timpul si spatiul rememorat, afirmandu-se ca un joc perpetuu intre viziunea eroului subiectiv si cea a naratorului obiectiv. Modalitatea obiectiva este manifestata prin observarea evenimentelor din perspectiva eului narator, ar fi realitatea subiectiva, prin trairea evenimentelor, a actiunilor, de catre eul erou. Momentul scriiturii este marcat de tonul nostalgic al aducerilor aminte, soptite cu glas tremurat de insusi autorul ''caci sprintar si inselator este gandul omului, pe ale carui aripi te poarta dorul necontenit si nu te lasa in pace, pana ce intri in mormant! Insa vai de omul care se ia pe ganduri! Uite cum te trage pe furis apa la adanc, si din veselia cea mai mare cazi deodata in uracioasa intristare!''

In ''Amintiri din copilarie'' autorul este povestitor. Textul este o autobiografie literara; copilaria este evocata de naratorul matur. Autorul si personajul sunt instante de discurs identice. Astfel se poate afirma ca in ''Amintiri'', faptele sunt prezentate de un povestitor, pentru ca este profund implicat in ceea ce povesteste.

Textul debuteaza cu un dialog intre povestitor si cugetul sau. Initiativa dialogului o are cugetul. Copilul reprezinta cugetul maturului care simte nevoia regasirii de sine. Autodefinirea se poate face numai prin redescoperirea universului primar, initial. ''Amintirile'' au scopul de a valoriza psihologic si social gesturile de initiere ale individului. Este prezentat procesul devenirii dinspre un ''bot cu ochi'', de la o ''bucata de huma'', spre fiinta care detine logosul-'' asurzesti lumea cu taraniile tale''. Taraniile sugereaza introspectia. Insul uman este puternic valorizat; este un microcosmos.

In ''Amintiri din copilarie'', cuvantul cheie este un substantiv propriu, ''Humulesti''. Descrierea are trei paliere: satul ca realitate geografica, realitate istorica si structura umana. Descrierea se face din perspectiva circulara. Amintirea il situeaza pe povestitor in centrul acestui spatiu. Imaginile artistice care alcatuiesc tabloul sunt preponderent vizuale. Humulesti este caracterizat prin trei epitete, raportat la celelalte sate. Humulestiul nu este un ''sat laturalnic, mocnit si fara privelistea lumii'', ceea ce il unicizeaza. Descrierea geografica a satului debuteaza cu prezentarea vecinatatilor: din sus de Humulesti sunt Vanatorii Neamtului, din jos vin satele Boistea si Ghindaoani, inspre apus miaza-zi vin manastirile Agapia, Varaticul si alte sate. Locurile se individualizeaza fie printr-un sistem de mentalitati, ''oamenii din aceste sate nu stiu ce-i judecata'', fie prin ocupati: ''vestiti pentru teascurile de facut oloiu; Codrenii cu morile de pe Nemtisor si piuale de facut sumanii'', fie prin obiceiuri: ''mai mult de jumatate, dupa ce-si scapa caciula pe balta'', zice: ''Sa fie de sufletul tatei'', integrate in text prin propozitii atributive explicative. Constructia ampla a frazelor, cu multe propozitii principale, fiecare insotita de cate o atributiva, nu are rolul de a oferi o prezentare amanuntita a locurilor. Fiecare dintre acestea se individualizeaza prin cateva trasaturi definitorii. Sugereaza in schimb dinamica trecerii in revista a imprejurimilor Humulestilor. Punctul central al geografiei este Cetatea Neamtului. Vecinatatile exista numai prin raportare la centru, in acest context, satul Humulesti, si sunt prezentate numai cu scopul de a sublinia unicitatea locului.

Descrierea realitatii geografice si umane este intrerupta de un fals respiro, printr-un monolog al povestitorului, care formuleaza in mod explicit dorinta de autodefinire: Dar asta nu ma priveste pe mine . vreu sa-mi dau sama despre satul nostru, despre copilaria petrecuta in el, si asta-i tot. Sunt concentrati aici termenii introspectiei: apartenenta la un spatiu, la o comunitate umana si trecutul. Enuntul final al monologului: ''si asta-i tot'', motiveaza rememorarea sub aspectul definirii sinelui. Sintagma ''sa-mi dau seama despre satul nostru'', anticipeaza argumentele prin care se va sublinia in continuare unicitatea satului, mult mai puternice decat precedentele.

Se prezinta in continuare nu atat o realitate istorica, cat excelenta istorica a locurilor. Enumerarea personalitatilor istorice care au trecut prin acele locuri este un mod de ilustrare a excelentei. Adjectivul pronominal relativ ''cati'' ( Cati domnitori si mitropoliti s-au randuit . ) , care denumeste in plan gramatical cantitatea, dar care primeste aici valoare stilistica a calitatii, devine tot un atribut al excelentei. Atributul adjectival cati /cate determina personalitati religioase ( mitropoliti, fete bisericesti ) , personalitati politice ( domnitori, fete politice ) , dar si oameni obisnuiti vazuti din perspectiva dramei, una de natura afectiva ( cate inimi purtate de dor ) , alta de natura existentiala. Humulesti este spatiul intermediar intre profan si sacru, ceea ce reprezinta argumentul cel mai important al excelentei. Frecventa termenilor care denumesc religiosul indica importanta sentimentului religios pentru spatiul rural.

Rememorarea se face printr-o privire circulara. Ideea este sustinuta de timpurile verbale. Geografia este anuntata prin verbul ''vin'', timpul prezent. Istoria este marcata prin verbe la perfect compus. Pentru factorul politic si religios verbul este ''s-au randuit''. El sugereaza asezarea intr-o ordine prestabilita. Pentru oamenii obisnuiti, verbul este ''s-au purtat''. Pentru oamenii care au trait drame, verbul este ''a trai'', insa suferintele lor sunt marcate de doua epitete, ''zdrobite'' si ''ratacite''.

Autorul este un povestitor fiindca recuperarea trecutului echivaleaza cu recuperarea sinelui ca identitate apartinand unui anumit spatiu. Humulesti este un sat exemplar si exemplaritatea lui se transmite si povestitorului.

Ca orice scriere ce se dezvolta pe dimensiunea pactului autobiografic, ''Amintiri din copilarie'' propune distinctia intre cei doi actanti, eul narator si eul erou, chiar daca personajele, locurile, obiectele sunt prezentate in discurs din perspectiva celui care priveste, observa, cunoaste, participa la evenimente; personajul-obiect al ''Amintirilor'' devine agent al naratiunii: ''Nu mi-ar fi ciuda incaltea, cand ai fi tu ceva si te miri unde, imi zice cugetul meu, dar asa, un bot cu ochi ce te gasesti, o bucata de huma insufletita din sat de la noi, si nu te lasa inima sa taci; asurzesti lumea cu taraniile tale!''

In ''Amintiri din copilarie'' forta narativa a lui Creanga atinge sublimul. Autorul isi pastreaza placerea de a glumi permanent, privind totul dintr-o perspectiva care amuza, exagerand, ironizand, autopersiflandu-se. Substanta cartii e valoroasa, pura, autentica, prin trei parametri: social, desi documentar, etnografic ( aflam detalii de viata sociala despre satul moldovenesc de munte din a II-a jumatate a secolului al XIX- lea ) , psihologic , ( prin fixarea trasaturilor mobilitatii sufletesti ale copilului ) ; estetic - cel mai important - ( de arta literara fara repros ) , avand aura lirismului evocarilor si nostalgia lucrurilor si oamenilor, imbinata cu atitudinea de umor de sursa taraneasca ( traducand o intelepciune batraneasca, milenara, deportata si subtila, rafinata ).

Exista intre narator si eroul naratiunii lui Creanga o diferenta de varsta si de experienta care autorizeaza pe primul sa-l trateze pe cel de-al doilea cu o superioritate, uneori ironica: ''Ia am fost si eu pe lumea asta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cu minte pana la treizeci de ani si nici bogat pana la patruzeci de ani nu m-am facut.!'' Genul reconstituirii in sens larg memorialistic a propriei existente resimtita ca vrednica de a prezenta un anume interes pentru urmasi, e foarte raspandit in literatura. ''Amintirile'' lui Creanga sunt cu totul altceva. Nu poate fi vorba de o reconstituire cu pretentii de obiectivitate stiintifica si cu o anumita destinatie utilitara de mai tarziu, ci este pura. Chiar daca, prin sine, majoritatea figurilor sunt atestabile istoricesti, chiar daca exista o functie existentiala a ''Amintirilor'', Creanga nu procedeaza disociativ ca un monograf, ci asociativ, ca un artist, ca un poet epic al evocarii.

La inceputul fiecarei ''Amintiri'', Creanga vrea sa descrie satul, casa parinteasca, mediul. Descriptia este insa foarte saraca, mai mult o definitie: ''sat mare si vesel'', ''in toata puterea cuvantului'', ''biserica frumoasa''. Doar vuirea satului de vatale aduna o sugestie de activitate rurala. Pentru atata saracie de note, expresia lui Creanga este umflata, si totusi, tocmai acea inutilitate verbala este continutul. Aici nu e vorba nici de Humulesti, nici de biserica din sat, ci de eroul principal al acestei compuneri dramatice, care-si incepe monologul. ''Dragalita Doamne'', ''nu stiu altii cum sunt, dar eu . '' , ''parca-mi salta si acum inima de bucurie'', ''Doamne, frumos era pe atunci . '', sunt un soi de efuziuni lirice, care formeaza nota verbala a personajului, stilul lui substantial. Eroul-actor se caracterizeaza singur. Continutul obiectiv neavand decat o insemnatate secundara, este greu din punct de vedere critic de a justifica valoarea scrierii. Nu se poate masura monologul nici cu legile teatrului, fiindca din teatru este numai gestul verbal, lipsind insa actiunea propriu-zisa. Un povestitor se impune practic doar prin realitatea hazului sau, controlat de generatii felurite, ca si talentul unui actor. Farmecul lui Creanga se dovedeste inanalizabil, ca si farmecul poeziei eminesciene, unde nici ideea in sine, nici muzica in sine nu explica nimic. Tot textul ''Amintirilor'' este distribuit monologic si dialogic la povestitor ca erou subiectiv si la personaje ca eroi obiectivi, jucati insa de povestitorul insusi. Sunt mai valoroase partile cu o umoare verbala mai vie, mai inveterata.

''Amintiri din copilarie'' este de un farmec de neegalat. Autorul matur ne vorbeste despre ispravile unui copil de 13-14 ani, trecute demult, dar devenite extraordinare prin negura vremii. Copilaria apare, sub pana humulesteanului, ca un taram al bucuriei si al inocentei, lipsita de griji, jocul fiind acum cea mai mare desfatare. Intamplarile sunt reprezentate scenic, iar autenticitatea trairii merge pana la identificarea cu personajele, pentru ca autorul regizeaza scenele sau participa la jucarea lor. Prin Nica al lui Stefan a Petrei, Creanga, isi ''joaca rolul sau de copil si ne invita, cu bonomie, sa gustam farmecul varstei de aur a omului din totdeauna si de pretutindeni'' . (G. Calinescu)

Plecand de la folclor, Creanga a reusit sa ridice proza romaneasca din secolul trecut pe culmi nebanuite. Valorificand limba omului simplu, el o ridica la un nivel neegalat, dovedindu-se un artist profund original.

Ni se infatiseaza, bunaoara, un erou: ''Si parintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic si cu bunatate mai era!'' E mai mult o efuziune decat o caracterizare. Personajul nu traieste plastic. Dar hazul monologic al lui Creanga este real. Iata scoala: '' In alta zi ne trezim ca iar vine parintele la scoala cu mos Fotea, cojocarul satului, care ne aduce dar de scoala noua un dragut de biciusor de curele, impletit frumos''. Linia descriptiei e stearsa si insuficienta. Elementul literar este reprezentat aici prin ''dragut de biciusor'' si alte indulciri de acestea, care ne aduc aminte ca avem in fata noastra pe Creanga. Tot ce e mai indiscutabil, viu, apartine monologului:

'' . Mai !!! s-a trecut de saga, zic eu in gandul meu; inca nu m-a gatit de ascultat si cate au sa mai fie ! Si unde n-a inceput a mi se face negru pe dinaintea ochilor si a tremura de manios . Ei, ei ! acu-i acu. Ce-i de facut, mai Nica ! imi zic eu, in mine. Si ma uitam pe furis la usa mantuirii si tot scaparam din picioare, asteptand cu neastampar sa vie un lainic de scolar de afara, caci era porunca sa nu iesim cate doi deodata ; si-mi crapa maseaua-n gura, cand vedeam ca nu mai vine . ''

Precum se vede, nu exista ''proza'' in ''Amintirile'' lui Creanga. Partea naratorului este un monolog care cuprinde foarte putina observatie si mai mult judecati despre lucruri si exclamatii. Aceasta parte este expresia autorului insusi, si ea trebuie interpretata, spusa cu glas tare, ca orice compunere facuta sa fie auzita. Acesta este motivul pentru care, constient sau nu, Creanga citea tare si suna mereu frazele. El concepe compunerile sale scenic.

Monologul lui Creanga este autentic atat timp cat se supune economiei teatrale, exprimand cu maxima condensare, prin stilul verbal, pe eroul subiectiv.

''Amintiri din copilarie'' nu incepe asa cum incep majoritatea scrierilor autobiografice ale altor scriitori. Creanga nu prezinta din primele randuri povestea nasterii, a originii si a evolutiei familiei sale in spatiul Humulestilor, el incepandu-si calatoria in spatiul copilariei, raportandu-se la primii ani de scoala. Creanga face apel la memoria afectiva in procesul sau de narare; el se opreste, renuntand la ordinea cronologica, la momentele ce i-au marcat existenta ca persoana, dezvoltarea sa ulterioara. Creanga foloseste aceasta modalitate, tocmai din dorinta de a pune in lumina experientele ce l-au ajutat in procesul de formare ca om, in devenirea sa personala.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Exista in scrierea lui Creanga doua dimensiuni temporale diferite, doua nivele ale realitatii diferite unul fata de altul: prezentul si trecutul. Prezentul este reprezentat de complexul afectiv actual al scriitorului, personalitatea deja formata, omul matur, trecut prin toate etapele de formare si transformare. Trecutul este oglindirea situatiei eului erou, reprezentarea personalitatii in formare, a copilului lipsit de grija zilei de maine, pus tot timpul pe sotii. Prezentul reprezinta o reflectare a trecutului, autorul intorcandu-se in timp pentru a mai fi o data copil: ''Ce-i pasa copilului cand mama si tata se gandesc la neajunsurile vietii, la ce poate sa le aduca ziua de maine, sau ca-i framanta alte ganduri pline de ingrijire. Copilul, incalecat pe batul sau, gandeste ca se afla calare pe un cal de cei mai strasnici, pe care alearga, cu voie buna si-l bate cu biciul si-l struneste cu tot dinadinsul, si racneste la fel din toata inima, de iti ie auzul; si de cade jos, crede ca l-a trantit calul, si pe bat isi descarca toata mania in toata puterea cuvantului .

Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cand e lumea si pamantul macar sa zica cine ce-a zice.''

Finalele de capitole produc nu numai o oprire in lectura, ci si in evolutia eroului, a personajului. Fiecare capitol reprezinta o anumita perioada din viata eroului, din drumul sau catre maturitate, catre implinirea sa ca persoana. Prin intermediul acestor finale, Creanga amana intentionat rezolvarea unei situatii sau continuarea naratiunii. Sprijinit de aceasta tactica, autorul trezeste nerabdarea cititorului, facandu-l dornic sa-si continue lectura. Etapele devenirii personalitatii eului narator sunt punctate, de asemenea, si de spatiile albe dintre capitole. Aceste spatii albe au o functionalitate precisa in procesul nararii, reprezentand o intarziere in narare.                    

Creanga aduna in scrierile lui mult vocabular taranesc, dar mai mult cu seama, proverbe, zicatori care alcatuiesc asa-zisele lui ''taranii''. Insa acestea singure nu pot face literatura. Daca socotim pe Creanga folclorist, atunci sunt culegeri de taranii mult mai bogate. Creanga are puterea de a crea tipuri vii, arta cu care manuieste limba, puritatea vocabularului, aproape cu desavarsire lipsit de neologisme, stilul simplu, natural si plastic, cu propozitii si fraze armonioase si ritmate, atat de perfect potrivit cu subiectul si celelalte.

Taranul Creanga nu este insa deloc un ''un talent necioplit'' cum credea Negruzzi si nici un ''autor poporal'' cum l-a numit Maiorescu. El este un talent rafinat, un mare artist. Imprejurarea devine izbitoare considerand mai intai materia de motive folclorice si chiar primele mijloace ale expresiei populare in povestile sale.

''Taraniile'' lui Creanga, ca expresii ale intelepciunii ''prostimii'', sunt deci observatii satirice cu un vadit substrat social, expresii artistice ale umorului, forme in care insusi poporul intelege batjocura, fara a fi obligat sa respecte conventionalismul celor ''de sus''. Expresia oprita de multe ori pe culmea echivocului nu este un semn de jena fata de o lume serioasa, ci mai degraba o tehnica impusa de specificul umorului ca forma de satira. Obscenul nu este la Creanga o obsesie pornografica, chiar si in povestirile zise pornografice, ci o privire a vietii ''dinauntrul'' ei, cu aerul ''prostului'' caruia nimic nu-i scapa si nici nu stie sa spuna ce vede.

Morala lui Creanga este a tuturor realistilor.  

''Arhive de traditii'' sunt toti taranii nostri, daca vrem; sunt chiar doctori in zisa stiinta orala. De aceea in buna parte, credem noi, Creanga nu e gustat de ei. Taranii vorbesc colorat pentru intelectualul de oras. Proverbul, pilda si ingeneral expresiile tipice lor le rezolva dificultati de exprimare individuala si, desi foarte plastice, intre ei si-au pierdut de mult relieful. Cu ''vorba ceea'' sau ''aia . '' , cu ''vorba aluia . '' ei economisesc orice sfortare prezenta, usurandu-se ca au la indemana un cliseu verbal. Poate parea curios, dar numai pentru aceasta nevoie practica, iar nu ilustrativa, se folosesc ei de . pitorescul vorbirii. Creanga nu le aduce decat ceea ce stiu si ei, ori de unde ar fi. Iar arta, pe care un geniu o creeaza in prelungirea felului lor de sensibilitate, calauzit de instinctul sau sigur, n-o pot pricepe de la un anumit nivel in sus. In situatia taranului care nu face mare haz de cuprinsul taranesc al operei lui Creanga, putem ajunge fiecare, dupa numeroase lecturi. Cand insa ne-am obisnuit, prin lectura repetata, cu mecanica proverbului, cu topica frazei taranesti, cu totalul de datini si obiceiuri, in sfarsit, cu felul lor de viata oarecum pietrificata, atentia ni se muta in alta parte. Fiind vorba de Creanga, ii parasim ''arhiva'' ; zisa eruditie nu se mai retine, ramanand totusi fixati asupra operei, care nu se istoveste. Istoriceste dar, noi suntem azi mai liberi sa privim scrierile lui, valoarea lor estetica daruindu-ni-se in totul. Caci folcloristul, ce vom fi fost fiecare la cateva lecturi, s-a dat la o parte din fata omului de litere, care priveste inca.

Caci Creanga, stiind sa scrie pentru oameni in varsta, diferentiati ca tip colectiv si individual, a folosit conturul social-taranesc, etnic si national, ca sa dea versiunea adulta a basmului si a povestii.               

Opera lui Creanga ni se comunica aproape pe toata intinderea ei in doua limbaje: unul literal, explicit, aparent univoc, bun doar pentru istoricii literari ''obiectivi'', care fac alergie numai si la ideea unei interpretari plurivalente a literaturii; al doilea ''limbaj'', cel simbolic, care face cu putinta intre anume limite ale verosimilitatii, ale plauzibilului, schimbarea continua a unghiurilor de receptare, respectiv de interpretare a operei. In cazul lui Creanga se poate vorbi azi de ambiguitatea , marilor opere, plurivalenta lor de structuri ; ambiguitatea de care poate fi vorba in marea literatura rezulta din plenitudinea unui mesaj si dintr-o superioara organizare expresiva a lui. Ambiguitatea rezulta din faptul ca, uneori, sensul urmarit de autor este debordat in toate directiile de sensurile nescontate, dar indulcandu-i-se operei din pricina acuitatii si universalitatii perceptiilor.

Destinul fiecarui copil, precizeaza G. Calinescu, este ''de a face bucuria si supararea parintilor si de a o lua si el pe incetul pe acelasi drum pe care l-au luat si-l vor lua toti ( . ) Creanga povesteste copilaria copilului universal''.

Intreaga opera a lui Ion Creanga poate fi considerata o '' metafora enorma'' , unificata pana in cele mai marunte detalii prin viziunea lumii ca spectacol. Sa consideram din acest punct de vedere opera capitala a povestitorului. Pentru zelatorii interpretarilor univoce, literale, ''Amintirile'' . devin prilej de exasperante analize sociologico - etnografice, care nu-s de fel superflue, insa devin intristatoare prin unilateralitatea lor. Tot conflictul din ''Amintiri'' . era redus la cearta - pornita din ratiuni economice - care i-a determinat pe parinti sa orienteze intr-un fel anume existenta viitorului scriitor.

Inceput in 1881, ''Amintiri din copilarie'' constituie, dupa aprecierea unanima a criticilor si istoricilor literari, opera de maturitate, capodopera marelui scriitor moldovean I. Creanga, fiind considerata ''primul roman al copilariei taranesti''. Desi opera autobiografica, faptele, ideile, personajele nu sunt intru totul reale. Rezulta ca personajul principal al ''Amintirilor din copilarie'' nu este scriitorul, ci Nica al lui Stefan a Petrei, surprins si descris din perioada copilariei, de cand ''a facut ochi'' si pana ajunge ''holtei, din pacate!''

Universul creatiei sale il formeaza satul natal Humulesti. Pentru autorul ''Amintirilor din copilarie'', satul natal este locul cel mai important si mai frumos din lume. Asa se explica de ce fiecare inceput si fiecare sfarsit de capitol din cele patru ale ''Amintirilor'', cuprinde referiri directe la casa parinteasca, la oamenii satului , la frumusetile si rezonanta istorica o locurilor care imprejmuiesc Humulestii.

Humulestii nu reprezinta numai reperul autobiografic al unui destin uman, cat si ''teritoriul cultural pe care scriitura il cauta mereu, obsesiv, pentru a-si descoperi aici propria substanta, textul devine astfel o expresie a acestui spatiu geografic si spiritual, dezvaluit pe dimensiunile acelui continuu genealogic matriliniar filtrat: prin constiinta artistica.''

Spatiul Humulestilor reprezinta, pentru autorul ''Amintirilor'', izvorul de energie, sursa de inspiratie, reprezinta originea si originalitatea. Creanga pleaca din Humulesti fizic, dar se intoarce psihic in spatiul copilariei in anii maturitatii; opera sta sub semnul satului moldovenesc, in Creanga traind: ''credintele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului, cum s-au format in mii de ani de adaptare la imprejurarile pamantului dacic, dedesubtul fluctuatiunilor de pe suprafata vietii nazionale.'' Influenta exercitata de satul natal, de oamenii din sat, de credintele, de obiceiurile si felul lor de a fi, reprezinta originalitatea operei lui Creanga, ceea ce-l diferentiaza de alti scriitori.

''Amintiri din copilarie'' ofera tabloul fidel al vietii taranesti dintr-un colt al Moldovei de sus, de prin jurul anului 1850, marcand toate aspectele specifice.

Fiecare capitol al ''Amintirilor'' reprezinta, la inceput sau in interior, imaginea satului natal si a oamenilor care locuiesc in el. Indiferent de locul pe care il ocupa in ierarhia satului, fiecare om, este un prototip al unui taran.

In capitolul I, Creanga priveste satul cu ochi de copil, descrierea fiind o rememorare a locurilor natale. Creanga este mandru ca s-a nascut intr-un asemenea sat. Oamenii, elementul principal al satului, sunt deosebiti, foarte harnici.

Partea intai evoca frumusetile satului Humulesti ''stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremuri si ce oameni erau prin partile noastre, pe cand incepusem si eu, dragalita- Doamne, a ma ridica baietas la casa parintilor mei, in satul Humulesti, din targ drept peste apa Neamtului; sat mare si vesel, impartit in trei parti care se tin tot una: Vatra Satului, Delenii si Bejenii.''; si mandria de-a apartine prin nastere acestui sat vechi, razesesc: ''S-apoi Humulesti si pe vremea aceea nu erau numai asa un sat de oameni fara capatai, ci sat vechi, razesesc intemeiat in toata puterea cuvantului; cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia satul de votale in toate partile, cu biserica frumoasa si niste preoti si dascali si poporali ca aceia, de faceau mare cinste satului lor''.

Creanga ne face cunostinta cu primele sale personaje. Atat de frumos ne vorbeste despre preotul Ioan de sub deal, care era ''om vrednic si cu bunatate'', despre badita Vasile a Ilioaei, care era dascalul bisericii ''un holtei zdravan, frumos si voinic''. Acestia umblau din casa in casa si-i sfatuiau pe oameni sa-si dea copiii la invatatura. La scoala s-au adunat o multime de baieti si fete, intre care se afla si Nica, ''un baiet prizarit, rusinos si fricos . ''; cea dintai scolarita era Smarandita popii, ''o zgataie de copila agera la minte si asa de silitoare, de intrecea mai pe toti baietii si din carte si din nebunii''. Parintele se interesa de tot ce se petrecea in scoala, daca erau cuminti copiii, daca invatau, si astfel, le-a adus un scaun nou, si i-a pus numele ''Calul Balan'', pe care l-a lasat in scoala. Dar nu acest cadou era cel mai important pentru copii, ci un dragut de biciusor de curele, care era impletit frumos, pe care parintele l-a adus, si pe care l-a numit ''Sfantul Nicolai''; dupa cum era hramul bisericii. Aceasta era prima amintire legata de scoala, care ni-l prezinta pe mos Fotea, cojocarul; acesta a impletit biciusorul. Badita Vasile, il asculta pe preot, si cand copiii nu stiau, le numara greselile si astfel, cate greseli aveau, de atatea ori faceau cunostinta cu Sfantul Neculai. Smarandita a fost prima saraca, care a luat bataie. De atunci, ea, '' sedea cu mainile la ochi si plangea ca o mireasa, de sarea camasa de pe dansa.'' Ce copii erau! Dupa prezentarea satului, a scolii, a personajelor ce au legatura cu ea, autorul trece la povestirea unei intamplari din viata de elev. In lipsa preotului si a dascalului, copiii prindeau mustele in ceaslov si le faceau capatul. Filele pline de sange au fost observate de preot, care si-a pus mainile pe cap; i-a chemat pe copii si i-a poftit pe Calul Balan si i-a mangaiat cu '' Sfantul Neculai''. Nica il numea pe ''Sfantul Niculai'', ''facatorul de vanatai''; Nica a lui Stefan a Petrii, dupa ce a reusit sa scape de dusmanii lui Nic-a lui Costache si Toader a Catincai, i-a spus mamei ca nu mai merge la scoala, chiar daca-l omoara. Preotul si cu tatal sau, l-au luat cu binisorul, si l-au dus iar la scoala. ''Ca, da, e pacat sa ramai fara leac de invatatura'', zicea parintele. Un alt episod important din viata lui Nica este laurea ''cu arcanul'' a invatatorului Vasile. Aceasta practica era frecventa in viata comunitatilor din acea perioada, si deci si in Humulesti. Faptul ca tinerii refuzau sa faca armata, determinau autoritatile sa recurga la tot felul de motive pentru a-i prinde si a-i inrola. Asa se intampla si in ''Amintiri'': sub pretext ca Voda va trece, in drum spre manastiri, prin Humulesti, vornicul scoate lumea din sat ''la o claca de dres drumul''. Invatatorul isi indeamna si el elevii sa dea o mana de ajutor ''sa nu zica Voda cand a trece pe aici ca satul nostru e mai lenes decat alte sate''. Mandria omului de la sat, de a fi tot timpul gospodar, de a-si ingriji locul unde sta, duce la aceasta receptivitate in a participa in ingrijirea satului. Dar motivul pentru care au fost scosi oamenii la claca, a fost acela de a-l lua la oaste pe invatatorul Vasile. Cand l-a prins pe badita Vasile, i-au pus catusele, sa-l trimita la Piatra. Femeile blestemau cu lacrimi de foc, iar mama lui badita Vasile isi petrecea baiatul la Piatra, bocindu-l ca pe un mort. ''Las', mama, ca lumea asta nu-i numai cat se vede cu ochii, zicea badita Vasile mangaind-o; si in oaste traieste omul bine, daca este vrednic. Ostean a fost si Sfantul Gheorghe, si Sfantul Dimitrie, si alti sfinti mucenici, care au patimit pentru dragostea lui Hristos, macar de-am fi si noi ca dansii!'' Ce greu le era acum tuturor fara badita Vasile. Ca urmare a acestui fapt, scoala a fost inchisa pentru un timp; in sat exista si ''dascalul Iordache, farnaitul de la strana mare'' ; acesta era batran si cam avea darul suptului. La strana se bazaia, nu mai era atat de frumos. De ajunuri, copiii fugeau inaintea popii, la Craciun nechezau ca manzii, iar la boboteaza strigau chiralesa de clocotea satul.

Prezentarea acestor obiceiuri este urmata de un alt eveniment din viata satului, hramul satului si al bisericii. Si aceasta sarbatoare este la fel de importanta, ca si marile sarbatori crestine, pentru comunitatea humulesteana, dar nu numai. Cu aceasta ocazie, se facea slujba mare la biserica, iar gospodarii se pregateau, intindeau mese pentru toti musafirii. Acum Creanga ne introduce un alt personaj, cel mai important: mama. Autorul ne-o prezinta pe mama sa, care era atat de buna si de darnica. Creanga isi aminteste cu mult drag de acei ani, in care mama sa invata cu el acasa, cum se bucura aceasta cand il vedea ca se trage la carte, de tatal sau, care-i spunea in bataie de joc: ''Logofete, branza-n cui, lapte acru-n calamari, chiu si vai prin buzunari!'' Smaranda gasea o mangaiere nebanuita in descoperirea cartii si citea singura nu numai in psaltire, ca femeie bisericoase, cum ii zicea barbatul ei, ci si din Alexandria, avand deci revelatia unui univers al povestilor aflate din lectura proprie. Pentru ea, ideea ca intr-adevar ''cine are carte are parte'' capata un inteles deosebit, care-l proiecta pe omul invatat intr-o lume superioara, inaccesibila celor de rand. Pentru feciorul ei, care dobandise de mic o asemenea stare incat sa o fi invatat si pe ea sa descifreze tainele cartilor de demult, Smaranda nutrea in sinea ei mult mai mult decat indraznea s-o marturiseasca. Voia numaidecat -zicea - sa-si faca baiatul popa, dar gandul ei il vedea mult mai departe de hotarele Humulestilor si de pragul bisericii din sat. Il visa ''un al doilea Cucuzel, podoaba crestinatatii'' si cercetase, cu privire la soarta lui Nica, ''toti zodierii si carturaresele'' ca sa afle ca ii e dat ''sa petreaca printre oameni mari''. Ca despre baiatul ei se vorbea oarecum in sat, pentru inzestrarea cu minte pe care i-o va fi laudat parintele Ioan, e cert, de vreme ce Smaranda se intalnea cu ''femeile bisericoase din sat'' . Acestea , il apreciau pe Nica si spuneau ca are sa fie om mare, ca e plin de noroc, ca are un glas de inger. Mama sa, dorea atat de mult ca el sa invete, sa ajunga popa. Aceasta se ruga de sotul ei sa-i dea bani lui Nica, pentru a face scoala, dar el spunea ca nu are bani pentru Nica. Smaranda s-a suparat foarte tare, zicandu-i sotului ei: ''Stiu eu, sa nu crezi ca doarme Smaranda, dormire-ai somnul de veci sa dormi! . Ai sa te duci in fundul iadului, si n-are sa aiba cine te scoate, daca nu te-i sili sa-ti faci un baiet popa! De spovedanie fugi ca dracul de tamaie. La biserica mergi din Pasti in Pasti. Asa cauti tu de suflet?''

Tatal, potolit si robit ca intotdeauna, fara disperari, dar si fara nadejdi, masurand toate dupa albia vietii lui si a neamului sau, avea oroare de planuri marete. Nici nu visa sa-si vada feciorul ajuns popa, nici nu credea ca lucrul acesta e posibil. Fara carte, omul care munceste cum a apucat din parinti e oricand la locul lui, nici cu capu-n nori, nici cu traista goala, ca sa astepte sa-i dea stapanul de mancare. Smaranda il va fi descoperit pe dascalul Simion Fosa, din Tutuieni, in Targul Neamt, dincolo de Ozana. Dar Stefan adauga ''ca nu face baietul asta atatea husasi, cu straie cu tot, cati a dat pe el pentru dansul pana atunci'' si facea socoteli peste socoteli! Salvarea a fost tatal Smarandei, David Creanga care l-a luat pe Nica si l-a dus la Brosteni, impreuna cu Dumitru. Creanga face din nou apel la stilul taranesc, la descrierea prin ochii omului simplu. ''Si satul Brosteni fiind imprastiat mai ca toate satele de la munte nu se rusina lupul si ursul a se arata ziua-amiaza-mare prin el; o casa ici, sub tiharia asta, alta dincolo de Bistrita, sub alta tiharie, ma rog, unde i-a venit omului la indemana sa si-o faca.'' Creanga ne descrie atat de amanuntit casa Irinucai care, avea ferestrele cat palma, care era acoperita cu scanduri, ingradita cu razlogi de brad si asezata chiar sub munte, pe malul stang al Bistritei, aproape de pod. Irinuca era o femeie maritata, avea ''o fata balcaza si lalaie, de-ti era frica sa innoptezi cu dansa in casa''. Toata averea Irinucai era ''cocioaba de pe malul stang al Bistritei, barbatul, fata si boii din padure, un tap si doua capre slabe si raioase, ce dormeau pururea in tinda''. Aici, Nica si cu Dumitru trec prin multe ''greutati''.

Scoala, care era intr-o casa luata cu chirie, nu pare sa-l fi impresionat pe a Ionica din Humulesti in nici un chip. Era toata, in mic, cam cum o visase, pentru toate satele: adica avea o singura sala de clasa, lunga de 8 m. si lata de 6, 40 ,in care se aflau vreo 9-10 banci lungi, ca pentru 12 scolari fiecare, un uliuc cu nisip pentru scriere, o tabla in parete si o masa pentru invatator. Nici profesorul despre care se vorbea ca era ''un om de mijloc, roscovan, uscativ, bun la inima si glumet, dar iute la manie si aspru'', si pe care David Creanga, ca atatea altii, il ridicase in slavi, nu pare sa fi lasat urme in amintirile aceluiasi Ionica. Ducandu-se la scoala si avand plete, profesorul a poruncit sa-i tunda, ramanand astfel tunsi chilug; apoi au luat raie de la caprele Irinucai, mergeau si se scaldau in Bistrata, cum ii invatase o baba, dar de raie n-au scapat.; urnesc o stanca de la locul ei, si aceasta se duce drept in tinda Irinucai, apoi in Bistrita, de clocotea apa. Cand au vazut ce-au facut, si-au strans lucrurile, au plecat cu pluta la Borca, la fratele lui Dumitru, pe care-l chema Vasile. Batrana Nastasia, vazandu-i acasa ''de bucurie a si tras un bocit'' si in mai putin de o saptamana ii si vindeca de raie. Batranul plati ''fara vorba'' stricaciunile facute de baieti catre Irinuca saraca.

Aceste scene pe care le-am enumerat pe scurt, prind culoare. Sunt din cale-afara de hazlii. Aceasta prima parte se termina cu intoarcerea lui Nica in satul natal, dupa ce a trecut printr-o serie de peripetii. Intoarcerea are loc in Vinerea -Saca, inainte de incheierea postului Pastelui. Acum se incheie si prima etapa a procesului de devenire a personajului Nica.

Partea a doua se deschide cu reluarea descrierii satului natal, care e plina de lirism, in special cand infatiseaza casa parinteasca- leagan al copilariei fericite: ''Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti, la stalpul hornului unde lega mama o sfoara cu motocei la capat, de crapau matele jucandu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care ma tineam cand incepusem a merge copacel, la cuptorul pe care ma ascundeam, cand ne jucam noi, baietii de-a mijoarca, si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc, parca-mi salta si acum inima de bucurie! Si, Doamne, frumos era pe atunci, caci si parintii, si fratii si surorile imi erau sanatosi, si casa ne era indestulata, si copiii si copilele megiesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi, si toate imi mergeau dupa plac, fara leac de suparare, de parca era toata lumea mea!

Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa.'' Observam puternicul atasament afectiv al autorului fata de orizontul copilariei din felul cum enumera, pornind de la general ( ''casa parinteasca'' ) , detaliile specifice ale unui interior taranesc si apoi ''alte jocuri si jucarii pline de farmecul copilaresc''. Creanga, traieste aceste clipe, in care ne prezinta casa parinteasca, locul nasterii sale, tovarasii de joaca, familia sa, atat de bine, incat avem sentimentul ca toate s-au petrecut ieri, si ca ne aflam si noi alaturi de el, de parca noi am fi prietenii cu care s-a jucat atat de frumos.

Creanga ne introduce nu doar in spatiul satului, ci si al casei parintesti. Casa este specific taraneasca, un spatiu de basm, in care totul este atat de frumos, de vesel, unde te simti foarte bine, unde esti alaturi de oamenii pe care-i iubesti foarte mult si care te iubesc la randu-i.

Figura centrala ce guverneaza copilaria lui Nica, este mama sa. ''Si mama care era vestita pentru nazdravaniile sale, imi zicea cu zambet uneori, cand incepea a se ivi soarele dintre nori dupa o ploaie indelungata: iesi copile cu parul balai si rade la soare, doar s-a indrepta vremea, si vremea se indrepta dupa rasul meu . '' Mama devine astfel un personaj atat de apropiat de sufletul copilului, un model drept de urmat, un sprijin. Dupa ce marturiseste cu veneratie dragostea sa nesfarsita fata de mama, I. Creanga ne indeamna: ''Mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata''.

In acest capitol, Creanga ne vorbeste atat de frumos despre mama sa, care l-a crescut si care avea atata grija de el, iar cand se lovea, mama sa, ''batea pamantul, sau peretele, sau vrun lemn'' , de care se palea la cap, la mana sau la picior, zicand: ''Na, na!'', si indata-i trecea durerea.

Pentru Nica, ''vremea trece cu amagele'' si el ''creste pe nesimtite''. Amintirile retin doar amagelele, pentru ca Nica cel din carte, oricum va fi fost cel adevarat, sa nu simta de fel cresterea. Daca ''tot alte ganduri ii zburau prin cap si alte placeri i se desteptau in suflet'', ''Amintirile'' retin numai gandurile care, chiar in schimbarea lor unul dupa altul, raman copilaresti; si placerile inedite numai cand cel putin aparent inca sunt ale jocului. Gandul copilului devenea gandul omului, adica altceva, calitativ diferit, ''caci sprintar si inselator este gandul omului, pe ale carui aripi te poarta dorul necontenit si nu te lasa in pace, pana ce intri in mormant''. De asemenea gand trebuia ferit Nica, cel din poveste, care n-are habar ca ''din veselia cea mai mare poti sa cazi deodata in uracioasa intristare . ''

Smaranda nu se putea odihni pentru ca baietii ''ridicau casa in slava'', si-atunci ii ameninta ca va lua ''varga din coarda'' si-i ''va croi de le vor merge peticele'' ; ea se plangea sotului sau, Stefan a Petrei, ca-i scot ''peri albi'' toata ziulica, si ca s-a saturat de ei ''ca de mere padurete'', exprimandu-si, intr-o apriga imprecatie, naduful ( ''manca-i-ar pamantul sa-i manance!'' ) pe care o corecteaza imediat insa: ( ''Doamne, iarta-ma!'' ).

Cand venea tatal copiilor noaptea ''de la padure din Dumesnicu'', ei ''il spariau'', ''sarindu-i in spate pe intuneric'', iar cand omul ''se punea sa manance'', baietii ''scotoceau matele de prin ocnite si cotruta'' si le ''flocaiau'' si ''le smotruiau'' dinaintea lui, oblingand-o pe Smaranda sa-i ameninte, zicandu-le: ''pughibale spurcate ce sunteti!'' , ''nici o lighioaie nu se poate aciuia pe langa casa de raul vostru''. Constatand ca inca ''nu i-a sacelat'' in acea zi, deci nu i-a batut, ii ameninta: ''Acus ieu varga din coarda si va croiesc de va merg petecele!''

Tatal, cat era de ostenit le lua apararea, ii ''saruta mereu pe fiecare'', ''ii dadea huta'', bucurandu-se ca au ce manca si ca sunt cu totii sanatosi, si amintindu-i sotiei ca ''le-a trece lor zburdaciunea, cand or fi mari, si i-or lua grijile inainte''. El apeleaza la o zicala populara care spune ca : ''Daca-i copil, sa se joace, daca-i cal, sa traga si daca-i popa, sa citeasca''.                

Nemangaiata, Smaranda ii enumera sotului ei cate ''dracarii'' pot ei sa faca intr-o zi intreaga. Cum ''Zahei cel cuminte'', imediat ce aude toaca la biserica, ''fuge si el afara si incepe a toca in stative, de paraie paretii casei si duduie ferestrile'', iar ''stropsitul de Ion, cu talanca de la oi, cu clestele si cu vatrariul face o hodorogeala si un taraboi de-ti iè auzul''.

Este comica relatarea Smarandei care se plange ca asta se intampla in toate zilele, de cate doua-trei ori, ca baietii ''isi pun cate o toala in spate si cate un coif de hartie in cap'' si canta ''Aliluia si Doamne miluieste, popa prinde peste''. Starneste hazul Stefan a Petrei care ii da o replica mucalita sotiei sale: ''Pai, da, mai femeie, tot esti tu bisericoasa ( . )incaltea ti-au facut si baietii biserica aici pe loc, dupa cheful tau''.

Smaranda isi cearta sotul ca ''le da nas'' copiilor si le ''tine hangul'' si observa ca acestia ''se uita tinta'', la parinti de parca au de gand ''sa-i zugraveasca'', deci asteptand rezultatul disputei pe tema educativa. Precizarea ei ca la treaba copiii ''se codesc'', se dramboiesc si ''se sclifosesc'', provoaca zambetul cititorului.

Fragmentul relateaza in continuare ca Smaranda era nevoita sa devina brutala cu copiii care nu se potoleau nici dupa ce toti ai casei se culcasera. Ei ''se luau la harjoana'', de aceea ''biata mama'' era nevoita sa le dea cateva ''tapangele la spinare'', si mai indesate, zicand: ''-Na-va de cheltuiala, ghiavoli ce sunteti!''

Autorul exprima compasiunea fata de mama nevoita sa le suporte permanent zburdalniciile, intr-o fraza specifica, notata laconic: ''Si numai asa se putea linisti biata mama, de raul nostru, biata sa fie de pacate!''

Pentru a trage concluziile la cele relatate anterior, I. Creanga apeleaza la interogatia retorica si la expresia familiara, specifica oralitatii: ''S-apoi socotiti ca se mantuia numai cu atata? Ti-ai gasit! A doua zi des-dimineata le incepem din capat, se adreseaza siesi: Mai pasa de tine minte toate cele si acum asa, daca te slujeste capul, bade Ioane''.

La fel se procedeaza cand pare a fi pierdut firul povestirii; prin digresiuni, se reintoarce, solicitand intelegerea ascultatorilor: ''Insa vai de omul care se ia pe ganduri ! Uite cum te trage pe furis apa la adanc si din veselia cea mai mare cazi deodata in uracioasa intristare!'' ( . ) ''Hai mai bine despre copilarie sa povestim . ''

Forta lui Creanga se manifesta cand nareaza. Atunci exprimarea este vie, autentica, fraza bogata in verbe, devine evocatoare, iar intamplarile se intiparesc definitiv in mintea cititorului .

O trasatura caracteristica a Amintirilor, detectabila , de care ne ocupam, este dinamismul anecdotic, rapiditatea cu care se deruleaza intamplarile. Ne referim la pasajele care infatiseaza nazdravaniile pe care le fac baietii in casa parinteasca: ghidusiile la sosirea tatalui, flocaitul matelor, ''toaca'' in stative, sau mersul cu plugul, in ajunul Sfantului Vasile; smantanitul oalelor, cearta cu mos Chiorpec ciubotarul, furtul cireselor din gradina matusii Marioara, a pupezei din tei, la scaldat, toate ispravi de pomina al carui erou este acelasi sturlubatic Nica al lui Stefan a Petrei.

Formulele de marcare a schimbarii de la un episod la altul, de felul: ''D-apoi cu smantanitul oalelor ce calamandros faceam'', ''Si tocmai-mi-te! indata dupa cea cu ciresele, vine alta la rand''- aduna naratiunea laolalta, si o organizeaza sub forta magnetica a placerii de a povesti. Prin aceasta calitate a sa, I. Creanga se inrudeste cu Ion Neculce si M. Sadoveanu, fiind incontestabil, ''Homer al nostru'', cum l-a numit G. Ibraileanu.

Sa exemplificam cu un alt pasaj rapiditatea cu care se deruleaza intamplarile in acest capitol: ''La Craciun, cand taia tata porcul si-l parlea, si-l oparea, si-l invalea iute cu paie, de-l innadusea, ca sa se poata rade mai frumos, eu incalecam pe porc deasupra paielor si faceam un chef de mii de lei, stiind ca mie are sa-mi deie coada porcului s-o frig si basica s-o umplu cu graunte, s-o umflu si s-o zuraiesc dupa ce s-a usca; s-apo vai de urechile mamei, pana ce nu mi-o spargea de cap!''

Belsugul verbelor, precum si repetarea conjunctiilor coordonatoare sugereaza febrilitatea actiunii, forfota personajelor, cu toate gesturile lor.

Toate aceste evenimente se desfasoara sub semnul vitezei, al grabei copilaresti spre jocul ce depasea, anumite limite devenind obraznicii, si provocau dezordine; de aceea seria sinonimica a verbelor '' a se juca'', ''a bate'', este foarte ampla, cuprinzand o serie de termeni si locutiuni specifice: ''a ridica casa in slava''= a face zgomot, a face taraboi; ''a smotri''= mustrului, a chinui pe cineva; ''a da paiele''= a incuraja la obraznicii, a da cuiva nas, a atata; '' a face otrocol'' =a se napusti, a provoca dezordine; ''a da la om ca canii prin bat'' = a fi foarte obraznic, a fi prea indraznet; '' a se intrece cu de diochiul'' = a merge prea departe, a se intinde prea mult; '' a se dramboi'' = a se bosumfla, a boci in gura mare; ''a se lua la harjoana'' = a se incaiera in joaca; '' a jnapai'' = a bate; substantive care denumesc pedeapsa: ''tapangea'' = lovitura cu palma; ''nanasa'' = varga, nuia; '' a cosi in bataia'' = a nimici, a omori in bataie; ''a secela'' = a tesela, a bate ( in sens figurat ) .

Vorbind despre arta narativa in ''Amintiri'' , vom incerca sa demonstram ca personajele din aceasta opera folosesc cu dibacie arta vorbirii. Lunga discutie dintre parintii lui Nica, arata in acest capitol, de care vorbim, este ilustrativa in acest sens. ''Bucuria cuvintelor'' pune stapanire pe cele doua personaje in egala masura, dar mama ramane vioara intai. Portretul ei moral e conturat, cum am vazut, numai cu ajutorul mijloacelor lingvistice. In replicile ei, violentele de limbaj abunda, desi ele ascund, de cele mai multe ori, un zambet, abia retinut: ''Ara! D-apoi aveti la stiinta ca va prea intreceti cu dediochiul!'' - zice ea, amenintandu-si copiii ca va trece imediat la represalii. ''Acusi ieu varga din coarda si va croiesc de va merg peticele!'' Sa observam aici expresiile de un pitoresc uimitor ale personajului: '' Va intreceti cu dediochiul'', '' va croiesc de va merg petecele'', care dau coloritul frapant de care au vorbit cei mai multi exegeti ai operei crengiste.

Satul apare in perioada Craciunului, cu datinile si obiceiurile specifice acestei perioade a anului, precum si a indeletnicirilor omului de la sat. Imbracand haina umorului specific al lui Creanga, prezentarea satului constituie de fapt, crearea unei imagini a spatiului rural cu tot ce ii este specific, cu obiceiurile si cu practicile oamenilor. In prezentarea fiecarei amintiri, Creanga ne aduce in fata ochilor satul natal. In orice povestire a vreunei peripetii sau nazdravanii a copilului apare o referire la Humulesti. De pilda, in timp ce isi aminteste cum a stricat canepa unchiului sau, Creanga deviaza de la subiect, facand o scurta prezentare a indeletnicirilor din sat ''Caci trebuie sa va spun ca la Humulesti torc si fetele si baietii, si femeile si barbatii; si se fac multe giguri de sumani si lai si de noaten, care se vand, si panura, si cusute; si acolo pe loc, la negustori armeni, veniti inadins din alte targuri: Focsani, Bacau, Roman, Tirgu-Frumos, si de pe aiurea, precum si de la iarmaroace din toate partile. Cu asta se hranesc humulestenii, razesi fara pamanturi, si cu negustoria din picioare: vite, cai, oi, porci, branza, lana, oloi, sare si faina de papusoi; sumane mari, genunchere si sardace; itari, bernevici, camesoaie, laicere, si scorturi inflorite; stergare din borangic alese, si alte lucruri ce le ducea lumea la targ de vanzare, sau joia pe la manastirile de maici, carora le vine cam peste mana targul''.

Cu cat haz ne povesteste Creanga despre ziua in care s-a dus cu tovarasii la urat ; cand popa Oslobanu nu i-a primit, zicandu-le: '' De- abia s-au culcat gainile, si voi ati si inceput? Ia stati oleaca, blestematilor, sa va dau eu!'' Atunci copiii au fugit zicandu-i popii, cum se zice celor care nu primesc: ''Drele pe podele si bureti pe pereti; cate pene pe cucoti, atatia copii burduhosi''. Suparat din cale-afara, Nica vorbeste despre popa '' -Mai, al dracului venetic si ceapcan de popa! . Cat pe ce era sa ne ologeasca boaita cea indracita, vedea-l-am dus pe nasalie la biserica Sfantului Dumitru de sub cetate, unde slujeste; curat Uciga- l- crucea l-a colacit sa vie si sa-si faca budihacea casa la noi in sat. Fereasca Dumnezeu sa fie preotii nostri asa, ca nu te-ai mai infrupta cu nimica de la biserica in vecii vecilor! Si pana-l mai menim noi pe popa, pana-l mai boscorodim , pana una alta, amurgeste bine.'' La fel au patit si la Vasile-Anitei. Aici, sotia lui iese cu cociorva aprinsa dupa ei. Inghetati, flamanzi, suparati ca nu i-a primit, se intorc spre casele lor. ''Dar bun pocinog a mai fost s-aista, zicem noi, oprindu-ne in rascrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserica. Inca una-doua de aiestea, si ne scot oamenii din sat afara ca pe niste laiesi. Mai bine sa mergem la culcare. Si dupa ce ne arvonim noi si pe la anul, cu juramant, sa umblam tot impregna, ne-am despartit unul de altul, rabegiti de frig si hamasiti de foame, si hai fiecare pe la casa cui ne are, ca mai bine-i pare. Si iaca asa ne-a fost umblarea cu plugul in anul acela.''

Ideea des intalnita in spatiul rural, potrivit careia sa te trezesti inainte de rasaritul soarelui, apare si in ''Amintiri din copilarie'', Creanga prezentand aceasta idee tot sub forma unei anecdote, personajul principal fiind o pupaza ce-si avea cuibul intr-un tei. Evenimentul are loc inaintea inceperii postului Sfantului Petru. Smaranda, intr-o dimineata, vine la Nica si-i spune: ''Scoala, duglisule, inainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul armenesc si sa te spurce, ca sa nu-ti mearga bine toata ziua? . '' Nica cum se trezeste, este trimis de mama sa, sa duca de mancare prasitorilor pe care i-avea tocmiti, tocmai in Valea Seaca. Pornit la drum, si auzind pupaza, Nica, avand ciuda pe ea, s-a oprit la tei pentru a o prinde. ''Taci, lelita, ca te-am captusit eu! ii mai pupa tu si pe dracul de-acum!'' Cand s-o scoata afara, s-a speriat de creasta ei, si a scapat-o. A pornit apoi, cu multa intarziere, spre ogor. Intors de la lingurari, iar se abate la teiul pupezei, si se chinuie cu ea, pana reuseste sa o prinda. Ajuns acasa, urca pupaza in pod, o leaga de picior si o lasa acolo vreo doua zile. Matusa Marioara vine ''c-o falca-n cer si cu una in pamant'' la Smaranda, si-i spune ca Nica a furat pupaza. Acesta, auzind toata discutia, ia pupaza si o duce la targ, sa o vanda. Dar aici, da peste un mos, care se face ca-l intereseaza pupaza, si astfel, o dezleaga de ata de la picior, si-i da drumul. Nica, suparat, da sa-i ia mosului sumanul in loc de bani; are loc un conflict intre cei doi. Baiatul afla ca tatal sau este in targ, si se furiseaza printre oameni, pentru a fugi. ''Lasa-l, mai! L-as lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum!'' Inaintea lasatului secului, oamenii din mediul rural pregatesc bucate alese, din carne, lapte si oua, pentru a putea posti. Creanga ne descrie o astfel de masa bogata: 'Si a doua zi, taman in ziua de lasatul secului de postul San-Petrului, facand mama un cuptor zdravan de alivenci si placinte cu poale-n brau, si parpalind niste pui tineri la frigare, si apoi tavalindu-i prin unt, pe la pranzul cel mic, cheama pe matusa lui mos Andrei la noi . ''.

Un alt moment important din viata satului este prezentat prin obligatiile pe care le are femeia in cadrul familiei. ''Intr-o zi, pe-aproape de Sant-Ilie, se ingramadise, ca mai totdeauna, o multime de trebi pe capul mamei: niste sumani sa-i scoata din stative; altii sa-i nivideasca si sa inceapa a-i tese din nou; un teanc de sumane croite, nalt pana-n grinda, astepta cusutul; pieptanusii in laita n-avea cine-i tinea de coada; roata sedea in mijlocul casei, si canura toarsa nu era pentru bacatura! S-apoi, vorba ceea: ''Nu sedea, ca-ti sede norocul''; tevi de facut la sucala; copil de tata in albie, pe langa altii vro cinci-sase, care asteptau sa le faci de mancare. Treaba era acolo, nu incurcala; si inca se cerea degrada, caci venea fuga iarmarocul de Falticeni, care acela este ce este.'' Alaturi de acest pasaj, autorul ne prezinta un alt obicei, sezatoarea, in care oamenii se adunau pentru a face tot felul de lucruri; '' Asa ne duceam noi baietii si fetele unii la altii cu lucrul, ca sa ne luam de urat, ceea ce la tara se cheama sezatoare si se face mai mult noaptea, lucrand fiecare al sau; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe intrecute cu Marioara, si cum sfaraia fusul, asa-mi sfaraia inima-n mine de dragostea Mariucai ! Martor imi este Dumnezeu ! Si-mi aduc bine aminte ca odata, noaptea, la o claca de dezghiocat papusoi, i-am scos Mariucai un soarec din san, care era s-o bage in boale pe biata copila, de n-as fi fost eu acolo.''

Un alt eveniment, pe cat de important, pe atat de hazliu, in care, cat de suparat ai fi, n-ai pute sa nu razi pe seama lui. Nica, fiind copilul cel mai mare, este pus de catre Smaranda, sa stea cu cel mic, sa-l legene. Nica ''o asculta'' pe mama; fiind o zi frumoasa si calduroasa, acesta s-a dus la scaldat. Smaranda, suparata foc ca nu-l gasi pe baiat, se gandi ca numai la scaldat e. S-a dus la apa, a luat hainele lui Nica, si l-a lasat asa, de mai mare pomina. Nica, murea de rusine, caci fetele cand il vazura, se ghiontira una pe alta, de-i venea sa le stranga de gat, nu alta! Si uite-asa, prin gradinile oamenilor, dand de necaz si cu cainii lui Trasnea, se intoarce spre casa. Plin de umor, spune mamei: ''Mamucai, iacata-ma-s!'' Se apropie de Smaranda, ii ia mana cu sila si i-o saruta, zicandu-i: ''Mama, bate-ma, ucide-ma , spanzura-ma, fa ce stii cu mine; numai da-mi ceva de mancare, ca mor de foame!'' Mama, cu bunatate, i-a dat mancare, dar i-a spus ca s-a sters de la inima ei. Atunci Nica, ca s-o imbuneze si sa-l ierte, facea curat in casa, matura ''ca o fata mare''; mama cand a vazut toata casa curata, i-a zis: '' Dumnezeu sa te inzileasca, Ionica, dragul mamei, si sa-ti dea de toate darurile sale cele bogate daca te-i purta cum vad ca te porti de-o bucata de vreme incoace!"

Acest capitol, se incheie cu autoprezentarea lui Nica: ''Ia, am fost si eu, in lumea asta, un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cu minte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac asa ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt, niciodata n-am fost!''               

Partea a III-a ne aduce iar pe meleagurile satului natal al lui Creanga. Dupa ce face o lauda a satului Humulesti, care nu-i ''un sat laturalnic, mocnit si lipsit de privelistea lumii'', cum sunt alte sate, Creanga evoca locurile ''vrednice de amintire'' care inconjoara vatra natala: Vanatorii Neamtului, Boistea, Ghindauanii, Plebea, Filioara, Baltatesti, Topolina si Oacea; iar peste Ozana, ( vine ) Targul Neamtului cu vestita Cetatea Neamtului. Mandria autorului razbate mai ales cand numele manastirilor: Secul si Neamtul ( ''altadata fala bisericii romane si a doua vistierie a Moldovei'' ), Agapia ( ''cea tainuita de lume'' ), Varaticul ( ''unde si-a petrecut viata Brancoveanu cea bogata si milostiva'' ) . De aceea, conchide autorul, ''cati domnitori si mitropoliti s-au randuit la scaunul Moldovei, de cand e tara asta, au trebuit sa treaca macar o data prin Humulesti spre manastiri''.

In 1852, cand s-a deschis scoala domneasca din Targul Neamtului, Nica, ''impreuna cu alti baieti'', au stat ''aproape de Ghica-Voda, care era de fata la acea serbare''. Si vazandu-i pe copii ''imbracati cu camesuice cuscute cu bibiluri ( . ) , cu bondite mandre, cu itari de tigaie si incaltati cu opincute, spalati si curat pieptanati'', Domnul le-a spus parinteste: '' - Iata, copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele mangaierii si ale fericirii sufletesti; folositi-va de ele si va luminati si pre Domnul laudati'', ceea ce a '' brazdat adanc inima norodului adunat acolo'', dar si a baietilor ''doriti de invatatura'' , intre care se afla si Nica ''cel mai bun de harjoana si slavit de lenes''. Apoi autorul evoca din nou locurile natale, oamenii, flacaii, fetele din sat de care trebuia sa se desparta pentru totdeauna, punandu-l pe erou sa traiasca intens drama instrainarii irevocabile. Creanga ne poarta pe la scolile unde a invatat: scoala domneasca din Targu Neamt, ''fabrica de popi'' din Falticeni, cu desele petreceri de la gazda humulestenilor, Pavel Ciubotariul. Aici apar vestitii colegi: Nica Oslobanu, Trasnea, Davidica, Ion Mogorogea, Zaharia lui Gatlan, ca si mos Bodranga, un om ''fara capatai, insa de tot hazul'', care ''slujea toata casa'', spunea povesti si canta din fluiere, sau popa Buliga, ce-i ziceau si Ciucalau, cel vesnic ''tamaie si aghezmuit'', care juca de-a valma cu catihetii ''de-i palalaiau pletele''.

Fragmentul se incheie cu o ''clacusoara'': bataia dintre I. Mogorogea si Pavel, plina de savoare si infatisata la dimensiuni homerice, in urma careia dascalii se muta ''la un ferar, peste drum'', razletindu-se in cele din urma unii de altii, prin desfiintarea catihetilor si trecerea celor mai tineri dintre ei la Socola.

Partea a IV-a a ''Amintirilor din copilarie'' nu ni-l mai prezinta pe Nica, ca fiind copilul care prinde pupaza din tei, care fura cirese, ci este acum ''holtei din pacate'', iar satul natal ii apare ca loc al primelor iubiri. Acest capitol, evoca despartirea de satul natal al lui Nica, care pleaca la Socola, in ziua in care se sarbatorea taierea capului ''Sfantului Ioan Botezarorul'' si in care satul era imbracat in mare sarbatoare. De aceea, legatura cu satul natal, este acum mult mai stransa: ''Cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte stramutat la camp, si pruncul, dezlipit de la sanul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti in toamna anului 1885, cand veni vremea sa plec la Socola, dupa staruintele mamei . Si oare de ce nu m-as fi dus din Humulesti, nici in ruptul capului, cand mereu imi spunea mama ca pentru folosul meu este acesta? Iaca de ce nu: dragalta- Doamne, eram si eu acum holteiu, din pacate! Si Iasii, pe care nu-i vazusem niciodata, nu erau aproape de Neamt, ca Falticenii, de unde, toamna tarziu si mai ales prin caslegile de iarna, fiind noptile mari, ma puteam repezi din cand in cand, paslind-o asa cam pe dupa toaca, si tot inainte, sara pe luna, cu tovarasii mei la claci in Humulesti, pe unde stiam noi, tinand tot o fuga, ca telegarii.'' Nica isi iubea satul, casa parinteasca, familia, prietenii atat de mult, incat nu dorea sa se desparta de ei, chiar daca stia ca la Iasi va face o scoala, care-i va fi de folos. Si, intr-adevar, sa-l credem pe Nica! E foarte greu sa te desparti de tot ce ti-e mai drag, de toti aceia pe care i-ai iubit si te-au iubit. Uneori, viata iti ofera multe placeri, bucurii, dar . , si neplaceri. In schimb, trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta si tot ce credem ca e mai bun spre folosul nostru, numai sa atingem telul dorit si sa ducem la bun sfarsit obiectivele pe care ni le-am propus. Sa ne punem pentru o clipa in locul lui Creanga! Ce-am face? Oare n-am gandi, n-am face la fel ca el ? Cu siguranta . Toti suntem oameni; toti ne-am nascut pentru a mosteni pamantul, pentru a ne intemeia o familie, si pentru a ne stinge din aceasta frumoasa viata , pe care Dumnezeu ne-a dat-o, si pe care, tot El trebuie sa ne-o ia. Care persoana nu s-a jucat, n-a copilarit in orasul sau in satul sau ? Care persoana nu si-a legat prietenii? Nici una! Fiecare individ, parcurge mari trei etape ale vietii: copilaria, adolescenta si maturitatea. Fiecare are frumusetile ei. Cert este, ca in toate aceste etape, orice persoana isi face prieteni. Toti ne inchegam prietenii, pe care ni le dorim sa le avem toata viata; dar uneori, din diferite motive, nu le putem duce la bun sfarsit. Oricum, prieteniile care se realizeaza la varsta copilariei, sunt cele mai frumoase! De ce? Cand suntem copii, activitatea noastra cea mai importanta este jocul. Acum pe noi nu ne intereseaza nimic altceva ; nu stim sa uram, nu stim sa tinem suparare, chiar daca uneori aceasta isi face aparitia; ne bosumflam repede, si zicem: ''Nu ma mai joc niciodata cu tine!'', dar, in cateva clipe, totul devine frumos ca inainte; se uita totul. Copilaria este curata, frumoasa, plina de dragoste, de caldura, de blandete, de voie buna! Cum sa trecem peste toate aceste amintiri ale minunatei copilarii? Oare noua, nu ne era greu sa renuntam la ce-am avut drag, asa cum ii era si lui Nica? Saracul Nica! Sa plece si sa-si lase in urma toti prietenii, familia, casa parinteasca, satul natal, tot ceea ce iubeste mai mult decat orice. Dar poate, lui Nica ii era frica de necunoscut. Poate, in sinea lui, isi dorea sa ajunga ''om mare'', dar nu dorea sa se duca in alt loc, departe de tot ce l-a legat. Eroul devine constient de insemnatatea acestei plecari: acum se desavarseste devenirea sa personala, odata cu aceasta expeditie. De acum inainte , putem spune ca eroul va parcurge drumul initierii, care-l va forma ca om , devenind astfel, matur. Plecand, Nica renunta la tot ce-i este drag: '' Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in care se oglindeste cu mahnire Cetatea Neamtului de atatea veacuri! Dragi-mi erau mama si tata, fratii si surorile, si baietii satului, tovarasii mei din copilarie, cu care, in zile geroase de iarna , ma desfatam pe gheata si la sanius, iar vara, si-n zilele frumoase de sarbatori, cantand si chiuind, cutreieram dumbravile si luncile umbroase, prundul cu stioalnele, taranile cu holdele, campul cu florile si mandrele dealuri, de dupa care-mi zambeau zorile in zburdalnica varsta a tineretii!'' Creanga realizeaza o descriere monumentala a spatiului din care a pornit in lunga calatorie numita viata, locul de unde a luat tot ceea ce are el mai bun. Iar acest spatiu i-a marcat toata existenta, devenind constient de acest fapt atunci cand trebuie sa se desparta de aceste locuri, pentru a explora altele. Dar nu numai satul ca spatiu l-a marcat pe Creanga, ci si locuitorii lui, cu toate evenimentele la care luase parte: ''Asemenea, dragi-mi erau sezatorile, clacile, horele si toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare insufletire! De piatra de-ai fi fost si nu se putea sa nu-ti salte inima de bucurie cand auzeai, uneori in puterea noptii, pe Mihai scripcarul din Humulesti umbland tot satul cate c-o droaie de flacai dupa dansul si cantand.'' Plin de regretul parasirii satului natal, Nica pleaca la Iasi, incepand astfel o noua etapa a vietii.

Creanga isi incheie copilaria aici. El nu mai este copil, plecarea sa, ducand la maturizare. Satul cu toate frumusetile si minunatiile lui, vor ramane mereu in inima, in gandul si in sufletul lui Creanga.

BIBLIOGRAFIE

CREANGA POVESTIND COPIILOR ''Amintiri, povesti, anecdote ilustrate'', Editura Portile Orientului, Iasi, Casa Scolilor

GEORGE MUNTEANU ''Introducere in opera lui Ion Creanga, Editura Minerva, Bucuresti, 1976

G. CALINESCU ''Ion Creanga ( Viata si opera)'' , Editura Minerva, Bucuresti- 1978

VLADIMIR STREINU ''Ion Creanga'' Editura Albatros

SAVIN BRATU ''Ion Creanga'', Editura Tineretului

CONSTANTIN CIOPRAGA ''Ion Creanga'', Editura Eminescu, Bucuresti, Piata Scanteii 1, 1977

MIHAI APOSTOLESCU ''Ion Creanga intre mari povestitori ai lumii'', Editura Minerva, Bucuresti- 1978

CONSTANTA BARBOI ''Ion Creanga'', Editura Meteora Press, Bucuresti

ILIE DAN ''Studii despre Ion Creanga'', vol.1., Editura Albatros

ILIE DAN ''Studii despre Ion Creanga'', vol.2., Editura Albatros

NICOLAE CONSTANTINESCU ''Ion Creanga Povestea lui Harap-Alb'', Editura Albatros, Bucuresti, 1983

LITERATURA ROMANA, clasele V-VIII, REFERINTE CRITICE, Editura Saeculum I. O. , Editura Vestela, Bucuresti, 1995

TEODOR TANCO ''Lumea transilvana a lui Ion Creanga'', Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

MIRCEA SCARLAT ''Posteritatea lui Creanga'', Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1990

CONSTANTIN PARASCAN ''Povestea vietii lui Ion Creanga'', Editura Casa Editoriala REGINA, Iasi, 1996

BASMELE COPILARIEI Antologie de ghiozdan pentru clasele I-IV, Editura Portile Orientului, Iasi, 2003

LECTURI MINUNATE pentru scolarii mici, ''Culegere de texte pentru clasele I-II'', Editura Portile Orientului, Iasi, 2001

SINTEZE LYCEUM ''Destinul unui clasic'', Studii si articole despre ION CREANGA, Editura Albatros, Bucuresti, 1990