Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate didacticaScoala trebuie adaptata la copii ... nu copiii la scoala





Biologie Botanica Chimie Didactica Fizica Geografie
Gradinita Literatura Matematica

Carti


Qdidactic » didactica & scoala » literatura » carti
Cronicile din Narnia VII - ultima batalie



Cronicile din Narnia VII - ultima batalie






Cronicile din Narnia VII


ultima batalie


-- Clive Staples Lewis --




C U P R I N S





1. Langa Lacul involburat

2. Nesabuinta Regelui

3. Maimutoiul in plina glorie

4. Ce s-a intamplat in acea noapte

5. Cum a primit Regele ajutor

6. Cand noaptea se face treaba buna

7. Despre Pitici indeosebi

8. Vestile aduse de Vultur

9. Marea intrunire de pe Dealul cu Grajd

10. Cine va intra in grajd

11. Totul se precipita

12. Prin usa grajdului



13. Cum au refuzat Piticii sa se lase pacaliti

14. Se lasa noaptea peste Narnia

15. Tot mai departe, inainte

16. Ramas-bun, Taram al Umbrelor

Notita biobibliografica






Capitolul 1

LANGA LACUL INVOLBURAT



In ultimele zile ale Narniei, departe de tot, spre apus, dincolo de Pustiul Plesuv si aproape de marea cascada, traia un Maimutoi. Era atat de batran, incat nimeni nu-si mai amintea cand venise sa locuiasca prima oara prin acele parti; si era cel mai istet, cel mai pocit si cel mai zbarcit Maimutoi din citi existasera vreodata. Avea o casuta de lemn cu acoperis de frunze, sus, intre crengile unui copac falnic, si il chema Marafet, in acea parte a padurii, nu vietuiau prea multe Animale Vorbitoare, nici Oameni, Pitici sau fapturi de alt fel, insa Marafet avea un vecin care ii era prieten: magarul Nedumirici. In fine, asa spuneau amandoi, ca erau prieteni, insa, dupa cum se desfasurau lucrurile, te-ai fi gandit ca Nedumirici era, mai degraba, sluga lui Marafet, si nu prietenul lui. Nedumirici facea toata treaba. Cand se duceau impreuna la rau, Marafet umplea cu apa burdufurile mari din piele, insa Nedumirici era cel care le cara inapoi. Cand aveau nevoie de ceva din orasele aflate in josul riului, Nedumirici era cel care se ducea pana acolo, cu panerele goale in spinare, si venea inapoi cu ele pline si grele. Si toate bunatatile aduse de Nedumirici erau mancate de Marafet; caci, cum zicea Marafet: „Pai, vezi tu, Nedumirici, eu nu pot manca iarba si scaieti ca tine, asa ca-i normal sa ma descurc altfel'. Iar Nedumirici spunea intotdeauna, „Sigur ca da, Marafet, sigur ca da. Te inteleg perfect.' Nedumirici nu se vaita niciodata, fiindca stia ca Marafet era mult mai destept decat el si socotea ca era foarte frumos din partea acestuia sa fie prieten cu el. Iar daca se intampla ca Nedumirici sa incerce sa-l contrazica in vreo privinta, Marafet spunea intotdeauna: „Zau asa, Nedumirici, inteleg mai bine decat tine ce trebuie facut. Doar stii bine ca n-ai prea multa minte, Nedumirici.' Si Nedumirici zicea si el de fiecare data: „Da, Marafet. Ai dreptate. N-am prea multa minte.' Dupa care ofta si facea cum ii spunea Marafet.


Intr-o buna dimineata, pe la inceputul anului, au iesit amandoi la plimbare pe malul Lacului involburat. Lacul involburat este iazul acela mare de sub stanci, in capatul vestic al Narniei. O cascada imensa se varsa in el cu un urlet bubuitor, iar Raul Narnia curge de-acolo, iesind prin cealalta parte. Din cauza cascadei, apele lacului se leagana vesnic, bolborosesc si spumega in bulboane, de unde si numele de Lacul involburat. Cel mai vioi si jucaus este la inceputul primaverii, cand apele cascadei se umfla de la zapezile topite si scurse de pe muntii inalti, aflati dincolo de Narnia, in Desertul de Apus, de unde vine nul. Si, cum se uitau ei la Lacul involburat, dintr-o data Marafet isi lungi degetul uscativ si negricios, zicand:


- Uite! Ce-i aia?


- Ce-i aia „ce'? facu Nedumirici.


- Chestia aia galbena, care a aparut acum din cascada. Uite! Se vede din nou, pluteste. Trebuie neaparat sa aflam ce e.


- Chiar trebuie? zise Nedumirici.


- Sigur ca trebuie, ii raspunse Marafet. S-ar putea sa fie ceva folositor. Hai, tusti in lac, ca un baiat bun ce esti, si pescuieste-o de-acolo, sa ne lamurim si noi despre ce-i vorba.


- Tusti in lac, eu?! facu Nedumirici, ciulind urechile lungi.


- Pai, cum o sa ajungem la chestia aia, daca nu sari in apa?! zise Maimutoiul.


- Dar - dar n-ar fi mai bine daca te-ai baga tu in lac? spuse Nedumirici. Fiindca, stii, tu vrei musai sa afli ce e chestia aia, si nu eu. Iar tu ai si maini. La fel ca Oamenii si Piticii, poti prinde si apuca orice lucru. Eu, insa, am doar copite.


- Zau asa, Nedumirici, zise Marafet nu mi-as fi inchipuit vreodata ca poti sa spui lucruri din astea. Nu m-asteptam din partea ta la asa ceva, pe cuvant.


- Dar, de ce, ce-am spus atat de rau? facu Magarul, vorbind pe un ton destul de spasit, fiindca vedea bine ca Marafet era profund jignit. N-am vrut decat sa


- Sa ma pui pe mine sa intru in apa, il intrerupse Maimutoiul. De parca n-ai sti prea bine cat de sensibile sunt maimutele la plamani si cat de usor pot raci! Foarte bine. Voi intra in apa. Mi-e destul de frig si-asa, cu vantul asta naprasnic. Dar am sa ma bag in apa. Probabil ca voi muri. Si atunci iti va parea rau.


Si, dupa tremurul din glas, s-ar fi zis ca Marafet era gata sa izbucneasca in plans.


- Nu, te rog, nu, te rog, nu, te rog, exclama Nedumirici, pe jumatate ragind si pe jumatate vorbind. Marafet, nu mi-a trecut niciodata prin minte asa ceva, imi pare rau, n-am vrut. Doar stii cat de natarau sunt si ca nu ma duce capul sa ma gandesc la mai multe lucruri deodata. Am uitat cat esti de sensibil la plamani. Bineinteles ca eu am sa intru in apa. Nici sa nu te gandesti sa faci tu asa ceva. Da, Marafet, imi promiti?


Asa ca Marafet i-a promis, iar Nedumirici a plecat tropa-tropa pe cele patru copite sa ocoleasca marginea stancoasa a Lacului si sa gaseasca un loc pe unde sa intre in apa. Pe linga faptul ca afara era tare frig, nu parea deloc un fleac sa intri in apa aceea agitata si inspumata, asa ca Nedumirici a stat si a dardait cam un minut, pana sa se incumete s-o faca. Numai ca Marafet s-a si apucat sa-i strige din spate: „Poate ca mai bine intru eu, Nedumirici'. Iar cand a auzit asta, Nedumirici a zis: „Nu, nu. Mi-ai promis. Uite, intru acum', si chiar a intrat in apa.


O masa enorma de spuma l-a izbit in fata, umplandu-i gura cu apa si orbindu-l. Pe urma, s-a varat cu totul sub apa timp de cateva secunde, iar cand a iesit iarasi la suprafata era in cu totul alta parte a Lacului. Dupa aceea, l-a prins vartejul si l-a tot invartit din ce in ce mai repede, pana l-a purtat drept sub cascada, iar forta apei l-a impins in jos, scufundandu-l tot mai adanc, incat a simtit ca nu-si mai putea tine rasuflarea pana sa ajunga iarasi la suprafata ca sa ia o gura de aer. Iar cand in sfarsit a scos capul deasupra si a vazut ca se apropiase cat de cat de obiectul pe care incerca sa-l prinda, acesta s-a indepartat de el, purtat de apa pana sub cascada, unde s-a dus la fund. Si, cand a iesit iarasi la suprafata, era foarte departe de el. Pana la urma, insa, cand era mort de oboseala, lovit de peste tot si intepenit de frig, a izbutit sa prinda obiectul cu dintii. Si uite-asa a iesit din apa, carandu-l in bot si impleticindu-se cu copitele din fata in el, fiindca era mare cat un covoras, foarte greu, rece si lipicios.


L-a azvarlit pe jos in fata lui Marafet si-a ramas acolo in picioare, siroind de apa, dardaind si incercand sa-si recapete suflul. Maimutoiul, insa, nici gand sa-i arunce vreo privire sau sa-l intrebe cum se simte. Maimutoiul tot dadea tarcoale Obiectului, intinzandu-l, pipaindu-l si mirosindu-l. Pe urma, in ochi i-a aparut o licarire rautacioasa si a zis:


- E o piele de leu.


- Iha-auh-auh-oh, zau? facu Nedumirici, gafaind.


- Mda, ma tot intreb ma tot intreb ma tot intreb, zicea Marafet ca pentru sine, muncindu-si creierii.


- Cine l-o fi omorat pe bietul leu?! spuse Nedumirici numaidecat. Ar trebui sa-l ingropam, sa facem o inmormantare.


- Oh, n-a fost un Leu Vorbitor, spuse Marafet. Nu merita sa-ti bati capul cu asta. Hat, departe, in Desertul de Apus, dincolo de Urlatoare, nu exista Animale Vorbitoare. Pesemne ca pielea asta vine de la un leu salbatic, mut si prost.


Ceea ce, la drept vorbind, asa si era. Cu cateva luni inainte, un Vanator, un Om, omorase si jupuise acest leu undeva departe, prin Desertul de Apus. Numai ca nu asta e important pentru povestea noastra.


- Oricum, Marafet, insista Nedumirici, chiar daca pielea asta vine de la un leu salbatic si mut, nu crezi ca s-ar cadea sa-l inmormantam cum se cuvine? Adica, toti leii sunt intr-un fel niste fapturi - in fine, niste fapturi destul de solemne, nu-i asa? Din cauza stii tu Cui. Asa e sau nu?


- Nu-ti mai baga tot felul de prostii in cap, Nedumirici, zise Marafet. Nu-ti sade bine daca gandesti prea mult. O sa-ti facem din pielea asta o haina de iarna, groasa si calduroasa.


- Oh, nu cred ca mi-ar placea, spuse Magarul. Ar parea - adica celelalte Lighioane ar putea crede - vreau sa zic ca m-as simti nu stiu cum


- Ce tot indrugi acolo? facu Marafet, scarpinandu-se de jos in sus, cum fac maimutele.


- Cred ca ar fi o dovada de lipsa de respect fata de Marele Leu, fata de Aslan insusi, daca un magar ca mine s-ar foi de colo-colo impopotonat cu o piele de leu, zise Nedumirici.


- Ia, te rog, sa nu ma mai contrazici atat, i-o tranti Marafet. Un magar ca tine habar n-are de lucrurile astea. Stii ca nu esti in stare sa gandesti, Nedumirici, asa ca de ce nu ma lasi pe mine sa gandesc in locul tau?! De ce nu te porti frumos cu mine, asa cum ma port eu cu tine? Nu cred ca eu pot face totul. Stiu ca la unele lucruri te pricepi mai bine decat mine. De aceea te-am si lasat sa intri tu in lac; stiam ca te puteai descurca mai bine decat mine. Dar de ce nu am si eu dreptul, cand imi vine randul, sa fac ceva ce eu pot face, si tu nu? Chiar sunt sortit sa n-am voie niciodata sa fac nimic? Haide, fii cinstit. Fiecare, cand ne vine randul.


- Oh, da, fireste, daca asa vrei tu, se invoi Nedumirici.


- Stii ce?! zise Marafet. Ce-ar fi sa te duci in galop iute pana la Chippingford, pe malul raului, sa vezi daca n-au cumva portocale si banane.


- Dar sunt atat de obosit, Marafet, se vaita Nedumirici.


- Da, dar esti ud leoarca si mort de frig, spuse Maimutoiul. Asa ca trebuie sa te incalzesti, or, un galop saltat si iute este exact ce ti-ar prinde bine acum. In plus, nu uita ca azi e zi de targ la Chippingford.


Dupa care, desigur, Nedumirici a zis ca avea sa mearga.


De indata ce a ramas singur, Marafet s-a urnit din loc, mergand taras cand in doua, cand in patru labe, pana ce a ajuns la copacul lui. Acolo, a inceput sa se co-coate, leganandu-se din creanga in creanga, bombanind si rinjind tot timpul, pana ce a urcat in casuta lui. Avea acolo ac, ata si niste foarfece mari; caci era un Maimutoi istet, iar Piticii il invatasera sa coasa. A varat ghemul de ata (dintr-un material foarte gros, ca un fel de sfoara) in gura, iar obrazul i s-a umflat in afara, de parca ar fi supt o bomboana imensa. Si-a pus acul intre buze si a luat foarfecele cu laba stinga. Pe urma, s-a dat jos din copac si, taras-grapis, s-a dus pana la pielea de leu. S-a ghemuit pe jos langa ea si s-a apucat de lucru.


Si-a dat seama numaidecat ca trupul format de pielea de leu era prea lung pentru Nedumirici si ca grumazul parea prea scurt. Asa ca a taiat o bucata buna din trup si a facut din ea un guler lung, pentru grumazul lung a lui Nedumirici. Dupa aceea, a taiat capul si a cusut gulerul intre cap si umeri. Pe ambele margini ale pielii a cusut niste sireturi, ce urmau sa fie legate sub pieptul si stomacul lui Nedumirici. Cand si cand, mai trecea in zbor pe deasupra cate o pasare, iar Marafet se oprea din lucru, privind ingrijorat in sus. Nu voia sa vada cineva ce facea el acolo. Dar nici una dintre pasarile pe care le-a vazut nu era Pasare Vorbitoare, asa ca nici nu conta.


Tarziu, dupa-amiaza, s-a intors si Nedumirici. Nu mergea la trap, ci inainta rabdator, tarandu-si picioarele, cum fac catarii.


- N-am gasit portocale, zise el, si nici banane. Si sunt tare obosit.


Dupa care s-a lungit pe jos.


- Hai incoace sa probezi haina ta noua din piele de leu, spuse Marafet.


- Da-o-ncolo de vechitura, zise Nedumerici. O probez maine dimineata. Asta-seara sunt prea obosit.


- Ce badaran esti, Nedumeriri, facu Marafet. Daca tu esti obosit, pai eu atunci ce sa mai zic? Toata ziua, in timp ce tu te racoreai la plimbarica prin vale, am trudit din greu sa-ti fac o haina. Mi-au obosit labele atit de tare, incat de-abia mai pot tine foarfecele. Si tu, nici macar un multumesc, nici macar sa catadicsesti sa te uiti la haina, nici macar sa te sinchisesti si tu un pic si si


- Dragul meu Marafet, zise Nedumirici, ridicandu-se numaidecat. larta-ma. M-am purtat oribil. Cum sa nu vreau s-o probez cu placere? Arata pur si simplu splendid. Hai sa vedem cum vine. Te rog, haide.


- Fie, dar stai nemiscat, spuse Maimutoiul. Fiind foarte grea, s-a caznit mult pina ce a izbutit sa ridice pielea, insa pana la urma, tragind, impingand, pufaind si suflind, a pus-o pe magar. A legat-o pe sub trupul lui Nedumirici, dupa aceea a legat picioarele in jurul picioarelor lui Nedumirici si coada in jurul cozii lui Nedumirici. Prin gura larg deschisa a capului de leu se vedeau botul cenusiu si fata lui Nedumirici. Asa ca cine vazuse un leu in carne si oase n-avea cum sa fie tras pe sfoara, in schimb, daca cineva care nu vazuse niciodata un leu se uita la Nedumirici imbracat cu pielea de leu il confunda sigur cu un leu, de nu se apropia prea mult, iar lumina nu era prea grozava sau daca Nedumirici nu se apuca sa raga sau sa harsaie din copite.


- Arati minunat, absolut minunat, exclama Maimutoiul. Cine te-ar vedea acum ar zice ca esti Aslan, Marele Leu insusi.


- Ar fi de-a dreptul groaznic, spuse Nedumirici.


- Ba n-ar fi deloc, replica Marafet. Toata lumea ar face ce ai spune tu.


- Dar eu nu vreau sa spun nimanui ca sa faca ceva!


- Gandeste-te numai la cat bine am putea face! spuse Marafet. M-ai pune pe mine sa te povatuiesc. M-as gandi ce porunci intelepte ai putea sa dai. Si toata lumea ar trebui sa ni se supuna, pana si Regele insusi. Am pune totul la punct in Narnia.


- Dar nu e totul oricum pus la punct? se mira Nedumirici.


- Ce?! zbiera Marafet. Totul pus la punct? cand nu gasesti portocale si banane?


- Pai, stii, spuse Nedumirici, nu exista prea multa lume - de fapt, in afara de tine nu cred ca mai e nimeni care sa vrea chestii din alea.


- Mai e si problema zaharului, insista Marafet.


- Hm, da, zise Magarul. Ar fi bine daca s-ar gasi ceva mai mult zahar.


- Bun, atunci, s-a facut, spuse Marafet. Tu te dai drept Aslan, iar eu iti zic ce sa spui.


- Nu, nu, nu, se incapatana Nedumirici. E groaznic ce spui. N-ar fi deloc bine, Marafet. N-oi fi eu prea istet, dar atata lucru pricep si eu. Ce s-ar alege de noi, daca adevaratul Aslan si-ar face aparitia?


- Presupun ca ar fi foarte incantat, zise Marafet. Probabil ca de-aia ne-a si trimis pielea de leu, ca sa putem pune lucrurile la punct. Oricum, sa stii ca nu catadicseste niciodata sa-si faca aparitia. Cel putin in ziua de azi.


In acel moment, de deasupra s-a auzit o cumplita bubuitura de tunet si un mic cutremur a zgaltait pamantul. Cele doua animale si-au pierdut echilibrul si au fost trantite pe jos, cu nasul in praf.


- Poftim! a rostit Nedumirici gafaind, de indata ce si-a mai recapatat suflul. Asta a fost un semn, un avertisment. Stiam eu ca savarsesc ceva teribil de rau. Scoate numaidecat de pe mine pielea asta pacatoasa!


- Nu, nu, spuse Maimutoiul (a carui minte lucra foarte repede). Semnul trebuie interpretat cu totul altfel. Tocmai voiam sa-ti spun ca daca adevaratul Aslan, cum il numesti tu, ar vrea sa continuam pe calea pe care am pomit-o, atunci ne-ar trimite o bubuitura de tunet si un cutremur de pamant. N-am apucat, insa, sa-ti mai zic asta, ca semnul in sine mi-a luat-o inainte. Acum, Nedumirici, trebuie neaparat sa faci asa. Si, te rog, hai sa nu ne mai dondanim. Stii bine ca nu pricepi chestiile astea. De unde sa aiba habar un magar cum e cu semnele?
















Capitolul 2

NESABUINTA REGELUI



Cam la trei saptamani de la aceasta intamplare, ultimul dintre regii Narniei sedea sub falnicul stejar de linga usa cabanei sale de vanatoare, unde, primavara cand vremea era placuta, statea zece zile sau chiar mai mult. Cladirea era joasa, cu acoperis de paie, nu departe de capatul de rasarit al Pustiului Plesuv si ceva mai sus de punctul de intalnire a celor doua rauri. Ii placea sa locuiasca acolo, ducind un trai simplu, in plina libertate, departe de fastul si pompa cetatii domnesti, Cair Paravel. Il chema Regele Tirian si avea intre douazeci si douazeci si cinci de ani; avea umerii lati si puternici si trupul musculos, insa barba ii era inca rara. Avea ochi albastri si un chip darz si onest.


Nu era nimeni cu el in acea dimineata de primavara, in afara de dragul sau prieten, Giuvaier Inorogul. Se iubeau ca fratii si in razboaie fiecare salvase viata celuilalt. Animalul domnesc statea in picioare, aproape de jiltul Regelui si, cu gatul rasucit, isi lustruia cornul albastru frecandu-l de pielea de pe trup, alba ca laptele.


- Astazi n-am chef sa fac nimic, Giuvaier, spuse Regele. Nu-mi ies din cap vestile astea minunate. Crezi ca vom mai afla si altele astazi?


- Nicicand in vremea noastra, si nici in vremea parintilor sau a bunicilor nostri nu s-a auzit zvon mai minunat, Sire, spuse Giuvaier, cu conditia sa fie adevarat.


- Cum sa nu fie adevarat? exclama Regele. S-a scurs mai bine de o saptamana de cand primele pasari au trecut in zbor deasupra noastra, spunand: Aslan e aici, Aslan a venit din nou in Narnia. Si dupa aceea au urmat veveritele. Ele nu-l vazusera, dar ziceau ca, in mod sigur, se afla in padure. Pe urma, a venit Cerbul. A zis ca l-a vazut cu ochii lui, undeva in departare, la lumina lunii, in Pustiul Plesuv. Apoi a venit Omul acela negricios cu barba, negustorul din Calormen. Calormenilor nu prea le pasa de Aslan, insa tipul vorbea despre asta ca si cum n-ar fi incaput nici urma de indoiala. Iar aseara a fost Bursucul, care si el l-a vazut pe Aslan.


- Intr-adevar, Sire, ii raspunse Giuvaier. Ii cred pe toti. Daca par cumva ca ma indoiesc este doar fiindca prea mare mi-e bucuria pentru a ingadui ca certitudinea sa mi-o astampere. E-aproape prea frumos pentru a fi adevarat.


- Da, zise Regele oftand adine, infiorat aproape de incantare. Intrece tot ce mi-am dorit vreodata in viata.


- Asculta! spuse Giuvaier, lasand capul intr-o parte si ciulind urechile in fata.


- Ce e? intreba Regele.


- Zgomot de copite, Sire, spuse Giuvaier. Un cal la galop. Un cal foarte puternic si greu. Pesemne unul dintre Centauri. Ia te uita, a ajuns.


Un Centaur voinic, cu barba aurie, cu sudoare de om pe frunte si naduseala de cal pe pantece, tasni spre Rege, se opri si facu o plecaciune adanca.


- Salutare, Rege, striga el, cu glas gros ca de taur.


- Hei, i-asculta! zise Regele, privind peste umar spre usa cabanei de vanatoare. Un pocal cu vin pentru nobilul Centaur. Bun venit, Roonwit. Trage-ti sufletul si spune-ne ce te-aduce pe la noi.


Din casa iesi un paj ducand un pocal mare din lemn, gravat ciudat, pe care i-l dadu Centaurului. Centaurul ridica pocalul, spunand:


- Inchin in primul rand pentru Aslan si pentru adevar, iar apoi pentru sanatatea Maiestatii tale.


Si sorbi dintr-o inghititura tot vinul (ce-ar fi indestulat de-a binelea sase barbati voinici), dupa care dadu pocalul inapoi pajului.


- Ei bine, Roonwit, spuse Regele. Ne-aduci vesti noi despre Aslan?


Usor incruntat, Roonwit avea un aer foarte grav.


- Sire, incepu el. Stii bine cat amar de ani am trait si cat de mult am studiat eu stelele; caci noi, Centaurii, traim mai mult decat voi, Oamenii, si chiar mai mult si decat voi, Inorogii. De cand sunt eu pe lume niciodata n-am vazut scrise pe cer lucruri atat de cumplite ca acelea pe care le-am deslusit, noapte de noapte, de la inceputul acestui an. Stiu din zodiacele mele ca de cinci sute de ani n-au mai existat niste conjunctii ale astrilor atat de dezastruoase. Aveam oricum de gand, Maiestate, sa vin sa te previn ca o mare nenorocire planeaza asupra Narniei. Azi-noapte, insa, am aflat zvonul ca Aslan umbla prin Narnia. Sire, sa nu crezi baliverna asta. Stelele nu mint niciodata, pe cand Oamenii si Animalele - da. Daca Aslan ar fi urmat, intr-adevar, sa vina in Narnia, stelele ar fi prezis-o. Iar daca ar venit cu adevarat, toate stelele benefice s-ar fi adunat la un loc, in onoarea lui. Totul e o minciuna.


- O minciuna?! izbucni Regele cu inversunare. Ce faptura din Narania sau din lumea toata ar cuteza sa minta intr-o asemenea privinta?


Si, fara sa-si dea seama, duse mana la plaselele sabiei.


- Asta eu n-am de unde sti, Stapane, zise Centaurul. Dar stiu in schimb ca pe pamant exista mincinosi, pe cand in lumea stelelor - nu.


- Ma intreb, incepu Giuvaier, daca totusi nu s-ar fi putut ca Aslan sa vina, desi astrele au prezis altceva.


El nu e robul stelelor, ci Creatorul lor. Nu se spune in nici una dintre vechile legende ca El e un leu supus.


- Bravo, Giuvaier, bravo, exclama Regele. Exact astea sunt cuvintele: nu e un leu supus. Apar in nenumarate basme.


Roonwit tocmai ridicase mana, aplecandu-se in fata sa-i spuna ceva Regelui, cu multa ardoare, cand toti trei intoarsera capul la auzul unui fel de bocet, care se apropia din ce in ce mai mult. Spre apus, padurea era atat de deasa, incat nu puteau deslusi deocamdata faptura care venea spre ei. Curind, insa, izbutira sa inteleaga cuvintele.


- Vai, vai, vai, se jelea glasul acela. Vai si-amar de fratii si de surorile mele! Vai de copacii sfinti! Padurile sunt distruse si pustiite. Toporul se dezlantuie impotriva noastra. Suntem doboriti la pamant. Copacii falnici se prabusesc, se prabusesc, se prabusesc.


Si, cu acest ultim „se prabusesc', glasul capata trup. Era o faptura aidoma unei femei, dar atat de inalta, incat capul ei era in dreptul capului Centaurului, iar pe linga asta mai semana si cu un copac. E greu de explicat daca n-ati vazut niciodata o Driada, dar absolut de neconfundat daca vi s-a intamplat sa priviti vreodata o asemenea faptura, la care coloritul, glasul si parul au ceva cu totul special. Regele Tirian si cele doua Animale isi dadura seama imediat ca era nimfa unui fag.


- Dreptate, Stapane, Regele meu! striga ea. Sari in ajutorul nostru. Ocroteste-ti poporul. Au venit sa ne doboare in Pustiul Plesuv. Patruzeci de trunchiuri marete ale fratilor si ale surorilor mele zac deja la pamant.


- Cum e cu putinta, Domnita?! Doboara codrii din Pustiul Plesuv? Macelaresc copacii vorbitori?! striga Regele, sarind in picioare si tragand sabia. De unde atata neobrazare?! Si cine cuteaza sa faca o asemenea marsavie? Ehehei, pe coama lui Aslan


- A-a-a-h, suiera Driada, sugrumandu-se si infio-randu-se ca de o mare durere, cu-tremurandu-se din toate madularele, de nenumarate ori, ca sub niste lovituri nemiloase. Dupa care, dintr-o data, se prabusi la pamant, de parca i-ar fi fost retezate picioarele. Cateva secunde, o mai vazura zacand moarta pe , iarba, dupa care disparu cu totul. Stiau ce se intamplase. Copacul ei, aflat la departare de mile intregi, fusese secerat.


Amutit, cateva momente, de durere si de furie, Regele izbuti in cele din urma sa spuna:


- Haideti, prieteni. Mergem in susul raului, cat putem de iute, sa-i gasim pe ticalosii care au facut asta. Nu va scapa unul cu viata.


- Sire, cu toata placerea, spuse Giuvaier. Insa Roonwit zise:


- Sire, fii prudent in dreapta ta manie. Se intampla lucruri stranii. Daca incolo, in vale, exista rasculati inarmati, noi trei suntem prea putini pentru a-i infrunta. Daca ai vrea numai sa astepti un pic


- N-am de gand sa mai astept nici o fractiune de secunda, zise Regele. Giuvaier si cu mine o luam inainte, iar tu fugi iute la galop pana la Cair Par-avel. Ia inelul meu, ca dovada ca vii din partea mea. Adu-mi douazeci de osteni inarmati, toti cu cai buni, douazeci de Caini Vorbitori, zece Pitici (sa fie toti arcasi de temut), un Leopard si pe Picior-de-piatra Uriasul. Vino cu ei dupa noi, cat poti de repede.


- Cu draga inima, Sire, facu Roonwit. Si numai-decat se intoarse si porni la galop, spre rasarit, in lungul vaii.


Regele mergea cu pasi mari, bombanind in barba si inclestandu-si pumnii. Giuvaier pasea linga el, fara sa spuna nimic; nu se auzea nici un zgomot, in afara de clinchetul stins al lantului de aur de la gatul Inorogului, de tropotul facut de doua picioare de om si de patru copite de inorog.


Ajunsera curind la rau si o luara in susul apei, pe o poteca acoperita de iarba: aveau raul in stinga si padurea in dreapta. Nu dupa mult timp sosira la locul unde terenul devenea mai povarnit, iar padurea deasa cobora pana la marginea apei. Poteca, sau mai bine zis ce mai ramasese din ea, continua acum pe malul sudic, asa ca trebuira sa treaca raul printr-un vad ca sa ajunga la ea. Apa ii venea lui Tirian pana la subsuori, insa Giuvaier (care avea patru picioare, pe care se putea propti bine) statea in dreapta lui, pentru a bloca forta curentului, iar Tirian se prinse cu bratul lui puternic de gatul puternic al Inorogului, izbutind amandoi sa ajunga cu bine la mal. De suparare, Regele nici nu bagase de seama cat de rece era apa. Insa, fireste, de indata ce iesi din apa isi sterse sabia cu grija de umarul mantiei, singura parte uscata a straielor de pe el.


Mergeau acum spre apus, avand raul in dreapta si Pustiul Plesuv drept in fata. Dupa nici o mila, se oprira amandoi si vorbira in acelasi timp. Regele zise:


- Ce mai e si asta?


Iar Giuvaier spuse:


-Uite!


- O pluta, constata Regele Tirian.


Era intr-adevar o pluta. Vreo sase trunchiuri superbe de copaci, toti proaspat taiati si curatiti de crengi, fusesera legate laolalta pentru a forma o pluta si lunecau iute in josul raului. In partea din fata a plutei, era un Soarece-de- Apa, care carmea cu un par toata ambarcatiunea.


- Hei! I-asculta, Soarece-de-Apa! Ce cauti acolo? striga Regele.


- Imping bustenii astia pe apa, sa-i vand Calorme-nilor, Sire, spuse soarecele, ducand laba la ureche, de parca ar fi avut o sapca pe cap.


- Calormenilor! tuna Tirian. Cum adica? Cine a poruncit sa fie doborati copacii?


In acea perioada a anului, raul curgea atat de iute, incat pluta trecuse deja lunecand la vale, lasandu-i in urma pe Rege si pe Giuvaier. Insa Soarecele-de-Apa intoarse capul spre ei, strigand peste umar:


— A fost porunca Leului, Sire, a lui Aslan insusi. Si mai adauga ceva, insa nu izbutira sa mai auda.


Regele si Inorogul se holbau unul la celalalt, amandoi cumplit de speriati, cum nu fusesera in nici o batalie vreodata.


- Aslan, rosti Regele in cele din urma, aproape in soapta. Aslan. Sa fie oare adevarat? Sa fi cerut el, oare, sa se doboare copacii sfinti si sa fie ucise Driadele?


- Poate ca Driadele au facut ceva teribil de rau, murmura Giuvaier.


- Dar sa-i vanda Calormenilor?! exclama Regele. Cum e posibil asa ceva?


- Nu stiu, spuse Giuvaier, tare amarat. Nu e un leu supus.


- Ei bine, zise Regele in cele din urma, noi trebuie sa mergem mai departe, gata sa infruntam orice ne rezerva soarta.


- intr-adevar, nu ne ramane altceva de facut, Sire, spuse Inorogul.


Nu-si dadea el seama in acel moment ce prostie faceau mergand mai departe asa singuri; si nici Regele nu-si dadea seama de acest lucru. Erau prea furiosi pentru a putea gandi limpede. Dar nesabuinta asta a lor a pricinuit in cele din urma o mare nenorocire.


Brusc, Regele se rezema din greu de gatul prietenului sau, plecand capul.


- Giuvaier, spuse el, oare ce ne asteapta? Ganduri cumplite mi-au incoltit in suflet. Cat de fericiti am fi fost, daca muream inainte de a apuca ziua de astazi.


- Da, zise Giuvaier. Am trait prea mult. Tot ce putea fi mai rau pe lume s-a abatut asupra noastra.


Si ramasera asa, in picioare, vreo doua minute, dupa care isi vazura iar de drum.


Nu peste mult timp, auzira pocnetul si trosnetul topoarelor ce loveau in lemn, insa de vazut nu vedeau deocamdata nimic, din cauza movilei din fata. Cand ajunsera in varful ei, la picioarele lor se asternea Pustiul Plesuv. Si, vazand ce era acolo, Regele se facu alb la fata.


Exact prin mijlocul batranului codru - padurea aceea unde cresteau candva copacii de aur si de argint si unde un copil din lumea noastra plantase odinioara Copacul Ocrotirii - fusese croita o alee lata. Era un fagas hidos, ca o rana vie crestata in pamant, plina de brazde noroioase, pe unde copacii doboriti fusesera tariti in jos pana la riu. Muncea acolo o gramada de lume, se auzeau plesnete de bici, iar caii, sfortandu-se din rasputeri, trageau cu greu dupa ei bustenii uriasi. Primul lucru care i-a frapat pe Rege si pe Inorog a fost faptul ca aproximativ jumatate din toata multimea aceea nu era formata din Animale Vorbitoare, ci din Oameni. Urmatorul lucru care i-a socat a fost faptul ca acesti oameni nu erau blonzi, cum sunt cei din Narnia, ci bruneti si barbosi ca oamenii din Calormen, tara aceea imensa si cruda ce se intinde dincolo de Archenland peste desert, spre sud. Nu exista nici un motiv, fireste, ca in Narnia sa nu dai si peste cativa Calormeni - vreun negustor sau vreun ambasador - caci in acele vremuri intre Narnia si Calormen era pace. Numai ca Tirian nu putea pricepe de ce erau atat de multi si nici de ce doborau cu topoarele o padure narniana. Insfaca sabia mai strans si isi infasura mantia pe bratul stang. Ajunsera repede jos, printre oamenii aceia.


Doi Calormeni minau un cal inhamat la un bustean. Exact cand Regele se opri langa ei, busteanul intepeni intr-un loc mocirlos.


- Misca-te, gloaba puturoasa! Lasa lenea si trage, animal imputit ce esti! strigau calormenii, plesnind din bici. Calul se sforta deja din rasputeri; avea ochii rosii si trupul acoperit de spuma.


- Hai, la munca, dobitoc trandav si prost, zbiera unul dintre Calormeni, biciuind calul cu salbaticie. Si-atunci s-a intamplat, intr-adevar, lucrul cel mai cumplit posibil.


Pana in acel moment, Tirian isi inchipuise ca animalele pe care le minau calormenii erau cai din tara lor, muti si natangi, cum sunt caii din lumea noastra. Si, desi nu putea suporta sa vada un cal maltratat, fie el si mut, se gandea, desigur, mai mult la uciderea Copacilor. Cum sa-i treaca prin minte ca cineva ar cuteza sa puna in ham pe vreunul dintre Caii Vorbitori, care se bucurau de toata libertatea in Narnia, daramite sa-i mai si biciuiasca?! Dar cand primi lovitura aceea salbatica, calul se trase inapoi si spuse aproape urland:


- Tiran prost ce esti! Nu vezi ca fac tot ce pot?! Cand intelesera ca aveau in fata un Cal narnian, pe


Tirian si pe Giuvaier ii apuca o furie atat de cumplita, incat nici nu-si mai dadeau seama ce fac. Sabia Regelui a zburat in sus, iar cornul Inorogului a coborat cu inversunare. Si amandoi s-au napustit inainte, in clipa urmatoare, cei doi Calormeni zaceau morti, unul cu capul retezat de sabia lui Tirian, celalalt strapuns in inima de cornul Inorogului.






Capitolul 3

MAIMUTOIUL IN PLINA GLORIE



- Marite Cal, marite Cal, zise Tirian, grabindu-se sa-i desfaca haturile, cum de s-a putut ca veneticii astia sa te inrobeasca? A fost Narnia cucerita? S-a dat vreo batalie?


- Nu, Sire, raspunse Calul, rasufland din greu. A venit Aslan. Totul se face din porunca lui. El a comandat sa


- Primejdie, Sire, spuse Giuvaier. Tirian ridica privirea si vazu ca niste Calormeni (amestecati cu cateva Animale Vorbitoare) veneau alergand spre ei, din toate directiile. Cei doi murisera fara sa scoata nici un tipat, asa ca restul gloatei nu s-a dumirit decat dupa cateva momente. Majoritatea aveau in mana iatagane taioase.


- Hai, repede, suie-te in spinarea mea, zise Giuvaier.


Regele incaleca iute pe bunul sau prieten, care se intoarse si pomi la galop. De indata ce iesira din raza vizuala a dusmanilor lor, Inorogul schimba directia de doua-trei ori, apoi traversa un parau si striga, fara sa incetineasca pasul:


- Incotro, Sire? La Cair Paravel?


- Opreste, prietene, zise Tirian. Lasa-ma sa ma dau jos. Si, coborand din spinarea Inorogului, se posta in fata lui.


- Giuvaier, zise Regele. Am savarsit o fapta cumplita.


- Dar am fost provocati in mod revoltator, remarca Giuvaier.


- Dar si sa tabaram asa pe ei - fara ca macar sa-i provocam - mai cu seama ca erau neinarmati - ptiu! Suntem doi criminali, Giuvaier. Sunt dezonorat pe veci.


Giuvaier plecase capul. Si lui ii era rusine.


- Si, pe deasupra, spuse Regele, Calul a zis ca totul se face din ordinul lui Aslan. Soarecele-de-Apa a spus acelasi lucru. Toti zic ca a venit Aslan. Daca o fi adevarat?


- Dar, Sire, cum sa porunceasca Aslan niste lucruri atat de ingrozitoare?


- Nu uita ca nu e un leu supus, zise Tirian. De unde sa stim noi de ce e El in stare? Noi, care suntem niste criminali. Giuvaier, eu ma intorc. Predau sabia, ma dau pe mina Calormenilor si le cer sa ma duca in fata lui Aslan. Sa ma judece el si sa faca dreptate.


- Te duci la moarte sigura, ii raspunse Giuvaier.


- Crezi ca imi pasa daca Aslan ma osandeste la moarte? zise Regele. Asta n-ar fi nimic, absolut nimic. N-ar fi oare mai bine sa fii mort, decat sa traiesti cu frica asta cumplita ca Aslan a venit si ca nu se poarta ca acel Aslan in care am crezut noi si de care ne-a fost atat de dor?! Este ca si cum, intr-o buna zi, soarele ar rasari, dar ar fi un soare negru.


- Stiu, remarca Giuvaier. Sau ca si cum ai bea apa, dar apa aceea ar fi uscata. Cata dreptate ai, Sire. A venit sfarsitul lumii. Hai sa mergem sa ne predam.


- Dar nu-i nevoie sa mergem amandoi.


- In numele iubirii ce ne-a legat, lasa-ma sa vin cu tine acum, spuse Inorogul. Daca mori, iar Aslan nu e Aslan, la ce bun sa mai traiesc?!


Se intoarsera si pornira inapoi impreuna, varsand lacrimi amare.


De indata ce au ajuns in locul unde se taiau copacii, Calormenii au inceput sa tipe si au venit spre ei, cu armele in mina. Regele insa le-a intins sabia, cu plaselele inainte, si le-a spus:


- Eu, care am fost Regele Normei si sunt acum un biet cavaler dezonorat, cer sa fiu judecat de Aslan. Duceti-ma la el.


— Si eu vreau acelasi lucru, spuse Giuvaier.


Oamenii cei negriciosi, mirosind a usturoi si a ceapa, i-au inconjurat; albul ochilor le sclipea oribil pe fetele cele smede. Au pus in jurul gatului Inorogului un capastru de fringhie. Regelui i-au luat sabia si i-au legat mainile la spate. Unul dintre Calormeni, care avea coif in loc de turban si parea a fi capetenia tuturor, i-a smuls lui Tirian de pe cap cununa de aur, furisand-o cu iuteala printre straiele de pe el. I-au dus pe cei doi prizonieri sus pe deal, intr-o poienita. Si iata ce au vazut prizonierii acolo.


In mijlocul luminisului, care coincidea cu punctul cel mai inalt al colinei, se vedea o coliba mica, aidoma unui grajd, cu un acoperis din paie. Usa era inchisa. Pe iarba din fata usii sedea un Maimutoi. Tirian si Giuvaier, care se asteptasera sa-l vada pe Aslan, neavand habar pana atunci de existenta vreunui Maimutoi, au ramas foarte nedumeriti de ce le vedeau ochii. Maimutoiul, desigur, era chiar Marafet, insa parea de zece ori mai pocit si mai urat decat atunci cand locuia langa Lacul involburat, deoarece acum era teribil de impopotonat. Purta un surtuc rosu, care nu-i venea deloc bine, intrucat fusese croit pentru un pitic. Labele din spate le avea varate in niste papuci cu nestemate, care nu i se potriveau deloc, fiindca, asa cum stiti si voi, la maimute labele din spate sunt tot ca niste maini. Pe cap, avea un fel de coroana din hartie. Linga el, era un maldar de nuci, asa ca tot timpul spargea nuci intre falci si scuipa cojile afara. De asemenea, isi tot ridica de zor surtucul rosu, ca sa se scarpine cu foc. In picioare, cu fata spre el, stateau o multime de Animale Vorbitoare, toate foarte ingrijorate si nedumerite. Cand au vazut cine erau prizonierii, au inceput sa geama si sa scanceasca.


- O, Marafet Stapane, purtator de cuvant al lui Aslan, zise Calormenul care parea a fi capetenia celorlalti - Ti-am adus niste prizonieri. Datorita curajului si iscusintei noastre si cu ingaduinta marelui zeu Tash i-am prins de vii pe acesti doi ucigasi nenorociti.


- Da-mi sabia omului aluia, spuse Maimutoiul. Asa ca au luat sabia Regelui si i-au inmanat-o maimutei, cu centiron cu tot. Si Maimutoiul si-a atamat-o de gat, aratand astfel si mai prost decat era.


— O sa ne ocupam de astia doi mai tarziu, zise Maimutoiul, scuipand o coaja inspre cei doi prizonieri. Am alte treburi inainte. Ei mai pot astepta. Acum, ia ascultati-ma, cu totii, in primul rand, e vorba de nuci. Pe-unde umbla Veverita-sefa?


- Sunt aici, domnule, spuse o veverita roscovana, iesind in fata si facand, intimidata, o mica plecaciune.


- Oh, deci tu erai?! zise Maimutoiul cu o privire rautacioasa. Ia sa faci bine si sa ma servesti cum se cuvine. Mai vreau - adica, Aslan mai vrea - niste nuci. Astea pe care le-ai adus nu sunt de ajuns. Trebuie sa aduci mai multe, pricepi? inca de doua ori pe-atat. Si sa fie aici pana maine la asfintitul soarelui: baga de seama, sa nu-mi vii cu din alea stricate sau prea mici.


Un murmur de groaza se auzi din raridul celorlalte veverite, iar Veverita-sefa, luandu-si inima in dinti, spuse:


- Va rog, nu s-ar putea ca Aslan sa discute personal cu noi despre asta? Poate ca ni se da voie sa ne vedem cu el


- Ei bine, asa ceva nu-i ingaduit, spuse Maimutoiul. Se prea poate sa aiba bunatatea (desi nu meritati voi un asemenea favor) si sa iasa afara diseara, cateva minute. Atunci, veti avea posibilitatea sa-l vedeti cu totii, insa nu-i voie, cu nici un chip, sa va imbulziti in jurul lui si sa-l bombardati cu intrebari. Orice doriti sa-i spuneti va fi prin intermediul meu: daca eu consider ca merita sa fie deranjat. Pana atunci, insa, Veveritelor, faceti bine si plecati dupa nuci. Si aveti grija sa le aduceti aici pana maine seara, caci altminteri, pe-onoarea mea, o s-o incasati unt.


Bietele Veverite o luara la fuga, care incotro, de parca le-ar fi haituit cainii. Aceasta noua porunca era o veste cumplita pentru ele.


Nucile pe care le stransesera pentru iarna fusesera aproape toate mancate; iar din putinele cate mai ramasesera ii dadusera Maimutoiului mai mult decat isi puteau ingadui.


Dar atunci, un glas gros - venea de la un Porc Mistret mare, paros si cu colti fiorosi - a rostit din cealalta parte a multimii:


- Dar de ce nu-l putem vedea pe Alsan cum se cuvine? Pe vremuri, cand mai venea prin Narnia, oricine putea vorbi cu el fata in fata!


- Sa nu-l credeti, zise Maimutoiul. Si, chiar daca ar fi adevarat, situatia s-a schimbat. Aslan zice ca a fost mult prea bland cu voi inainte, pricepeti? Ei bine, n-are sa mai fie bland. O sa va faca sa va vedeti lungul nasului. O sa va invete el minte sa mai credeti ca e un leu supus!


Multimea de Animale s-a infiorat, scotand gemete si scancete inabusite; dupa care, a urmat o tacere ca de moarte, si mai sinistra parca.


- Iar acum, mai trebuie sa aflati ceva, spuse Maimutoiul. Am auzit ca unii dintre voi zic ca sunt maimuta. Ei bine, nu-i adevarat. Sunt Om. Daca arat ca un Maimutoi e fiindca sunt teribil de batran; am sute si sute de ani. Si tocmai fiindca sunt atat de batran sunt si asa de intelept. Si fiindca sunt atat de intelept, eu sunt singura faptura cu care Aslan sta de vorba. Nu-si poate pierde vremea discutand cu o sumedenie de animale tampite. Imi spune mie ce trebuie sa faceti, iar eu va spun voua mai departe. Ascultati, deci, sfatul meu si miscati-va iute, caci nu suporta prostiile si aiurelile.


Se asternuse o liniste de mormant spulberata doar de smiorcaielile unui pui de bursuc, pe care mamica lui incerca sa-l potoleasca.


- Si mai e ceva, continua Maimutoiul varandu-si o nuca in gura. Am auzit ca unii Cai zic:„Hai sa dam bataie sa terminam mai repede cu caratul lemnelor, ca dupa aceea vom fi liberi din nou'. Ei bine, sa va scoateti ideea asta din cap numaidecat. Si asta nu e valabil doar pentru Cai. Toti cei apti de munca vor fi nevoiti, pe viitor, sa munceasca. Asa a stabilit Aslan cu Regele Calormenilor—Tisroc, cum il numesc prietenii nostri negriciosi, Calormenii. Cu totii, Cai, Tauri, Magari, veti fi trimisi in Calormen sa va castigati existenta muncind - tragand si carand, cum fac caii si jivinele de soiul asta prin alte tari. Iar voi, celelalte Animale, care sunteti bune la sapat, Cartite, Iepuri si Pitici, veti merge sa munciti in minele lui Tisroc. Si


- Nu, nu, nu, urlara Animalele. Nu se poate asa ceva. Cum o sa ne vanda Aslan ca sclavi Regelui din Calormen?!


- Ispraviti o data! Terminati cu galagia! facu Maimutoiul, aratandu-si coltii. Cine a pomenit de sclavie? Nu veti fi robi. Veti fi platiti, ba chiar cu salarii foarte bune. Mai precis, lefurile voastre vor intra in vistieria lui Aslan, iar el va folosi banii spre binele tuturor. Apoi arunca o privire spre capetenia Calormenilor, facandu-i cu ochiul.


Calormenul trase o plecaciune si raspunse pompos, cum fac Calormenii:


- Preaanteleptule purtator de cuvant al lui Aslan, Tisroc (fie-i viata vesnica) este intru totul de acord cu domnia ta, in privinta acestui plan nespus de chibzuit.


- Poftim! Vedeti?! exclama Maimutoiul. Totul e aranjat. Si asta doar spre binele vostru. Cu banii pe care ii veti castiga, vom putea face din Narnia o tara in care sa merite sa traiesti. Va ploua cu portocale si banane, vom avea din belsug drumuri, orase mari, scoli, birouri, bice, botnite, sei, custi, cotete si inchisori. Oh, de toate.


- Dar noua nu ne trebuie toate chestiile astea, zise un Urs batran. Noi vrem sa fim liberi. Si vrem sa-l auzim pe Aslan vorbind.


- incetati cu carcoteala, zise Maimutoiul, ca nu suport asa ceva. Eu sunt Om: tu esti doar un bosorog de Urs, cretin si gras. Ce stiti voi ce-nseamna libertatea? Voi va inchipuiti ca libertatea inseamna sa faci ce poftesti. Ei bine, va inselati. Nu asta e adevarata libertate. Adevarata libertate inseamna sa faci ce ti se spune.


- Hannh, mormai Ursul, scarpinandu-se in cap; ii venea greu sa priceapa asa ceva.


- Va rog, va rog, rosti cu glas pitigaiat un Miel mitos, toata lumea mirandu-se ca, la varsta lui frageda, cuteza sa vorbeasca.


- Ce mai e acum? facu Maimutoiul. Zi repede.


- Va rog, spuse Mielul, eu nu inteleg. Ce treaba avem noi cu Calormenii? Noi suntem ai lui Aslan. Ei sunt ai lui Tash. Au un zeu pe care il cheama Tash. Se zice ca are patru brate si cap de vultur. Pe altarul lui se jertfesc Oameni. Eu cred ca Tash nu exista. Dar, daca totusi ar exista, cum sa fie Aslan prieten cu el?!


Toate Animalele lasara capul intr-o parte, privind cu ochi stralucitori spre Maimutoi. Stiau ca era cea mai buna intrebare ce i se pusese pana atunci.


Maimutoiul sari in picioare si il scuipa pe Miel.


- Mucosule! suiera el. Naparstoc carcotas si tampit ce esti! Du-te acasa la maica-ta si bea lapte, ca de asta esti bun. Ce-ti bagi tu nasul in chestiuni din astea? Dar voi, ceilalti, ia ascultati aici. Tash e doar un alt nume de-al lui Aslan. Teoria aia veche ca noi suntem buni, iar Calormenii sunt rai, e o tampenie. Lucrurile nu stau deloc asa. Calormenii folosesc alte cuvinte, insa cu totii vrem sa spunem acelasi lucru. Tash si Aslan sunt doar doua nume diferite pentru stiti voi Cine. De aceea, nici n-au cum sa se certe. Bagati asta la cap, brute idioate ce sunteti. Tash este Aslan; Aslan este Tash.


Stim cu totii ce figura trista pot avea uneori cainii nostri. Ganditi-va la asta si, pe urma, inchipuiti-va ce mutre aveau toate Animalele acelea Vorbitoare: Pasarile, Ursii, Bursucii, Iepurii, Cartitele si Soarecii, toate niste fapturi cinstite, spasite, nedumerite si atat de cumplit de triste. Cozile le atarnau jalnic, mustatile li se pleostisera. Vi s-ar fi frant inima de mila vazandu-le chipurile. Doar unul dintre animale nu parea nicidecum nefericit.


Era o Pisica roscata - un Motan mare si semet, in floarea varstei - care statea cu spatele foarte drept si teapan si cu coada infasurata in jurul labelor, exact in primul rind din multimea de Animale. Tot timpul se holbase cu asprime la Maimutoi si la capetenia Calor-menilor, fara sa clipeasca din ochi.


- Scuzati-ma, spuse Motanul, foarte politicos, dar chestia asta ma intereseaza. Prietenul dumneavoastra din Calormen e si el de aceeasi parere?


- Sigur ca da, zise Calormenul. Prealuminatul Maimutoi - adica Om - are perfecta dreptate. Aslan inseamna nici mai mult, nici mai putin decat Tash.


- Chiar asa, deci, Aslan nu inseamna altceva decat Tash? insista Pisica.


- Absolut nimic altceva, zise Calormenul, uitan-du-se drept in ochii Motanului.


- Esti multumit, roscovanule? intreba Maimutoiul.


- Oh, desigur, spuse Roscovanul, cu raceala. Multumesc foarte mult. Voiam doar sa fie foarte clar. Cred ca incep sa inteleg.


Pana in acel moment, Regele si Giuvaier nu spusesera nimic; asteptau ca Maimutoiul sa-i pofteasca sa vorbeasca, deoarece considerau ca n-avea nici un rost sa intrerupa discutia, insa acum, privind de jur-imprejur la chipurile amante ale narnienilor si vazand ca toti credeau ca Aslan si Tash erau una si aceeasi persoana, Tirian simti ca nu mai poate suporta.


- Maimutoiule, striga el, cu glas tunator, minti cu nerusinare. Minti ca un Calormen. Minti ca un Maimutoi.


Intentiona sa continue si sa intrebe cum era posibil ca groaznicul zeu Tash, care se hranea din sangele poporului sau, sa fie acelasi cu bunul Leu, prin sangele caruia toata Narnia era salvata. Daca i s-ar fi dat voie sa vorbeasca, domnia Maimutoiului ar fi luat sfarsit in acea zi; Animalele si-ar fi dat seama care era adevarul si l-ar fi doborat pe Maimutoi. Numai ca, pana sa apuce sa mai rosteasca un cuvant, doi Calor-meni il pocnira peste gura cu toata forta, iar un al treilea, pe la spate, il secera de picioare. Si cand Regele se prabusi la pamant, Maimutoiul schelalai turbat de furie si de groaza:


- Luati-l de-aici! Luati-l de-aici! Duceti-l undeva sa nu ne mai auda, si nici noi pe el. Si-acolo, legati-l de un copac, il voi judeca - adica Aslan il va judeca -mai tarziu.





Capitolul 4

CE S-A INTAMPLAT IN ACEA NOAPTE



Regele era atat de ametit de la loviturile care il pusesera la pamant, incat nici n-a mai stiut ce s-a intamplat cu el pana cand Calormenii nu l-au dezlegat la maini, fortandu-l sa tina bratele pe linga corp si lipindu-l cu spatele de un frasin. Pe urma, l-au legat fedeles cu niste franghii, pe care i le-au infasurat in jurul gleznelor, genunchilor, taliei si pieptului, abandonandu-l acolo. Ce-l necajea cel mai rau in acel moment - caci, asa cum se intampla adesea, fleacurile sunt cel mai greu de suportat - era faptul ca ii sangera buza din cauza plesniturii si nu putea sa stearga cu mana firicelul de sange care il gadila pe piele.


Din locul unde se afla, vedea in continuare micul grajd din varful dealului si pe Maimutoiul instalat acolo. Auzea glasul Maimutoiului care continua sa vorbeasca si, din cand in cand, un fel de raspuns din partea gloatei, insa nu putea deslusi cuvintele.


„Ma intreb ce s-o fi intamplat cu Giuvaier', se gandea Regele.


Nu dupa mult timp, multimea a inceput sa se imprastie, Animalele plecand in diferite directii. Unele au trecut foarte aproape de Tirian. Se uitau la el, ca si cum ar fi fost deopotriva speriate si compatimitoare fata de soarta lui, insa nici unul nu i-a adresat vreun cuvant. Curand, n-a mai ramas nimeni, iar in padure s-a lasat tacerea. Pe urma, au trecut ceasuri de-a randul, iar lui Tirian i s-a facut intai foarte sete, iar apoi foarte foame; si pe masura ce dupa-amiaza s-a scurs, incepand sa se innopteze, i s-a facut si frig. Il durea spatele foarte rau. Soarele a apus, intune-cand tot mai mult amurgul.


Cand se inserase aproape de-a binelea, Tirian a auzit un tropait usor si a vazut venind spre el niste fapturi mititele. Cele trei din stinga erau Soareci, iar in mijlocul lor se afla un Iepure; in dreapta, erau doua Cartite. Din cauza saculetilor pe care ii carau in spinare, aratau ciudat pe intuneric, asa ca la inceput Tirian nu si-a dat seama ce fel de animale erau. Pe urma, intr-o clipa, vietatile s-au ridicat toate pe picioarele din spate, punandu-si labele reci pe genunchii lui de care isi lipeau boturile, haraind pe nas, in semn de sarutare afectuoasa, (ii ajungeau pana la genunchi, fiindca Animalele Vorbitoare narniene de acest fel sunt mai mari decat vietatile mute si proaste, de aceeasi rasa, care traiesc in Anglia.)


- Regele nostru drag, Stapane! rosteau glasurile lor pitigaiate, cat de mult te compatimim. Nu indraznim sa te dezlegam, caci s-ar putea ca Aslan sa se supere pe noi. Dar ti-am adus ceva de mancare.


Numaidecat primul Soarece se catara sprinten, pana ce ajunse sa stea cocotat pe franghia infasurata in jurul pieptului lui Tirian, incretindu-si nasul carn in dreptul fetei lui Tirian. Pe urma, al doilea Soarece se sui si el, ramanand atarnat exact sub primul Soarece. Celelalte vietati ramase la sol incepura sa le intinda tot felul de lucruri.


- Bea, Sire, sa capeti puteri, iar apoi vei putea manca, zise Soarecele aflat cel mai sus, iar Tirian simti ca avea acum intre buze o cana de lemn, nu mai mare decat o cochilie de ou, din care bau dintr-o sorbire tot vinul, insa, dupa aceea, Soarecele transmise spre cei de jos cana, iar acestia o umplura la loc, dandu-i-o inapoi; Tirian o goli si a doua oara. Si continuara asa de mai multe ori, pana ce-si astampara setea, cu sorbituri mici si repetate.


- Uite niste branza, Sire, zise primul Soarece, dar nu e prea multa, sa nu ti se faca iarasi sete.


Si dupa branza, il hranira cu niste prajituri si unt proaspat, dupa care ii mai dadura niste vin.


- Dati-mi acum apa, sus, zise primul Soarece, sa-l spal pe fata pe Rege. E plin de sange.


Tirian se simti tamponat cu un fel de buretel, ceea ce il inviora nespus.


- Micii mei prieteni, zise Tirian, cum as putea sa va multumesc pentru toate astea?


- Nu face nimic, nu face nimic, rostira glas-cioarele. Cum sa ne fi purtat altfel? Noi nu vrem alt Rege. Suntem poporul tau. Daca impotriva ta ar fi fost doar Maimutoiul si calormenii, ne-am fi luptat pana ne sfartecau in bucati si n-am fi lasat sa te lege asa. Zau, crede-ne. Dar nu ne putem impotrivi lui Aslan.


- Chiar credeti ca e Aslan cu adevarat? intreba Regele.


- Oh, da, da, spuse Iepurele. A iesit aseara din grajd. L-am vazut cu totii.


- Si cum arata? se interesa Regele.


- Ca un leu falnic si inspaimantator, zise unul dintre Soareci.


- Si voi credeti ca Aslan intr-adevar le ucide pe Nimfele Padurii si face din voi niste bieti sclavi ai Regelui din Calormen?!


- Ah, ce groaznic, nu-i asa? spuse al doilea Soarece. Mai bine muream cu totii decat sa apucam sa vedem asa ceva. Dar nu incape nici o indoiala. Toata lumea spune ca astea sunt poruncile lui Aslan. Iar noi l-am si vazut chiar. Nu ne inchipuiam ca Aslan putea fi asa. Ce mult ne-am dorit sa se intoarca in Narnia!


- Se pare ca de data asta a venit inapoi foarte suparat, zise primul Soarece. Pesemne ca am facut cu totii ceva cumplit de rau, fara sa ne dam seama. Probabil ca ne pedepseste pentru ceva Dar eu tot cred ca ni s-ar fi putut spune despre ce-i vorba!


- Poate ca si ce facem acum e rau, spuse Iepurele.


- Dar mie putin imi pasa, sa stii, declara una dintre Cartite. Oricum, si a doua oara tot asa as face.


Insa ceilalti incercara s-o potoleasca, spunandu-i: „Sssat' si „Ai grija', dupa care zisera:


- Ne pare rau, Regele nostru drag, dar acum trebuie sa ne intoarcem. N-ar fi deloc bine daca ne-ar prinde aici.


- Plecati numaidecat, scumpele mele Animale, spuse Tirian. Cu toata dragostea mea pentru Narnia, n-as vrea nici in ruptul capului sa va pun in primejdie.


- Noapte buna, noapte buna, ii raspunsera vietatile, frecandu-si nasucurile de genunchii lui. Ne vom intoarce - daca vom putea.


Dupa care, se indepartara tropaind din labute, iar padurea deveni, dintr-o data, parca mai intunecoasa, mai rece si mai pustie decat inainte de venirea lor.


Stelele au rasarit pe cer, iar timpul a inceput sa treaca incet - va inchipuiti si voi cat de incet - pentru ultimul Rege al Narniei, care statea in picioare teapan si amortit, cu spatele lipit de copacul de care era legat, insa, pana la urma, tot s-a intamplat ceva.


Undeva, foarte departe, s-a ivit o lumina rosie. Pe urma, a disparut cateva clipe, reaparand apoi mai mare si mai intensa. Dupa aceea, Tirian a inceput sa desluseasca niste siluete intunecate miscandu-se de colo-colo in fata luminii, carind niste legaturici pe care apoi le aruncau jos. Era un foc proaspat aprins, iar lumea arunca snopi de vreascuri pe el. Nu dupa mult timp, s-a aprins de-a binelea, iar Tirian a putut constata ca focul era chiar in varful dealului. Deslusea limpede grajdul din spatele flacarilor, bine luminat acum de acea stralucire rosiatica, precum si o mare multime de Animale si de oameni, intre foc si locul unde se afla el. Silueta marunta, ghemuita langa foc, era pesemne Maimutoiul. Acesta spunea ceva multimii, insa Tirian nu putea auzi bine. Pe urma, Maimutoiul s-a dus si a facut trei temenele pana la pamant in fata usii de la grajd. Dupa aceea s-a ridicat si a deschis usa. Si ceva pe patru picioare - o chestie care pasea destul de crispat - a iesit din grajd, postandu-se cu fata spre multime.


Din randul acesteia s-a ridicat un fel de vaiet urlator, atat de puternic, incat Tirian a izbutit sa desluseasca unele cuvinte.


- Aslan! Aslan! Aslan! zbierau Animalele. Vorbeste-ne! Mangaie-ne! Nu maj fi manios pe noi!


Din locul unde se afla, Tirian nu-si putea da seama prea bine ce era chestia aceea, de fapt; insa vedea bine ca avea par de culoare galbena. El nu-l vazuse niciodata pe Maretul Leu. Nu vazuse, de fapt, niciodata nici vreun leu obisnuit. Asa ca n-avea cum sti cu certitudine ca ceea ce vedea el acum nu era adevaratul Aslan. Nu se astepta ca Aslan sa arate aidoma chestiei aceleia crispate, care statea pur si simplu pe picioarele ei si nu spunea nimic. Dar cum sa fii sigur? Cateva clipe, prin minte ii trecura niste ganduri oribile; apoi, isi aminti de aiureala aceea absurda cu Tash si Aslan care ar fi fost unul si acelasi, si isi dadu seama ca toata povestea era doar o enorma inselatorie.


Maimutoiul isi apropie capul de capul chestiei aceleia galbene, ca si cum ar fi ascultat niste soapte. Pe urma, se intoarse si se adresa multimii, iar multimea urla din nou. Dupa aceea, chestia galbena se rasuci stangaci in loc si pleca - mai bine zis, porni clatinandu-se inapoi spre grajd, iar Maimutoiul inchise usa pe dinafara. Pesemne ca apoi focul a fost stins, caci lumina a disparut aproape imediat, iar Tirian a ramas din nou singur, in frig si bezna.


Se gandea la alti Regi care traisera si murisera odinioara in Narnia si i se parea ca nici unul nu avusese o soarta atat de cruda ca a lui. Se gandea la strabunicul strabunicului lui, Regele Rilian, care fusese furat de o Vrajitoare, pe cand era un tanar print, si tinut ascuns ani in sir in pesterile intunecate de sub Taramul Uriasilor din nord. Pana la urma, se facuse, insa, dreptate, caci doi copii misteriosi aparusera brusc din tinutul aflat dincolo de capatul lumii si il salvasera, astfel ca printul se putuse intoarce acasa in Narnia, unde avusese o domnie lunga si infloritoare. „N-am eu parte de asa ceva', isi zise Tirian, in sinea lui. Pe urma, se duse cu gandul si mai adanc in trecut, amintindu-si de tatal lui Rilian, Caspian Navigatorul, pe care incercase sa-l ucida ticalosul de Rege Miraz, unchiul sau; stia ca Regele Caspian fugise in padure si traise printre Pitici. Dar si povestea asta se terminase tot cu bine: si Caspian fusese ajutat de copii - numai ca de data asta fusesera patru - care veneau de undeva de dincolo de lume, luptand in batalii marete si reinstalandu-l pe tronul tatalui lui. „Dar asta a fost odata, de mult, isi spuse Tirian in sinea lui. Lucruri de acest fel nu se mai intampla astazi.' Si pe urma si-a mai adus aminte (caci, atunci cand era mic, fusese tare bun la istorie) ca aceiasi patru copii care il ajutasera pe Caspian fusesera in Narnia in urma cu peste o mie de ani; si in acele vremuri facusera ceva absolut extraordinar. Caci atunci o infransesera pe Vrajitoarea Alba si pusesera capat celor O Suta de Ani de Iarna, iar dupa aceea domnisera (totii patru impreuna) la Cair Paravel, pana ce n-au mai fost copii, ci Regi semeti si Regine frumoase, iar domnia lor reprezentase epoca de aur a Narniei. Iar Aslan aparuse de nenumarate ori in toata povestea asta. Aparuse de altminteri si in celelalte povesti, asa cum isi amintea Tirian acum. „Aslan si copiii din alta lume, se gandi Tirian. Ei au intervenit intotdeauna cand totul mergea cumplit de rau. Oh, ce bine ar fi sa apara si acum.'


Si striga in gura mare: „Aslan! Aslan! Aslan! Vino si ajuta-ne acum'.


Insa bezna, frigul si linistea au ramas la fel.


- Lasa-ma mai bine sa mor, striga Regele. Nu cer nimic pentru mine. Dar vino si salveaza toata Narnia.


Si tot nu s-a produs nici o schimbare in noapte sau in padure, dar a inceput, totusi, sa apara un fel de schimbare inlauntrul lui Tirian. Fara sa-si dea seama de ce, a inceput sa nutreasca o vaga speranta. Si se simtea cumva mai puternic parca. „Oh, Aslan, Aslan, soptea el. Daca tu nu poti veni, trimite-mi macar ajutoarele acelea de dincolo de lume. Sau lasa-ma sa-i chem eu. Fie ca vocea mea sa treaca dincolo de lume.' Dupa aceea, nedandu-si seama ce face, a inceput dintr-o data sa strige cu glas rasunator:


- Copii! Copii! Prieteni ai Narniei! Repede. Veniti la mine! Peste lumi intregi, eu va chem; eu, Tirian, Regele Narniei, Stapanul orasului Cair Paravel si imparatul Insulelor Pustii!


Si, numaidecat, s-a cufundat intr-un vis (de-o fi fost chiar vis) mai real si mai insufletit decat oricare vis pe care il avusese vreodata.


Se facea ca sta in picioare intr-o incapere luminata, unde sapte persoane sedeau in jurul unei mese. S-ar fi zis ca tocmai ispravisera de mancat. Doua dintre aceste persoane pareau foarte batrane, un mosneag cu barba alba si o babuta cu niste ochi veseli si sclipitori, plini de intelepciune. Cel care sedea in dreapta mosneagului nu ajunsese inca la varsta barbatiei, fiind cu siguranta mai tanar decat Tirian, insa la fata arata ca un rege si un razboinic. Si aproape acelasi lucru se putea spune si despre celalalt tanar, care sedea in dreapta batrinei. In fata lui Tirian, de cealalta parte a mesei, se afla o fata blonda, mai tanara decat toti ceilalti, iar de o parte si de cealalta a ei un baiat si o fata, inca si mai mici ca varsta. Toti purtau un fel de vesminte teribil de ciudate.


N-a avut insa timp sa se gandeasca la asemenea amanunte, caci in clipa aceea baiatul mai mic si amandoua fetele au tasnit in picioare, iar unul dintre ei a scos un tipat scurt. Batranica a tresarit si si-a tras rasuflarea zgomotos. Pesemne ca si mosneagul a facut o miscare brusca, fiindca paharul cu vin, pe care il avea langa mina dreapta, a fost maturat de pe masa; Tirian a auzit clinchetul cioburilor imprastiate pe jos.


Pe urma, Tirian si-a dat seama ca oamenii acestia il puteau vedea; se holbau la el de parca ar fi fost o stafie. A remarcat insa ca tanarul care arata ca un rege, aflat in dreapta batrinului, n-a schitat nici un gest (doar ca a palit un pic), inclestandu-si pumnii cu fermitate. Pe urma acesta a spus:


- Vorbeste, de nu esti cumva o fantoma sau un vis. Arati a Narnian; or, noi suntem cei sapte prieteni ai Narniei.


Tirian tanjea sa vorbeasca si incerca sa le strige in gura mare ca el e Tirian din Narnia, cel care avea mare nevoie de ajutor. Dar a constatat (cum mi s-a intamplat si mie uneori in vise) ca glasul lui nu scotea nici un sunet.


Cel care i se adresase s-a ridicat apoi in picioare:


- Umbra, spirit sau ce esti tu, zise el, pironindu-si ochii pe chipul lui Tirian. Daca esti din Narnia, te somez in numele lui Aslan, vorbeste-mi! Eu sunt Peter, Marele Rege.


Lui Tirian, camera incepu sa i se invarteasca in fata ochilor. Auzea glasurile celor sapte persoane care vorbeau toate in acelasi timp, dar din ce in ce mai stins, spunand cuvinte de genul „Uite! Dispare. Se topeste. Se evapora', in clipa urmatoare, se trezise de-a bine-lea, legat in continuare de copac, mai infrigurat si mai amortit decat oricand. Padurea era plina de o lumina mohorita, asa cum se intampla inainte de rasaritul soarelui, iar el era ud leoarca de la roua; se facuse aproape dimineata.


In viata lui nu se simtise mai groaznic la trezire.










































Capitolul 5

CUM A PRIMIT REGELE AJUTOR



Amaraciunea sa n-a durat insa mult. Aproape numaidecat s-a auzit o bufnitura, pe urma inca una, si doi copii au aparut in fata lui. Padurea fusese absolut pustie cu o secunda inainte, atat cat vedea el din ea, si stia ca pustanii nu se ivisera din spatele copacului de care era legat, caci i-ar fi auzit si el. Rasarisera pur si simplu din senin. A remarcat dintr-o privire ca erau imbracati cu aceleasi vesminte stranii si intunecoase pe care le purtau si oamenii din vis; si a mai vazut, tot dintr-o privire, ca era vorba de Baiatul si Fata, cei mai mici ca varsta, din grupul acela de sapte oameni.


- Ei, dracia dracului! exclama Baiatul, sa ramai pur si simplu cu gura cascata, zau asa! Credeam


- Hai fuga sa-l dezlegam, spuse Fata. Putem discuta dupa aceea. Pe urma, mai adauga, intorcandu-se spre Tirian: imi pare rau ca am intarziat atat de mult. Am venit de indata ce am putut.



In timp ce ea vorbea, Baiatul scoase un cutit din buzunar, grabindu-se sa taie fringhia cu care era legat Regele; cu miscari prea rapide totusi, caci atunci cand izbuti sa taie si ultima legatura, Regele, intepenit si amortit, cazu in fata, proptindu-se in maini si in genunchi. Si nu reusi sa se ridice decat dupa ce isi mai dezmorti picioarele, cu un masaj bun.


- Asa, vasazica, remarca Fata. Prin urmare, tu ai fost cel care ai aparut in fata noastra, in seara aceea, cand eram cu totii la cina! Acum aproape o saptamana.


- O saptamana, frumoasa domnita?! se mira Tirian. De-abia daca au trecut zece minute de cand visul m-a purtat in lumea voastra.


- Iar harababura aia cu timpul, Pole, spuse Baiatul.


- Acum mi-aduc aminte, zise Tirian. Si despre asta se pomeneste in toate povestile de odinioara. Timpul in tara voastra stranie difera de al nostru. Dar daca tot a venit vorba despre timp, e timpul sa plecam de-aici, caci dusmanii mei sunt pe-aproape. Vreti sa veniti cu mine?


- Sigur ca da, raspunse Fata. Am venit special sa te ajutam pe tine.


Tirian se ridica in picioare si ii calauzi la vale, coborand pe deal, inspre sud, cat mai departe de grajd. Stia unde avea de gand sa mearga, insa primul tel era sa ajunga pe un teren stancos ca sa nu mai lase nici o urma, iar al doilea sa treaca peste vreo apa, ca sa li se piarda mirosul. Treaba asta le-a luat cam un ceas, timp in care s-au tot catarat si s-au caznit sa treaca prin apa, interval in care nici unul dintre ei n-a avut suflu sa mai vorbeasca. Oricum, Tirian tot tragea cu ochiul mereu la tovarasii lui de drum. Minunea de a putea pasi alaturi de niste fapturi din alta lume ii dadea o usoara senzatie de ameteala, facand deopotriva ca toate vechile legende sa i se para extrem de reale Incat orice se putea intampla acum.


- Ei, si-acum, zise Tirian cand ajunsera in capatul unei valcele ce cobora prin mijlocul unui mestecanis, pentru o vreme am scapat de primejdia de a fi prinsi de ticalosii aceia, asa ca putem merge mai incet.


Soarele rasarise, picaturi de roua sclipeau pe fiecare ramura, iar pasarelele cantau.


- Ce-ai zice de niste haleala? - adica pentru tine, Domnule, caci noi doi am luat micul dejun, spuse Baiatul.


Tirian se intreba ce insemna oare „haleala', insa cand Baiatul desfacu ghiozdanul burdusit pe care il cara si scoase de-acolo un pachetel cam unsuros si turtit, intelese numaidecat despre ce era vorba Era lihnit de foame, desi pana atunci nici nu-si daduse seama Gasi acolo doua sandvisuri cu oua fierte, alte doua tartine cu branza si inca doua cu un fel de pasta inauntru. Daca n-ar fi fost atat de hamesit, nici nu s-ar fi uitat la sandvisurile cu pasta, acestea fiind un fel de mancare pe care nimeni nu-l mananca in Narnia. In timp ce manca toate cele sase sandvisuri, au ajuns pe fundul valcelei, unde au dat peste o stanca acoperita de muschi, din care tasnea bolborosind un izvoras. S-au oprit toti trei, au baut si si-au racorit obrajii.


- Bun, facu Fata, scuturindu-si de pe frunte bretonul ud, acum n-ai de gand sa ne spui si noua cine esti, de ce erai legat acolo si ce se intampla de fapt?


- Cu multa placere, domnita, ii raspunse Tirian. Dar trebuie sa ne continuam mersul.


Asa ca, in timp ce si-au vazut de drum mai departe, le-a povestit cine era si tot ce patise.


- Iar acum, facu el in incheiere, merg spre un anumit turn, unul dintre cele trei care au fost cladite pe vremea strabunului meu pentru a apara Pustiul Plesuv impotriva unor proscrisi periculosi care salasluiau pe-atunci acolo. Gratie bunavointei lui Aslan, n-am fost jefuit de chei. In tumul acela, vom gasi provizii de arme, platose si niste merinde, desigur doar pesmeti uscati. Tot acolo putem sta la adapost, pana punem la punct un plan. Iar acum, ro-gu-va, spuneti-mi si voi cine sunteti si care e povestea voastra.


- Eu sunt Eustace Scrubb, iar ea e Jill Pole, ii raspunse Baiatul. Si am mai fost aici odata, demult de tot, acum peste un an dupa timpul vostru; iar atunci exista un tip pe care il chema Printul Rilian, si pe tipul asta il tineau sub pamant, iar Puddleglum si-a varat piciorul in


- Aha! striga Tlrian. Prin urmare voi sunteti Eustace si Jill, cei care l-au scapat pe Regele Rilian de vraja aceea lunga?!


- Da, noi suntem, zise Jill. Vasazica acum Rilian a ajuns Rege, asa-i? Oh, desigur, pesemne ca asa e. Am uitat


- Nu, nu, interveni Tirian. Eu sunt cel de-al saptelea urmas al lui. El a murit acum peste doua sute de ani.


Jill se stramba:


- Ptiu! exclama ea. De-aia mi se pare atat de oribil sa ma intorc in Narnia.


Insa Eustace continua:


- Ei bine, acum stii cine suntem, Sire, zise el. Si uite cum a fost. Profesorul si Matusa Polly ne-au adunat pe toti laolalta, noi, prietenii Narniei


- Nu stiu cine sunt persoanele care poarta aceste nume, Eustace, interveni Tirian.


- Ei doi sunt cei care au venit in Narnia chiar la inceput de tot, in vremea cand toate animalele au invatat sa vorbeasca.


- Pe Coama lui Aslan, striga Tirian. De ei doi e vorba?! Lordul Digory si Lady Polly! Cei de la inceputul lumii! Si mai traiesc inca? O, minune glorioasa! Haide, povestiti-mi repede.


- De fapt, stiti, ea nu e matusa noastra, spuse Eustace. E domnisoara Plummer, dar noi ii spunem Matusa Polly. Ei bine, ei doi ne-au strans laolalta, pe de o parte ca sa ne distram impreuna si sa putem trage o portie buna de vorba despre Narnia (caci, normal, n-aveau cu cine altcineva discuta despre lucruri de genul asta), dar pe de alta parte si fiindca Profesorul avea sentimentul ca intr-un fel prezenta noastra era dorita aici. Ei, si pe urma te-ai ivit tu, ca o stafie sau stiu si eu ce aratare, bagandu-ne rau in sperieti, dupa care te-ai evaporat fara sa scoti o vorba. Dupa aceea, am stiut cu certitudine ca se intampla ceva. Urmatoarea intrebare era cum sa ajungem aici. Nu poti reusi asta doar fiindca vrei tu. Asa ca am tot stat de vorba si, in cele din urma, Profesorul a zis ca singura modalitate ar fi prin intermediul Inelelor Vrajite. Tot folosindu-se de Inelele acelea, el si Matusa Polly izbutisera sa ajunga aici, demult de tot, pe vremuri, cand erau niste pustani, cu mult timp inainte ca noi, astia mici, sa venim pe lume. Insa toate Inelele fusesera ingropate in gradina unei case din Londra (asta e orasul nostru cel mai mare, Sire), iar casa fusese vanduta. Nici nu-ti inchipui ce-am facut pana la urma!


Peter si Edmund - e vorba de Marele Rege Peter, cel care ti-a adresat cuvantul - s-au dus la Londra sa intre in gradina prin spate, dis-de-dimineata, inainte ca lumea sa se trezeasca. Purtau salopete de muncitori ca, in cazul in care i-ar fi vazut cineva, sa poata zice ca venisera sa repare ceva la sistemul de canalizare. Ce rau imi pare ca n-am fost si eu cu ei; cred ca ne-am fi distrat pe cinste. Si, pesemne ca au izbutit, fiindca a doua zi Peter ne-a trimis o telegrama - asta-i un fel de mesaj, Sire, am sa-ti explic eu alta data -prin care spunea ca a luat Inelele. Iar a doua zi dupa aceea, era ziua cand eu si Polly trebuia sa ne intoarcem la scoala - noi suntem singurii din grup care mai mergem inca la scoala, si e vorba de aceeasi institutie pentru amandoi. Prin urmare, Peter si Edmund trebuiau sa se intalneasca cu noi intr-un loc, in drum spre scoala, si sa ne dea Inelele. Noi doi eram cei care urmam sa plecam in Narnia, intrucat cei mari nu mai puteau veni din nou. Asa ca ne-am suit in tren - e un fel de chestie cu care lumea calatoreste in lumea noastra: mai multe vagoane legate unul de altul - iar Profesorul, Matusa Polly si Lucy au venit cu noi. Voiam sa stam impreuna cat mai mult timp. Bun, iata-ne deci si in tren. Si, tocmai cand ne apropiam de gara unde trebuia sa ne intalnim cu ceilalti, iar eu priveam pe fereastra sa vad daca nu-i zaresc mai repede, am simtit brusc o smucitura inspai-mantatoare, insotita de un mare zgomot: si uite-asa ne-am trezit in Narnia si am dat cu ochii de Maiestatea ta, legat fedeles de copacul acela.


- Asadar n-ati mai folosit Inelele? intreba Tirian.


- Nu, zise Eustace. Nici macar n-am apucat sa le vedem. Aslan a rezolvat totul, cum stie el, fara nici un Inel.


- Bine, dar Inelele erau la Marele Rege Peter, remarca Tirian.


- Da, zise Jill. Insa nu credem ca le poate folosi. Cand ceilalti doi frati Pevensie - Regele Edmund si Regina Lucy - au fost ultima oara aici, Aslan a spus ca n-aveau sa mai revina niciodata in Narnia. Si i-a spus cam acelasi lucru si Marelui Rege, numai ca ceva mai de demult, iti dai seama ca, daca ar avea voie, ar veni glont aici.


— Ei, comedie! spuse Eustace. Ce frige la soare. Mai avem mult pana ajungem, Sire?


- Uite, facu Tirian, aratandu-le. La cativa metri distanta, niste creneluri cenusii se inaltau deasupra coroanei copacilor, iar dupa ce au mai mers cam un minut au ajuns intr-un luminis, unde pamantul era acoperit de iarba. Prin mijlocul poienii curgea un parau, iar acolo unde apa disparea in departare se inalta un turn tesit si patrat, cu cateva ferestre inguste si o usa masiva in zidul din fata lor.


Tirian iscodi cu privirea in stinga si-n dreapta, sa se convinga ca prin preajma nu era nici un dusman. Pe urma se duse drept pana la turn, unde ramase cateva clipe nemiscat, scormonind dupa legatura de chei pe care o purta atamata la gat, pe un lant de argint, sub costumul de vanatoare. Si ce legatura frumoasa de chei le-a fost atunci dat sa vada: doua chei de aur si multe altele, minunat impodobite; iti dadeai seama numaidecat ca erau chei facute sa deschida in palate tot felul de incaperi somptuoase si tainice sau sipete si cufere facute din lemn inmiresmat, in care se aflau comori imparatesti. Dar cheia pe care o vari acum in broasca usii era mare, urata si cam grosolana. Cum brosca era intepenita, pe Tirian il cuprinse spaima la gandul ca n-ar putea s-o descuie; dar, in cele din urma, izbuti sa rasuceasca cheia in broasca, iar usa se deschise larg, scartaind sinistru din balamale.


- Bun venit, prieteni, spuse Tirian. Din pacate, asta e cel mai bun palat pe care Regele Narniei il poate oferi acum oaspetilor sai.


Tirian constata incantat ca cei doi straini erau bine crescuti. Amandoi il asigurara ca nu trebuia sa-si faca nici o problema, fiind foarte bine asa in realitate, nu era deloc prea bine acolo, inauntru era cam intuneric si mirosea rau a igrasie. Nu exista decat o singura incapere, al carei tavan inalt coincidea cu acoperisul din piatra; intr-un colt, o scara de lemn ducea la un chepeng prin care se putea iesi afara, pe creneluri, in incapere, se aflau cateva paturi de cazarma rudimentare, unde se putea dormi, si nenumarate cufere si boccele. Mai era si o vatra, care arata ca si cum nu s-ar mai fi facut focul in ea de o gramada de ani.


- N-ar fi mai bine, mai intai si mai intai, sa iesim afara si sa strangem niste lemne pentru foc? isi dadu Jill cu parerea.


- Nu cred, ii raspunse Tirian. Nu voia cu nici un chip sa fie prinsi cumva neinarmati, asa ca se apuca sa scotoceasca prin cufere, amintindu-si cu satisfactie ca avusese intotdeauna grija ca aceste turnuri de garnizoana sa fie inspectate o data pe an, pentru a se asigura ca erau inzestrate cu toate cele trebuincioase. Arcurile erau la locul lor, in husele de musama, sabiile si sulitele erau unse cu grasime, sa nu rugineasca, iar armura stralucea ca noua sub invelitoarea protectoare. Dar asta nu era nimic.


- Ia uitati-va! le zise Tirian, scotand afara o camasa de zale lunga, pe care o flutura sub ochii copiilor.


- Ce platosa caraghioasa, Sire, remarca Eustace.


- Asa-i, baiete, ii dadu dreptate Tirian. Asta nu-i batuta de piticii din Narnia. E platosa din Calormen, marfa din strainataturi. Am pastrat cateva platose pregatite, la gandul ca s-ar putea ca la un moment dat eu sau prietenii mei sa trebuiasca sa intram nevazuti in tinutul Tisroc. Si ia uitati si la sticla asta din piatra, inauntru e un lichid, cu care daca te freci pe maini si pe fata, ti se face pielea neagra ca la calormeni.


- Ohoho! Uraaa! a exclamat Jill. Abia astept sa ne deghizam!


Tirian le arata cum sa-si toarne in palme un pic din lichidul acela si sa se frece bine cu el pe fata si pe gat, pana la umeri, si pe urma pe maini, pana la coate. Apoi facu si el acelasi lucru.


- Dupa ce chestia asta se intareste pe noi, le spuse el, putem sa ne spalam cu apa, ca nu se duce. Nu ne mai facem la loc albi, ca narnienii, decat daca ne dam cu ulei si cenusa. Ei, si-acum, scumpa Jill, hai sa vedem cum iti vine platosa asta. E cam lunga, ce-i drept, dar nu chiar foarte lunga, cum ma temeam eu. Pesemne ca a fost a vreunui paj din alaiul tarkaanilor lor.


Dupa ce s-au gatit cu platosele, si-au pus pe cap coifuri calormene, care sunt mici si rotunde, se infig strans pe cap si au un varf un tugui. Pe urma Tirian a scos din cufar niste suluri lungi de material alb, pe care le-a infasurat peste coifuri, pana s-au transformat in turbane, avand insa grija ca, in mijloc, sa ramana afara micul tugui din metal. El si Eustace si-au luat sabii calormene arcuite si niste scuturi mici si rotunde. N-a gasit o sabie suficient de usoara pentru Jill, dar i-a dat in schimb un cutit de vanatoare, lung si drept, care impungea ca o sabie.


- Te pricepi sa tragi cu arcul, domnita? intreba Tirian.


- Nu prea, ii raspunse Jill, inrosindu-se. Scrubb, in schimb, e destul de indemanatic.


- Nu-i da crezare, Sire, spuse Eustace. De cand ne-am intors ultima oara din Narnia, am luat amandoi lectii de tras cu arcul, asa ca acum e cam la fel de buna ca mine. Ceea ce nu inseamna insa mare lucru.


Atunci, Tirian ii dadu lui Jill un arc si o tolba plina cu sageti, in continuare, trebuiau neaparat sa aprinda focul, intrucat in tumul acela era precum intr-o pestera in care dardai ca o piftie. S-au incalzit, insa, stringand lemne - soarele era acum sus pe cer - iar cand flacarile s-au inaltat jucause in vatra, incaperea a inceput sa para mult mai vesela. Cina a fost, totusi, cam amarata, intrucat neavand de ales s-au resemnat sa piseze cativa pesmeti tari, pe care i-au gasit intr-un cufar, varsandu-i apoi in apa fiarta, cu sare, din care au obtinut un fel de terci. Si, fireste, de baut nu exista decat apa chioara.


— Ce pacat ca n-am adus vin pachet de ceai, zise Jill.


- Sau o cutie de cacao, completa Eustace.


- Dar ce, parca un butoi cu vin bun, ratacit pe-aici prin turn, credeti ca ne-ar fi stricat? mai adauga si Tirian.




















Capitolul 6

CAND NOAPTEA SE FACE TREABA BUNA



Cam dupa patru ceasuri, Tirian s-a trintit pe unul dintre priciuri sa fure un pui de somn. Cei doi copii dormeau bustean; ii pusese sa mearga la culcare inaintea lui, intrucat urmau sa stea treji aproape toata noaptea si stia ca, la varsta lor, e cam greu sa nu dormi cand esti mort de somn. In plus, ii mai si obosise, intai, o pusese pe Jill la tras cu arcul si constatase ca, desi fetita nu se ridica la standardele namiene, era totusi destul de indemanatica. Si intr-adevar, Jill izbutise sa impuste un iepure (nu un iepure Vorbitor, desigur, exista o multime de iepuri obisnuiti in partea de vest a Narniei), pe care il jupuisera si il curatasera numaidecat, atarnandu-l in cui. Descoperise ca amandoi copiii stiau perfect cum se face aceasta treaba scarboasa si urat mirositoare; invatasera cand fusesera in lunga lor calatorie pe Tarimul Uriasilor, in vremea Printului Rilian. Pe urma, incercase sa-l invete pe Eustace cum sa foloseasca sabia si scutul. Eustace deprinsese destul de bine lupta cu sabia in timpul primelor sale peripetii, insa atunci avusese de-a face cu o sabie narniana, care avea lama dreapta. Nu manuise niciodata un iatagan arcuit calormen si ii venea destul de greu acum, intrucat multe lovituri sunt complet diferite, fiind necesar sa se dezvete de deprinderile legate de folosirea unei sabii lungi. Dar Tirian a constatat ca Eustace avea ochiul ager si era foarte iute de picior. A ramas surprins de puterea pe care o aveau ambii copii; de fapt, amandoi i se pareau mult mai puternici, mai mari si mai maturi decat fusesera numai cu cateva ceasuri in urma, cand ii intalnise pentru prima oara. Acesta este unul dintre efectele pe care aerul narnian il are, adesea, asupra vizitatorilor din lumea noastra.


Toti trei au cazut de acord ca primul lucru pe care trebuiau sa-l faca era sa se intoarca la Dealul cu Grajd si sa incerce sa-l salveze pe Giuvaier Inorogul. Dupa aceea, daca izbuteau, urmau sa incerce sa plece spre est, unde sa se intalneasca cu mica armata, pe care Roonwit Centaurul avea sa o aduca din Cair Paravel.


Un razboinic si vanator destoinic, cum era Tirian, se trezeste intotdeauna atunci cand isi propune. Asadar, si-a fixat in minte ora noua seara, dupa care, lasand deoparte toate grijile, a adormit numaidecat. Cand s-a trezit, i s-a parut ca abia atipise, insa, judecind dupa lumina si conturul lucrurilor, a inteles ca dormise exact cat isi propusese. S-a sculat, si-a pus pe cap coifo-turbanul (dormise cu platosa pe el), dupa care i-a zgaltait pe cei doi copii pana s-au trezit. Ce-i drept, cand s-au dat jos din pat, pareau tare buimaci si bosumflati, cascand de le trosneau falcile.


- Ei bine, si-acum, le zise Tirian, ne pornim spre nord - norocul nostru ca avem parte de o noapte instelata. Calatoria va fi mult mai scurta decat de dimineata, caci atunci am luat-o pe ocolite, iar acum vom merge pe calea cea mai dreapta. Daca sunteti provocati, sa va tineti gura amandoi. Ma lasati pe mine sa vorbesc, ca un boier calormen fudul, crud si afurisit. Daca am sa scot sabia, atunci tu, Eustace, sa faci la fel, lasand-o pe Jill sa sara in spatele nostru, cu arcul pregatit de tras. Dar daca am sa strig: „Acasa!' s-o tuliti amandoi la Turn. Nu care cumva sa incercati sa va mai luptati - fie si oricat de putin - dupa ce am dat retragerea; in razboaie, vitejii din astea fara rost au stricat nenumarate planuri exceptionale. Si acum, prieteni, cu Aslan inainte.


Au iesit afara, in noaptea rece. Toate stelele marete ale Nordului straluceau deasupra coroanei copacilor. Steaua Nordului din acea lume se numeste Varf-de-Sulita; este mai luminoasa decat Steaua Polara de la noi.


O vreme, au putut s-o tina tot drept spre Varf-de-Sulita, dar dupa aceea au ajuns la un desis de nepatruns, asa ca a trebuit sa se abata din drum ca sa-l ocoleasca. Si, pe urma - umbland in continuare pe sub crengi si fiind deci lipsiti de vizibilitate - le-a fost greu sa se orienteze si sa gaseasca poteca pe care mersesera initial. Jill a fost cea care i-a scos din impas; in Anglia, fusese un cercetas destoinic. Si, fireste, cunostea perfect stelele narniene, avand in vedere cat de mult calatorise prin pustietatile Nordului, incat putea sa se orienteze foarte bine dupa celelalte stele, atunci cand Varf-de-Sulita se pitea dupa nori. Cand a vazut ca Jill era cel mai bun pionier dintre ei trei, Tirian a pus-o in frunte. Iar apoi, a ramas uimit vazand-o cum se strecura tiptil inainte, aproape pe nesimtite.


- Pe coama lui Aslan! ii sopti el lui Eustace. Fata asta e o nimfa minunata a padurilor. Sange de Driada sa fi avut in ea, si tot nu s-ar fi descurcat mai bine.


- Pai, micuta cum e, nici nu-i greu pentru ea, sopti Eustace.


- Ssssat, lasati galagia, facu Jill din fata. Jur-imprejurul lor, padurea era cufundata in liniste.


O liniste mult prea adanca. In mod normal, noaptea, in Narnia, se aud o sumedenie de zgomote - cand si cand vreun „noapte buna' vesel rostit de un Arici, un tipat de Bufnita deasupra, poate vreun flaut in departare, semn ca faunii dantuiesc, sau zgomote ritmice de ciocan de la Piticii care lucreaza sub pamant. Dar totul amutise; peste Narnia, se asternusera tristetea si teama.


Dupa un timp, au inceput sa urce pieptis pe deal, printre copacii din ce in ce mai mari. Tirian deslusea vag binecunoscutul grajd din varful colinei. Jill inainta acum cu tot mai multa prudenta; le tot facea semne cu mana celorlalti, sa procedeze la fel. Pe urma, a incremenit locului, iar Tirian a vazut-o cum se lasa binisor in iarba, disparand, fara nici un zgomot. Dupa cateva clipe, s-a ridicat din nou, si-a lipit buzele de urechea lui Tirian si a spus intr-o soapta stinsa: „Laza-te jos. Vezi mai bine'. Spusese laza in loc de lasa, nu fiindca era sasaita, ci fiindca stia ca sunetul „S' e mult mai usor de perceput de catre inamic, cand vorbesti in soapta. Tirian s-a lasat numaidecat jos, nu chiar atat de neauzit ca Jill, avand in vedere ca era mai mare ca varsta si ca talie, fireste. De indata ce s-a ghemuit la pamant, a constatat ca din acea pozitie se vedea mult mai bine conturul colinei, sub cerul intesat de stele. Deslusea doua forme negre profilate pe cer: grajdul, iar la cativa metri de el, o santinela Calormena. Omul nu se pricepea sa faca de straja: in loc sa mearga de colo-colo sau macar sa stea in picioare, sedea jos, cu sulita pe umar si cu barbia infundata in piept.


- Bravo, ii zise Tirian lui Jill. Ii aratase exact ce avea nevoie sa stie.


Se ridicara in picioare, Tirian mergand acum in fata. Incetisor de tot, neindraznind aproape nici sa mai respire, isi croira drum in sus pana la un mic palc de copaci, aflat la nici zece metri de santinela.


- Asteptati aici pana ma intorc, le sopti el celor doi copii. Daca vedeti ca nu mai vin, tuliti-o.


Pe urma, fara pic de frica, iesi la iveala drept sub ochii inamicului. Cand il vazu, soldatul tresari gata sa sara in picioare; se temea ca nu cumva Tirian sa fie vreun superior de-al lui, caci se stia cu musca pe caciula fiindca statea jos, cand ar fi trebuit sa fie in picioare, la datorie. Fara sa mai apuce insa sa se ridice, se trezi cu Tirian langa el, cu genunchiul infipt in pamant, spunandu-i:


- Esti razboinic de-al lui Tisroc, fie-ti dat sa traiesti vesnic? Inima imi salta-n piept de bucurie ca te-am intalnit printre atatea lighioane si afurisiti de Narnieni. Da-mi mana, prietene.


Pana sa se dumireasca ce i se intampla, soldatul Calormen se simti insfacat zdravan de mana. In clipa urmatoare, niste genunchi puternici ii imobilizara picioarele, iar un pumnal i se lipi de ceafa.


- Daca deschizi gura, esti mort, ii susura Tirian la ureche. Spune-mi unde este Inorogul si scapi cu viata.


- In In spatele grajdului, marite stapane, se balbai amantul.


- Bun. Scoala in picioare si du-ma la el.


Soldatul se ridica in picioare, cu varful pumnalului lipit de ceafa. Pozitia lamei se schimba putin in clipa in care Tirian trecu in spatele omului, proptin-du-i pumnalul mai bine sub ureche. Tremurand, santinela ocoli grajdul pana in partea din spate.


In ciuda beznei de afara, Tirian deslusi numaidecat silueta alba a Inorogului.


- Sssat! facu el. Nu, sa nu nechezi. Da, Giuvaier, eu sunt. Cum de te-au legat asa?


- Mi-au pus piedica la picioare si m-au legat cu un capastru de un inel din peretele grajdului, se auzi glasul lui Giuvaier.


- Santinela, stai aici, cu spatele la zid. Asa. Hai, Giuvaier, propteste-te cu comul in pieptul Calor-menului.


- Cu multa placere, Sire.


- Daca se misca, spinteca-l pana la inima.


Pe urma, in cateva secunde, Tirian taie funiile. Cu resturile obtinute, il lega fedeles pe soldat, in final, il facu sa deschida gura, i-o infunda cu iarba, apoi il lega strins din varful testei pe sub barbie, ca sa nu poata cranci si silindu-l sa se lase jos, cu spatele la zid.


- Ostene, nu m-am purtat prea frumos cu tine, ii zise Tirian. Dar n-am avut incotro. Cu alta ocazie, daca ne mai intalnim, ti-o coc si mai rau. Giuvaier, hai s-o stergem incetisor.


Punandu-si bratul stang pe dupa gatul animalului, ii trase capul in jos si il saruta pe nas, cu multa bucurie. Se intoarsera apoi amandoi, straduindu-se sa nu faca zgomot, spre locul unde se aflau copiii. Cum sub copaci era si mai intuneric, Tirian era cat pe ce sa se pocneasca de Eustace, pe care nu-l vazuse.


- Bravo, sopti Tirian. Noaptea asta am facut treaba buna. Acum, haidem acasa.


Se intoarsera si facura cativa pasi, cand Eustace zise:


- Pole, unde esti? Nici un raspuns. Jill e langa tine, Sire? intreba el.


- Cum? se mira Tirian. Pai, nu e langa tine? Cumplit moment! Nu indrazneau sa strige in gura


mare, dar ii rostira numele in soapta, cat se putea de tare. Nici un raspuns.


- A plecat de langa tine cat am lipsit eu? intreba Tirian.


- Eu n-am vazut si n-am auzit nimic, spuse Eustace. Dar poate a plecat fara sa-mi dau eu seama. Cum ai vazut si tu, umbla tiptil ca o pisicuta.


In clipa aceea, in departare rasuna un bubuit de toba. Giuvaier ciuli urechile:


- Pitici, spuse el.


- Pitici tradatori si inamici, sunt absolut sigur, bombani Tirian.


- Mai vine si ceva pe copite, mult mai aproape, spuse Giuvaier.


Cei doi oameni si Inorogul incremenisera nemiscati, ii framantau acum atatea griji, incat nici nu stiau ce sa mai faca. Zgomotul de copite se apropia din ce in ce mai mult. Iar apoi, chiar langa ei, un glas sopti:


- Hei! Unde sunteti? Slava Domnului, era Jill.


- Unde naiba ai fost? susura Eustace furios, fiindca mare spaima mai trasese din cauza ei.


- in grajd, spuse Jill gafaind, dar era genul de gafait pe care il scoti cand te abtii sa nu pufnesti in ras.


- Aha, marai Eustace, si ti se pare nostim, nu-i asa? Ei bine, tot ce am de spus e


- L-ai gasit pe Giuvaier, Sire? intreba Jill.


- Da, e-aici. Ce-i cu animalul ala pe care l-ai adus?


- E el, spuse Jill. Dar hai sa plecam acasa, pana nu se trezeste careva.


Si, din nou, mici explozii de ras.


Ceilalti acceptara numaidecat, intrucat zabovisera si asa prea mult in locul acela periculos, iar in plus, tobele Piticilor se auzeau acum tot mai aproape. Abia dupa ce mersesera cateva minute bune spre sud, Eustace zise:


- L-ai prins? Cum adica, ma rog?


- Da, pe falsul Aslan, raspunse Jill.


- Ceee?!? facu Tirian. Unde ai fost? Ce-ai facut?


- Ei bine, Sire, iata ce s-a intamplat, incepu Jill. Imediat ce am vazut ca ai luat santinela de acolo si ca drumul era liber, mi-am zis ca n-ar strica daca as da o raita prin grajd sa vad si eu ce e inauntru! Asa ca m-am tarat pe burta pana acolo. A fost o nimica toata sa trag zavorul. Bineinteles ca inauntru era intuneric de-ti bagai degetele in ochi si putea ca in oricare alt grajd. Am aprins atunci un chibrit si, ce sa vezi?! Nimic altceva decat magarul asta batran, cu o bucata de piele de leu prinsa de spinare. Mi-am scos cutitul si i-am spus magarului ca trebuie sa vina cu mine. De fapt, nici nu era nevoie sa-l amenint cu cutitul. Se saturase de grajdul ala si abia astepta sa plece de-acolo - nu-i asa, Nedumirici, draga?


- Mii de fulgere, extraordinar! exclama Eustace. Sa fiu al naibii! Eram foc de suparat pe tine adineauri si tot mai cred ca a fost o porcarie din partea ta sa te furisezi asa, de una singura, fara noi. Dar trebuie sa recunosc - in fine, sa spun - ca ai facut ceva nemaipomenit. Daca era baiat, o faceam cavaler, asa-i, Sire?


- Daca era baiat, raspunse Tirian, o biciuiam bine fiindca a nesocotit porunca mea.


Si, fiind intuneric, nimeni nu izbuti sa vada daca rostise aceste cuvinte incruntat sau zambind. In clipa urmatoare, se auzi un scrasnet strident de metal.


- Ce faci, Sire? intreba Giuvaier, taios.


- imi scot sabia sa-i retez capul blestematului de Magar, spuse Tirian pe un ton cumplit. Da-te la o parte, fetito.


- Oh, nu, te rog, nu face asta, se ruga Jill. Crede-ma, nu trebuie sa faci asa ceva. N-a fost vina lui. Totul vine de la Maimutoi. El nu si-a dat seama ce face. Si ii pare groaznic de rau. E un magar tare dragut, il cheama Nedumirici. Uite, l-am luat de gat.


- Jill, spuse Tirian, printre toti supusii mei nu exista persoana mai curajoasa si mai inteleapta decat tine, dar nici mai obraznica si mai neascultatoare. Bun, deci: Magarul scapa cu viata. Ce-ai de zis, ca sa te aperi, Magarule?


- Eu, Sire? se auzi glasul Magarului. Regret nespus, daca am facut rele. Maimutoiul a zis ca Aslan vrea sa ma deghizez asa. Si m-am gandit ca nu vorbeste aiurea. Eu nu sunt istet ca el. N-am facut decat ce mi s-a spus. N-a fost deloc amuzant pentru mine sa stau in grajdul ala. Nu stiam nici macar ce se petrecea afara. Nu ma lasa sa ies decat vreun minut-doua, pe intuneric. Erau zile cand uitau sa ma si adape.


- Sire, zise Giuvaier. Piticii aceia se apropie din ce in ce mai mult. Vrei sa le ies eu in intampinare?


Tirian se gandi cateva clipe, dupa care izbucni intr-un ras zgomotos. Apoi, fara sa mai vorbeasca in soapta, rosti:


- Cinstit fie numele Leului! zise el. Am devenit greu de cap! Sa le iesim in intampinare? Pai, sigur ca da. Acum, putem intampina pe oricine. Li-l putem arata pe Magarul asta. Sa-l vada pe cel de care s-au temut cel mai mult si in fata caruia fruntile li s-au plecat pana la pamant. Le vom dezvalui adevarul despre josnica uneltire ticluita de Maimutoi. Secretul lui a iesit in vileag. S-a intors foaia. Maine, il vom spanzura pe Maimutoiul ala de cel mai inalt copac din Narnia. S-a terminat cu susotitul, cu furisatul tiptil si cu deghizarile. Unde sunt Piticii cei de treaba? Avem vesti bune pentru ei.


Dupa ce ore in sir n-ai vorbit decat in soapta, simti ca te inviorezi si ti se ridica moralul, auzind un glas rasunator. Tot grupul incepu sa sporovaiasca si sa rada; pana si Nedumirici, ridicand capul, scoase un jha-iha-iha' zgomotos, ceea ce Maimutoiul nu-i mai daduse voie sa faca de zile intregi. Dupa care, pornira hotarati in directia de unde se auzea bataia tobelor. Zgomotul se auzea din ce in ce mai tare, iar in scurt timp zarira si lumina facliilor. Ajunsera la unul dintre drumurile pietroase si accidentate (ceea ce, de fapt, in Anglia cu greu s-ar putea numi drumuri) care brazdau Pustiul Plesuv. Iar acolo, paseau viguros cam treizeci de Pitici, toti cu cazmalele si sapaligile proptite pe umar. In fruntea coloanei se aflau doi Calormeni inarmati, iar in spate alti doi.


- Pe loc! racni Tirian, pasind pe drum. Pe loc, soldati! incotro ii duceti pe acesti Pitici narnieni si din ordinul cui?







Capitolul 7

DESPRE PITICI INDEOSEBI



Cei doi ostasi Calormeni din capul coloanei, vazand ceea ce ei credeau ca era un tarkaan sau mare nobil cu doi paji inarmati, incremenira locului si ridicara sulitele, in semn de salut.


- Oh, preamarite stapane, zise unul dintre ei, ii ducem pe acesti mormoloci in Calormen sa lucreze in minele lui Tisroc, fie-i dat vesnic sa traiasca.


- Slavit fie marele zeu Tash, dar sunt foarte ascultatori, spuse Tirian.


Dupa care, se intoarse brusc spre Pitici. Cam unul din sase avea o faclie si la palpairea flacarii observa ca fetele lor barboase il priveau cu expresii sinistre si indarjite.


- Piticilor, a iesit Tisroc biruitor si v-a cucerit tara, de va duceti atat de resemnati sa pieriti in salinele din Pugrahan?


Surprinsi, cei doi soldati il privira furiosi, insa Piticii raspunsera in cor:


- E porunca lui Aslan! E porunca lui Aslan! El ne-a vandut! Cum sa ne impotrivim lui?


- Ha, Tisroc biruitor, asta-i buna! adauga unul, scuipand inciudat. Cum sa fie asta in stare de asa ceva?!


- Gura, javrelor! spuse soldatul care comanda micul pluton.


- Priviti! zise Tirian, tragandu-l pe Nedumirici in fata, la lumina. Totul a fost o minciuna. Aslan nu a venit nicidecum in Narnia. V-a tras pe sfoara Maimutoiul. Poftim, asta e chestia pe care a scos-o din grajd sub ochii vostri. Uitati-va bine!


Vazand acum de aproape toata inselatoria, Piticii se intrebara cum de putusera sa se lase atat de groaznic pacaliti. Pielea de leu se cam mototolise inca de pe cand Nedumirici statea inchis in grajd, iar pe timpul calatoriei prin padurea intunecata i se stram-base de tot pe spinare. I se adunase, cocolosita, pe greaban. Partea dinspre cap a pielii de leu alunecase piezis intr-o parte, impinsa totodata cumva spre ceafa, astfel incat, de sub coama, se vedea acum mutra magareasca prostovana si blajina. Din bot, ii ieseau niste fire de iarba, caci pe drum mai ciugulise si el, pe tacute, cate un smoc de verdeata. Si tot mormaia:


- Nu-i vina mea, eu nu sunt destept. N-am spus niciodata ca sunt.


O fractiune de secunda, toti Piticii se holbara la Nedumerici cu gurile cascate, dupa care unul dintre soldati zise taios:


- Stapane, ti-ai pierdut mintile? Ce le faci sclavilor? Iar celalalt interveni si el:


- Si cine esti, de fapt?


Sulitele parasisera pozitia de salut, fiind acum jos, gata de actiune.


- Spune parola! ii comanda capetenia ostasilor.


- Poftim parola mea! facu Regele tragind sabia. Lumina mijeste, minciuna plesneste. Fereste din calea mea, secatura. Eu sunt Tirian, Regele Narniei.


Si se napusti ca fulgerul la capetenia soldatilor. Eustace, care, vazandu-l pe Rege ca scoate sabia, o trasese si el, tabari pe celalalt Calormen; era livid la fata, dar nu i-as face nici o vina din asta. Si avu parte de norocul de care se bucura, uneori, orice novice. Uita pe loc tot ce incercase Tirian sa-l invete in acea dupa-amiaza, plesni cu salbaticie (drept sa spun nu stiu daca nu cumva cu ochii inchisi) si brusc, descoperi, spre marea lui uimire, ca soldatul Calormen zacea mort la picioarele lui. Si, cu toate ca asta insemna o mare usurare, pe moment situatia i se paru absolut inspaimantatoare. Regele se mai lupta inca vreo doua secunde, dupa care isi omori si el adversarul.


- Pazeste-te de ceilalti doi, ii striga el lui Eustace. Dar Piticii se rafuisera deja cu ceilalti doi Calormeni. Nu mai ramasese nici un inamic.


- Bravo, Eustace, o lovitura pe cinste! il lauda Tirian, batandu-l pe umar. Piticilor, sunteti liberi acum.


Maine, vom porni sa eliberam Narnia. De trei ori „Ura' pentru Aslan!


Rezultatul se dovedi, insa, absolut catastrofal. Cativa Pitici (cam cinci la numar) facura o tentativa vaga de a ovationa, insa uralele se stinsera numai-decat; alti cativa maraira ursuzi. Cei mai multi, insa, nu spusera nimic.


- Ce se intampla cu ei, n-au inteles? zise Jill, enervata. Ce-ati patit, Piticilor? N-ati auzit ce-a zis Regele? S-a ispravit. Maimutoiul nu va mai carmui in Narnia. Toata lumea poate reveni la viata obisnuita. Va puteti distra din nou. Nu va pare bine?


Dupa o pauza de aproape un minut, un Pitic cam pocit, negru ca funinginea la par si la barba, zise:


- Dar matale, domnisorica, cine' mai esti, ma rog?


- Sunt Jill, zise ea. Jill care l-a scapat de vraja pe Regele Rilian, iar el e Eustace, care a facut acelasi lucru. Ne-am intors din alta lume, dupa sute de ani. Aslan ne-a trimis aici.


Piticii se uitau unii la altii, ranjind sarcastic.


- Ei bine, zise Piticul Negru (pe care il chema Ponegrusca), nu stiu ce parere aveti voi, baieti, dar eu unul nu mai vreau sa aud de Aslan in viata mea.


- Nici noi, nici noi, mormaira ceilalti Pitici. Totul e o gogorita! O gogorita umflata.


- Cum adica? intreba Tirian. Nu palise in timpul luptei, dar acum era livid. Crezuse ca avea sa traiasca un moment inaltator, dar se dovedea ca se afla in plin cosmar.


- Crezi probabil ca ne-am prostit de tot, zise Ponegrusca. Ne-am lasat trasi pe sfoara o data, iar acum ai vrea sa ne pacalim din nou. Ne-am saturat de povestile astea cu Aslan! Uitati-va la el! Un magar hodorogit, cu urechi de-o palma!


- Fir-ar sa fie! Ma scoateti din minti! exclama Tirian. Cine a zis ca asta e Aslan? Asta e pocitania nascocita de Maimutoi ca sa-l imite pe adevaratul Aslan. Nu pricepeti?


- Aha, si tu probabil ca ai o imitatie si mai buna, nu? facu Ponegrusca. Nu, mersi. Am fost prostiti odata, dar a doua oara nu se mai intampla.


- Eu nu v-am prostit, spuse Tirian, suparat. Eu sunt in slujba adevaratului Aslan.


- Dar unde e? Cine e? Arata-ni-l! spusera cativa Pitici.


- Doar nu va inchipuiti ca l-am ascuns in portofel, natarailor! le-o tranti Tirian. Cine sunt eu ca sa-l pot face pe Aslan sa apara cand imi vine mie cheful? El nu e un leu domesticit.


In clipa in care ii iesira pe gura aceste cuvinte, isi dadu seama ca facuse o miscare gresita. Piticii se apucara numaidecat sa repete, inganand zeflemitor: „Nu e leu domesticit, nu e leu domesticit'.


- Asta ne ziceau si ailalti, spuse unul dintre ei.


- Vreti sa spuneti ca nu credeti in adevaratul Aslan? intreba Jill. Dar eu l-am vazut. El ne-a trimis pe noi doi aici, din alta lume.


- Ha! facu Ponegrusca, zambind cu gura pana la urechi. Asta zici tu. Ti-ai invatat bine lectia, iar acum o turui pe de rost.


- Badaranule! striga Tirian. Cum iti permiti s-o faci mincinoasa pe o domnita ca asta?


- Ia fa bine si vorbeste civilizat, conasule, riposta Piticul. Ne-am saturat de Regi - daca oi fi intr-ade-var Tirian, desi nu semeni cu el - cum ne-am saturat si de Aslani. De-acum inainte, ne vom purta singuri de grija si nu ne vom mai ploconi in fata nimanui. Priceput?


- Exact, spusera ceilalti Pitici. Acum suntem propriii nostri stapani. Gata cu Aslan, gata cu Regii, gata cu povestile despre alte lumi. Piticii lupta pentru Pitici.


Si, ocupandu-si locurile in coloana, se pregatira sa marsaluiasca inapoi spre zona de unde venisera.


- Nemernici pispirii ce sunteti! exclama Eustace. N-aveti de gand nici macar sa spuneti multumesc pentru faptul ca v-am scapat de munca in ocna?


- Oh, las' ca stim noi cum vine asta, i-o tranti Ponegrusca, peste umar. Voiati sa ne puneti la munca, de-aia ne-ati salvat. V-ati urzit si voi un plan. Haideti, baieti!


Si, incepand sa cante ciudatul mars asociat cu bataia tobelor, Piticii disparura in bezna.


Tirian si prietenii sai se holbau dupa ei. Dupa care, Regele rosti doar „Haidem' si isi continuara calatoria.


Mergeau in tacere. Nedumirici se simtea tot in dizgratie si nici nu prea intelegea ce se intamplase. Jill, dezgustata de atitudinea Piticilor, era totodata foarte impresionata de victoria lui Eustace asupra Calorme-nilor, ceea ce ii dadea o senzatie de timiditate. Cat despre Eustace, lui inima ii batea in continuare nebuneste. Tirian si Giuvaier paseau posomoriti la urma. Regele mergea cu bratul pe grumazul lui Giuvaier, iar Inorogul, cand si cand, isi lipea nasul catifelat de obrazul Regelui. Nu incercau sa se consoleze unul pe celalalt cu vorbe goale. Era, de altminteri, si foarte greu sa gasesti acum ceva de spus prin care sa poti alina o asemenea durere. Lui Tirian nu-i venea sa creada ca fusese posibil ca una dintre consecintele matraplazlacului cu falsul Aslan, pus la cale de Maimutoi, sa constea tocmai in aceasta stranie indepartare a lumii de credinta in adevaratul Aslan. Fusese convins ca Piticii aveau sa treaca de partea lui, de indata ce le demonstra cum fusesera trasi pe sfoara. Avusese de gand ca seara sa-i duca la Dealul cu Grajd si sa-l arate pe Nedumirici tuturor fapturilor si vietatilor, astfel incat toata lumea sa se razvrateasca impotriva Maimutoiului, iar dupa o eventuala incaierare cu Calormenii, toata tarasenia sa se ispraveasca. Acum insa se parea ca nu mai putea conta pe nimic. Oare cat de multi narnieni umau sa reactioneze, poate, la fel ca Piticii?


- Cred ca ne urmareste cineva, zise brusc Nedumirici.


Se oprira sa asculte, intr-adevar, din spate se auzea un tropait de picioruse.


- Cine-i acolo? striga Regele.


- Eu, Sire, se auzi un glas. Eu, Piticul Gogoneata. Abia am izbutit sa ma furisez de langa ceilalti. Sunt de partea ta, Sire; si de partea lui Aslan. Daca imi pui in mana o sabie piticeasca, bucuros ma voi lupta ca sa se faca dreptate.


Toata lumea se stranse in jurul lui, urandu-i bun venit, laudandu-l si batandu-l prieteneste pe spate. Fireste, cum . spune proverbul, cu o floare nu se face primavara, dar era de bun augur sa ai de partea ta fie si un singur Piticut. Tot grupul se inveseli. Numai ca la Jill si Eustace euforia aceasta nu dura prea mult, caci acum cascau de li se rupeau falcile si, de oboseala, nu se mai gandeau decat la un pat bun si confortabil in care sa se culce.


Cu putin inainte de revarsatul zorilor, cand frigul noptii se inteteste, ajunsera inapoi la Turn. Daca i-ar fi asteptat cineva cu masa pusa, s-ar fi infruptat cu placere, dar asa era exclus sa se apuce acum sa-si faca de mancare. Baura apa dintr-un izvor, se spalara un pic pe fata, dupa care se pravalira in priciuri, cu exceptia lui Nedumirici si a lui Giuvaier, care sustineau ca se simt mai bine afara. Tot raul spre bine, cum se spune, caci cu un Inorog si un Magar dolofan in casa risti sa simti ca nu mai ai aer deloc.


Piticii narnieni, desi ca inaltime nu masoara mai mult de vreun metru si jumatate, sunt totusi, pentru talia lor, cam cele mai rezistente si mai puternice fapturi din lume, asa ca Gogoneata, in ciuda faptului ca avusese parte de o zi grea si ca se culcase foarte tarziu, se trezi complet refacut, cu mult inaintea celorlalti. Lua numaidecat arcul lui Jill, iesi afara si nimeri vreo doi gugustuci. Pe urma, se aseza sa-i jumuleasca de pene, pe pragul usii, sporovaind cu Giuvaier si cu Nedumirici, in dimineata aceasta, Nedumirici arata si se simtea mult mai bine. Giuvaier, fiind Inorog si, prin urmare, unul dintre cele mai nobile si mai delicate animale din lume, fusese foarte amabil cu el, punandu-se la mintea lui si vorbindu-i de lucruri simple cum ar fi iarba, zaharul sau copitele ce trebuie mereu ingrijite. Cand, la aproape zece si jumatate, Jill si Eustace iesira din Turn, cascand si frecandu-se la ochi, Piticul le arata de unde sa culeaga din belsug niste ierburi narniene numite Wild Fresney, care seamana destul de mult cu macrisul nostru, dar au un gust mult mai bun in mancare. (Pentru ca totul sa iasa delicios, e nevoie de niste unt si piper, dar toate acestea le lipseau acolo.) Ca sa nu mai lungim vorba degeaba, aveau tot ce le trebuia pentru a gati o tocana monumentala pentru micul dejun sau, in fine, dejun, cum vreti sa numiti voi aceasta masa a zilei. Tirian intra ceva mai adanc in padure, cu un topor, si aduse de-acolo niste lemne de foc. In timp ce mancarea fierbea - ceea ce li s-a parut a fi o vesnicie, caci pe masura ce clocotea mai tare, mirosea din ce in ce mai delicios - Regele gasi o costumatie completa pentru Gogoneata, special pe marimea Piticilor: platosa, coif, scut, sabie, centura si pumnal. Pe urma, cerceta sabia lui Eustace, constatand cu acest prilej ca Eustace o pusese la loc in teaca murdara, dupa ce il omorise pe Calormen. Il mustra aspru si il puse s-o curete si s-o lustruiasca.


In tot acest rastimp, Jill s-a foit de colo-colo, ba mestecand prin oala, ba uitandu-se cu invidie la Magar si la Inorog, care pasteau fericiti. De cate ori nu regretase in dimineata aceea ca nu putea manca si ea iarba!


Cand mancarea a fost gata si s-au asezat, in fine, la masa, au constatat ca meritase din plin toata asteptarea de pana atunci, fiecare servindu-se si a doua oara. Dupa ce s-au infruptat pe saturate, cei trei Oameni si Piticul s-au asezat pe pragul usii, cu cele doua patrupede lungite in fata lor, iar Piticul (cu permisiunea lui Jill si a lui Tirian) si-a aprins pipa.


- Ei, prietene Gogoneata, presupun ca ai mai multe vesti despre inamic, decat noi. Spune-ne tot ce stii. Dar mai intai, ce-au scornit despre felul cum am reusit sa scap?


- Pai, au scornit o minciuna vicleana, cum nu s-a ticluit niciodata pe lume, spuse Gogoneata. Motanul roscovan a povestit-o si, foarte probabil, tot el a si inventat-o. Roscovanul asta, Sire - oh, rar mi-a fost dat sa vad un motan mai cotcar si mai perfid -zicea ca trecea pe langa copacul de care te legasera nemernicii aia. Si a spus (daca-mi este ingaduit) ca urlai, injurai si-l blestemai pe Aslan; „un limbaj pe care n-as vrea sa-l repet', a rostit perfidul ala de motan, facand pe pretiosul nevinovat. Si pe urma, zicea Roscovanul, Aslan a aparut ca un fulger orbitor si a inghitit-o pe Maiestatea ta dintr-o singura imbucatura. Toate Animalele s-au cutremurat auzind aceasta poveste, unele lesinand de-a binelea. Si, fireste, Maimutoiul i-a dat apa la moara. „Vedeti, le-a zis el, uite ce pateste cine nu-l respecta pe Aslan! Sa fie o pilda pentru toti.' Iar bietele fapturi au scancit si s-au vaitat, zicand „da, da'. Asadar, in final, felul cum ai scapat nu i-a dus cu gandul la faptul ca mai ai inca prieteni credinciosi care sa-i ajute, ci i-a bagat si mai mult in sperieti, facandu-i si mai supusi fata de Maimutoi.


- Ce siretlic diabolic! exclama Tirian. Inseamna ca Roscovanul asta e unul dintre sfetnicii apropiati ai Maimutoiului.


- Acum, situatia s-a cam schimbat, Sire, si se pune intrebarea daca Maimutoiul se numara printre sfetnicii lui, replica Piticul. Maimutoiul s-a apucat de baut. Convingerea mea e ca uneltirea e acum urzita in special de Roscovan si de Rishda - asta e capitanul Calormenilor. Si cred ca otrava picurata de Roscovan in urechile Piticilor nu e straina de josnica figura pe care ti-au facut-o. Si am sa-ti spun si de ce. Alaltaieri noapte, cand s-a ispravit una dintre acele intalniri oribile de la miezul noptii, am plecat spre casa, dar dupa o bucata de drum mi-am dat seama ca imi uitasem pipa. O aveam de multa vreme si tineam nespus la ea, asa ca m-am intors s-o caut. Dar, n-am apucat sa ajung la locul unde statusem jos (se facuse o bezna de sa-ti vari degetele in ochi), ca, pe drum, am auzit un mieunat si un glas de Calormen spu-nand: „Asa vorbeste in soapta' - la care am incremenit nemiscat. Cei doi erau Roscovanul si Rishda Tarkaan, cum i se spune. „Nobile tarkaan, rosti motanul cu glasul lui mieros, voiam doar sa stiu exact la ce ne-am gandit amandoi astazi, cand am zis ca Aslan nu este altceva decat Tash.


- Nu incape indoiala, istetule motan, spuse celalalt, ca ai sesizat perfect sensul.


- Adica, interveni Roscovanul, ca nu exista nici unul, nici celalalt.


- Toti cei luminati la minte stiu asta, spuse Calormenul.


- Atunci, noi doi ne intelegem de minune, incepu sa toarca motanul.


- Nu cumva ai inceput si tu, ca mine, sa te cam saturi de Maimutoi?


- O bruta tampita si nesatioasa, zise celalalt, dar deocamdata trebuie sa ne folosim de el. Noi doi vom ticlui totul in taina si il vom pune pe Maimutoi sa ne faca pe plac.


- Si, n-ar strica, nu-i asa, zise Roscovanul, ca si Namienilor mai destupati la minte sa le impartasim cate ceva din parerile noastre: unul cate unul, pe masura ce-i gasim pregatiti sa priceapa. Caci s-ar putea ca Animalele care cred cu adevarat in Aslan sa se revolte din clipa in clipa: si chiar o vor face daca, tampit cum e, Maimutoiul isi va da in vileag secretul, insa cei care nu cred nici in Tash, si nici in Aslan, ci se gandesc doar la folosul lor si la avantajele pe care le pot capata drept rasplata, cand Narnia va deveni o provincie calormena, vor ramane fermi pe pozitie.


- Excelent, Motanule, spuse capitanul. Dar ai grija cum ii alegi!'


In timp ce Piticul vorbea, vremea se cam schimbase. Fusese soare cand se asezasera jos. Acum, pe Nedumirici il treceau fiori reci. Giuvaier misca din cap, agitat. Jill ridica privirea.


- Se innoreaza, zise ea.


- Si ce frig s-a facut! adauga Nedumirici.


- Al naibii de frig, zau asa! spuse Tirian, suflan-du-si in palme. Si, ptiu! Ce pute asa?


- Pfui! exclama Eustace, taindu-i-se rasuflarea. Parca ar fi o mortaciune. O fi murit vreo pasare pe-aici? Cum de n-am simtit duhoarea asta pana acum?


Tasnind in picioare, Giuvaier arata cu cornul:


- Priviti! striga el. Uitati-va acolo! Priviti, priviti! Si atunci vazura toti sase; iar pe chipurile lor se asternu o expresie de totala consternare.


























Capitolul 8

VESTILE ADUSE DE VULTUR



La umbra copacilor, in cealalta parte a poienitei, ceva se misca. Plutea foarte incet spre nord. La prima vedere, puteai crede ca e vorba de o dara groasa de fum, caci era ceva cenusiu si destul de transparent, insa miasma cea puturoasa nu era miros de fum. De asemenea, chestia aceea isi pastra aceeasi forma, in loc sa se umfle si sa se incolaceasca, asa cum se intampla cu fumul. Oarecum, avea forma de om, dar cap de pasare; o pasare de prada, cu ciocul incovoiat si sinistru. Avea patru brate pe care si le tinea sus, deasupra capului, alungite spre nord, ca si cum ar fi vrut sa inhate toata Narnia; iar degetele - toate douazeci - erau incovoiate aidoma ciocului si, in loc de unghii, aveau niste gheare lungi si ascutite, ca la pasari. Plutea pe iarba, in loc sa mearga, iar iarba de dedesubt parca se ofilea.


Vazand pocitania, Nedumirici trase un raget ascutit si o zbughi drept in Turn. Iar Jill (care nu era nicidecum lasa, asa cum bine stiti) isi ascunse fata in palme sa nu mai vada uratenia pamantului. Ceilalti se mai uitara poate cam un minut, pana ce dihania se afunda in desisul din dreapta lor, facandu-se nevazuta. Pe urma, soarele rasari din nou, iar pasarelele incepura sa ciripeasca.


Toata lumea isi recapata suflul si se puse in miscare. Cat avusesera sub ochi pocitania aceea, statusera neclintiti, ca niste stane de piatra.


- Ce-a mai fost si asta? sopti Eustace.


- Eu am mai vazut-o si inainte, spuse Tirian. Dar atunci era cioplita in piatra si acoperita cu aur, iar in loc de ochi avea niste diamante mari. Eram cam de varsta ta si ma dusesem in vizita la curtea lui Tisroc, in Tashbaan. M-a dus atunci in marele templu al lui Tash. Acolo am vazut dihania asta, sculptata deasupra altarului.


- Asta inseamna ca aratarea aia era Tash? intreba Eustace.


Dar, in loc sa-i raspunda, Tirian o lua pe Jill de dupa umeri, spunand:


- Curn te mai simti, domnita?


- B-b-bine, spuse Jill, luandu-si mainile de pe obrajii ingalbeniti de frica si incercand sa zambeasca. Sunt bine. Doar ca la un moment dat am simtit ca mi se face rau de la stomac.


- Se pare, atunci, interveni Inorogul, ca a fost intr-adevar chiar Tash.


- Da, confirma si Piticul. Cretinul ala de Maimutoi, care nu crede in Tash, o sa se invete minte! L-a invocat pe Tash si Tash a venit.


- Dar unde s-a dus el - vreau sa spun chestia aia? intreba Jill.


- Spre nord, in inima Narniei, zise Tirian. A venit sa traiasca in mijlocul nostru. L-au chemat si a venit.


- Ho-ho-ho! chicoti Piticul, frecandu-si mainile paroase. Ce surpriza pentru Maimutoi. Vorbesti de dracu' si dracu-i la usa, cum s-ar zice.


- Cine stie daca Tash i se va arata Maimutoiului? facu Giuvaier.


- Dar unde s-a dus Nedumirici? intreba Eustace. Il strigara toti pe nume, iar Jill ocoli Turnul pe cealalta parte, sa vada daca nu era acolo.


Obosisera de cand il tot cautau in zadar, cand, in cele din urma, capatana lui mare si cenusie se ivi, cu precautie, prin cadrul usii, spunand:


-Aplecat?


Si, cand au izbutit sa-l convinga sa iasa totusi afara, tremura din toate madularele, ca un caine inainte de furtuna.


- Abia acum imi dau seama ce magar rau am fost, spuse Nedumirici. Nu trebuia sa-l ascult pe Marafet. Nu mi-am inchipuit niciodata ca se poate intampla un asemenea pocinog.


- Daca n-ai fi pierdut atata timp indrugand la nesfirsit ca tu esti prost si ai fi incercat, in schimb, sa fii cat poti tu de destept Incepu Eustace, dar Jill il intrerupse:


- Oh, ia mai lasati-l in pace pe bietul Nedumirici, zise ea. A fost o greseala; nu-i asa, Nedumirici draga? Si il saruta pe nas.


Desi destul de zdruncinati de cele vazute, se asezara cu totii din nou jos si continuara conversatia.


Giuvaier nu prea avea ce sa le spuna. Pe timpul prizonieratului, isi petrecuse mai tot timpul legat in spatele grajdului, neauzind, desigur, nimic din planurile inamicilor. Fusese lovit cu picioarele (si, la randul lui, zvarlise si el din picioare, pocnind unde nimerea), batut si amenintat cu moartea, daca nu voia sa spuna ca Aslan cel pe care il scoteau afara si il aratau multimii, noaptea, la lumina focului, era adevaratul Aslan. De fapt, urma sa fie executat in acea dimineata, daca prietenii lui n-ar fi venit sa-l salveze. Nu stia ce se intamplase cu Mielul.


Dilema pe care trebuiau s-o rezolve necesita un raspuns la una dintre urmatoarele variante: ori se intorceau in seara aceea iarasi la Dealul cu Grajd, unde urmau sa li-l arate Namienilor pe Nedumirici, facandu-i astfel sa priceapa ca au fost trasi pe sfoara; ori se furisau tiptil spre est, pentru a se intalni cu fortele de ajutor aduse de Roonwit, Centaurul, de la Cair Paravel, urmand ca apoi sa revina in asalt impotriva Maimutoiului si a Calormenilor. Lui Tirian i-ar fi placut tare mult sa adopte primul plan; se ingrozea la gandul ca trebuia sa mai lase un timp poporul sau pe mana afurisitului de Maimutoi. Pe de alta parte, felul in care Piticii reactionasera cu o seara in urma constituia un avertisment. Nu puteai sti cu certitudine cum urma sa reactioneze lumea la vederea lui Nedumirici. Si, mai trebuiau sa tina seama si de soldatii Calormeni. Gogoneata aprecia numarul lor cam la treizeci. Tirian era convins ca, daca toti Narnienii treceau de partea lui, el, Giu-vaier, copiii si Gogoneata (pe Nedumirici nu prea putea conta) ar avea toate sansele sa-i zvante in bataie. Dar cum sa izbuteasca asa ceva, daca jumatate din narnieni - incluzandu-i pe toti Piticii - stateau pur si simplu si cascau gura? ba chiar, mai stii, se apucau sa lupte impotriva lui?! Riscul era prea mare. Si mai era, bineinteles, si aratarea de Tash. Ce se putea intampla?


Pe de alta parte, cum le-a atras atentia Gogoneata, de ce sa nu-l lase pe Maimutoi sa dea si el de greu vreo zi-doua?! Nu mai avea acum nici un Nedumirici pe care sa-l scoata afara si sa-l arate lumii. Nu era greu sa-si imagineze ce poveste puteau nascoci - el sau Roscovanul - ca sa explice noua situatie. Daca Animalele cereau noapte de noapte sa-l vada pe Aslan, si nu li se arata nici un Aslan, era clar ca pana si cele mai sarace cu duhul aveau sa intre la banuieli.


Pana la urma, au convenit cu totii ca lucrul cel mai bun era sa plece si sa incerce sa se intalneasca cu Roonwit.


De indata ce au luat aceasta hotarire, toata lumea s-a inveselit ca prin minune. Sincer vorbind, nu cred ca acest lucru s-a datorat faptului ca s-ar fi temut cumva de lupta (in afara, poate, de Jill si Eustace). Nu neg insa ca in sinea lui fiecare se bucura ca nu trebuia sa se mai apropie - oricum, nu deocamdata - de bazdagania aceea oribila cu cap de pasare care, la vedere sau nu, dadea acum probabil tarcoale pe Dealul cu Grajd, in fine, oricine se simte mai bine, o data ce a luat o hotarire.


Tirian le-a spus ca e preferabil sa renunte la travestire, caci altminteri riscau sa fie luati drept Calormeni si sa se trezeasca atacati de orice Narnian cinstit si leal cu care se puteau intalni. Piticul a facut un fel de alifie scarboasa, cu cenusa din vatra si grasimea din borcanul cu grasime folosit pentru ungerea sabiilor si a sulitelor. Pe urma, si-au scos armurile calormene si s-au dus la parau. Pomada aceea gretoasa facea clabuci ca sapunul; ce placut si linistitor sa-i vezi pe Tirian si pe cei doi copii ingenuncheati langa apa si frecandu-si cefele, pufaind sau scuipand, in timp ce incercau sa scape de spuma alifiei, stropindu-se cu apa. Dupa aceea, s-au intors la Turn, cu obrajii rosii si luciosi, ca atunci cand te-ai ferchezuit bine inainte de a merge la o petrecere. S-au inarmat iar, de data asta in stil narnian traditional, cu sabii drepte si scuturi in trei colturi.


— Fir-ar sa fie, zise Tirian. Ce bine e! Ma simt alt om.


Nedumirici ii implora sa-i scoata pielea de leu. Zicea ca murea de cald si ca il jena, asa ghemotocita cum ii statea in spinare; pe deasupra, il facea sa arate ca un nataflet. I-au spus, insa, ca trebuie sa o mai poarte inca un pic, intrucat nu renuntasera la ideea de a-l arata celorlalte animale, chiar daca deocamdata urmau sa se intalneasca doar cu Roonwit. Nu merita sa mai ia cu ei resturile din mancarea de porumbel si de iepure, dar se gandira, totusi, sa nu plece la drum fara niste pesmeti de rontait. Pe urma, Tirian a incuiat usa Turnului, in felul acesta incheindu-se si sederea lor acolo.


Au plecat la pranz, putin dupa ora doua, in prima zi cu adevarat calda din acea primavara. Copacii inmugurisera mai mult decat in ziua precedenta; ghioceii se trecusera, insa au vazut cateva primule. Razele soarelui se strecurau piezis printre copaci, pasarelele ciripeau si neincetat (desi de obicei ascuns vederii) se auzea un sursur de apa curgatoare. Greu sa te mai gandesti la lucruri oribile cum era Tash. Copiii isi ziceau: „in sfarsit, asta e Narnia'. Pana si Tirian simtea ca i se luase o piatra de pe inima si, pasind in fruntea cetei, fredona un mars narnian, care avea urmatorul refren:



Hei, bum-bum, bum-bum

Tobele bat ca un tun!



Dupa Rege, urmau Eustace si Piticul Gogoneata. Acesta ii spuse lui Eustace cum se numesc copacii, pasarile si plantele din Narnia, al caror nume baiatul nu-l aflase pana atunci. Cand si cand, Eustace ii mai povestea si el cum se numesc copacii, pasarile si plantele din Anglia.


In urma lor, venea Nedumirici, iar in spatele lui Jill si Giuvaier, care mergeau unul langa celalalt. Cum s-ar spune, Jill practic se indragostise de Inorog. Dupa parerea ei - si nu era departe de adevar - Giuvaier era cel mai splendid, cel mai delicat si cel mai gratios animal pe care il vazuse vreodata; si era atat de bun si de blajin, judecind dupa vorba, incat, daca nu l-ai fi cunoscut, greu ti-ai fi putut inchipui cat de feroce si de cumplit putea fi cand se lupta.


- Oh, ce frumos! spuse Jill. Cat de mult imi place sa mergem asa. Ce bine ar fi ca aventura asta sa nu se sfarseasca prea repede! Mare pacat ca in Narnia faptele se precipita intotdeauna.


Inorogul ii explica insa ca nu avea dreptate, ii spuse ca Fiii si Fiicele lui Adam si Eva erau adusi din lumea lor stranie in Narnia doar cand aici erau vremuri de restriste, ceea ce nu insemna ca acestea durau la nesfarsit. Intre vizitele lor, se scurgeau sute si mii de ani de pace, cu regi multi, al caror nume si numar nimeni nu-l mai stia, si domnii ce aduceau bunastare tuturor, astfel incat nici n-aveai, de fapt, ce sa consemnezi in Cartile de Istorie. Si asa i-a povestit in continuare despre regine de odinioara si eroi darji, de care ea nu auzise niciodata. I-a vorbit despre Regina Alba-ca-Zapada care traise inainte de vremea Vrajitoarei Albe si a Iernii Cumplite; regina aceasta era atat de frumoasa, incat atunci cand se privea in orice iaz din padure, chipul ei oglindit in apa stralucea acolo ca o stea noaptea, timp de un an si o zi dupa aceea. I-a mai vorbit si despre Iepurele Moonwood, care avea niste urechi atat de mari, incat, cand statea linga imensa cascada de la Lacul involburat, unde zgomotul apelor era asurzitor, putea auzi ce vorbeau in soapta cei din Cair Paravel. I-a povestit si cum Regele Gale, al noualea descendent al lui Frank, cel dintii dintre Regi, pornise cu corabia departe spre marile rasaritene, eliberandu-i pe locuitorii Insulelor Parasite de balaurul cel groaznic si cum, drept rasplata, acestia ii daruisera pe veci Insulele Parasite, ca parte a domeniilor regale ale Narniei. I-a pomenit de veacuri intregi in care Narnia fusese atat de fericita, incat singurele evenimente demne de retinut erau dansurile, petrecerile si, cel mult, turnirurile, fiecare zi, fiecare saptamana fiind mai frumoase decat cele dinainte. Si, in timp ce el ii tot istorisea despre toate aceste lucruri minunate, imaginile acelor mii de ani fericiti s-au ingramadit si s-au suprapus in mintea lui Jill, pana ce fetita a ajuns sa aiba senzatia ca privea parca de pe un deal inalt in jos spre un platou manos si frumos plin de paduri, nuri si campuri de grau, ce se intindeau departe, pierzandu-se in zari neguroase.


- Oh, sper din tot sufletul sa scapam odata de Maimutoiul asta si sa ne intoarcem la vremurile bune si fericite dintotdeauna. Si sper ca acestea sa dainuiasca vesnic, intr-o buna zi, lumea noastra va avea un sfarsit. Poate ca lumea asta, nu. Oh, Giuvaier - n-ar fi frumos ca Narnia sa ramana asa pe veci - cum ai zis tu ca a fost?!


- Ei, surioara, nu-i asa, ii raspunse Giuvaier. Toate lumile au un sfarsit, in afara de tara lui Aslan.


- Of, macar daca sfarsitul acestei lumi ar veni peste milioane si milioane si milioane de ani - hei, dar de ce ne oprim?


Regele, Eustace si Piticul se holbau in sus, la cer. Jill se infiora, amintindu-si de ororile pe care le vazusera intr-o situatie asemanatoare. Nimic insa din ce se intamplase atunci. Nu era vorba decat de ceva mic si negru, in contrast cu azurul cerului.



- As jura, zise Inorogul, dupa felul cum zboara, ca e o Pasare Vorbitoare.


- Asa cred si eu, remarca Regele. Dar intrebarea se pune: e un prieten sau o iscoada trimisa de Maimutoi?


- Eu unul zic ca seamana cu Vulturul Ochi Ager.


- N-ar fi bine sa ne ascundem sub copaci? zise Eustace.


- Noo, raspunse Tirian, mai bine sa stam ca niste stane de piatra. Daca ne miscam ne vede sigur.


- Uite! Da roata pe deasupra. Ne-a si vazut, zise Giuvaier. Coboara in cercuri largi.


- Pregateste sageata in arc, domnita mea, ii spuse Tirian lui Jill. Dar nu care cumva sa tragi pana ce nu-ti spun eu. Se poate sa fie vorba de un prieten.


Daca n-ar fi existat starea de incordare pricinuita de ceea ce li s-ar fi putut intampla in continuare, cu cata delectare ar fi privit ei gratia si dezinvoltura cu care mareata pasare plutea in jos. Ateriza pe un colt de stanca, la nici un metru de Tirian si, plecandu-si capul motat, rosti cu glasul lui straniu de vultur:


- Salutare, Rege!


- Salutare, Ochi Ager, spuse Tirian. Dupa felul cum vorbesti, n-as zice ca esti vreun adept al Maimutoiului si al falsului Aslan nascocit de el. Ma bucur ca ai venit.


- Sire, incepu Vulturul, vestile pe care ti le aduc eu ti se vor parea mai cumplite decat cea mai oribila nenorocire ce te-ar putea napastui vreodata.


La auzul acestor cuvinte, lui Tirian i se puse o gheara in piept, insa, inclestandu-si dintii, zise:


- Da-i drumul, te ascult.


- Doua lucruri mi-a fost dat sa vad, spuse Ochi Ager. Cair Paravel plin de Narnieni morti si de Calor-meni vii; stindardul Tisroc fluturind pe meterezele regale; supusii tai fugind care incotro din oras, in paduri. Orasul Cair Paravel a fost atacat dinspre mare. Acum doua seri, pe intuneric, au acostat in port douazeci de corabii calormene uriase.


Amutira cu totii.


- Al doilea lucru: cam la cinci leghe mai incoace, l-am vazut pe Roonwit Centaurul zacand mort cu o sageata calormena infipta intre coaste. Am fost langa el inainte sa-si dea sufletul si-a rostit urmatorul mesaj tentru Maiestatea ta: sa nu uiti ca toate lumile au un sfarsit si ca o moarte nobila e o comoara al carei pret nu-i niciodata prea mare.


- Prin urmare, spuse Regele dupa o lunga tacere, Narnia nu mai exista.





















Capitolul 9

MAREA INTRUNIRE DE PE DEALUL CU GRAJD



Multa vreme n-au fost in stare sa vorbeasca si nici macar sa verse vreo lacrima. Dupa care, izbind cu copita in pamant si scuturandu-si coama, Inorogul spuse:


- Sire, n-are nici un rost acum sa ne mai consultam. E limpede ca planurile Maimutoiului au avut radacini mult mai adinei decat ne-am inchipuit noi. Nu incape nici o indoiala ca legaturile lui tainice cu Tisroc dateaza de multa vreme si ca, de indata ce a gasit pielea de leu, i-a trimis vorba sa-si pregateasca marina de razboi pentru cucerirea orasului Cair Paravel si a intregii Narnii. Noua, grupului de sapte, nu ne mai ramane decat sa ne intoarcem la Dealul cu Grajd, sa proclamam adevarul in fata tuturor si sa ne acceptam soarta pe care ne-a harazit-o Aslan. Si daca, prin cine stie ce miracol, ii biruim pe cei treizeci de Calonneni care sunt cu Maimutoiul, ne vom intoarce spre capitala si vom muri in lupta cu armata Calormenilor, care in curind va pomi in mars din Cair Paravel.


Tirian incuviinta din cap. Dar intorcandu-se spre copii, le spuse:


- Ei bine, prieteni, a venit vremea sa va intoarceti in lumea voastra. V-ati indeplinit misiunea pentru care ati fost trimisi aici.


- D-dar n-am facut nimic, ingaima Jill infiorata, nu neaparat de spaima, cat mai ales fiindca totul era atat de oribil.


- Ba nu-i chiar asa, o contrazise Regele. Ati uitat cum m-ati dezlegat de pomul unde eram pironit? Mai stii cum te-ai furisat azi-noapte in padure si l-ai adus pe Nedumirici? Iar tu, Eustace, ai ucis un dusman in lupta dreapta. Dar sunteti prea tineri si e pacat sa aveti parte de acest sfarsit sangeros pe care noi, Narnienii aici de fata, ne pregatim sa-l infruntam diseara sau, cine stie, peste trei zile poate. Va implor - ba nu, va poruncesc - sa va duceti acasa. M-as umple de rusine daca as accepta ca niste tineri razboinici ca voi sa cada in lupta de partea mea.


- Nu, nu, nu, zise Jill (foarte alba la fata cand incepu sa vorbeasca si pe urma, brusc, foarte rosie, dupa care se albi din nou). Nu ne ducem acasa, orice ai spune tu. Vom ramane alaturi de tine, indiferent ce s-ar intampla. Nu-i asa, Eustace?


- Da, dar nu-i nevoie sa te ambalezi asa, zise Eustace, care isi varase mainile in buzunar (uitand cat de ciudat arata cand isi vara mainile in buzunare si era imbracat in platosa). Fiindca, vedeti voi, de fapt n-avem incotro. Ce rost are sa tot vorbim de intoarcerea acasa, cand, in realitate, habar n-avem care e vraja prin care am putea realiza asa ceva?!


Era foarte logic ce spune el, insa, pe moment, Jill avu ciuda pe Eustace pentru cuvintele pe care le rostise. Baiatului ii placea intotdeauna sa ramana groaznic de impasibil si rational, cand ceilalti se infierbantau.


Intelegand si el ca cei doi straini nu aveau cum pleca acasa (decat daca Aslan se hotara brusc sa-i expedieze in lumea lor), Tirian gasi solutia sa-i trimita in Archenland, peste muntii sudici, unde exista sansa sa nu mai fie in pericol. Numai ca Eustace si Jill nu stiau drumul si nu exista nimeni care sa-i calauzeasca, in plus, cum spunea Gogoneata, solutia nu era prea grozava, avand in vedere ca de indata ce aveau sa cucereasca toata Narnia, Calormenii urmau sa puna mana si pe Archenland, in cel mult o saptamana; Tisroc isi dorise dintotdeauna sa aiba in stapanire aceste tinuturi nordice, in cele din urma, copiii se rugara atat de mult, incat Tirian se invoi sa-i lase sa vina cu el, acceptandu-si astfel soarta - sau cum spunea el mult mai potrivit „aventura pe care avea sa le-o trimita Aslan'.


Prima idee a Regelui a fost sa nu se intoarca la Dealul cu Grajd - pana si numele acesta le provoca acum greata — decat dupa ce se insera. Piticul le spuse insa ca daca ajungeau acolo pe lumina exista sansa, probabil, sa gaseasca locul pustiu, in afara poate de vreo santinela calormena. Animalele erau mult prea inspaimantate de ceea ce le spusesera Maimutoiul si Roscovanul despre acest nou Aslan furios - sau Tashlan - ca sa nu se mai incumete sa se apropie de el in afara acelor oribile intruniri nocturne. Iar Calormenii n-au fost niciodata buni cercetasi. Gogoneata era de parere ca puteau ajunge in spatele grajdului fara sa fie vazuti, chiar si pe lumina zilei. Lucrul acesta ar fi insa mult mai greu de realizat pe intuneric, cand era posibil ca Maimutoiul sa adune Animalele laolalta si cand existau toate sansele ca inamicii Calormeni sa fie la post. Cand incepea intrunirea, puteau sa-l lase pe Nedumirici in spatele grajdului, complet ascuns, pana in momentul cand aveau de gand sa-l scoata la vedere. Ceea ce era un mare avantaj, caci singura lor sansa era sa-i socheze pe narnieni.


Toata lumea cazu de acord, asa ca grupul pomi intr-o noua directie - nord-vest - spre dealul nesuferit. Vulturul ba zbura incolo si incoace deasupra lor, ba se cocota linistit in spinarea lui Nedumirici. Nimeni - nici macar insusi Regele, in afara unor cazuri de extrema urgenta - n-ar fi indraznit sa calareasca pe un Inorog.


De data asta, Jill si Eustace paseau alaturi. Se simtisera tare curajosi cand se milogisera de Tuian sa-i ia cu el, insa acum le pierise tot curajul.


- Pole, o striga Eustace in soapta. Recunosc ca mor de frica.


- Oh, Scrubb, tu n-ai de ce, ii spuse Jill. Stii sa te lupti. Dar daca vrei sa stii adevarul - eu, una, tremur ca o piftie.


- Oh, cu tremuratul mai e cum mai e, zise Eustace. Dar mie imi vine sa vomit.


- Nu mai pomeni de asta, te implor, spuse Jill. Mai mersera o bucata de drum, fara sa-si vorbeasca.


- Pole, o striga Eustace din nou.


- Ce e? ii raspunse ea.


- Ce-o sa se intample daca murim acolo?


- Pai, o sa fim morti si gata.


- Nu, vreau sa zic ce-o sa se intample in lumea noastra? O sa ne trezim din somn si o sa constatam ca suntem in tren? Sau pur si simplu o sa ne evaporam fara urma? Sau o sa fim morti si in Anglia?


- Ei dracia dracului! La asta nu m-am gandit pana acum.


- Iti dai seama ce ciudat o sa fie pentru Peter si ceilalti cand or sa ma vada facandu-le semn cu mina pe fereastra, ca dupa aceea, cand vine trenul, sa nu ne mai gaseasca in vagon! Sau sa gaseasca in vagon doua - adica, sa ne gaseasca morti acolo, in Anglia!


- Ptiu! facu Jill. Ce idee oribila!


- Pentru noi n-ar fi oribil, spuse Eustace. Noi n-am fi acolo.


- Tare as vrea - ba nu, totusi, nu, zise Jill.


- Ce-ai vrea? o intreba Eustace.


- Voiam sa spun ca mai bine nu veneam. Dar nu, nu-i asa. Nu conteaza nici daca murim. Mai bine mor luptind pentru Narnia, decat sa imbatrinesc si sa ma ramolesc acasa, sa umblu in fotoliu cu rotile, ca pana la urma tot sa dau ortul popii.


- Sau sa te calce trenul!


- Ce ti-a venit cu asta?


- Pai, cand s-a produs smucitura aia groaznica -prin care am nimerit in Narnia - am crezut la inceput ca e un accident de tren. Asa ca m-am bucurat teribil cand am vazut ca am ajuns aici si n-am murit striviti in vagon.


In timp ce Jill si Eustace isi spuneau toate astea, ceilalti discutau despre planurile lor, alungandu-si astfel tristetea. Ameliorarea starii lor de spirit se datora faptului ca acum se gandeau la ce trebuie facut in acea seara, iar soarta nefericita a Narniei -ideea ca pentru ea toate gloriile si bucuriile luasera sfarsit - trecea undeva pe planul doi, intr-un cotlon tainic al mintii, in clipa in care incetau conversatia, toata durerea ascunsa iesea la suprafata, chinuindu-i nemilos; asa ca preferau sa vorbeasca. Gogoneata era foarte optimist in privinta celor ce trebuiau facute in acea noapte. Era sigur ca Mistretul, Ursul si probabil toti Cainii aveau sa treaca de partea lor.


In plus, nu-i venea sa creada ca toti Piticii puteau ramane fideli lui Ponegrusca. De asemenea, lupta la lumina focului, printre copaci, era un avantaj pentru partea mai slaba numericeste. Si atunci, daca puteau invinge in seara asta, mai merita oare sa-si riste viata infruntand armata calormena peste cateva zile?


Nu era oare mai bine sa se ascunda in codru sau chiar prin hatisurile Desertului de Apus, dincolo de marea cascada, unde sa traiasca aidoma haiducilor? in felul asta, numarul lor putea sa sporeasca zi de zi, caci lor li se vor alatura treptat Animalele Vorbitoare si locuitorii din Archenland. Si, in cele din urma, vor iesi din ascunzatoare si ii vor izgoni din tara pe Calormeni (care pana atunci vor deveni foarte indolenti), iar Narnia va reinvia. De fapt, ceva foarte asemanator se intamplase pe vremea Regelui Miraz!


Auzind toate astea, Tirian se gandea:„Dar ce va fi cu Tash?', simtind in adancul sufletului ca lucrurile nu puteau ramane asa si ca visurile lui Gogoneata erau irealizabile. Dar nu spuse nimic.


Desigur, cand s-au apropiat de Dealul cu Grajd, toata lumea a tacut. Atunci a inceput adevarata aventura prin padure. Doua ceasuri au trecut de cand au zarit prima oara Dealul si pana au ajuns in spatele grajdului. Asa ceva nu poate fi zugravit decat in zeci si zeci de pagini. Drumul de la o ascunzatoare la alta s-a dovedit plin de peripetii, cu lungi popasuri si asteptari, precum si cu cateva alarme false. Orice bun cercetas sau orice calauza destoinica stie perfect ce inseamna asa ceva. Pe la asfintit, au ajuns cu bine intr-un crang, cam la cincisprezece metri in spatele grajdului. S-au asezat jos si au rontait niste pesmeti.


Acum venea partea cea mai grea: asteptarea. Copiii au avut norocul sa doarma vreo doua ceasuri, dar s-au trezit, fireste, cand s-a facut frig si intuneric, cel mai grav fiind faptul ca le era o sete cumplita, dar neexistand nici o sansa sa poata bea vreo inghititura de apa. Nedumirici statea in picioare, tremurand un pic de frica, dar fara sa spuna nimic. Tirian insa, cu capul rezemat de pantecele lui Giuvaer, a dormit bustean, de parca ar fi fost in patul lui regesc de la Cair Paravel, pana ce s-a trezit, auzind o bataie de gong; s-a ridicat in capul oaselor si, vazand un foc aprins langa grajd, a inteles ca venise momentul mult asteptat.


- Saruta-ma, Giuvaier, spuse el. Aceasta este cu siguranta ultima noastra noapte pe pamant. Iar daca vreodata te-am suparat cu ceva, iarta-ma.


- Dragul meu Rege, spuse Inorogul. Aproape ca-mi pare rau ca nu m-ai suparat, ca sa te pot ierta. Adio! Am avut parte de mari bucurii impreuna. Daca Aslan m-ar fi pus sa aleg, n-as fi ales alta viata decat cea pe care am avut-o, si nici alta moarte decat cea spre care ne indreptam.


Dupa aceea l-au trezit pe Ochi Ager, care dormea cu capul sub aripa (ghemuit de parca nici nu avea cap), si au pornit taris spre grajd. L-au lasat pe Nedumirici acolo (nu inainte de a-i spune o vorba buna, caci nimeni nu era suparat pe el acum), zicandu-i sa nu se miste din loc pana ce nu venea careva sa-l ia, si s-au postat intr-un capat al grajdului.


Focul nu fusese aprins de multa vreme, asa ca valvataia flacarilor abia incepea sa straluceasca. Rugul de lemne era doar la vreun metru de ei, iar marea multime de fapturi namiene se afla de cealalta parte a focului, asa ca la inceput Tirian nu le-a putut deslusi chipurile prea bine, desi vedea, desigur, zeci de ochi sclipind la lumina flacarilor, cum vezi noaptea ochii unui iepure sau ai vreunei pisici in bataia farurilor de la masina. Exact cand Tirian se instala la locul sau, gongul inceta sa bata, iar de undeva din dreapta lui se ivira trei siluete. Prima era Rishda Tarkaan, Capitanul calormen. A doua era Maimutoiul. Se tinea cu o laba de mana tarkaanului, scancind si bolborosind:


- Nu mai merge asa de repede, nu ma simt deloc bine. Oh, capul meu, saracul! intalnirile astea nocturne m-au dat gata. Maimutele nu sunt facute sa stea noaptea pana tarziu, ca sobolanii si liliecii - oh, capul meu, saracul. De cealalta parte a Maimutoiului, pasind foarte calm si maiestuos, cu coada ridicata in aer, venea Motanul Roscovan. Se indreptau spre foc si erau atat de aproape de Tirian, incat, daca s-ar fi uitat in directia lui, l-ar fi observat numaidecat. Noroc ca nu s-au uitat. Tirian insa il auzi pe Rishda soptindu-i Roscovanului:


- Hei, Motanule, treci la datorie. Ai grija sa-ti joci bine rolul.


- Miau, miau! Conteaza pe mine! spuse Roscovanul. Dupa care, trecand dincolo de foc, se aseza printre Animalele din primul rind, adica in mijlocul auditoriului, cum s-ar spune.


Intr-adevar, asa cum arata totul parca erau la teatru. Multimea de Narnieni era aidoma spectatorilor asezati pe scaune; micul spatiu acoperit de iarba din fata grajdului, unde ardea focul si unde se postasera Maimutoiul si Capitanul pentru a se adresa multimii, parca era scena; grajdul tinea loc de decor in spatele scenei; iar Tirian si prietenii lui erau ca oamenii din culise, care trag cu ochiul spre sala. Pozitia era splendida. Daca vreunul dintre ei ar fi pasit in fata la lumina flacarilor, toti ochii s-ar fi fixat pe el numaidecat; pe de alta parte, atata timp cat ramaneau in umbra zidului, sansele de a fi vazuti erau minime.


Rishda Tarkaan il tari pe Maimutoi pana Unga foc. Se intoarsera amandoi cu fata spre multime, ceea ce insemna, fireste ca erau cu spatele spre Tirian si prietenii lui.


- Hai, Maimuto, rosti Rishda Tarkaan cu voce joasa. Spune vorbele pe care minti mult mai destepte decat a ta ti le-au pus in gura. Si tine capul sus, mai adauga el, impungandu-l sau lovindu-l pe la spate pe Maimutoi cu varful degetelor de la picior.


- Lasa-ma in pace, bombani Marafet.


Dar, indreptandu-se de spate, incepu cu glas rasunator:


- Ascultati bine, cu totii. S-a intamplat ceva cumplit. O mare marsavie. Cea mai mare marsavie care s-a savarsit vreodata in Narnia. Aslan


- Tashlan, dobitocule, ii sopti Rishda Tarkaan.


- Adica, Tashlan, spuse Maimutoiul, e foarte suparat.


Se asternu o tacere apasatoare, in timp ce Animalele asteptau sa auda ce noua nenorocire le mai pastea acum. Si grupul din coltul grajdului isi tinea rasuflarea. Ce naiba avea sa se intample?


- Da, spuse Maimutoiul. Chiar in acest moment, cand Cel Groaznic este printre noi - acolo in grajdul din spatele meu - o Lighioana afurisita s-a gandit sa faca ce nici nu v-ati inchipui ca ar putea face cateva, chiar daca El ar fi la mii de mile departare. Jivina s-a imbracat intr-o piele de leu si bantuie prin padure, dandu-se drept Aslan.


Jill se intreba o clipa daca nu cumva Maimutoiul isi pierduse mintile. Chiar avea de gand sa dea tot adevarul in vileag? Din randul Animalelor, se ridica un urlet de groaza si de furie.


- Grrr! Mrrr! Cine e neispravitul? Unde e? Pai, nu-l sfasii eu in bucati, daca pun man pe el?


- A fost vazut azi-noapte, urla Maimutoiul, dar a scapat. E un magar! Un parlit de magar nemernic! Daca il veti vedea cumva


- Grrr! maraira Animalele. Da, da. Sa nu indrazneasca sa ne iasa in cale ca vede el ce pateste!


Jill se uita la Rege; ingrozit la fata, Tirian ramasese cu gura cascata. Si atunci fetita intelese viclenia diabolica a planului ticluit de dusmani. Amestecand un pic de adevar in urzeala scornita, minciuna devenise mult mai puternica. La ce bun, acum, sa le mai spuna Animalelor ca un magar fusese travestit in leu ca sa-i pacaleasca? Maimutoiul n-ar avea decat sa spuna: „Pai, exact asta am zis si eu'. La ce bun sa li-l mai arate pe Nedumirici in pielea de leu? N-ar face decat sa-l sfasie in bucati.


- E ca si cum am avea toate panzele desfacute, dar nici o adiere de vant, sopti Eustace.


- Ne fuge pamantul de sub picioare, comenta si Tirian.


- Ce istetime afurisita! exclama Gogoneata. Pun pariu ca minciuna asta noua e scorneala Roscovanului












Capitolul 10

CINE VA INTRA IN GRAJD?



Jill simti ca o gadila ceva la ureche. Era Giuvaier Inorogul, cate ii soptea ceva, cu botul lui de cal. Auzind ce-i spune, fetita incuviinta din cap si pleca in varful picioarelor spre locul unde se afla Nedumirici. Cu miscari rapide, fara sa faca nici un zgomot, taie si ultimele sfori care tineau legata de spinarea acestuia oribila piele de leu. Ar fi fost groaznic sa fie prins cu chestia aia pe el, dupa tot ce spusese Maimutoiul! Jill ar fi vrut sa ascunda undeva departe pielea de leu, dar era prea grea si n-o putea cara. Se multumi, asadar, sa-i dea un picior, zvarlind-o cat colo in tufisurile dese. Pe urma, ii facu semn lui Nedumirici sa vina dupa ea, pornind impreuna spre locul unde se aflau ceilalti. Maimutoiul vorbea din nou.


- Si, dupa o asemenea fapta groaznica, Aslan - Tashlan - e mai furios decat oricand. Zice ca a fost mult prea bun cu voi, aratandu-se in fiecare seara, ca sa fie vazut! Ei bine, acum nu va mai iesi afara.


Urlete, mieunaturi, schelalaituri si maraieli - iata reactia Animalelor la acest anunt. Dar brusc, un glas cu totul diferit pufni intr-un hohot de ras zgomotos.


- I-auziti ce zice Maimuta, striga vocea. Las' ca stim noi de ce n-o sa-l mai scoata afara pe pretiosul Aslan. Va spun eu de ce: fiindca falsul Aslan nu e aici si nici n-a fost. Tot ce ne-a aratat pana acum a fost un hodorog de magar cu o piele de leu in spinare. Acum, nu-l mai are nici pe asta si da din colt in colt, nestiind ce sa faca.


Tirian nu deslusea prea bine chipurile celor plasati de cealalta parte a focului, insa intui ca acesta fusese Ponegrusca, Piticul-sef. Banuiala i se confirma in clipa urmatoare, cand toate glasurile Piticilor se ridicara in cor, cantand:


- Da din colt in colt! Da din colt in colt! Da din colt in co-o-o-lt!


- Liniste! tuna Rishda Tarkaan. Liniste, viermi de pamant ce sunteti! Ascultati la mine ce va spun, voi, Narnienilor, caci altminteri le voi porunci razboinicilor mei sa tabere pe voi cu taisul sabiilor. Domnul Marafet v-a spus despre pacatosul ala de magar. Cum de v-a putut trece prin minte ca, din cauza lui, in grajd nu exista adevaratul Tashlan?! Spuneti, cum? Nu va este frica de ce-o sa patiti? Aveti grija!


- Ba da! striga cea mai mare parte a multimii, insa Piticii spusera:


- Buna idee, Negriciosule, bravo tie! Haide, Maimutoiule, arata-ne ce e in grajd, ca sa ne convingem cu ochii nostri!


Profitand de un moment de tacere, Marafet zise:


- Ce-i cu voi, Piticilor, vi s-a suit la cap ca sunteti destepti? Ia luati-o mai cu binisorul. N-am spus ca nu-l puteti vedea pe Aslan. Oricine doreste il poate vedea.


Toata lumea adunata acolo amuti ca prin farmec. Pe urma, dupa aproape un minut, Ursul incepu tacticos si foarte nedumerit:


- Eu nu prea inteleg cum vine asta, mormai el. Parca ai zis ca


- Ia mai slabeste-ne cu parca asta! i-o reteza Maimutoiul. Ca si cum cineva ar putea pune vreo baza pe parerile tale. Ia ascultati cu totii! Oricine il poate vedea pe Tashlan. N-aveti decat sa intrati inauntru si o sa-l vedeti.


- Oh, multumim, multumim, multumim, rostira zeci de glasuri. Asta si voiam! Sa intram inauntru si sa-l vedem de aproape. Iar el se va arata milostiv si total va fi ca inainte.


Pasarelele sporovaiau ciripind, iar cainii latrau entuziasmati. Dupa care, brusc, se auzi o foiala imensa, urmata de vanzoleala care se produce cand zeci de fapturi se ridica in picioare, nemairamanand decat ca toata gloata sa se napusteasca spre grajd, incercand sa dea buzna inauntru. Numai ca in acea clipa Maimutoiul zbiera:


- Pe loc! Liniste! Nu va grabiti!


Animalele se oprira, multe cu o laba in aer, altele dand din coada, dar toate cu capul inclinat intr-o parte.


- Dar, parca ai spus incepu iarasi Ursul, insa Marafet il intrerupse:


- Inauntru poate intra oricine, zise el. Dar fiecare pe rind, cate o singura persoana. Cine intra primul? N-a spus ca e in toane bune. S-a tot lins pe buze de cand l-a hapait pe afurisitul ala de Rege, acum doua seri. A marait neincetat toata dimineata asta. Eu, unul, nu prea m-as incumeta sa intru in grajd in seara asta. Dar, treaba voastra. Cine vrea sa mearga primul? Sa nu dati insa vina pe mine, daca va inghite cu totul sau va face scrum doar cu privirea lui crunta! Va priveste, riscul va apartine. Haideti, hotarati-va! Cine e primul? Poate se ofera vreunul dintre Pitici!


- Ce mai pregeti, vino-ncoa'! Moartea nu te va ierta, ranji Ponegrusca, zeflemitor. De unde stim noi ce-ai bagat tu acolo inauntru?


- Ohoho! striga Maimutoiul. Prin urmare, ati inceput sa credeti ca e ceva inauntru? Ce v-a apucat dintr-o data? Adineaori, voi toate Animalele stranse aici faceati un taraboi fara seaman. Ce-i cu voi de-ati amutit asa? Cine intra primul?


Animalele insa se priveau unele pe altele, dandu-se inapoi din fata grajdului. Cozile se pleostisera. Maimutoiul se foia ametit de colo-colo, ocarindu-le si batjocorindu-le.


- Ho-ho-ho! chicotea el. Si eu care credeam ca muriti de nerabdare sa-l vedeti pe Tashlan fata in fata! Ce v-a apucat? V-ati razgandit?


Tirian lasa capul in jos, incercand sa auda ce-i soptea Jill la ureche.


- Tu ce crezi c-o fi, de fapt, in grajd? zise ea.


- Habar n-am, ii raspunse Tirian. Doi Calormeni cu sabia scoasa, pesemne, postati de o parte si de cealalta a usii.


- Sa fie oare stii tu pocitania aia oribila pe care am vazut-o noi?


- Adica Tash in came si oase? sopti Tirian. N-avem de unde sti. Dar curaj, domnita; suntem toti intre labele adevaratului Aslan.


Pe urma, se intampla ceva absolut surprinzator. Motanul Roscovan rosti cu un glas rece si limpede, de parca putin i-ar fi pasat de ce se putea intampla:


- Daca vreti, ma duc eu primul.


Toate Animalele se intoarsera, pironindu-si ochii pe Motan.


- Observa cita siretenie, Sire, ii spuse Gogoneata Regelui. Blestematul asta de cotoi e implicat in complot pana peste urechi. Pun pariu ca n-o sa pateasca nimic in grajd, indiferent ce-o fi acolo. Pe urma, Roscovanul va iesi afara si va spune ca a vazut o minune.


Tirian nu mai avu insa timp sa-i raspunda. Maimutoiul il chema pe Motan in fata.


- Aha! facea Maimutoiul. Asa, vasazica, te-ai trezit tu, o mata neobrazata, sa vrei sa-l vezi de-a-proape pe El. Ei, hai, daca asta ti-e cheful! Am sa-ti deschid usa! Sa nu dai vina pe mine, daca ai sa iesi de acolo cu mustatile zbarlite de frica! Asta e treaba ta.


Si, ridicandu-se in picioare, Motanul iesi din multime si porni, pasind tantos si afectat, cu coada in aer, fara sa i se zbarleasca nici un fir de par de pe blana lucioasa si matasoasa, inainta asa, pana ce trecu de foc, apropiindu-se de Tirian care, din locul unde statea rezemat cu umarul de zid, putea sa-l priveasca drept in fata. Motanul nici nu clipea din ochii lui verzi si sfredelitori. („Cat sange rece, murmura Eustace. Stie ca nu are de ce se teme.') Chicotind si schimonosindu-se in toate felurile, Maimutoiul mergea tarindu-si picioarele pe langa Motan; ridica laba, trase zavorul si deschise usa. Lui Tirian i se paru ca Motanul torcea cand trecu pragul intunecat al grajdului.


- Aii-aii-au-uiiii!


Toti sarira ca arsi, auzindu-i cumplita miorlaitura. Stiti si voi cum e sunetul asta, caci nu se poate sa nu va fi trezit noaptea, macar o data, din cauza mitelor care se iau la harta sau isi fac curte.


Ei, bine, sunetul de acum era si mai groaznic. Iesind glont din grajd, Roscovanul il tranti la pamant pe Maimutoi cu picioarele in sus. Daca n-ai fi stiut ca era o biata pisica, ti-ai fi imaginat ca pe sub ochii tai trece o fasie de fulger colorat in rosu-aprins. O zbughi pe pajiste, drept inapoi in multime. Mai bine sa n-ai de-a face cu un cotoi apucat de streche. Animalele se dadeau la o parte din calea lui, tragandu-se in stanga si in dreapta. Se cocota iute intr-un copac si se incolaci de-o creanga, atarnat cu capul in jos. Coada i se infoiase spectaculos, ajungand aproape la fel de groasa ca si trupul; ochii ii erau ca doua farfurii de foc verde; parul i se zburlise tot pe sira spinarii.


- Mi-as da si barba, sopti Gogoneata, numai sa aflu daca bruta naibii se preface sau chiar a dat peste ceva cu adevarat inspaimantator in grajdul ala!


- Taci, prietene, spuse Tirian, caci Capitanul si Maimutoiul susoteau si ei, si voia sa auda ce ziceau. Nu deslusi nimic, decat scancetele Maimutoiului care se vaita: „Ah, capul meu! Vai, ce ma doare capul'. Deduse, insa, ca cei doi erau si ei foarte contrariati de comportamentul motanului.


- Gata, Roscovanule, zise Capitanul. Lasa galagia. Spune-le ce-ai vazut!


- Aii-aii-aaou-auah, urla Motanul.


- Parca erai un Animal Vorbitor, nu-i asa? spuse Capitanul. Ispraveste atunci cu vaicareala asta infernala si vorbeste limpede!


Ce a urmat a fost oribil. Tirian era absolut sigur (la fel ca si ceilalti, de altfel) ca Motanul incerca sa spuna ceva; numai ca nu-i iesea nimic din gura, decat miorlaiturile acelea banale si urile pe care le scoate orice cotoi furios sau speriat, in ograzile de la tara. Si tot miorlaind asa, semana din ce in ce mai putin cu un Animal Vorbitor. Neplacut impresionate, celelalte Animale incepura sa scanceasca si sa schelalaie.


- Uitati-va! Uitati-va! zise glasul Ursului. Nu mai poate vorbi. Nu mai stie sa vorbeasca! A redevenit un animal mut si prost. Uitati-va la mutra lui.


Observara cu totii ca Ursul avea dreptate. Iar atunci cea mai cumplita teroare ii cuprinse pe toti Narnienii. Caci fiecare invatase - cand era pui mic - ca la inceputul lumii Aslan transformase toate animalele din Narnia in Animale Vorbitoare, avertizandu-le ca, daca nu se purtau frumos, era posibil ca intr-o buna zi sa fie preschimbate la loc in animale proaste si neroade, cum intalnesti prin alte tari.


- Iar acum se va razbuna pe noi! se vaicareau ele.


- Indurare! indurare! se jeleau Animalele. Marite Marafet, cruta-ne, ia-ne apararea in fata lui Aslan, intra in grajd si pledeaza pentru binele nostru. Noi nu ne incumetam!


Roscovanul disparu prin frunzisul copacului. Nimeni nu l-a mai vazut de atunci.


Tirian statea cu mina pe plaselele sabiei si cu capul plecat. Era uluit de grozaveniile petrecute in acea seara. Se gandi de cateva ori ca nu strica poate sa traga sabia numaidecat si sa se napusteasca asupra Calormenilor; dupa care, se gandea de fiecare data ca era mai bine sa astepte si sa vada ce intorsatura aveau sa ia lucrurile. Iar acum, aparu o noua necunoscuta.


- Parinte, rasuna limpede un glas din stanga multimii.


Tirian isi dadu seama numaidecat ca era vorba un Calormen, caci in armata lui Tisroc soldatii de rand le spun ofiterilor „Stapane', iar ofiterii li se adreseaza superiorilor cu reverentiosul „Parinte'. Jill si Eustace habar n-aveau de toate astea, insa dupa ce se uitara incoace si incolo, il zarira pe vorbitor, caci era intr-adevar mai usor sa vezi pe cineva aflat la marginea multimii decat pe cei ingramaditi in mijloc, unde stralucirea orbitoare a flacarilor ii facea pe toti sa para negriciosi la fata. Omul era tanar, inalt si zvelt, ba chiar, in felul lui, se putea spune ca era un Calormen chipes si semet.


- Parinte, ii spuse el Capitanului. Vreau si eu sa intru acolo.


- Potoleste-te, Emeth, spuse Capitanul. Cine ti-a cerut parerea? Crezi ca-i frumos ca un flacau ca tine sa se bage asa in vorba?


- Parinte, zise Emeth. Cu adevarat, sunt mai tanar decat tine, dar totodata am sange de tarkaan ca si tine si sunt si eu slujitorul lui Tash. Prin urmare


- Liniste, zise Rishda Tarkaan. Nu sunt eu Capitanul tau? N-ai ce cauta in grajdul asta. E doar pentru Narnieni.


- Ba nu, Parinte, raspunse Emeth. Tot tu ai spus ca Aslan al lor si Tash al nostru sunt una si aceeasi persoana. Or, daca e adevarat, inseamna ca insusi Tash se afla acolo. Si cum poti spune atunci ca n-am ce cauta inauntru?! Caci bucuros as fi gata oricand sa mor, numai o singura data macar sa-mi fie dat a-l privi in fata pe Tash!


- Esti un prost care habar n-are de nimic, spuse Rishda Tarkaan. E vorba de chestiuni foarte importante.


- Prin urmare, nu-i adevarat ca Tash si Aslan sunt una si aceeasi persoana? intreba Emeth, incruntan-du-se. Inseamna ca Maimutoiul ne-a mintit?


- Sigur ca sunt una si aceeasi persoana, zise Maimutoiul.


- Jura, Maimutoiule, facu Emeth.


- Oh, Doamne, de ce nu m-o lasa lumea in pace, se vaicari Marafet. Ma doare groaznic capul. Da, da, jur!


- Atunci, Parinte, spuse Emeth, raman neclintit in hotarirea mea de a intra acolo.


- Nataraule, ingaima Rishda Tarkaan, dar numaidecat Piticii incepura sa zbiere:


- Haide, Negriciosule, de ce nu-l lasi sa intre? De ce pe Narnieni ii pui sa intre acolo, dar pe cei din neamul tau ii impiedici? Ce ai bagat in grajdul ala, de nu vrei ca oamenii tai sa vada?


Tirian si prietenii lui nu-l vedeau pe Rishda Tarkaan decat de la spate, asa ca habar n-aveau cum arata la fata cand, ridicand din umeri, rosti:


- Fiti martori cu totii ca nu sunt vinovat de sangele varsat al acestui tanar natarau. Haide, intra odata, pripitule, ce mai astepti?!


Pe urma, exact cum facuse si Roscovanul, Emeth pasi in fata pe pajistea acoperita cu iarba dintre rugul de lemne si grajd. Ochii ii straluceau, chipul lui avea o expresie solemna. Mergea cu capul sus si mana pe plaselele sabiei. Pe Jill o podidi plansul, vazandu-i chipul. Iar Giuvaier ii sopti Regelui la ureche:


- Pe coama lui Aslan, tare mi-a mai placut acest tanar razboinic, fie el si Calormen. Merita un zeu mai bun decat Tash.


- Ce-am mai vrea sa stim si noi cum e, de fapt, inauntru, zise Eustace.


Emeth deschise usa si pasi in deschizatura neagra a grajdului, inchise usa dupa el. Nu trecura decat cateva momente — desi tuturor li se paru mult mai mult - si usa se deschise din nou. O silueta in armura calormena iesi clatinandu-se, cazu pe spate, incremenind pe jos; usa se inchise singura. Capitanul sari spre omul care zacea nemiscat si se apleca sa-i priveasca fata. Tresari uimit. Pe urma, venindu-si in fire, se intoarse spre multime si striga in gura mare:


- Baiatul, in nesabuinta lui, si-a meritat soarta. L-a vazut pe Tash si a murit. Sa va fie tuturor invatatura de minte!


- Asa sa fie, asa sa fie, zisera bietele Animale. Tirian insa si prietenii lui se holbau lung la Calormenul mort si, pe urma, unul la altul. Caci, fiind atat de aproape, ei puteau sa vada ceea ce multimea, plasata ceva mai incolo, n-avea cum vedea; mortul nu era Emeth. Era o persoana cu totul diferita: un batran, mai scund si mai gras, cu o barba mare.


- Ho-ho-ho, chicotea Maimutoiul. Mai vrea careva? Cine mai doreste sa intre? Bun, va vad tare sfiosi, asa ca il voi alege eu pe urmatorul. Hei, tu, Mistretule! 'Vino incoace. Aduceti-l cu forta, Calormenilor. Il va vedea pe Tash de aproape.


- H-o-o-mp, mormai Mistretul, ridicandu-se greoi in picioare. Haideti incoace! Sa vedeti ce colti am!


Cand il vazu pe darzul Animal gata sa piara in lupta pentru o cauza dreapta - si pe soldatii Calormeni incepand sa-l incolteasca cu iataganele scoase din teaca - fara ca nimeni sa-i sara in ajutor - Tirian simti ca ceva explodeaza inlauntrul lui. Nu-i pasa daca acesta era sau nu cel mai bun moment pentru a interveni.


- Scoateti sabiile, le sopti el celorlalti. Sageata in arc. Haideti dupa mine!


In clipa urmatoare, Narnienii consternati vazura sapte siluete tasnind in fata grajdului, patru dintre ele purtand platose stralucitoare. Sabia Regelui sclipea la lumina flacarilor, in timp ce o flutura deasupra capului, strigand cu un glas rasunator:


- Sunt Tirian, Regele Narniei, si in numele lui Aslan voi dovedi cu trupul meu ca Tash e insusi necuratul, ca Maimutoiul e un tradator nemernic, precum si ca acesti Calormeni nu merita decat sa moara. Toti Narnienii adevarati sa treaca de partea mea. Doar nu vreti sa asteptati ca noii vostri stapani sa va ucida pe toti, unul cate unul?!
































Capitolul 11

TOTUL SE PRECIPITA



Iute ca fulgerul, Rishda Tarkaan facu un salt inapoi, scapand de sabia Regelui. Nu era las si la nevoie s-ar fi luptat cu mana goala impotriva lui Tirian si a Piticului. Numai ca nu-i putea infrunta in acelasi timp si pe ceilalti doi: Vulturul si Inorogul. Stia prea bine ca Vulturii falfaie, orbindu-te din aripi, si se reped sa-ti smulga ochii din cap. Si auzise de la tatal sau (care avusese de-a face in lupta cu Namienii) ca nici un om pe lumea asta, decat poate doar inarmat cu sageti sau cu o sulita lunga, nu poate tine piept unui Inorog, caci napustindu-se asupra ta se ridica pe picioarele din spate, asa ca te trezesti deodata coplesit de copitele, de cornul si de dintii lui, nemaiavand practic scapare. De aceea, prefera sa se napusteasca in multime, strigand in gura mare:


- Veniti la mine, veniti la mine, razboinici ai lui Tisroc, fie-i viata vesnica! Veniti la mine, voi Narnieni leali, caci altminteri veti fi secerati de furia lui Tashlan!


In acest rastimp, se mai petrecura alte doua lucruri. Maimutoiul nu realizase la fel de repede ca Tarkaanul in ce primejdie se afla. Cateva secunde ramase ghemuit langa foc, holbandu-se la nou-veniti. Pe urma, Tirian se repezi la hidoasa creatura, o insfaca de ceafa si, carand-o asa, glont la grajd, striga:


- Deschide usa!


Si Gogoneata o deschise.


- Treci inauntru si bea-ti singur leacul, Marafet! zise Tirian, zvarlindu-l pe Maimutoi in intuneric. Dar, cand Piticul tranti usa la loc, din grajd se vazu o lumina orbitoare, verde-albastruie, pamantul se cutremura si se auzi un zgomot ciudat - un fel de cloncanit si de urlet, de parca ar fi fost glasul ragusit al unei pasari monstruoase. Animalele gemura, zbierand si strigand: „Tashlan! Sa ne ascundem!' Si multe fapturi cazura la pamant, iar multe altele isi ascunsera fetele intre aripi sau sub labe. Nimeni, in afara de Vulturul Ochi Ager, care dintre toate vietatile vedea cel mai bine, nu remarca expresia lui Rishda Tarkaan din acel moment. Si, dupa ceea ce vazu atunci, Ochi Ager isi dadu seama numaidecat ca Rishda era la fel de surprins si aproape la fel de inspaimantat ca toata lumea. „Uite pe unul, se gandea Vulturul, care a invocat niste zei in care nu crede. Ce se va intampla cu el, daca zeii acestia vin cu adevarat?'


Cel de-al treilea lucru - care s-a petrecut, de asemenea, in acelasi timp, - a fost singurul lucru efectiv frumos din acea seara. Toti Cainii Vorbitori prezenti acolo (si erau vreo cincisprezece) au venit langa Rege, sarind si latrand veseli. Majoritatea erau dulai mari si grozavi, cu greabanul lat si cu falci puternice. Aparitia lor a fost vijelioasa, aidoma unui val imens care, spargandu-se la mal, te doboara din picioare. Caci, desi erau Caini Vorbitori, tot ca niste catelusi iubitori se comportau; ridicandu-se pe picioarele din spate, s-au proptit cu labele din fata pe umerii oamenilor, lingandu-i pe fata si spunand in cor:


- Bine ati venit! Bine ati venit! Noi va ajutam, noi va ajutam, noi va ajutam. Ham-ham! Spu-neti-ne cum! Hau-hau!


Era atat de frumos, incat iti venea sa plangi. Cat sperasera ei ca asa ceva sa se intample! Si iata ca asteptarile li se implineau. Iar cand, dupa cateva momente, niste animale micute (soareci, cartite si vreo doua veverite) au venit tropaind din labute si schelalaind de bucurie („Uite, uite! Am sosit si noi acum!'), urmate apoi de Urs si de Mistret, Eustace a inceput sa simta ca poate, in fond, totul avea sa se rezolve cu bine. Privind insa in jur, Tirian observa ca doar foarte putine Animale se urnisera din loc.


- Haideti la mine! Haideti la mine! le striga el. Ce-i cu voi? V-ati facut toti niste lasi?


- N-avem curajul, scancira zeci de glasuri. Se supara Tashlan pe noi. Apara-ne de Tashlan.


- Unde sunt toti Caii Vorbitori? il intreba Tirian pe Mistret.


- Noi stim, noi stim, chitcaira Soarecii. Maimutoiul i-a pus la munca. Sunt toti legati la poalele dealului.


- Hei, voi, mogaldetelor, zise Tirian, ciugulitoare, rozatoare si rontaitoare, ia dati fuga cat va tin piciorusele de iute, si vedeti daca si Caii sunt de partea noastra. Iar daca da, inhatati franghiile intre dinti si roadeti-le pana ii dezlegati pe Cai si veniti cu ei incoace.


- Cu draga inima, Sire, raspunsera glascioarele. Si, dand din codite, ceata de animalute cu ochi ageri si dinti ascutiti se puse in miscare. Privind in urma lor, Tirian zambea afectuos. Dar era timpul sa se gandeasca la alte lucruri. Rishda Tarkaan dadea ordine.


- Inainte, striga el. Prindeti-i de vii si daca puteti azvarliti-i sau impingeti-i in grajd. Dupa ce ii bagam pe toti inauntru, dam foc grajdului si ii aducem pe toti ofranda maretului zeu Tash.


„Ha! isi zise Ochi Ager in sinea lui. Vasazica asa spera el sa dobandeasca iertarea lui Tash pentru necredinta de care a dat dovada.'


Inamicul - cam jumatate din fortele lui Rishda - se misca acum inainte, asa ca Tirian se grabi sa dea si el ordinele cuvenite:


- Treci mult in stanga, Jill, si incearca sa nimeresti pe cat mai multi, ca sa n-apuce sa razbeasca pana la noi. Mistretul si Ursul sa se posteze linga ea. Gogoneata, in stanga mea, iar Eustace in dreapta. Giuvaier, tu ai sa aperi flancul drept, Nedumirici, stai langa el si foloseste-ti copitele. Tu, Ochi Ager, da tarcoale pe deasupra si loveste cand trebuie. Cainii, imediat in spatele nostru. Va repeziti la ei, dupa ce incepe distractia cu sabiile. Cu Aslan inainte! Curaj!


Eustace, caruia inima ii batea cumplit, spera din tot sufletul sa se poarte vitejeste, in viata lui nu mai vazuse (desi daduse cu ochii de ditamai balaurul si de un sarpe mare) ceva care sa-i inghete sangele in vine atat de rau, cum se intampla acum, din cauza aliniamentului de vlajgani cu fete smede si ochi stralucitori, care se napusteau spre ei. Linia de bataie a inamicului era formata din cincisprezece Calormeni, un Taur Vorbitor din Narnia, Vulpea Slinkey si Satirul Wraggle. Pe urma, auzi „zbam-sfichi' in stanga lui si un Calormen se prabusi la pamant; dupa aceea, iarasi „zbarn-sfichi' si Satirul cazu peste el.


- Bravo, fetito, exclama Tirian.


In clipa urmatoare, dusmanii tabarara pe ei.


Eustace nu si-a putut aminti niciodata ce s-a intamplat in cele doua minute care au urmat. Totul a fost ca un vis greu (cum ti se intampla cand faci febra peste 40°), pina cand l-a auzit pe Rishda Tarkaan zbierind de la distanta:


- Retrageti-va! Veniti aici inapoi si regrupati-va in formatie de lupta.


In acel moment, Eustace se dezmetici si vazu cum Calormenii fugeau mancand pamantul inapoi, la prietenii lor. Dar nu toti. Doi dintre ei zaceau morti, unul sfredelit de cornul lui Giuvaier, iar celalalt de sabia lui Tirian. Vulpea zacea moarta chiar la picioarele lui, ceea ce il facu sa se intrebe daca nu cumva chiar el o omorase. Si Taurul era la pamant, strapuns in ochi de o sageata trasa de Jill si sfartecat la coaste de coltii Mistretului. Dar si de partea noastra erau pierderi. Trei caini fusesera ucisi, iar un al patrulea, in spatele frontului, schiopata in trei picioare si schelalaia de durere. Ursul zacea la pamant, aproape nemiscat. Pe urma, mormaind cu glasul lui gutural, nedumerit pana in ultima clipa:


„Nu - nu pot - intelege', isi lasa capul mare pe iarba, cuminte ca un copilas care se culca somnoros, si nu se mai misca niciodata.


De fapt, primul atac esuase. Eustace nu prea era in stare sa se bucure; ii era teribil de sete si il mai durea si bratul.


In clipa in care Calormenii invinsi se retrasera langa comandantul lor, Piticii incepura sa-i ironizeze.


- V-ati saturat, Negriciosilor? zbierau ei. Ce, cumva nu v-a placut? De ce maretul vostru tarkaan nu vine sa se lupte si va trimite pe voi la moarte? Vai de capul vostru, Negriciosilor!


- Piticilor! le striga Tirian. Ia treceti aici si folositi-va mai curand sabiile, decat limbile. Mai avem timp destul. Ascultati cu atentie, Pitici din Narnia! Stiu ca puteti lupta bine. Respectati-va indatoririle.


- Ne-ne-ne! se ratoira Piticii, zeflemitori. Nici gand. Halal de voi! Tot niste mincinosi, ca si cei din cealalta tabara. Nu ne trebuie noua Regi. Piticii sunt pentru Pitici. Uhuhu!


Si atunci, incepu toba: nu o toba de Pitici, ci o toba mare, din piele de taur, cum folosesc CalormeniL De la bun inceput, copiii au unt acest zgomot nesuferit. Buum - buum - ba-ba-buum, facea toba. Dar le-ar fi displacut si mai mult daca ar fi stiut ce inseamna. Tirian stia. Insemna ca prin apropiere se aflau alte trupe calormene, iar in felul acesta Rishda Tarkaan le chema in ajutor. Tirian si Giuvaier se privira cu tristete. Nadajduisera pana atunci sa poata castiga in acea seara; dar apareau noi trupe inamice, nu mai aveau nici o sansa de scapare.


Tirian privea in jur cu deznadejde. Cativa Narnieni ramasesera in picioare alaturi de Calormeni, fie din tradare, fie fiindca se temeau efectiv de „Tashlan'. Altii stateau pe jos linistiti, privind in gol, fara sa aiba de gand sa se implice de o parte sau de cealalta. Animalele nu mai erau atat de numeroase acum; multimea se imputinase. Era limpede ca multi se furisasera facandu-se nevazuti, in timpul luptei.


Buum - buum - ba-ba-buum, bubuia toba aceea sinistra. Pe urma, mai aparu un zgomot, interferandu-se cu celalalt.


- Ascultati! zise Giuvaier.


- Priviti! facu Ochi Ager.


Dupa cateva clipe n-a mai existat nici o indoiala. Cu un tropot asurzitor de copite, zvarlind din cap, frematand din nari si scuturandu-si coamele, urcau dealul in galop peste douazeci de Cai Vorbitori din Narnia. Rozatoarele si rontaitoarele isi facusera datoria.


Piticul Gogoneata si copiii deschisera gura sa strige „Ura', dar din gatiej nu le iesi nici un sunet. Caci brusc vazduhul rasuna de zbamaitul arcurilor si de suieratul sagetilor. Trageau Piticii - iar pentru o clipa lui Jill nu-i venea sa-si creada ochilor - si trageau cu arcurile tocmai in Cai. Piticii sunt niste arcasi extraordinari. Caii se rostogolira la pamant, unul dupa altul. Nobilele animale n-au mai ajuns niciodata la Rege.


- Porcilor! se revolta Eustace, cu glasul pitigaiat, topaind de furie. Brute nenorocite, imputite si nemernice ce sunteti!


Pana si Giuvaier, nemaiputandu-se abtine, spuse:


- Sa ma iau dupa Piticii aia si sa-mi infig cornul in zece deodata?


Tirian, insa, impietrit la fata spuse:


- Stai locului, Giuvaier. Scumpete (asta era Jill), daca iti vine sa plangi, intoarce capul intr-o parte si ai grija sa nu uzi coarda arcului. Eustace, potoleste-te. Nu mai injura ca o precupeata. Soldatii nu injura. Osteanul destoinic se exprima cuviincios si loveste amarnic.


Piticii insa il luau peste picior pe Eustace, strigandu-i zeflemitor:


- A cam fost o surpriza pentru tine, baietica, asa-i? Credeai ca suntem de partea voastra, nu? Ba sa va puneti pofta-n cui. Nu ne trebuie noua Cai Vorbitori. Nu ne intereseaza sa castigati nici voi, nici ceilalti. Pe noi nu ne puteti pacali. Piticii sunt pentru Pitici.


Rishda Tarkaan continua sa stea de vorba cu oamenii lui, punand desigur la punct detaliile urmatorului atac si regretand, probabil, ca nu trimisese toate fortele armate de care dispunea in primul asalt. Toba bubuia necontenit. Pe urma, spre marea lor groaza, Tirian si prietenii lui auzira, undeva, in departare, un alt bubuit de toba. Calormenilor le soseau forte proaspete. Dupa expresia intiparita pe chipul lui Tirian, n-aveai de unde ghici ca Regele isi pierduse orice speranta.


- Atentie, sopti el pe un ton indiferent. Trebuie sa atacam acum, pana ce ticalosii astia nu primesc intariri.


- Nu uita, Sire, spuse Gogoneata, ca aici avem spatele protejat de peretele de lemn al grajdului. Daca inaintam, nu ne vom trezi oare incercuiti si cu sabia inamicului intre umeri?


- Se prea poate sa ai dreptate, Piticule, spuse Tirian. Dar nu cumva planul lor este sa ne forteze sa intram in grajd? Cu cat ne indepartam mai mult de usa asta nenorocita, cu atat mai bine pentru noi.


- Regele are dreptate, spuse Ochi Ager. Cel mai important este sa plecam cat mai departe de grajdul asta blestemat cu dihania aia pocita care o fi inauntru!


- Da, asa-i. Haidem! zise Eustace. Nu mai suport nici sa-l vad in ochi.


- Bine, incuviinta Tirian. Acum, priviti mai incolo, spre stanga. Vedeti o stanca mare si alba, care straluceste ca marmura la lumina focului, in primul rand, o sa tabarim pe Calormenii aia. Tu, domnita, o sa te deplasezi in stanga si ai sa tragi in ei cat poti de iute; iar tu, Vulturule, le falfai cu aripile pe la nas, venind din dreapta, intre timp, noi, cati mai suntem, ii vom ataca. Jill, cand o sa ajungem foarte aproape de ei si n-ai sa mai poti trage, ca nu cumva sa ne nimeresti pe noi din greseala, du-te la stanca alba si asteapta acolo. Voi, ceilalti, cascati bine urechile in timpul luptei. Daca nu-i punem pe fuga in cateva minute, nu mai avem nici o sansa, intrucat sunt mult mai numerosi decat noi. Cand am strigat INAPOI, toata lumea o ia la goana spre Jill, la stanca alba, unde vom fi protejati din spate, ceea ce ne va lasa ragazul sa ne tragem sufletul. Si acum, Jill, ia-o din loc!


Simtindu-se cumplit de singura, Jill alerga vreo sase metri, isi propti piciorul drept in spate si piciorul stang in fata, dupa care potrivi o sageata in arc. Ce n-ar fi dat sa nu-i mai tremure mainile asa! „Ce prost am tras!', exclama ea, cand prima sageata porni spre Calormeni si trecu, vajaind, peste capetele lor. Dar numaidecat pregati o alta sageata: stia ca viteza conta cel mai mult acum. Vazu cum ceva mare si negru se repede spre fetele calormenilor. Era Ochi Ager. Intai un soldat, pe urma altul scapa sabia jos, ferindu-si ochii cu mainile. Pe urma, una dintre sagetile ei lovi un soldat inamic, iar o alta nimeri intr-un lup narnian, care trecuse de partea dusmanului. De-abia daca trasese timp de cateva secunde, cand se vazu nevoita sa se opreasca. Sabiile se invarteau fulgerator, coltii Mistretului si cornul Inorogului impungeau nemilos, cainii latrau incoltindu-i pe dusmani: Tirian si ceata lui tabarasera pe Calormeni cu o viteza uluitoare. Jill constata surprinsa cat de nepregatiti erau Calormenii. Nu-si dadea seama ca aceasta se datora felului in care ea si vulturul ii hartuisera. Nu cred sa existe armata care sa fie capabila sa priveasca drept in fata, cand ostenii se trezesc cu sageti in cap, iar un vultur se repede sa le scoata ochii.


- Ohoho! Ce treaba buna! Nemaipomenit! striga Jill.


Grupul lui Tirian isi croia drum printre dusmani. Inorogul dadea de-a azvarlita cu Calormenii, cum rascolesti fanul cu furca in sopron. Lui Jill (care nu prea stia ce-nseamna sa te lupti cu spada), i se parea ca pana si Eustace era un spadasin stralucit. Cainii isi infipsesera coltii in beregata Calormenilor. Izanda era pe-aproape! In sfarsit, o victorie, ingrozita, Jill remarca ceva straniu. Desi cadeau secerati la fiecare lovitura de sabie narniana, Calormenii totusi parca nu se imputinau. De fapt, acum erau mai multi decat la inceputul luptei. Cu fiecare secunda ce trecea, din ce in ce mai multi. Veneau cu duiumul din toate partile alti Calormeni, inarmati cu sulite. Erau atat de numerosi, incat prietenii lor nici nu se mai zareau. Atunci, rasuna glasul lui Tirian:


- Inapoi! La stanca!


Inamicul primise intariri. Toba isi facuse efectul.






















Capitolul 12

PRIN USA GRAJDULUI



Jill ar fi trebuit sa fie acum la stanca alba, insa furata de spectacolul luptei uitase care fusese ordinul. Acum, si-l aminti. Se rasuci pe calcaie si o lua la fuga spre locul indicat, ajungand acolo doar cu o secunda inaintea celorlalti. S-a intamplat astfel ca, pentru o clipa, sa fie cu totii cu spatele la inamic. Toti se rasucira in loc, in clipa in care ajunsera la stanca. Ce priveliste cumplita le-a fost dat sa vada!


Un Calormen alerga spre usa grajdului, carand ceva ce dadea din picioare si se zbatea. Cand a ajuns pe portiunea dintre ei si foc, au putut vedea limpede silueta omului si forma fapturii pe care o cara. Era Eustace.


Tirian si Inorogul se napustira sa-l salveze. Dar Calormenul era acum mult mai aproape de usa decat ei. Nu strabatusera nici jumatate de distanta, cand nemernicul il azvarli pe Eustace inauntru si inchise usa la loc. Alti sase Calormeni venisera in fuga dupa el. Formara un sir pe pajistea din fata grajdului. Acum, nu mai aveau cum ajunge pana acolo.


Chiar si intr-un asemenea moment dificil, Jill nu uita ca era bine sa fereasca arcul.


- Daca tot nu sunt in stare sa nu ma smiorcai, macar sa nu-mi ud arcul, zise ea.


- Atentie la sageti, spuse Gogoneata dintr-o data.


Fiecare isi vari capul intre umeri, tragandu-si coiful pe nas. Cainii se ghemuira in spate. Desi cateva sageti nimerira intr-adevar in directia lor, intelesera numaidecat ca nu ei erau tinta vizata. Ponegrusca si Piticii lui faceau din nou pe arcasii. De data asta, trageau cu sange rece in Calormeni.


- Fiti tari, baieti! se auzi glasul lui Ponegrusca. Haidem, toti o data. Aveti grija! Noua nu ne trebuie Negriciosi din astia. Noi nu mai vrem Maimute, Lei sau Regi. Piticii sunt pentru Pitici.


Orice s-ar putea spune despre Pitici, dar nicidecum ca n-ar fi viteji. Ar fi putut cu usurinta sa se adaposteasca undeva. Au preferat sa ramana si sa omoare cat mai multi din ambele tabare, cu exceptia situatiilor cand cele doua tabere aveau amabilitatea de a-i scuti de efort, omorandu-se una pe cealalta. Voiau ca Narnia sa fie a lor.


Ceea ce nu luasera poate in calcul era faptul ca Negriciosii purtau platose, pe cand Caii nu avusesera nici un mijloc de protectie, in plus, Calormenii aveau si un conducator. Glasul lui Rishda Tarkaan rasuna amenintator:


- Treizeci dintre voi sa mearga sa-i pazeasca pe nataraii aia de langa stanca. Restul, dupa mine, sa-i invatam minte pe viermii astia de pamant.


Gafaind inca de efortul luptei si profitand de ragaz pentru a se odihni un pic, Tirian si prietenii lui priveau cum Tarkaan isi conducea oamenii impotriva Piticilor. Scena era destul de stranie, acum. Focul se mai domolise: flacarile nu mai luminau atat de intens, licarirea lor capatand reflexe rosietice. Cat vedeai cu ochii, locul unde se tinuse adunarea era acum pustiu, cu exceptia Piticilor si a calormenilor. Din cauza luminii slabe, desluseai greu ce se intampla. Dupa zgomote, s-ar fi zis ca Piticii se luptau barbateste.


Tirian il auzea pe Ponegrusca injurand oribil, iar cand si cand pe Rishda Tarkaan strigand:


- Prindeti-i de vii! Prindeti-i de vii!


Lupta n-a durat prea mult. Vacarmul s-a stins. Jill il vazu pe Rishda Tarkaan intorcandu-se la grajd; in urma lui, veneau unsprezece Piticii legati fedeles. (Nu s-a stiut niciodata daca toti ceilalti fusesera ucisi, ori daca vreunii dintre ei izbutisera cumva sa scape.)


- Aruncati-i in sanctuarul lui Tash, spuse Rishda Tarkaan.


Iar dupa ce, unul cate unul, cei unsprezece Pitici fura azvarliti sau impinsi cu picioarele prin haul intunecat al usii, si aceasta se inchise in cele din urma, Calormenul facu o plecaciune adanca in fata grajdului, zicand:


- Si pe acestia ti-i aducem ca jertfa, Stapane Tash.


La care toti calormenii izbira cu latul sabiei in scuturi, strigand:


- Tash! Tash! Marele zeu Tash! Tash neinduplecatul!


(„Tashlan' nu mai avea nici un sens acum.) Cei adunati langa stanca alba urmareau spectacolul, susotind intre ei. Gasira un firicel de apa curgatoare, care se prelingea in jos pe stanca si isi astamparasera setea cu totii - Jill, Gogoneata si Regele band din palmele facute caus, iar patrupezii lipaind din mica baltoaca formata jos, langa blocul de piatra. Le era atat de sete, incat li se paru ca in viata lor nu bausera ceva mai bun, iar in timp ce beau erau nespus de fericiti, nemaigandindu-se la nimic altceva.


- Presimt, zise Gogoneata, ca pana maine dimineata vom trece cu totii, unul cate unul, pragul usii aceleia intunecate. Orice moarte mi s-ar parea mai buna decat un asemenea calvar.


- Intr-adevar, usa aia e sinistra, recunoscu Tirian. Parca ar fi gura hidoasa.


- Oh, si chiar nu putem face nimic ca sa impiedicam nenorocirea asta? intreba Jill cu o voce tremurata.


— Nu, frumoasa domnita, zise Giuvaier, dezmierdand-o gingas cu nasul. Poate ca pentru noi asta e poarta spre tara lui Aslan, iar in seara asta vom cina la masa lui.


Intorcandu-se cu spatele la grajd, Rishda Tarkaan porni tacticos spre stanca alba.


- Atentiune, zise el. Daca Mistretul, Cainii si Inorogul vor trece de partea mea, cerand indurare, vietile lor vor fi crutate. Mistretul va fi pus intr-o cusca in gradina lui Tisroc, Cainii vor fi bagati in cotetele lui Tisroc, iar Inorogul, dupa ce ii voi taia cornul cu ferastraul, va fi inhamat la o caruta, in schimb, Vulturul, copiii si cel care a fost Rege ii vor fi oferiti lui Tash in aceasta seara.


Drept raspuns se auzira maraieli furioase.


- Haideti, soldati, ii indemna Tarkaan. Omorati animalele, dar pe bipezi prindeti-i de vii.


Si atunci a inceput ultima batalie a ultimului Rege al Namei.


Lupta era deznadajduita, caci, pe langa numarul mare al inamicului, mai erau si sulitele. Calormenii care fusesera cu Maimutoiul aproape de la inceput nu avusesera sulite; si asta datorita faptului ca venisera in Narnia fie cate unul, fie cate doi, dandu-se drept negustori pasnici, motiv pentru care nu aveau sulite cu ei, sulita nefiind un lucru pe care sa-l poti ascunde. Grupul recent aparut pe campul de lupta venise, pesemne, ceva mai tarziu, cand Maimutoiul ajunsese puternic, si ceea ce le permitea sa nu se mai sinchiseasca de nimic si sa apara inarmati pana in dinti. Prezenta sulitelor ca arma de lupta schimba complet situatia. Dotat cu o sulita lunga poti omori un mistret pana sa ai de-a face cu coltii lui si poti dobori un inorog fara sa fii nevoit sa vezi ce corn ascutit are; asta daca te misti rapid si nu-ti pierzi cumpatul. Iar acum sulitele, tinute orizontal, cu varful in fata, se apropiau amenintator de Tirian si de prietenii lui. N-a trecut nici un minut si s-a incins o lupta pe viata si pe moarte.


Intr-un fel, n-a fost chiar atat de rau pe cat v-ati putea inchipui. Cand iti folosesti din plin toti muschii - varandu-te ici pe sub varful sulitei, sarind dincolo peste alta, napustindu-te in fata, tragandu-te inapoi, rasucindu-te pe calcaie - nu prea mai ai timp sa te gandesti ca ti-e frica sau ca esti tare amarat. Tirian stia ca acum nu mai putea face nimic pentru ceilalti: soarta le era tuturor pecetluita, il zari, vag, pe Mistret, cazand undeva langa el, il vazu pe Giuvaier luptandu-se cu furie ceva mai incolo. Cu coada ochiului vazu din zbor cum o matahala de Calormen o tara pe Jill de par. Dar aproape ca nici nu-l mai interesa ce se intampla. Singurul lui gand era, acum, sa-si vanda viata cat mai scump. Partea cea mai proasta era ca nu putea ramane pe pozitia in care incepuse lupta, sub stanca alba. Un barbat care se razboieste cu zece dusmani deodata trebuie sa nu rateze nici o ocazie; trebuie sa tasneasca si sa loveasca in pieptul sau in ceafa dusmanului ori de cate ori il poate lua prin surprindere. Si doar din cateva lovituri de acest fel ajungi sa te indepartezi destul de mult de locul unde erai initial. Tirian sesiza in scurt timp ca, tot deplasandu-se asa spre dreapta, se apropia de grajd. Undeva, intr-un cotlon al mintii, percepea vag ideea ca avea toate motivele sa stea departe de grajd. Numai ca nu era in stare sa-si mai aminteasca, acum, care erau aceste motive. Si, oricum, nici n-avea incotro.


Dar, dintr-o data, totul se limpezi. Constata ca se lupta chiar cu Rishda Tarkaan. Focul (ce mai ramasese din el) se afla drept in fata lui. De fapt, se lupta chiar pe pragul grajdului, caci doi Calormeni deschisesera usa si o tineau lipita de perete, gata s-o trinteasca la loc in clipa in care Tirian nimerea inauntru, isi aminti acum totul si intelese ca inca de la inceputul luptei, inamicul il impinsese inadins spre grajd. Si, in timp ce-i treceau prin minte toate astea, se lupta crancen cu Rishda Tarkaan.


Lui Tirian ii veni o idee. Lasa sa-i scape sabia din mana, tasni in fata, pe sub iataganul fluturat de Tarkaan si, insfacandu-l pe dusman de cingatoare cu amandoua mainile, sari in grajd, urland:


- Hai inauntru, sa-l cunosti si tu pe Tash!


Se auzi un zgomot asurzitor. Exact ca atunci cand Maimutoiul fusese azvarlit inauntru, pamantul se cutremura, aparand o lumina orbitoare.


Afara, soldatii Calormeni zbierau:


- Tash! Tash!


Dupa care, trantira usa la loc. Daca Tash il voia pe Capitanul lor, n-avea decat sa-l aiba. Ei, in schimb, nu doreau sub nici un chip sa-l intalneasca pe Tash.


Cateva clipe, Tirian n-a mai stiut unde era si nici macar cine era. Pe urma, venindu-si in fire, clipi din ochi si privi in jur. In grajd nu era bezna, cum se asteptase el. Dimpotriva, inauntru era o lumina puternica; de aceea si clipea asa din ochi.


Se intoarse sa se uite la Rishda Tarkaan, numai ca acesta privea in alta parte. Rishda scoase un geamat prelung, aratand cu mana spre ceva; pe urma, acoperindu-si fata cu palmele, se prabusi la pamant, cu fruntea in jos. Tirian privi in directia spre care aratase Tarkaan. Si atunci intelese.


O aratare cumplita venea spre ei. Era mult mai mica decat dihania pe care o vazusera ei din Turn, totusi mai mare decat un om; aceeasi lighioana: cu cap de vultur si patru brate. Tinea ciocul deschis si ochii ii scaparau. Din pliscul pocitaniei iesi o voce croncanita:


- M-ai chemat in Narnia, Rishda Tarkaan. Iata-ma. Ce ai de spus?


Tarkaan insa statea cu fruntea lipita de pamant, fara sa scoata un cuvant. Tremura ca un om scuturat de un sughit rebel, in lupta, era destul de viteaz; isi cam pierduse, insa, curajul ceva mai devreme in seara aceea, cand incepuse sa intuiasca prima oara ca Tash exista, probabil, cu adevarat. Iar acum ramasese moale ca o carpa.


Cu o zvacnitura brusca, aidoma unei gaini care se apleaca sa ciuguleasca o rima, Tash se napusti asupra nefericitului Rishda si il vari la subsuoara, sub cele doua brate drepte. Pe urma, sucind capul lateral, il pironi pe Tirian cu o privire cumplita; caci, fireste, avand cap de pasare nu se putea uita drept in ochii cuiva.


Dar imediat, din spatele lui Tash se auzi un glas puternic si calm, ca marea in miez de vara:


- Piei de-aici, Monstrule, si du-ti prada in barlogul tau; pentru numele lui Aslan si al maretului Tata al lui Aslan, imparatul Marilor.


Pocitania hidoasa disparu, tinandu-l pe Tarkaan sub brat. Iar Tirian se intoarse sa vada cine vorbise. Si vazand acea imagine, inima incepu sa-i bata cum nu-i mai batuse niciodata in vreo lupta.


In picioare, in fata lui, stateau sapte Regi si Regine, toti cu coroane pe cap si cu vesminte aurii, numai ca Regii purtau si palose si tineau sabia in mana. Tirian facu o plecaciune curtenitoare, pregatindu-se sa spuna ceva, cand cea mai tanara dintre Regine incepu sa rada. Se holba lung la ea, dupa care ramase uluit, caci isi dadu seama ca o cunoaste. Era Jill; dar nu Jill, asa cum o vazuse ultima oara, murdara pe fata, cu obrajii manjiti de lacrimi si imbracata cu o zdreanta de rochie, care ii aluneca de pe umar. Acum era stapana pe sine si primenita, de parca tocmai ar fi iesit din baie. La inceput, i se paru ca arata mai matura, dupa care impresia i se schimba, fara insa sa fie absolut convins care varianta era cea corecta. Pe urma, observa ca Regele cel tanar era Eustace; numai ca, la fel ca Jill, si el era altfel acum.


Brusc, Tirian se simti jenat ca aparuse in fata acestor oameni direct din lupta, prafuit, nadusit si plin de sange. Dar, in clipa urmatoare, isi dadu seama ca nu era nicidecum asa. Era curat, primenit si elegant, imbracat cu straie alese, cum purta la marile ospete din Cair Paravel. (Dar in Narnia, hainele pe care le tii de bune nu sunt niciodata cele in care te simti de obicei prost. Acolo, se pricepeau sa croiasca si sa coasa vesminte in care te simteai in largul tau si cu care erai mandru sa te arati in lume; in toata tara, nu gaseai haine apretate, aspre sau cu elastic, care sa te stringa si sa te jeneze.)


- Sire, spuse Jill, pasind in fata si facand o frumoasa reverenta, permite-mi sa te prezint lui Peter, Marele Rege intre toti Regii din Narnia.


N-a fost nevoie ca Tirian sa mai intrebe care era Marele Rege, caci isi amintea chipul lui (desi i se parea cu mult mai nobil) din vis. Pasi in fata, isi lasa un genunchi in pamant si saruta mina lui Peter.


- Fii binecuvantat, Mare Rege! ii ura el.


Iar Marele Rege il ridica in picioare si il saruta pe amandoi obrajii, cum se cuvine sa faca orice Mare Rege. Pe urma, il conduse la Regina cea mai varstnica - desi nu era deloc batrana, nu avea fire de par alb si nici zbarciruri pe obraji si zise:


- Aceasta este Lady Polly care a venit in Narnia in Prima Zi, cand Aslan a facut sa creasca pomii si sa vorbeasca Animalele.


Dupa aceea, l-a dus la un barbat cu o barba aurie ce-i flutura pe piept si cu multa intelepciune in priviri.


- Iar acesta, zise, este Lordul Digory, care a insotit-o in acea zi. Iar el este fratele meu, Regele Edmund; si ea este sora mea, Regina Lucy.


- Maiestate, spuse Tirian, dupa ce-i saluta pe toti. Daca nu ma insala memoria, parca in cronici scria ca ar mai trebui sa fie cineva. Nu cumva Maiestatea ta are doua surori? Unde e regina Susan?


- Sora mea Susan, raspunse Peter, sec si grav, nu mai e prietena a Narniei.


- Da, zise Eustace. Daca incerci sa o convingi sa discute despre Narnia sau sa faca ceva pentru Narnia, ti-o trinteste dur: „Mai, ce memorie nemaipomenita aveti! Cum de va mai ganditi inca la jocurile alea caraghioase de cand eram mici?!'


- Oh, Susan! exclama si Jill. N-o mai intereseaza decat lenjeria de nailon, rujurile de buze si petrecerile. De cand era o mogaldeata, abia astepta sa se faca mare si sa aiba voie sa se poarte ca un adult.


- Hm, ea si adult, ce sa zic! interveni Lady Polly. Mi-ar fi placut enorm sa creasca si sa-i vina mintea la cap. Si-a irosit toata copilaria tanjind sa se maturizeze, iar acum isi iroseste restul vietii straduindu-se sa nu imbatraneasca. Idealul, dupa mintea ei, ar fi sa treaca anii fulgerator si sa ajungi numaidecat la varsta dorita, dupa care totul sa incremeneasca asa.


- In fine, hai sa nu mai vorbim despre asta acum, zise Peter. Ia uitati ce pomi fructiferi! Hai sa mancam niste fructe!


Si atunci, pentru prima oara, Tirian privi in jurul lui, intelegand cat de stranie este toata aceasta aventura.




Capitolul 13

CUM AU REFUZAT PITICII SA SE LASE PACALITI



Tirian crezuse - sau s-ar fi gandit daca ar fi avut timp - ca se aflau in interiorul unui mic grajd cu acoperis din piele, lung cam de cinci metri si lat cam de doi. In realitate, stateau pe pajiste, cu cerul albastru deasupra capului, iar pe obraji le adia o boare calda de vara. Nu departe de ei, se afla un crang cu frunzis bogat, insa de sub fiecare frunza rasareau fructe aurii, galbene, trandafirii si rosietice, cum nu vezi nicaieri in lumea noastra. Dupa aspectul roadelor, te puteai gandi ca era toamna, dar ceva in vazduh iti spunea ca nu era decat iunie. Se indreptara cu totii spre pomi.


Fiecare ridica mana sa culeaga fructul care i se parea cel mai frumos, oprindu-se apoi cateva clipe. Fructul ales era atat de splendid, incat fiecaruia i se parea ca nu putea fi pentru el si ca nu avea voie sa-l rupa din pom.


- E-n regula, zise Peter. Stiu ce gandim cu totii. Dar sunt sigur, absolut sigur, ca nu trebuie sa ne framantam atat. Am sentimentul ca am ajuns in tara unde totul este ingaduit.


- Hei sa-i dam drumul, atunci! spuse Eustace. Si incepura cu totii sa manance.


Ce gust aveau fructele? Din pacate, e greu de povestit. Tot ce pot eu spune e ca in comparatie cu ele, cel mai proaspat grapefruit e fad, iar cea mai zemoasa portocala pare seaca; para cea mai malaiata e tare si atoasa, iar zmeura cea mai dulce pare groaznic de acra. Si fructele astea n-aveau seminte sau samburi, si nici viespi care sa roiasca in jurul lor. Dupa ce mancai asemenea fructe cele mai gustoase bunatati din lume ti se pareau ca niste doctorii scarboase. Dar n-am cum sa va povestesc. N-aveti cum afla ce gust au fructele de-acolo, decat daca va duceti in tara aceea si mancati din ele.


Dupa ce s-au infruptat pe saturate, Eustace i-a spus Regelui Peter.


- Nu ne-ai povestit cum ati ajuns aici. Tocmai te pregateai, cand a aparut Regele Tirian.


- Nu prea am ce povesti, zise Peter. Stateam cu Edmund pe peron si am vazut venind trenul vostru. Mi-aduc aminte ca mi-am zis ca parca ia curba prea repede. Si, de asemenea, mi-amintesc ca mi s-a parut limpede ca ai nostri erau in acelasi tren, desi Lucy habar n-avea


- Ai vostri? Cum adica, Mare Rege? se mira Tirian.


- Adica mama si tata - parintii lui Edmund, ai lui Lucy si ai mei.


- Dar de ce erau acolo? intreba Jill. Doar nu vrei sa spui ca stiu si ei despre Narnia?


- Oh, nu, n-are nimic de-a face cu Narnia. Ei se duceau la Bristol. N-am aflat ca pleaca decat in acea dimineata. Si Edmund a zis ca in mod cert se duceau cu trenul. (Edmund e genul de persoana care se pricepe la trenuri.)


- Si ce s-a intamplat atunci? zise Jill.


- Pai, nu-i prea simplu de descris, nu-i asa, Edmund? spuse Marele Rege.


- Nu prea, raspunse Edmund. N-a fost deloc la fel ca data trecuta, cand am fost smulsi din lumea noastra prin Vraja. S-a produs un vuiet inspaimantator si m-a pocnit ceva, dar nu m-a durut. Nici nu prea mi-a fost frica; mai degraba eram emotionat. Oh, si mai e ceva ciudat. Ma cam durea un genunchi, la care ma lovisem la rugby. Am remarcat atunci ca brusc durerea ma lasase. Simteam ca parca pluteam. Si pe urma - iata-ne aici.


- Cam asa a fost si cu noi in vagonul de tren, spuse Lordul Digory, stergandu-si ultimele dire de fructe din barba aurie. Doar ca noi doi, Polly si cu mine, am simtit ca ne destepenim. Voi, astia mai tineri, n-aveti cum pricepe. Dar noi nu ne-am mai simtit batrani.


- Hm, astia mai tineri, ce sa zic! exclama Jill. Aici, nu cred ca sunteti cu mult mai in varsta decat noi.


- in fine, chiar daca nu mai suntem batrani, nu uitati ca am fost inainte, zise Lady Polly.


- Si ce s-a intamplat de cand ati ajuns aici? intreba Eustace.


- Ei bine, spuse Peter, multa vreme (cel putin asa mi s-a parut mie) nu s-a intamplat nimic. Pe urma, usa s-a deschis


- Usa? se mira Tirian.


- Da, zise Peter. Usa pe unde ai intrat - sau pe unde ai iesit. Ai uitat?


- Dar unde e?


- Uite, zise Peter, aratandu-i.


Tirian se uita si vazu cel mai straniu si mai caraghios lucru pe care ti-l poti imagina. La numai cativa metri distanta, sub razele soarelui, se afla, in picioare, o usa de lemn grosolan, iar in jurul ei, cadrul gol; altceva nimic - nici ziduri, nici acoperis. Porni intr-acolo, nedumerit, iar ceilalti il urmara curiosi, sa vada ce avea sa faca. Ocolind, trecu de cealalta parte a usii; era tot in aer liber, intr-o dimineata de vara. Usa statea infipta in pamant, de parca ar fi fost un copac cu radacini.


- Prealuminate domn, ii zise Tirian Marelui Rege, ce minune!


- E usa pe unde ai venit acum cinci minute, cu Calormenul acela, ii spuse Peter, zambind.


- Dar n-am intrat din padure in grajd? Or, usa asta, se pare, duce de nicaieri spre nicaieri.


- Asta e impresia daca o ocolesti, fara sa-i treci pragul, ii explica Peter. Dar ia incearca sa te uiti prin crapatura dintre cele doua scanduri din ea.


Tirian isi lipi ochiul de gaura. La inceput nu vazu decat intunericul. Pe urma, cand se mai obisnui cu intunecimea, deslusi stralucirea rosiatica a unui foc de lemne aproape stins, iar deasupra, pe cerul ca smoala, nenumarate stele. Zari apoi niste siluete negricioase care se foiau de colo-colo sau stateau in picioare intre el si foc; ii auzea vorbind si, dupa voci, pareau a fi Calormeni. Intelese, atunci, ca privea prin usa grajdului in bezna ce invaluia Pustiul Plesuv, unde se daduse ultima batalie. Oamenii discutau, nestiind daca sa intre in grajd sa-l caute pe Rishda Tarkaan (desi nimanui nu-i ardea de asa ceva) sau daca sa dea foc la sandramaua aceea.


Privi din nou in jur; nu-i venea sa-si creada ochilor. Deasupra, cerul era albastru; pajistea cu iarba moale se intindea pana departe in zare, iar noii lui prieteni il inconjurau, razand.


- Inseamna, atunci, zise Tirian, zambind in sinea lui, ca grajdul vazut dinauntru si grajdul vazut de afara sunt doua locuri complet diferite.


- Da, spuse Lordul Digory. Interiorul e mai mare decat exteriorul.


- Da, rosti si Regina Lucy. Si la noi s-a intamplat candva ca un grajd sa aiba inauntru ceva mai mare decat toata lumea noastra.


Era prima oara cand vorbea, iar dupa fiorul din vocea ei Tirian intelese acum de ce. Absorbea cu nesat tot ceea ce se intampla, mult mai profund decat ceilalti. De fericire, Regina Lucy nici nu putea vorbi. Cum voia s-o mai auda, Tirian zise:


- Rogu-te, Doamna, povesteste. Povesteste-mi toate pataniile voastre.


- Dupa socul si zgomotul acela, incepu Lucy, ne-am trezit aici. Si am pornit spre usa, ca si tine. Pe urma, usa s-a deschis prima oara (am vazut arunci bezna, ca si tine), iar prin cadru a pasit o namila de om, cu sabia scoasa. Am vazut dupa brate ca era Calormen. S-a postat langa usa, cu sabia ridicata si rezemata de umar, gata sa spintece pe oricine s-ar fi incumetat sa treaca pragul usii. Ne-am dus si am incercat sa vorbim cu el, dar am dedus ca nu ne vedea si nu ne auzea. N-a intors nici o clipa privirea spre cer, spre pajistea verde sau spre vazduhul insorit; cred ca nu vedea nimic in jur. Asa ca nu ne-a ramas decat sa asteptam. A trecut o lunga bucata de vreme. Pe urma, am auzit cum cineva tragea zavorul pe cealalta parte a usii. Omul nu s-a pregatit, insa, sa izbeasca cu sabia, avand, pesemne, ordinul ca pe unii sa-i omoare, iar pe altii sa-i crute, in clipa, insa, cand usa s-a deschis, Tash a aparut ca din senin pe partea dinspre interior. Si prin usa s-a ivit un Motan mare; i-a fost de-ajuns sa se uite doar la Tash, ca s-o ia la goana mancand pamantul; a scapat la tanc, dand buzna spre usa, care, inchizandu-se, l-a pocnit pe Calormen drept in nas. Omul il vedea pe Tash. S-a facut alb ca varul, ploconindu-se in fata Monstrului, care a disparut fara urma. Dupa aceea, iarasi am asteptat multa vreme, in fine, usa s-a deschis a treia oara si inauntru a aparut un Calormen tanar. Mi-a placut de el. Santinela de la usa a tresarit si s-a mirat, vazandu-l. Cred ca se astepta la cu totul altcineva


- Aha, m-am prins, zise Eustace (avea prostul narav de a-l intrerupe pe cel care povestea). Cotoiul trebuia sa intre primul, iar soldatul avea ordin sa nu-i faca nici un rau. Pe urma, Cotoiul trebuia sa iasa afara si sa spuna ca l-a vazut pe groaznicul Tashlan, prefacandu-se infricosat ca sa le sperie pe celelalte Animale. Numai ca Marafet nu luase in calcul posibilitatea ca adevaratul Tash sa-si faca aparitia; asa ca Roscovanul a iesit afara efectiv inspaimantat. Iar dupa aceea Marafet a fost gata sa-i trimita inauntru pe toti cei de care voia sa se descotoroseasca, stiind ca santinela avea ordin sa-i ucida.


- Si


- Prietene, interveni Tirian cu blandete, n-o mai intrerupe pe Regina.


- Ei bine, zise Lucy, straja fusese luata prin surprindere, ceea ce i-a lasat celuilalt om ragazul sa se puna in garda. Au inceput sa se bata. L-a ucis pe soldatul pus de paza si l-a azvarlit pe usa afara. Pe urma, a venit pasind agale spre locul unde ne aflam. Ne vedea; vedea totul in jur. Am incercat sa vorbim cu el, dar parca era in transa. Repeta la nesfarsit: „Tash, Tash, unde e Tash. Ma duc la Tash'. Asa ca ne-am dat batuti si l-am lasat in pace; a plecat undeva, intr-acolo. Mi-a placut de el. Si, dupa aceea ptiu! facu Lucy, strambandu-se.


- Dupa aceea, zise Edmund, cineva a azvarlit o Maimuta pe usa. Si iarasi a aparut Tash. Sora mea e prea miloasa si nu-i place sa spuna ca, dintr-o inghititura, Tash l-a infulecat pe Maimutoi, de n-a mai ramas nimic din el!


- Lasa c-asa i-a trebuit! zise Eustace. Oricum, sper ca si lui Tash sa-i cada greu la stomac!


- Iar dupa aceea au aparut vreo zece Pitici; si apoi Jill, Eustace si, ultimul, tu.


- Sper ca Tash i-a mancat si pe Pitici, zise Eustace. S-au purtat ca niste porci!


- Nu, pe ei nu i-a mancat, spuse Lucy. Nu mai fi asa rautacios. Piticii sunt tot aici. De fapt, chiar ii poti vedea. Am tot incercat, in zadar, sa ma imprietenesc cu ei.


- Ce idee! Cum sa te imprietenesti cu ei?! exclama Eustace. Daca ai sti ce oribil s-au purtat!


- Oh, Eustace, inceteaza odata, facu Lucy. Hai mai bine sa-i vezi. Rege Tirian, poate ca tu vei putea face ceva cu ei.


- Nu prea-mi da inima ghes sa-i indragesc astazi pe Pitici, spuse Tirian. Totusi, la rugamintea ta, Doamna, sunt gata sa fac orice.


Lucy o lua inainte, urmata de ceilalti, iar in scurt timp ii zarira cu totii pe Pitici. Aratau tare straniu.


Nu se fataiau de colo-colo si nici nu se amuzau (desi funiile cu care fusesera legati disparusera, parca, de tot); nu stateau lungiti pe jos si nici nu se odihneau. Sedeau inghesuiti unul in altul, formand un mic cerc. N-au intors privirea si nu i-au remarcat pe oameni, pana ce Lucy si Tirian nu s-au apropiat suficient de mult, incat sa-i poata atinge cu mana. In acel moment, toti Piticii si-au inclinat capul pe umar, ca si cum ar fi vrut sa auda mai bine si sa deduca, dupa zgomot, ce se intampla.


- Aveti grija pe unde mergeti! striga artagos unul dintre ei. Sa nu calcati pe noi!


- Bine, bine, facu Eustace, indignat. N-am chiorii, sa stii. Ne-au ramas ochii in orbite, fii pe pace.


- Pai, inseamna ca aveti ochi ai naibii de buni, de puteti vedea aici, inauntru, spuse acelasi Pitic, pe care il chema Scormonica.


- Unde inauntru? intreba Edmund.


- Mai, cap sec, inauntru, aici, bineinteles, zise Scormonica. In chichineata asta de grajd imputit si intunecos!


- Ce-ati orbit? facu Tirian.


- Pai, daca-i bezna, suntem ca si orbi, zise Scormonica.


- Dar nu e bezna, Pitici natafleti ce sunteti, incerca sa-i convinga Lucy. Nu vedeti? Ridicati privirea! Uitati-va in jur! Nu vedeti cerul, pomii si florile? Nu ma vedeti pe nune?


- Cum dracu' sa vad ceva care nu e? Si cum sa te vad pe tine sau tu sa ma vezi pe mine, prin bezna asta neagra ca smoala?


- Dar eu te vad pe tine, spuse Lucy. Si am sa-ti dovedesc. Ai o lulea in gura.


- Ha, i-auzi! Pai, daca miroase a tutunas, normal ca fumez pipa, spuse Scormonica.


- Oh, amantii de voi! E groaznic, zise Lucy. Pe urma, ii veni o idee. Se opri si culese niste albastrele. Fii atent, Piticule! spuse ea. Poate ca ai probleme cu ochii, dar sunt convinsa ca mirosul ti-a ramas; ei, cum miroase asta?


Aplecandu-se, ii vari lui Scormonica sub nasul urit si borcanat buchetelul de flori proaspete. Numai ca trebui sa sara iute inapoi, ca sa evite lovitura pumnisorului incrancenat indreptat spre fata ei.


- Lasa-ma in pace cu prostiile astea! zbiera el. Nu ti-e rusine?! Ce ti-a venit sa-mi bagi sub nas paiele astea imputite de pe dusumeaua grajdului? Mai m-ai si intepat cu un scaiete! N-am pomenit atata obraznicie, zau asa. Dar cine naiba esti, de fapt?


- Omule-de-pamant, spuse Tirian, ea e Regina Lucy, trimisa aici de Aslan, din strafundurile vremurilor de odinioara. Si afla ca doar de dragul ei eu, Tirian, Regele vostru legitim, nu va retez la toti capul de pe umeri, tradatori nemernici ce sunteti!


- Ei bravo, asta chiar e culmea! exclama Scormonica. Tot n-ai ispravit cu prostiile astea? Leul tau minunat n-a venit sa te ajute, asa-i sau nu? Si acum - chiar si acum - dupa ce ai fost infrint si azvarlit in gaura asta neagra, la fel ca noi toti, tot nu ti-au iesit gargaunii din cap. O iei de la capat cu minciuna! Vrei sa ne pacalesti si sa ne faci sa credem ca nu suntem, de fapt, inchisi aici, in bezna, fara nici o speranta!


- Nu e nici o bezna, nataraule, striga Tirian. Iesi afara si convinge-te.


Si, aplecandu-se in fata, il prinse pe Scormonica de cingatoare si de gluga, smulgandu-l din cercul Piticilor, insa in clipa in cand Tirian il puse jos, Scormonica o tuli inapoi la locul lui, intre Pitici, frecandu-si nasul si zbierind ca apucat:


- Au! Au! Aoleu! Ce ti-a venit? De ce m-ai dat cu fata de perete? Era sa-mi rupi nasul.


- Oh, Doamne! exclama Lucy. Ce ne facem cu ei?


- Ii lasam in pace, spuse Eustace; insa, exact cand rostea aceste cuvinte, pamantul s-a cutremurat. Aerul dulceag s-a facut brusc si mai dulce. I-a invaluit o stralucire puternica. Toti s-au intors. Tirian s-a intors ultimul, fiindca ii era teama, in fata ochilor, i se ivise intruchipata aievea dorinta inimii lui: Aslan insusi, Leul auriu, imens si magnific. Toti ceilalti ingenuncheasera in cerc, intre labele lui din fata, ingropandu-si mainile si obrajii in coama lui, in timp ce el ii dezmierda cu limba. Pe urma, Aslan si-a pironit privirea asupra lui Tirian, iar acesta s-a apropiat tremurind si s-a aruncat la picioarele Leului, care l-a sarutat si i-a spus:


- Meriti toate laudele, tu, ultim Rege al Narniei, care te-ai purtat cu darzenie in ceasul cel mai negru!


- Aslan, zise Lucy, printre lacrimi, n-ai putea - n-ai vrea - sa faci ceva pentru amaratii astia de Pitici?


- Scumpa mea, spuse Aslan, am sa va arat atat ceea ce pot face, cat si ceea ce nu pot face.


S-a apropiat de Pitici maraind ragusit, de tot vazduhul a vibrat in jur. Dar Piticii si-au zis unul altuia:, Ai auzit? Asta-i ceata din cealalta parte a grajdului, incearca sa ne sperie. Au un fel de masinarie. Nu-i bagati in seama. Nu ne mai pacalesc ei pe noi!'


Aslan a ridicat capul, scuturandu-si coama. Instantaneu, pe genunchii Piticilor a aparut un ospat ca-n basme: placinte, porumbei fripti, sarlote si inghetata. Fiecare Pitic avea in mana dreapta un pocal de vin. Dar tot degeaba. S-au apucat sa manance si sa bea cu lacomie, insa se vedea limpede ca nu prea simteau gustul bucatelor si al vinului. Li se parea ca mancau si beau doar ceea ce se gaseste indeobste intr-un grajd. Unul zicea ca incerca sa manance fin, altul ca gasise o bucata de nap putregait, iar un al treilea se bucura ca daduse peste o frunza de varza. Si ridicau la buze pocale aurii cu vin rosu, vaitandu-se: „Ptiu! Ce mizerie sa bei apa imputita din jgheabul de unde s-a adapat un magar! N-am crezut vreodata ca o sa ajungem in halul asta', in foarte scurt timp insa Piticii au inceput sa se ia la harta, socotind fiecare ca vecinul a gasit ceva mai gustos de mancare, asa ca toate bunatatile au fost calcate in picioare, smulse de la unul la altul, zdrobite pe fata sau intinse pe haine, intr-o incaierare pe cinste. Cand, insa, in cele din urma, s-au asezat jos sa-si oblojeasca nasurile sparte si ochii invinetiti, au spus cu totii:


- Ei bine, macar nu ne-a mai pacalit nimeni. Piticii sunt pentru Pitici.


- Vedeti, zise Aslan, nu ne lasa sa-i ajutam. Au ales viclenia, in loc de credinta. Temnita este doar in mintea lor, totusi se simt ca si cum ar fi in acea temnita; si le e atat de teama sa nu fie pacaliti, incat nu se lasa scosi afara de-acolo. Dar haideti, copii. Mai am si alte treburi.


Se duse la usa, urmat de toti. Ridicand capul, trase un raget: „A venit timpul!', pe urma mai tare „Timpul!'; iar apoi atat de tare, incat le zbarnaira urechile: „TIMPUL'.


Si usa se deschise.



Capitolul 14

SE LASA NOAPTEA PESTE NARNIA



Stateau toti in picioare, in dreapta lui Aslan, privind prin usa deschisa. Focul se stinsese. Peste pamint se asternuse intunericul; de fapt, nici nu ti-ai fi dat seama ca erai intr-o padure, daca n-ai fi vazut unde se termina, sus, silueta negricioasa a copacilor si unde incepeau stelele, insa cand Aslan mai trase un raget, in stinga lor aparu o alta forma neagra. Adica, mai zarira un petic de pamant unde nu era nici o stea. Iar peticul acela se ridica, mai sus, tot mai sus, pana ce capata forma de om - un urias fara asemanare. Cu totii cunosteau Narnia destul de bine, asa ca stiau perfect unde statea, pesemne, colosul. Era probabil pe podisul inalt care se intinde hat, departe spre nord, dincolo de raul Shribble. Si atunci Jill si Eustace isi amintira cum, candva demult, in pesterile adanci de sub acel podis, vazusera un urias dormind si li se spusese ca era Mos Timpul, care avea sa se trezeasca in ziua in care lumea urma sa ia sfarsit.


- Da, spuse Aslan, desi nimeni nu vorbise. Cata vreme a dormit acolo si a visat, numele lui a fost Timpul. Acum, cand s-a desteptat, il va chema altfel.


Pe urma, uriasul duse o goarna la gura. Isi dadura seama de asta dupa felul cum silueta neagra, proiectata pe cerul intesat de stele, isi schimba forma. Dupa aceea, desi ceva mai tarziu, intrucat sunetul se propaga mai incet, auzira muzica goarnei: stridenta si infricosatoare, totusi de o frumusete stranie si grandioasa.


Imediat, cerul se umplu de stele cazatoare. E frumos si cand ti-e dat sa vezi macar una, daramite sa ai parte sa contempli zeci, apoi sute de stele, pana ce totul pare o ploaie argintie, ce dureaza la nesfarsit. Dupa o vreme, catorva dintre ei incepu sa li se para ca, proiectata pe cer, mai aparuse o silueta, in afara de cea a uriasului. Aceasta era in alta parte, exact deasupra, cum s-ar spune chiar pe acoperisul cerului. „O fi vreun nor', se gandi Edmund. Oricum, acolo nu era nici o stea; doar intunericul, insa, de jur-imprejur, continua sa ploua cu stele. Si pe urma peticul fara de stele incepu sa creasca, latindu-se tot mai mult, pornind din centrul cerului, in scurt timp, un sfert din tot cerul deveni negru, apoi o jumatate, iar in cele din urma ploaia de stele, acum razlete, se mai vedea doar undeva la capatul orizontului.


Infiorati de acel miracol (care, desigur, ii cam speria), intelesera cu totii ce se intampla. Intunericul care se tot intindea nu era nicidecum un nor; era pur si simplu neantul. Partea neagra a cerului era partea unde nu mai ramasesera deja stelele. Toate stelele cadeau; Aslan le chemase acasa.


Ultimele cateva secunde, inainte ca ploaia de stele sa inceteze cu totul, au fost foarte palpitante. Stelele incepura sa cada de jur-imprejurul lor. Numai ca stelele, in lumea aceea, nu sunt niste globuri mari si foarte luminoase, ca la noi. Sunt oameni (Edmund si Lucy intalnisera, candva, un asemenea om-stea). Asa ca acum vedeau o ploaie torentiala de oameni stralucitori, toti cu plete lungi argintii si sulite ca metalul incandescent, napustindu-se in jos spre ei din vazduhul negru, mai iute decat niste pietre in cadere. Aterizand, parjoleau iarba cu un fel de fasait prelung.


Si toate aceste stele ramaneau sa sclipeasca undeva in spate, ceva mai la dreapta.


Mare noroc, caci altminteri, acum cand nu mai erau stele pe cer, totul ar fi fost cufundat in bezna si n-ai mai fi vazut nimic. Asa, insa, multimea de stele din spate arunca o lumina alba si curata peste umerii lor. Vedeau mile intregi de paduri namiene, luminate parca de reflectoare. Nu era tufis si nici macar fir de iarba care sa nu-si aiba propria umbra. Marginile frunzelor pareau atat de ascutite, incat aveai impresia ca puteai sa te tai la deget, daca te atingeai cumva de ele.


Pe iarba, in fata, se asterneau umbrele lor. Mareata era insa umbra lui Aslan. Se prelingea parca spre stinga, enorma si foarte infricosatoare. Si toate astea sub un cer care avea sa ramana vesnic fara stele.


Lumina din spatele lor (undeva oarecum in dreapta) era atat de puternica, incat aprindea parca vaile din jurul podisului nordic. Acolo, se misca ceva. Niste animale enorme se tarau, alunecand in jos spre Narnia: balauri uriasi, soparle gigantice, pasari fara pene cu aripi ca de lilieci. Se facura nevazute in padure, cateva minute domnind linistea. Pe urma se auzira - la inceput foarte departe) - scancete, iar apoi, din toate directiile, fosnete, tropaieli, falfait de aripi.


Mai aproape. Din ce in ce mai aproape. Nu dupa mult timp, puteai deja deosebi pasii marunti ai animalelor mici, de umbletul apasat al celor cu labe mari; clip-clop-ul copitelor marunte, de bubuitul copitelor mari. Iar apoi, aparura sclipitori mii de ochi si ochisori. Si, in cele din urma, iesind de sub umbra copacilor, urcand dealul in goana mare, de parca ar fi vrut sa scape cu viata, aparura mii si milioane de fapturi de tot felul - Animale Vorbitoare, Pitici, Satiri, Fauni, Uriasi, Calormeni, oameni din Archenland, monopozi si creaturi stranii si ireale din indepartatele insule ale taramurilor din vestul necunoscut. Si toti alergau spre usa unde se afla Aslan.


Aceasta parte a aventurii a fost singura care, la vremea respectiva, li s-a parut mai degraba un vis, fiindu-le si destul de greu dupa aceea sa-si aminteasca exact ce se intamplase atunci. Mai cu seama, era dificil de spus cat durase. Uneori, li se parea ca doar cateva minute, alteori aveau senzatia ca ani si ani de zile. Oricum, un lucru era cert: o asemenea multime de animale n-ar fi putut niciodata trece pragul unei usi atat de mici, decat poate doar sa se fi preschimbat toate in tantari. Numai ca nimeni nu s-a gandit atunci la asa ceva.


Vietatile veneau napustindu-se inainte, iar ochii le straluceau tot mai puternic, pe masura ce se apropiau de stelele de pe pamant. Insa, cand ajungeau in dreptul lui Aslan, pateau, dupa caz, ceva. Se uitau toate drept la el; de altfel, nici nu cred ca ar fi avut de ales. Iar in acea clipa, expresia de pe chipul lor se schimba teribil - frica si ura; doar ca in cazul Animalelor Vorbitoare, frica si ura durau doar o fractiune de secunda. Vedeai ca, brusc, nu mai erau Animale Vorbitoare. Devenisera niste animale obisnuite. Si toate fapturile care se uitau asa la Aslan virau spre dreapta, adica spre stinga lui, disparind in uriasa lui umbra neagra, care (asa cum v-am mai spus) se intindea departe spre stinga usii. Copiii nu le-au mai vazut niciodata. Nu stiu ce s-a intamplat cu aceste creaturi. Altii insa, priveau chipul lui Aslan si il adorau, desi unii pareau destul de inspaimantati. Si toate aceste fapturi ajungeau la Usa, in dreapta lui Aslan. Existau unele specimene ciudate printre ele. Eustace a recunoscut chiar pe cativa dintre Piticii care trasesera in Cai. N-avea, insa, vreme sa se framante cu asa ceva (nefiind, de alminteri, nici treaba lui), caci o mare bucurie, coplesindu-l, ii alunga orice altceva din minte. Printre fapturile fericite care se ingramadeau acum in jurul lui Tirian si al prietenilor lui, se aflau toate creaturile pe care le crezusera moarte. Roonwit Centaurul, Giuvaier Inorogul, bunul Mistret, bunul Urs, Vulturul Ochi Ager, Cainii indragiti, Caii si Gogoneata Piticul.


- Tot mai departe, inainte! striga Roonwit, tropaind la galop, spre vest.


Si, cu toate ca n-au inteles sensul acestor cuvinte, felul cum fusesera rostite i-a facut sa palpite de emotie. Mistretul grohai vesel spre ei. Ursul tocmai se pregatea sa declare ca el nu pricepe nimic, cand a zarit pomii fructiferi din spatele lor. Si-a pornit, lipa-lipa, tipa-tipa, cat putea el de repede, intr-acolo, gasind, negresit, ceva ce era pe intelesul lui. Cainii, insa, au ramas, dand din coada fericiti. A ramas si Gogoneata, care a dat mana cu toata lumea, zambind cumsecade, cu gura pana la urechi. Iar Giuvaier si-a rezemat capul alb ca zapada pe umarul Regelui si Regele i-a vorbit in soapta la ureche. Dupa care, toata lumea si-a indreptat din nou atentia spre ceea ce se intampla la Usa.


Balaurii si Soparlele Uriase pusesera acum stapanire pe Narnia. Se foiau de colo-colo, smulgand copacii din radacini si rontaindu-i ca pe niste crochete. Cu fiecare minut ce trecea, padurile dispareau, intregul tinut se pustia si ramanea golas, incat puteai vedea acum tot felul de lucruri in legatura cu forma terenului - movile si valcele, pe care inainte nu le remarcai. Iarba palea. Tirian constata curand ca lumea ce i se asternea acum in fata ochilor era facuta din stanca goala si pamant sterp. Greu de inchipuit ca in acele locuri fusese candva viata. Monstrii insisi imbatraneau, se prabuseau la pamant si mureau. Li se zbarcea carnea pe oase, pana ce din ei nu mai ramaneau decat niste schelete uriase, imprastiate ici si colo pe stancile neinsufletite, de parca ar fi murit cu mii de ani in urma. Multa vreme, totul a ramas neclintit.


In cele din urma, din capatul de rasarit al lumii a inceput sa vina spre ei ceva alb - o fasie lunga, lina si alba, ce stralucea la lumina stelelor aflate in picioare. Un zgomot a impanzit vazduhul, rupand tacerea: intai un murmur, apoi un huruit, dupa aceea un vuiet. Acum, se vedea ce venea spre ei si cat de repede. Era un perete de apa inspumat. Crestea marea, in lumea aceea fara de copaci, se vedea totul perfect. Vedeai cum toate raurile se lateau, cum lacurile se mareau, ajungand sa se contopeasca unele cu altele; vaile se preschimbau in iazuri, colinele deveneau insule, care apoi se faceau nevazute. Iar podisurile inalte din stinga lor si muntii semeti din dreapta se faramitara, pravalindu-se vuind in apa din ce in ce mai involburata si mai tumultuoasa; necuprinsul apelor se revarsa talazuindu-se pana la pragul Usii (fara insa sa treaca dincolo de el), stropindu-l cu spuma pe Aslan pe labele din fata. Totul, acum, devenise o nemarginire de ape, din locul unde se aflau ei pana departe in zare, unde oceanul nesfarsit se contopea cu cerul.


Si, acolo, in departari, se ivi o lumina. De-a lungul orizontului, o aurora funesta isi raspandea licarirea mohorata, care crestea si se latea, devenind tot mai stralucitoare, pana ca, in final, lumina stelelor din spatele lor aproape pali in comparatie cu revarsatul zorilor, in cele din urma, rasari soarele. In acel moment, Lordul Digory si Lady Polly se uitara unul la celalalt, dand din cap; in alta lume, candva, mai vazusera un soare muribund, asa ca intelesesera numaidecat ca si acest soare tragea sa moara. Era de trei ori - de douazeci de ori - mai mare decat ar fi trebuit si de un rosu-inchis. Cand razele lui cazura asupra uriasului-Timp, si acesta se facu rosu; oglindindu-se in necuprinsul apelor, soarele stins insangera nemarginitul ocean.


Pe urma a rasarit si Luna, intr-o pozitie nepotrivita, foarte aproape de soare si tot teribil de rosie. Vazand-o, soarele incepu sa azvarle spre ea flacari imense, ca niste mustati sau serpi de foc purpuriu. Parca ar fi fost o caracatita, ce incerca sa prinda Luna in tentacule. Ceea ce, poate, a si reusit. Caci, oricum, Luna a inceput sa alunece spre soare, intai domol, apoi din ce in ce mai repede, pana ce flacarile lui lungi au ajuns sa o imbratiseze, cei doi astri contopindu-se intr-o imensa minge ca un carbune aprins, in ocean, cadeau bucati mari de foc, facand ca din apa sa se ridice nori de abur gros.


Si atunci Aslan zise:


- Acum, adu sfarsitul.


Uriasul azvarli goarna in mare. Pe urma, intinse bratul - negru ca smoala si lung de mii de mile -peste cer, pana ce atinse Soarele cu mana. Prinse Soarele si il strinse in palma, ca pe o portocala. Si, brusc, se facu bezna.


Toata lumea, in afara de Aslan, se trase indarat din aerul rece ca gheata care sufla prin Usa deschisa. Cadrul de lemn se umpluse de turturi.


- Peter, Mare Rege al Narniei, zise Aslan. Inchide Usa.


Dardaind de frig, Peter se apleca in haul intunecos si trase Usa spre el. Gheata frecata pe gheata scrasni sinistru. Pe urma, cu gesturi cam stangace (caci, chiar si in aceste momente mainile ii amortisera si i se invinetisera) scoase o cheie de aur si incuie Usa.


Multe lucruri stranii vazusera prin Usa aceea. Dar si mai straniu li se paru acum, cand constatara ca in jurul lor era lumina si cald, cer albastru deasupra, flori pe pajisti verzi si sclipiri de ras in ochii lui Aslan.


Maretul Leu se rasuci rapid, ghemuindu-se si mai jos si, biciuindu-se cu coada, tasni din loc ca o sageata aurie.


- Haideti si voi! Tot mai departe, inainte! le striga el, peste umar. Dar cine putea tine pasul cu el? Au pornit la pas, spre vest, in urma lui.


- Asadar, spuse Peter, se lasa noaptea peste Nar-nia. Ce-i cu tine, Lucy?! Doar nu plangi? Aslan e in fata si suntem toti impreuna aici, asa ca de ce esti necajita?


- Lasa-ma, Peter, zise Lucy. Sunt sigura ca Aslan m-ar intelege. Ce e rau daca plang dupa Narnia? Gandeste-te la tot ce a murit si a inghetat in spatele Usii, acolo.


- Asa e, interveni si Jill. Am sperat tot timpul ca va dura la nesfarsit. Stim ca lumea noastra trebuie sa se sfarseasca pana la urma. Dar nu ma gandeam ca la fel se va intampla si cu Narnia.


- Am vazut inceputurile Narniei, zise Lordul Digory. Nu credeam ca am sa apuc sa vad si sfarsitul acestei lumi.


- Domnilor, zise Tirian. Plansul doamnelor e intemeiat. Iata, si eu plang. Am vazut-o pe mama murind. Ce alta lume, in afara de Narnia, mi-a fost dat mie sa cunosc? Nu virtute se cheama sa nu jelesti, ci o mare lipsa de respect.


Se indepartara de Usa si de Piticii care continuau sa sada ingramaditi in grajdul lor imaginar. Mergand asa, incepura sa discute despre razboaiele de odinioara si pacea ce le urma, despre Regii de altadata si gloriile ce lumineaza istoria Narniei.


Cainii erau in continuare cu ei. Se mai bagau cand si cand in conversatie, dar nu prea mult, preferind sa alerge ba in fata, ba in spate, cu botul prin iarba, amusinand cu nesat, pana ce incepeau sa stranute. Brusc, simtira un miros, care le provoca o mare agitatie. Se apucara sa se contrazica: „Da, e Ba nu, nu e Exact asta am spus si eu Oricine isi da seama ce e, dupa miros Ia muta-ti nasul ala mare de-acolo sa mai miroasa si altul'.


- Ce e, fratilor? intreba Peter.


- Un Calormen, Sire, spusera cativa Caini, numaidecat.


- Pai, duceti-ne spre el, atunci, zise Peter. E binevenit, fie ca ne intampina cu pace ori razboi.


Cainii o zbughira in fata si se intoarsera dupa cateva clipe, gonind cu disperare, intr-o harmalaie de latraturi ce voiau sa spuna ca era vorba intr-adevar de un Calormen. (Cainii Vorbitori, aidoma cainilor obisnuiti, se poarta de parca ceea ce fac ei in acel moment e de o importanta nemarginita.)


Urmandu-i pe Caini, gasira in cele din urma un tanar Calormen care sedea sub un castan, linga un fir de apa limpede. Era Emeth. Acesta se ridica numaidecat, facand o plecaciune solemna.


- Domnule, ii spuse el lui Peter, nu stiu daca mi-esti prieten sau dusman, dar oricare ti-ar fi atitudinea sunt onorat sa te cunosc. Zicea candva poetul ca nu e dar mai de pret in viata decat un prieten nobil si un dusman de rang!


- Domnule, raspunse Peter, nu vad de ce intre tine si noi ar trebui sa existe razboi.


- Haide, mai bine povesteste-ne cine esti si ce ai patit, il indemna Jill.


- Daca ne punem la povesti, latrara Cainii, hai sa bem ceva si sa stam jos. Noi suntem franti de oboseala.


- Pai, cred si eu, daca v-ati zbuciumat atata tot drumul, remarca Eustace.


Asadar, oamenii se asezara pe iarba. Cainii sorbira zgomotos din parau, dupa care se instalara pe jos, proptiti pe labele din fata, gafaind cu limba scoasa si cu capul inclinat lateral, sa auda mai bine povestea. Giuvaier insa ramase in picioare, lustruindu-si cornul de pantece.





Capitolul 15

TOT MAI DEPARTE, INAINTE!



Aflati, o! Maretilor Regi, incepu Emeth, si voi, o! preafrumoase doamne ce cu splendoarea voastra tot universul il straluminati, ca eu sunt Emeth al Vll-lea, fiul lui Harpha Tarkaan din cetatea Tehishbaan, situata la vest, dincolo de desert. Am venit nu demult in Narnia, cu alti douazeci si noua, sub comanda lui Rishda Tarkaan. Ei bine, cand am aflat dintru inceput ca pornim sa cucerim Narnia, m-am bucurat; caci auzisem multe despre tara voastra si ardeam de nerabdare sa va intalnesc in lupta. Dar cand am auzit ca trebuia sa mergem deghizati in negustori (ceea ce e o rusine pentru un razboinic, fiu tarkaan) si sa uzam de minciuna si inselatorie, mi-a pierit toata bucuria. Dar cel mai rau m-am necajit cand am vazut ca trebuia sa slugarim o Maimuta, care avea obraznicia sa minta zicand ca Tash si Aslan sunt una si aceeasi persoana. Caci, de cand eram mic, mi-am dorit sa-l slujesc pe Tash, sa aflu mai multe despre el, sa-i vad chipul. Pe Aslan il uram, insa, fie si numai auzindu-i numele.


Asa cum ati vazut si voi, seara de seara eram convocati laolalta langa sopronul cu acoperis de paie; se aprindea focul, iar Maimutoiul scotea din sandrama o chestie pe patru picioare, din care nu desluseai mare lucru. Lumea de-acolo si Animalele se ploconeau adine, venerind aratarea, in gindul meu, mi-am zis insa ca Tarkaan se lasa pacalit de Maimutoi, intrucat chestia aia care iesea din grajd nu e Tash, si nici alt zeu. Vazand insa chipul lui Tarkaan si luand seama la tot ce-i spunea Maimutoiul, mi-am schimbat parerea, ajungand la concluzia ca nici Tarkaan nu credea in aratarea aia. Ba mai mult: am inteles ca, de fapt, nu credea nici in Tash; caci, daca ar fi crezut, nu s-ar fi incumetat sa-si bata joc de el.


Cand am priceput toate astea, m-a cuprins o furie turbata si m-am intrebat cum de adevaratul Tash nu-i trasneste cu foc din cer pe Maimutoi si pe Tarkaan.


Totusi, mi-am ascuns mania si mi-am tinut limba, asteptand sa vad cum avea sa se sfarseasca toata tarasenia. Noaptea trecuta insa, cum bine stiti unii dintre voi, Maimuta n-a mai scos afara aratarea galbena, zicand in schimb ca aceia care doreau sa-l vada pe Tashlan - nascocisera acest nume combinat, pentru a sugera ca era vorba de una si aceeasi persoana -trebuiau sa intre, unul cate unul, in grajd. Mi-am zis atunci in sinea mea: „Asta-i precis alta inselatorie'. Dar dupa ce Motanul a intrat in sandramaua aceea, iesind apoi afara turbat de groaza, mi-am zis iarasi: „Precis ca adevaratul Tash, pe care l-au invocat si l-au chemat fara sa creada in el, se afla acum printre noi si se va razbuna'. Si, desi in piept inima mi se facuse cat un purice, gandindu-ma la maretia si grozavia lui Tash, dorinta a invins pana la urma frica; mi-am intarit genunchii sa nu-mi mai tremure, mi-am inclestat dintii sa nu-mi mai clantane si, facandu-mi curaj, m-am hotarit sa dau ochii cu Tash, chiar daca avea sa ma ucida. Asa ca m-am oferit sa intru in grajd; iar Tarkaan, neavand incotro si fara nici un fel de tragere de inima, m-a lasat sa ma duc.


De cum am trecut pragul usii, am avut parte de prima minune: eram in plin soare (cum suntem si acum), desi de afara parea ca in grajd e bezna adanca.


N-am avut insa vreme sa ma mir mult, fiindca a trebuit sa dau piept cu unul dintre soldatii nostri. De cum l-am vazut, am priceput ca Maimuta si Tarkaan il postasera acolo pentru a omori pe oricine intra in grajd si nu era de partea lor; ceea ce insemna ca, acceptand sa faca asa ceva, omul acela era tot un mincinos si un pacatos, si nicidecum un slujitor leal de-al lui Tash. Voiam din tot sufletul sa ma lupt cu el; dupa ce l-am ucis pe nemernicul acela, l-am azvarlit prin usa, afara.


Pe urma, am privit in jur. Am vazut atunci cerul albastru si pajistile nesfarsite; am mirosit mireasma din aer. Si mi-am zis: „Oh, zeilor, ce loc placut; pesemne ca am ajuns in tara lui Tash'. Si asa am pornit prin acest tinut straniu in cautarea lui Tash.


Am strabatut pajisti cu iarba verde si multe floricele, am trecut prin codri cu copaci falnici si frumosi, pana cand, ce sa vezi? intr-un loc ingust, intre doua stanci, mi-a iesit in cale un Leu maret. Iute de picior ca strutul si mare ca un elefant, avea blana ca aurul pur, iar in ochi o stralucire aidoma lingourilor de aur topite in cuptor. Era mai groaznic decat Muntele cu Flacari din Lagour, iar ca frumusete intrecea tot ce se afla pe lume, asa cum e trandafirul inflorit pe langa colbul desertului. Atunci, i-am cazut la picioare, gandindu-ma:„A venit ceasul mortii, caci Leul (demn de toata veneratia) stia, desigur, ca i-am slujit toata viata lui Tash si nu lui'. Totusi, mai bine sa-l vezi pe Leu si sa mori, decat sa fii Tisroc pe lumea asta, fara sa ai parte sa-l vezi vreodata. Dar Preamaritul si-a plecat capul auriu si m-a atins pe frunte cu limba, zicand: „Fiule, fii binevenit'. Iar eu am spus: „Vai mie, Stapane, nu-ti sunt tie fiu, ci slujitor al lui Tash'. Si el mi-a raspuns: „Copile, in tot ce i-ai slujit lui Tash socot ca mi-ai slujit mie'. Si atunci, folosindu-mi marea dorinta de a ajunge la intelepciune si la intelegerea lucrurilor, mi-am infrant teama si l-am intrebat pe Preamaritul: „Stapane, e-adevarat atunci, cum zicea Maimutoiul, ca tu si Tash sunteti una si aceeasi persoana?' Mariind de s-a cutremurat pamantul (dar nu de furie impotriva mea), Leul a zis: „Nu-i adevarat. Nu fiindca el si cu mine am fi una si aceeasi persoana, ci tocmai fiindca suntem doua contrarii preiau pentru mine tot ce i-ai slujit lui. Caci eu si el ne deosebim atat de mult, incat mie nu mi se poate face nici un serviciu marsav, iar lui nici un serviciu care sa nu fie marsav. Prin urmare, daca un om crede in Tash si isi respecta juramantul de dragul juramantului, inseamna ca de fapt in mine crede, desi el n-o stie, iar eu sunt cel care il rasplatesc. Si daca cineva savarseste o cruzime in numele meu, atunci, desi el rosteste numele lui Aslan, Tash e cel pe care il slujeste si tot Tash e cel care ii accepta fapta. Acum ai priceput, Copile?' Si eu i-am raspuns: „Stapane, stii prea bine cat pot intelege'. Dar, cum adevarul ma obliga, am mai adaugat: Totusi, toata viata mea am nazuit la Tash.


- Dragul meu, a rostit Preamaritul, faptul ca nazuinta si cautarea ta au durat atat de mult si au fost facute din inima dovedeste ca pe mine doreai sa ma gasesti. Caci fiecare gaseste doar ceea ce cauta cu adevarat.


Pe urma, sufland peste mine, mi-a luat tremuratul din madulare si m-a facut sa ma ridic in picioare. Si dupa aceea, n-a mai spus decat ca va trebui sa ne mai intalnim, datoria mea fiind sa merg tot mai departe, inainte. Apoi, rotindu-se intr-un vartej de aur involburat, s-a facut brusc nevazut.


Si de atunci, o, Regi si Domnite, am tot hoinarit cautandu-l, iar fericirea ce-o simt e-atat de mare, incat ma sleieste de puteri ca o rana. Iar minunea minunilor e ca mi-a spus: „dragul meu', mie care nu sunt decat un biet caine


- Hei! Ce-i chestia asta? zise unul dintre Caini.


- Domnule, ii raspunse Emeth, asa se spune pe la noi, in Calormen.


- Mda, n-as zice ca sunt prea incantat, comenta Cainele.


- Dar n-a vrut sa fie o jignire, il potoli un Caine mai batrin. Ce, parca noi nu le zicem catelusilor nostri „baieti', cand sunt neascultatori?!


- Ba da, spuse primul Caine. Sau „Fetite'.


- Ssst! exclama Cainele cel batran. Nu-i frumos sa folosesti cuvantul asta. Adu-ti aminte unde suntem.


- Ia uitati-va! striga Jill, dintr-o data.


Cineva venea in intampinarea lor, cu pasi sfiosi: o faptura gratioasa, pe patru picioare, de culoare gri-argintie. Se holbara cu totii la fiinta aceea vreo zece secunde, dupa care cinci-sase voci exclamara numaidecat:


- Ei dracie, dar asta e Nedumirici!


Nu-l vazusera niciodata la lumina zilei, fara pielea de leu: or, diferenta era extraordinara. Acum era el, cel dintotdeauna: un magarus frumos cu blanita moale si cenusie si cu un cap atat de blajin si de cumsecade, incat daca l-ati fi vazut ati fi facut si voi ca Jill si Lucy, care s-au repezit sa-l ia de gat si sa-l sarute pe nas, mangaindu-l pe urechi.


Cand l-au intrebat unde fusese, le-a zis ca venise si el la Usa impreuna cu celelalte creaturi, insa - in fine, ca sa fim sinceri, nu voise sa le stea in picioare si nici sa dea nas in nas cu Aslan. Caci vazandu-l pe adevaratul Aslan, il cuprinsese o asemenea rusine pentru tampenia care o facuse, lasandu-se adica impopotonat cu pielea aceea de leu, incat nu mai indraznea sa se uite in ochii nimanui. Dar, dupa ce a vazut ca toti prietenii lui se duceau spre vest, a infulecat o gura de iarba („in viata mea n-am pascut o iarba mai buna', zicea Nedumirici), si-a luat inima in dinti si a pornit dupa ei.


- Nu stiu insa ce-am sa ma fac, daca ma voi intalni vreodata cu adevaratul Aslan, adauga el.


- Ai sa constati ca totul e bine, zise Regina Lucy. Pe urma, pornira cu totii impreuna, mereu spre vest, caci aceasta parea directia la care Aslan se referise cand strigase „Tot mai departe, inainte!' Multe alte fapturi si vietati se deplasau agale in aceeasi directie, dar cum pajistea era larga, nu se facea inghesuiala.


Parea inca devreme, iar racoarea diminetii zabovea in aer. Se tot opreau privind in jur si privind in urma, pe de o parte fiindca era atat de frumos, iar pe de alta parte fiindca nu izbuteau sa priceapa ceva din tot ce vedeau.


- Peter, spuse Lucy, tu unde crezi ca suntem aici?


- Nu prea stiu, raspunse Marele Rege. Imi aminteste de un loc, dar n-as putea spune cum se numeste. N-o fi tinutul unde am fost odata in vacanta, cand eram foarte mici?


- Ce vacanta nemaipomenita trebuie sa fi fost, zise Eustace. Nu cred sa existe o regiune ca asta in lumea noastra. Uitati-va la culori! Unde ai mai pomenit un cer atat de albastru la munte, in lumea noastra?


- Dar nu e tara lui Aslan? intreba Tirian.


- Nu e ca tara lui Aslan din varful muntelui aflat dincolo de capatul de rasarit al lumii, spuse Jill. Eu am fost acolo si stiu.


- Daca vreti sa stiti parerea mea, interveni si Edmund, seamana cu un loc din lumea narniana. Uitati-va la muntii din fata - si la uriasii munti de gheata de dincolo de ei. Nu vi se pare ca seamana cu muntii aia pe care ii tot vedeam in Narnia, acolo linga Cascada, spre vest?


- Ba da, seamana, spuse Peter. Doar ca astia sunt mai mari.


- Nu mi se pare ca astia seamana cu ceva din Nar-nia, zise Lucy. Dar uitati-va acolo.


Si arata spre sud, in stinga lor, toata lumea oprindu-se si intorcandu-se sa priveasca.


- Dealurile acelea, spuse Lucy, cele impadurite si cele albastre din spate - nu seamana leit cu granita sudica a Narniei?


- Daca seamana?! exclama Edmund dupa cateva clipe de tacere. Pai, sunt identice, efectiv. Priviti! Muntele Pire cu fruntea bifurcata; trecatoarea spre Archenland, totul e la fel.


- Si, totusi, nu, spuse Lucy. Nu sunt la fel, difera. Au un colorit mai bogat si par mult mai departe decat stiam eu; si mai mai oh, nu stiu


- Mai adevarate, spuse Lordul Digory, incetisor. Brusc, Vulturul Ochi Ager isi intinse aripile, se


Inalta in vazduh vreo zece metri, dadu roata in jurul lor si pe urma ateriza pe pamant.


- Regi si Regine, striga el. Am fost orbi cu totii. Abia acum incepem sa vedem unde ne aflam. De sus, de-acolo, am vazut totul - Ettinsmuir, Beavers-dam, Marele Rau si Cair Paravel, stralucind in continuare la malul Marii de Rasarit. Narnia n-a pierit. Aici e Narnia.


- Dar cum e posibil? se mira Peter. Aslan ne-a spus noua, celor mai varsnici, ca n-avem voie sa ne mai intoarcem niciodata in Narnia!


- Da, zise Eustace. Am vazut cum a fost totul nimicit si cum soarele s-a stins.


- Si totul e complet schimbat! spuse Lucy.


- Vulturul are dreptate, interveni Lordul Digory. Uite ce e, Peter. Cand Aslan a spus ca nu mai aveti voie sa va intoarceti niciodata in Narnia, s-a referit la Narnia la care va gandeati voi. Dar aceea nu era adevarata Narnia. Avea un inceput si un sfarsit. Era doar o umbra sau o copie a Narniei adevarate, care a existat intotdeauna aici si va exista vesnic; la fel cum si lumea noastra, Anglia si toate celelalte, e doar o umbra sau o copie a ceva din lumea adevarata a lui Aslan. Nu trebuie sa plangi pentru Narnia, Lucy. Tot ce conta in vechea Narnie, toate fapturile dragi, au fost absorbite in adevarata Narnie, prin Usa. Desigur ca acum e altfel; asa cum un lucru real e altfel decat o umbra, iar trezia difera de vis. Glasul lui rascolea ca o trompeta sufletul tuturor, rostind toate aceste cuvinte; dar cand mai adauga in soapta „Totul e in Platon, totul e in Platon; Doamne, iarta-ma, ce-i invata pe copiii astia la scoala!', cei mai mari pufnira in ris. Tot la fel le vorbea si in cealalta lume, unde barba lui era carunta, si nu aurie. Stia si el de ce radeau si se puse si el pe ras. Foarte repede redevenira insa seriosi; caci, cum bine stiti, in fata unei anumite fericiri si incantari devii grav. E prea frumos ca sa te mai tii de glume.


A explica prin ce se deosebea acest taram insorit de veche Narnie ar fi o incercare la fel de dificila ca aceea de a incerca sa povestesti ce gust au fructele din acea tara. Straduindu-va sa va imaginati ce spun eu, veti reusi cumva sa va faceti o idee. Vi s-a intamplat, poate, sa va aflati intr-o odaie care avea o fereastra, ce dadea spre un golfulet maritim sau spre o vale inverzita ce se pierdea, serpuind, printre munti. Iar pe perete, in acea odaie, vizavi de fereastra, atarna o oglinda. Si, cand v-ati intors cu spatele la fereastra, ati zarit brusc imaginea marii sau a vaii, din nou, in oglinda. Iar marea din oglinda sau valea din oglinda erau intr-un fel aidoma celor reale; si totusi, in acelasi timp se deosebeau de acestea - fiind mai profunde, mai minunate, mai asemanatoare cu locurile dintr-un basm; un basm pe care nu l-ai auzit niciodata, dar pe care ti-ar placea mult sa-l cunosti. Deosebirea dintre vechea Narnie si noua Narnie era la fel. Cea noua era o tara mai profunda; stancile, florile, iarba dadeau de inteles, prin infatisarea lor, ca inseamna mult mai mult decat par. Nu stiu cum sa descriu mai bine de-asa; daca ajungeti vreodata acolo, veti pricepe ce am vrut eu sa spun.


Inorogul a fost cel care a rezumat ce simtea toata lumea.


Izbind in pamant cu piciorul drept din fata, necheza prelung si striga:


- Am ajuns, in sfarsit, acasa! Aceasta este adevarata mea tara! Locul meu e aici. Acesta e parnantul pe care il caut de-o viata si pe care l-am gasit abia acum. Am iubit cu totii vechea Narnie, pentru ca uneori semana un pic cu aceasta. Brii-hii-hii! Tot mai departe, inainte!


Scuturindu-si coama, tasni inainte la galop - asa cum fac Inorogii, un galop care, in lumea noastra, ar fi facut ca in cateva clipe sa nu i se mai vada nici urma. Acum, insa, se intampla ceva nespus de ciudat. Toata lumea incepu sa alerge, constatand fiecare, spre marea lui uimire, ca putea tine pasul cu Inorogul; nu numai Cainii si oamenii, dar pana si durduliul Nedumirici, si Gogoneata Piticul, care avea picioare scurte. Vantul le biciuia obrajii, ca si cum ar fi condus cu viteza o masina fara parbriz. Tinutul li se perinda sub ochi, de parca l-ar fi vazut de la geamul unui vagon de tren. Goneau din ce in ce mai repede, insa nici unul nu s-a incins, n-a obosit si n-a inceput sa gafaie.



Capitolul 16

RAMAS-BUN, TARAM AL UMBRELOR!



Daca am putea alerga fara sa obosim, nu cred ca ne-am dori prea des sa facem altceva. Apar, insa, motive speciale de a te opri, exact ceea ce s-a intamplat si in cazul lui Eustace, care s-a trezit strigand:


- Hei! Pe loc! Ia uitati-va unde am ajuns!


Si bine a facut. Caci acum vedeau in fata lor Lacul involburat, iar dincolo de Lac, stancile inalte, pe care era imposibil sa te catari, si rostogolindu-se de pe stanci mii de tone de apa, in fiecare secunda, sclipind ca diamantele in unele portiuni, si cu nuante verzi, profunde, in altele - Marea Cascada: si deja vuietul tunator iti rasuna in urechi.


- Nu va opriti! Tot mai departe, inainte, le striga Ochi Ager, schimbandu-si zborul un pic in sus.


- Treaba lui, lasati-l in pace, spuse Eustace, insa Giuvaier zbiera si el:


- Nu va opriti! Tot mai departe, inainte! Mariti pasul.


Din cauza vuietului cascadei, glasul lui abia se auzea, insa in clipa urmatoare il vazura cu totii aruncandu-se in Lac. Si, talmes-balmes, in urma lui, stropind si improscand cu apa, toti ceilalti facura la fel. Apa nu era rece ca gheata, cum se asteptasera toti (dar, mai ales, Nedumirici), ci racoroasa si inspumata. Constatara ca inotau cu totii drept spre Cascada.


- Asta-i nebunie curata, ii spuse Eustace lui Edmund.


- Stiu. Totusi Incepu Edmund.


- Nu-i asa ca e minunat? facu Lucy. Ati remarcat ca ne-a pierit frica?


- Ei, pe naiba, nici vorba, spuse Eustace, dupa ce se gandi bine.


Giuvaier ajunse primul la poalele Cascadei, urmat imediat de Tirian. Jill era ultima, asa ca putea vedea totul mai bine decat ceilalti. Deslusea o silueta alba miscandu-se hotarit spre Cascada: era Inorogul. Nu-ti dadeai seama daca inota sau se catara, insa se misca intruna, din ce in ce mai sus, tot mai sus. Varful cornului spinteca apa drept deasupra capului, facand-o sa i se reverse pe umeri in doua suvoaie de culoarea curcubeului. Exact in spatele lui, venea Tarian. Dadea din picioare si din brate ca si cum ar fi inotat, insa se misca drept in sus, ca un om care ar inota in sus, pe zidul unei case.


Cei mai nostimi erau Cainii. Cat alergasera la galop, nu scosesera deloc limba, insa acum, inghesuindu-se si zvarcolindu-se in sus, improscau si stranutau de mama focului; asta fiindca nu conteneau cu latratul si, la fiecare latratura, li se umpleau gura si nasul de apa. Dar in timp ce vedea toate astea, Jill urca si ea pe Cascada. Lucru absolut imposibil in lumea noastra. Chiar daca nu te-ai fi inecat, teribila greutate a apei te-ar fi impins ca pe un fir de pai, zdrobindu-te de nenumaratele colturi de stanca. Nu insa si in aceasta lume. Mergeai in sus, tot mai sus, prin apa cu mii de reflexe stralucitoare, iar in jurul tau, printre unde, sclipeau pietre multicolore, incat aveai senzatia ca urcai practic pe lumina, consistenta ca o materie - mereu mai sus, si mai sus, unde inaltimea ametitoare te-ar fi inspaimantat, daca ai mai fi stiut ce inseamna spaima, insa dupa aceea totul ti se parea minunat si palpitant. Si pe urma ajungeai la arcul neted, verde si frumos pe care il forma apa revarsandu-se peste varf si constatai ca te afli pe raul lin de deasupra Cascadei. Curentul venea navalnic, manandu-te din spate, insa fiind un inotator desavarsit treceai nestingherit mai departe. Curand, ajunsera cu totii la mal, siroind de apa, dar nespus de fericiti.


In fata lor, se asternea o vale lunga; munti semeti, acoperiti de zapada, se inaltau alaturi, sus pana la cer.


- Tot mai departe, inainte, striga Giuvaier, dupa care pornira numaidecat.


Iesisera acum din Narnia si intrasera in Desertul de Apus, pe care Tirian, Peter si nici macar Vulturul nu-l vazusera niciodata. Lordul Digory si Lady Polly mai fusesera insa pe-acolo.


- Mai tii minte? Mai tii minte? ziceau ei - si asta limpede si raspicat, fara sa gafaie, desi tot grupul alerga mai repede decat o sageata in zbor.


- Cum adica, Stapane? se mira Tirian. E-adevarat, asadar, cum spun cronicile, ca voi doi ati venit aici chiar in ziua in care a fost facuta lumea?


- Da, raspunse Digory. Pentru mine, parca a fost ieri.


- Pe un cal zburator? intreba Tirian. Si asta e adevarat?


- Sigur ca da, spuse Digory.


Insa Cainii latrara:


- Mai repede, mai repede!


Asa ca incepura sa alerge din ce in ce mai repede, ajungand aproape sa zboare, caci nici macar Vulturul de deasupra lor nu mergea mai repede decat ei. Si strabatura nenumarate vai serpuite, urcara coasta abrupta a dealurilor mai repede decat oricine, coborand in fuga pe cealalta parte, urmand cursul riului, uneori traversandu-l, si lunecand peste lacurile de munte ca niste salupe cu motor, pana ce, in final, la marginea unui lac prelung, albastru ca turcoazele, vazura o colina verde si neteda. Pantele abrupte o faceau sa semene cu o piramida, iar de jur imprejurul varfului se afla un zid verde; deasupra zidului, se inaltau ramurile unor copaci cu frunze argintii si cu fructe aurii.


- Tot mai departe, inainte! zbiera Inorogul, toata lumea ascultandu-i indemnul. La poalele colinei isi luara avant, incepand apoi sa urce coasta in fuga, aidoma valului care se sparge de o stanca, invaluind-o in spuma lui. Desi panta era abrupta si piezisa ca acoperisul unei case, iar iarba neteda ca un gazon de bowling, nimeni nu aluneca. Nu incetinira ritmul decat cand ajunsera in varf; si asta doar fiindca se trezira in fata cu niste porti aurii. Iar cateva clipe, nici unul nu avu indrazneala sa vada daca le putea deschide. Aveau aceeasi senzatie ca in fata fructelor.


- Se cuvine? E bine? Sa fie oare pentru noi?


Insa in timp ce stateau asa in picioare, de undeva de dincolo de zidurile gradinii se auzi sunetul dulce si melodios al unui corn, iar portile se deschisera larg.


Tirian, emotionat, isi tinea respiratia, intrebandu-se cine avea sa iasa de acolo. La orice s-ar fi asteptat, dar nu la Soricelul Vorbitor, mititel, ceremonios si cu ochisori stralucitori, care avea o pana rosie infipta in cununa de pe cap si laba stinga proptita pe o sabie lunga. Faptura facu o plecaciune nespus de frumoasa, dupa care rosti cu un glascior pitigaiat:


- In numele Leului, fiti bineveniti. Haideti, tot mai departe, inainte!


Atunci, Tirian ii vazu pe Regele Peter, Regele Edmund si pe Regina Lucy repezindu-se in fata sa ingenuncheze si sa-l salute pe Soarece, strigand cu totii:


- Pispirici!


Tirian rasufla acum mai gafait, minunandu-se de ceea ce vedea, caci stia ca avea in fata ochilor pe unul dintre cei mai mareti eroi ai Narniei, Pispirici Soarecele, care se luptase in marea Batalie de la Beruna, plecind apoi pe mare spre Capatul Lumii, impreuna cu Regele Caspian Navigatorul. Pana insa sa se dumireasca mai bine, se simti imbratisat de doua brate puternice; un barbos il saruta pe obraz, rostind cu un glas care ii era atat de cunoscut:


- Ce-i cu tine, flacaule? De cand am pus ultima oara mana pe tine, te-ai mai implinit si tu la trup si te-ai mai inaltat.


Era tatal sau, bunul Rege Erlian; dar nu cum il vazuse Tirian cand il adusesera acasa palid si ranit din lupta cu uriasul, si nici cum si-l amintea in ultimii ani de viata, cand ajunsese un ostas cu parul carunt. Acesta era tatal sau tanar si vesel, exact cum il tinea minte din copilarie, cand, baietel fiind, se juca mereu cu el in gradina castelului de la Cair Para-vel, in serile de vara, inainte de culcare, ii reveni in minte pana si mirosul de lapte cu paine, cum obisnuia sa manance la cina.


Giuvaier se gandea in sinea lui: „Ii las sa mai discute un pic, dupa care am sa ma duc sa-l salut pe bunul Rege Erlian. Cate mere delicioase nu mi-a dat el mie, cand eram doar un manz'. In clipa urmatoare insa gandul ii zbura la altceva, caci pe poarta iesea acum un cal atat de puternic si de nobil, incat pana si Inorog se simtea intimidat in prezenta lui: un maret cal inaripat Acesta privi cateva clipe la Lordul Digory si la Lady Polly, dupa care necheza zgomotos:


- Salutare, verilor! Si amandoi strigara:


- Fledge! Fledge al nostru, cel bun si drag! repezindu-se sa-l sarute.


Acum, insa, Soarecele ii indemna din nou sa intre. Asa ca pasira cu totii prin portile aurii, in aerul inmiresmat ce adia spre ei din gradina si nimerira in acel amestec racoros de soare si umbra, pasind pe iarba moale, intesata de floricele albe. Initial, ii frapa faptul ca locul era cu mult mai mare decat li se paruse de afara. N-avura insa ragazul sa reflecteze la asta, caci din toate partile veneau oameni sa-i intampine pe nou-sositii.


S-ar fi zis ca toti cei de care ati auzit vreodata (daca cunoasteti istoria acestor tari) erau acolo. Bufnita Pana-Luminoasa si Puddleglum Omul-bal-tilor; Regele Rilian Cel-din-vraja-trezit si mama lui, fiica Stelei, precum si bunicul sau, insusi Caspian. Si aproape, langa acesta, se aflau Lordul Drinian, Lordul Berne, Piticul Bunila, Bursucul Vanator-de-trufe, cu Glenstorm Centaurul si o suta de alti eroi din marele Razboi de Eliberare. Si pe urma, din alta directie, aparu Cor, Regele Archenlandului, cu Regele Lune, tatal sau, si sotia sa Regina Aravis; darzul print Corin si fratele lui; Bree Calul Vorbitor si Hwin Iapa. Iar apoi - ceea ce pentru Tirian a fost minunea minunilor -, aparura din strafundurile trecutului cei doi Castori cumsecade si Faunul Tum-nus. Si ce fericire sa se revada cu totii: se imbratisau, isi strangeau mana si depanau glume de odinioara (habar n-aveti ce bine suna o gluma veche cand o spui iarasi dupa o pauza de vreo cinci sute de ani); intregul grup se deplasa atunci in fata, spre mijlocul livezii, unde Phoenix statea intr-un copac, privind in jos, iar la picioarele copacului se aflau doua tronuri, si pe tronurile acelea sedeau un Rege si o Regina, de o maretie si o frumusete care ii facura pe toti sa li se ploconeasca pana la pamant. Asa se si cuvenea, de altminteri, caci cei doi erau Regele Frank si Regina Helen, din care se trag cei mai multi dintre vechii Regi ai Narniei si ai taramului Archen. Iar Tirian se simtea asa cum s-ar simti oricare dintre voi daca s-ar trezi fata in fata cu Adam si Eva in toata gloria lor.


Cam la o jumatate de ora mai tarziu - sau sa fi fost poate dupa vreo jumatate de veac mai tarziu, caci acolo timpul curge altfel decat aici - Lucy statea cu dragul ei prieten, cu cel mai vechi prieten nar-nian pe care il avea, Faunul Tumnus, privind in jos peste zidul acelei gradini, de unde vedeau toata Narnia asternuta la picioarele lor. Privind asa in jos, constatai ca dealul acesta era mult mai inalt decat li se paruse: cobora adanc in jos, cu stanci stralucitoare, la mii de metri dedesubt, iar copacii din acea lume nu pareau mai mari decat niste firicele de sare. Pe urma, Lucy se intoarse spre interiorul gradinii, cu spatele la zid.


- Am inteles, zise ea in cele din urma, ganditoare. Acum, am inteles. Gradina aceasta e ca si grajdul. E mult mai mare pe dinauntru, decat parea pe dinafara.


- Sigur ca da, Fiica a Evei, ii spuse Faunul. Cu cat margi mai departe, inainte, cu atat totul se face mai mare. Interiorul este mai mare decat exteriorul.


Lucy privi atenta la gradina si observa ca nu era, de fapt, o gradina, ci o lume intreaga, cu rauri, paduri, mari si munti. Nimic nu i se parea insa necunoscut; le stia pe toate.


- Am inteles, spuse ea. Asta e tot Narnia, mai reala si mai frumoasa decat Narnia aceea de dedesubt, exact cum era mai reala si mai frumoasa decat Narnia din afara grajdului! Mda, am priceput o lume in-tr-alta lume, Narnia in Narnia


- Da, zise domnul Tumnus, ca o ceapa, doar ca, pe masura ce mergi tot mai inauntru, fiecare cerc e mai larg decat precedentul.


Tot privind intr-o parte si alta, Lucy constata curind ca i se intamplase ceva nou si frumos. Indiferent la ce se uita si oricat de departe ar fi fost lucrul acela, de indata ce-si pironea ochii pe el il vedea clar si aproape, de parca s-ar fi uitat printr-un telescop. Vedea intregul desert sudic si dincolo de el marele oras Tashbaan; spre est, vedea Cair Paravel pe tarmul marii, ba chiar si fereastra camerei care fusese candva a ei. Iar hat, departe, pe mare, deslusea insulele, o puzderie de insule pana la capatul lumii, si, dincolo de capat, muntele urias unde ziceau ei ca era tara lui Aslan. Acum insa vedea ca acesta facea parte dintr-un imens lant de munti care inconjurau intreaga lume. Cat de aproape ii vedea acum! Pe urma, privi in stinga si vazu ceea ce credea ea ca era un enorm nor colorat si stralucitor, despartit de ei printr-un hau. Concentrandu-si, insa, privirea observa ca nu era un nor, ci o bucata de uscat. Iar cand isi pironi ochii pe o anumita portiune, striga numaidecat:


- Peter! Edmund! Veniti sa vedeti! Haideti repede! Venira cu totii si se uitara, caci si ochii lor vedeau acum altfel.


- Extraordinar! exclama Peter. Asta e Anglia. Si uite casa - vechea casa de la tara a profesorului Kirk, unde au inceput toate aventurile noastre!


- Dar parca se spunea ca a fost distrusa? intreba Edmund.


- Da. Si chiar a fost, zise Faunul. Numai ca acum priviti Anglia cea din interiorul Angliei, Anglia adevarata, exact cum aceasta este Narnia adevarata. Iar in Anglia aceea interioara nu se distruge nici un lucru bun.


Brusc, ochii li se mutara in alta directie; in clipa aceea, Peter, Edmund si Lucy ramasera uluiti, strigand si flututand din maini; caci ii vedeau acolo pe tatal si pe mama lor, care le faceau semne cu mina de peste valea adanca. Intocmai ca atunci cand, fiind pe chei, in port, ii vezi pe cei pe care ai venit sa-i astepti facandu-ti semne cu mina de pe puntea vasului.


- Cum putem ajunge la ei? intreba Lucy.


- E simplu, spuse domnul Tumnus. Tara aceea si tara aceasta - toate tarile adevarate - nu sunt decat niste ramificari ale imensului lant muntos al lui Aslan. Nu ne ramane decat sa mergem pe creasta, in sus si inspre interior, pana cand cele doua tari se contopesc. Ia ascultati! E cornul Regelui Frank; trebuie sa mergem cu totii sus.


Pornira, asadar, impreuna - ca intr-o minunata procesiune - in sus, spre niste munti mai inalti decat ai putea vedea in lumea asta, chiar daca ar exista. Pe muntii aceia nu era insa nici pic de zapada, ci, dimpotriva, paduri dese, vai verzi, livezi bogate, cascade sclipitoare, unele deasupra altora, urcand mereu. Iar pamantul pe care paseau se ingusta tot timpul, avand cate o valcea adanca de o parte si de cealalta; iar dincolo de valceaua aceea, pamantul adevaratei Anglii se apropia din ce in ce mai mult.



Lumina din fata se facea tot mai puternica. Lucy vazu un fel de scara gigantica, formata din nenumarate stanci multicolore. Dupa care, uita de toate, caci Aslan isi facuse aparitia, sarind din stanca in stanca - un suvoi viu de putere si splendoare.


Prima faptura pe care Aslan a chemat-o la el a fost Nedumirici Magarul. N-ati vazut vreodata magar care sa arate mai prapadit si mai tontalau decat Nedumirici cand a pornit spre Aslan, pe langa care era la fel de mic pe cat pare un pisoias in comparatie cu un Saint Bem ard. Leul a plecat adanc capul si i-a soptit ceva lui Nedumirici, la care acesta si-a pleostit urechile lungi, dupa care i-a mai spus ceva, iar Nedumirici a ciulit urechile. Oamenii n-au auzit nimic din ce i-a spus Aslan. Pe urma, Aslan s-a intors spre ei, zicandu-le:


- Nu sunteti inca atat de fericiti pe cat mi-as dori sa va vad.


- Ne e tare teama ca o sa fim izgoniti, Aslan. De-atatea ori s-a intamplat sa ne expediezi inapoi in lumea noastra! spuse Lucy.


- De data asta sa nu va fie frica, zise Aslan. N-ati ghicit inca?


Inima le salta in piept de bucurie si o speranta frenetica puse stapanire pe ei.


- A avut loc cu-adevarat un accident feroviar, le spuse Aslan cu blandete. Tatal si mama voastra, la fel ca voi toti — cum se spune pe Tarimul Umbrelor - nu mai sunteti: ati murit. Scoala s-a terminat; a inceput vacanta. Visul s-a ispravit; s-a facut dimineata.


Si, in timp ce le vorbea, nu li se mai parea ca arata ca un leu; insa lucrurile care au inceput sa se petreaca dupa aceea au fost atat de minunate si de frumoase, incat mi-e imposibil sa le descriu. Iar pentru noi acesta este sfarsitul tuturor povestilor, nemairamanandu-ne decat sa spunem ca au trait cu totii fericiti pana la capatul veacurilor. Pentru ei insa n-a fost decat inceputul povestii adevarate. Toata existenta lor in aceasta lume si toate aventurile lor in Narnia n-au fost decat coperta si pagina de garda; acum, in sfarsit, incepeau Capitolul Unu al Maretei Povesti, pe care nimeni pe pamant n-a citit-o; povestea care nu se sfarseste niciodata; povestea in care fiecare capitol e mai bun decat cel dinaintea lui.



NOTITA BIOBIBLIOGRAFICA



CLIVE STAPLES LEWIS (1898-1963), critic, teolog, autor de science fiction si literatura pentru copii.


Nascut la Belfast, a fost din anii copilariei un cititor pasionat care s-a exersat de timpuriu in arta scrisului. Moartea mamei sale, cand el avea doar zece ani, a insemnat sfarsitul unei copilarii fericite si ocrotite si totodata intalnirea cu o noua lume, cea a scolilor si internatelor de baieti. Adolescentul si-a gasit refugiul in mitologie si in muzica, si-a pierdut credinta in Dumnezeu, dar a continuat sa scrie. A repurtat cateva succese scolare, iar mai tarziu a publicat un volum de poezii si a inceput sa studieze limbi clasice si filosofia la Oxford, in incheierea studiilor, s-a dedicat literaturii engleze, iar din 1925 a fost primit la Magdalen College, remarcandu-se ca un excelent orator si dascal, in aceasta perioada, casa lui a devenit locul de intalnire a unui grup de scriitori, printre care se numara si J.R.R. Tolkien. In 1954 s-a mutat la Cambridge, unde a devenit primul titular al Catedrei de literatura engleza medie si renascentista.


Intre 1929 si 1931, C.S. Lewis s-a reconvertit la crestinism, iar aceasta importanta experienta a devenit o sursa si o constanta a intregii sale opere, incepand cu prelegerile si cu lucrarile sale de specialitate si pana la trilogia SF (Out of the Silent Planet; Perelandre; That Hideous Strength) sau ciclul de povestiri fantastice pentru copii CRONICILE DIN NARNIA.








Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright

Carti



Carti
Gramatica
Poezii

Esee pe aceeasi tema


Cronicile din Narnia VII - ultima batalie
Camarazi de front - de Sven Hassel
Personaje de poveste: Fetitele Powerpuff
Viitorul cere atentie de G. Edward Griffin



Ramai informat
Informatia de care ai nevoie
Acces nelimitat la mii de documente. Online e mai simplu.

Contribuie si tu!
Adauga online documentul tau.