Damnatul de Balin Feri

Trei. Un trei mare si rosu. Un trei mare, rosu-intens in centru si aproape ocru spre margini a ramas plutind in aer in urma degetelor terminate in gheare. Un trei mare scris cu singe proaspat ce se incheaga repede catre margini, un trei la fel de dureros cum a fost dira rosie ramasa pe gitul iedului alb dupa trecerea cutitului. Ochii adinciti in orbite priveau in gol si omul cu fata alba statea cu o straina resemnare in fata monstrului ce desenase acel trei singeriu in aer. Atit reusisem sa vad inainte de a ma trezi urlind ca din gura de sarpe.L-am speriat de moarte pe bunicul care dormea linga mine. Urletul neasteptat, aproape de urechile sale, l-a facut sa sara din pat pina in mijlocul incaperii. In graba sa catre usa, unde era intrerupatorul, s-a impiedicat de un scaun lasat in drum si in bezna absoluta l-am auzit cazind peste masa. Asta mi-a smuls un nou tipat deoarece mi-am inchipuit ca monstrul vazut de mine l-a inhatat. Apoi s-a aprins lumina si toate au revenit pe fagasul normal. Usa era incuiata, bunicul isi pipaia coastele si injura printre dinti. Iar eu stateam chircit, cu picioarele adunate sub mine, cu genunchii lipiti de fata si nu-mi puteam controla tremurul. Batrinul, vazindu-ma intr-atit de infricosat, a uitat de sperietura proprie, a uitat si de durere si s-a grabit sa ma ia in brate. Nu a spus nimic multa vreme, ci doar ma stringea la piept si ma mingiia pe spate linistitor. Am stat asa mai bine de un sfert de ora pina mi s-a potolit tremuratul si pina am reusit sa articulez cuvinte. Dar nici cind mi-am recapatat vocea nu am stiut cum sa-i explic ce am vazut, ce m-a speriat. Aveam doar patru ani si in vocabularul meu nu exista cuvintul necesar. In lumea mea de atunci inca nu exista moartea. Nici damnarea, si nici diavolul. Nu auzisem niciodata de iad sau de rai, nici macar nu banuiam ca pe linga Dumnezeul cel bun exista si unul rau. Asa ca nu i-am putut spune mai mult decit ca este cineva in curte. Ca am visat, dar ca totusi cineva este acolo. Ca ma jucam linga gard, in dreptul parului batrin, si ca de la radacina acestuia a iesit un om alb la fata si unul negru. Ca cel negru avea trei gheare la mina in loc de degete, era acoperit complet de par si avea coarnele lui Iambor pe cap. Tin minte si acum ca pielea de pe mina bunicului s-a facut ca de gaina si ca parul de pe ceafa a inceput sa i se ridice cum se ridica parul pe motanelul meu cind vedea un ciine. Se infrigurase pentru ca mie nu mi-a vorbit niciodata nimeni de existenta diavolului si totusi i-am facut o descriere destul de precisa. A fost insa destul de barbat cit sa ma ia in brate, sa deschida usa larg si sa mearga cu mine pina la gard, acolo unde ma visasem eu. M-a convins ca am visat doar si ca nu exista monstri. Mi-a promis si ca va taia a doua zi parul si va planta un cires in loc. Pentru ca de cirese se tem oamenii cu fata neagra.

L-am crezut si am adormit linistit.

Mai tirziu m-am convins ca intr-adevar nu exista nici un fel de monstri in lumea noastra. De Iambor insa nu m-am mai apropiat niciodata, m-am jucat cu iezii facuti de ea, i-am baut laptele, dar ma apucau frigurile daca ma privea.

Am trecut si peste faptul ca bunicul nu a mai apucat sa taie parul. Dimineta a plecat cu treburi prin sat si s-a intors de-abia pe inserate. Dupa ce a trecut furtuna, a rupt pomul cu pricina din radacina si l-a prabusit peste gard.

Si intr-o zi am inteles si ca monstrii nu exista in lumea noastra, dar ne asteapta dincolo de ea si ca isi pot intinde uneori ghearele pentru a ne desena un trei singeriu in fata ochilor, un afurisit si blestemat de prevestitor trei rosu.

Eram prin ultimul an de liceu cind unul dintre profesorii nostri, cel de psihologie, ne-a vorbit despre vise. A spus ca nu trebuie luate in serios si ca toate cartile despre dezlegarea viselor sint escrocherii. Dar tot el a spus si ca trebuie sa fim atenti la cosmarurile noastre. Mai ales daca au tendinta de a se repeta. Tin minte ca dupa ora citiva colegi au concluzionat ca domnul profesor o cam luase pe aratura, altii se aratara surprinsi nestiind despre ce-i vorba pentru ca nu au fost deloc atenti, numai eu singur am tacut. Nu-mi puteam permite sa zic nimic. Pentru mine cosmarul repetitiv era o realitate curenta. As putea spune chiar ca devenise un vis atit de familiar incit nu ma mai speria din cale afara. Ma trezeam transpirat, aveam si gitul uscat, dar groaza pe care o simtisem la inceput s-a diminuat mult. Nici macar in timpul cosmarului nu mai eram atit de ingrozit, de parca as fi stiut ca este doar un vis, asa ca am ajuns sa observ detalii pe care prima data nu le constientizasem. Astfel am aflat ca eu nu visez un om oarecare, ci un mort, si nu un mort oarecare, ci un sinucigas. Omul alb era de fapt palid pentru ca singele nu i se mai misca in vene, isi tinea capul intr-o parte deoarece se spinzurase si avea gitul fracturat. In jurul gitului purta inca fringhia cu care isi pusese capat zilelor si capatul acesteia se gasea in mina celui negru. In mina Stapinului, cum m-am obisnuit sa-l numesc in gindurile mele. Nu degeaba ii spuneam asa, pentru ca era intr-adevar proprietarul celui damnat. Uneori smucea fringhia si capul celui damnat zvicnea dureros in cealalta parte, gura i se casca lasind la vedere o limba vinetie umflata si auzeam in visul meu sunetul vertebrelor rupte cum se freaca una de alta. O scirboasa si umeda piriitura, ca aceea a oaselor de pui cind se rup sub dintii unui ciine.

Aveam cosmarul acesta cam de doua, trei ori pe an. Mereu identic si reuseam de fiecare data sa ma trezesc de-abia dupa ce gheara lunga a diavolului desena acel trei singeriu in golul ce se casca intre mine si cel damnat.

Rasuflam usurat in astfel de momente, ca a fost doar un vis totusi, mergeam pina la baie pentru a-mi da cu apa pe fata si ma culcam linistit la loc. Nu ma mai temeam si nu ma ingrozea cosmarul acesta decit atita timp cit visam.

Pentru ca nu stiam inca ce semnifica acel numar scris in fata ochilor mei.

Aveam douazeci de ani cind cosmarul meu a devenit iarasi o povara grea. A dracului de grea! Eram in armata. Motiv suficient oricarui om intreg la cap sa spuna ca avea viata grea. Dar eu aveam un motiv in plus in persoana locotenentului nostru cu care nu am reusit sa ma inteleg de nici o culoare multa vreme. Iar cind am reusit a fost deja prea tirziu. Mi-a facut zile fripte din start pentru ca el era un soldat pur-singe,, care nu putea tolera nesubordonarea, iar eu eram un anti-soldat desavirsit. Niciodata nu mi-a placut ca cineva sa incerce macar sa-mi dea ordine, iar daca totusi se intimpla, atunci era vai si amar de capul respectivului. Nu pentru ca as fi fost eu vreodata un om violent si m-as fi luat la harta cu el, ci pentru ca il desfiintam prin metode mult mai subtile. Asa am subminat si autoritatea tuturor profesorilor care credeau ca statutul lor de dascal le garanteaza posibilitatea impunerii unor lucruri. Asa am luat locul sefilor mei acolo unde ma angajasem inainte de armata. Prin calcul si vorbe potrivite rostite la locul potrivit, la timpul potrivit si, mai ales, fata de persoane potrivite. Numai ca asta nu avea cum sa functioneze in armata, in primul rind pentru ca obligatia de baza a soldatului este sa se supuna ordinului, iar obligatia ofiterului este aceea de a da ordine. De inteles intelegeam asta, dar nu ma puteam conforma. Ceea ce mi-a adus o gramada de necazuri marunte si o sumedenie de pedepse mai mult sau mai putin neplacute. Preferam insa sa dau ture de companie cu masca pe figura decit sa-mi tin gura cind cineva batea cimpii cu gratie. Asa ca eram la cutite cu locotenentul. Nu chiar la nivel insuportabil, dar cel putin la unul neplacut. Dar unde exista ghinion este loc si de noroc, cum avea sa-mi spuna dupa citiva ani bunul meu prieten Nicu, cel pe care era sa-l omor cu o simpla omisiune. Atunci inca nu-l cunosteam, dar vorba lui era deja adevarata, asa ca am avut parte si de putin noroc. Cu toate ca acum nu mai stiu daca n-ar fi fost mai bine sa se fi intimplat toate altfel .

Norocul meu a fost obsesia pentru curatenie si numarul mare de carti citite. Datorita acestora am fost desemnat de locotenent sa fiu cel care ii face curatenie in cancelarie. Tot datorita acestora am petrecut ore bune in compania locotenentului povestind despre una si alta. Uneori se termina bine, altadata se termina rau. Reuseam sa ne sfadim din cele mai mari timpenii. Daca se intimpla sa avem opinii diferite asupra unui subiect ne apucam de argumentat, desi stiam amindoi ca nu ajuta. Sfirseam prin a ne trinti tot felul de jigniri, dupa care el isi amintea ca este locotenent, si nu trebuie sa tolereze sa fie contrazis de un soldat, si eu eram bun de dat ture cu masca de gaze. Cind terminam curgea apa de pe mine ca de pe un cal de curse, dar tot stateam mai bine decit el. Asta pentru ca inainte de a ma apuca sa indeplinesc ordinul nu ma abtineam sa-i zic de fata cu toata suflarea ostaseasca o ultima parere. Ceva de genul:

- Poti sa tot fii locotenent, Nichita, ca tot timpit ramii. Cum altfel iti poti inchipui ca, apelind la astfel de argumente, ai putea avea dreptate? Eu dau turele de rigoare, dar tuturor le este clar ca am avut dreptate. Altfel ma convingeai cu argumente si nu ti-ai fi impus asa punctul de vedere. Esti varza, omule!

Era suficient cit sa intre urlind in cancelarie, sa trinteasca usa si sa dea cu pumnii in perete pina se umplea de singe. Apoi se calma, venea sa ma trimita sa fac un dus si sa-i bandajez mina. Dar de multe ori nici nu terminam cu aplicatul fisiilor de leucoplast sau cu infasatul, ca o luam de la capat cu cearta.

Asa mi-au trecut mie zilele in armata, pina intr-o zi. Pina cu doua zile inainte ca Nichita sa implineasca treizeci si trei de ani. Atunci m-au lovit evenimentele cu puterea unui uragan si am ajuns sa regret fiecare jignire si fiecare clipa in care mi-am necajit locotenentul. Era o dupa-amiaza absolut linistita. Pe la ora unu ne-am intors de la instructie, ne-am spalat de praf si ne-am asezat la masa. Nichita s-a retras in cancelarie si a dat ordin plantonului sa-i fie servita acolo mincarea. Noi, soldatii, am mincat in bucatarie ca in toate zilele, apoi am iesit in spatele cladirii pentru a fuma o tigara.

Pina pe la ora trei am stat de povesti, iar atunci am urcat cu intentia de a face curat la Nichita. Am intrat in cancelarie si l-am gasit pe acesta dormind. Se intinsese pe canapea si atipise cu cafeaua in mina. I-am luat cana si am asezat-o pe tava de la capatul patului, apoi m-am dus si mi-am luat cartea din valiza. M-am asezat in scaunul locotenentului, la masa locotenentului, am fumat tigarile locotenentului si i-am baut si cafeaua. Am citit linistit pina dupa ora patru, cind Nichita a inceput sa se foiasca. Se zvircolea in pat, scrisnea din dinti si, din cind in cind, bolborosea ceva nedeslusit. Convins ca e vorba doar de un oarecare vis urit, m-am ridicat din scaun cu intentia de a-l trezi. Insa nici n-am apucat sa ies de dupa masa cind a scos un strigat si a deschis ochii. S-a ridicat in sezut si a ramas citeva clipe cu privirea ratacita, apoi m-a vazut si s-a fortat sa se adune. Mi-am dat seama ca se simtea jenat si ca ar fi preferat sa fi fost vazut de oricine altcineva, nu de mine. Dar nu eram decit eu in apropiere. Desi era dusmanul meu personal in desele noastre infruntari ale vointelor, pe moment am simtit imboldul de a-l ajuta, de a-l linisti cumva. I-am pus apa intr-un pahar si i-am intins tava. A baut, a multumit si mi-a cerut sa plec. Poate ar fi fost mai bine sa fi ascultat macar atunci ordinul, dar nu am facut-o. In loc sa ies si sa trag usa dupa mine, m-am asezat pe scaunul din fata patului si m-am uitat in ochii locotenentului. Teroarea pura era inca acolo, picioarele ii tremurau usor chiar daca se straduia sa le tina nemiscate si glasul i s-a impotmolit dupa citeva silabe cind a vrut sa-mi repete ordinul de a pleca. I-am vorbit. Dintre toti oamenii, tocmai pe el l-am ales sa-i povestesc.

- Am si eu un cosmar, Nichita. Toti oamenii au, asa ca nu ai de ce sa te rusinezi. Numai ca, spre deosebire de altii, cosmarul meu nu este unul obisnuit, nu este un vis izolat care sa ma sperie o data si sa ma lase apoi in pace. Eu am un cosmar care revine. Un acelasi vis groaznic pe care il visez din cind in cind. Uneori imi da pace multa vreme, apoi, tocmai cind incep sa cred ca nu va mai reveni, apare iar. Si tot asa speriat ma trezesc si eu.

Nu mi-a raspuns nimic multa vreme. Poate se gindea ca ar trebui sa se enerveze pentru ca iar nu i-am ascultat ordinul, poate nu se gindea la nimic. Ori se gindea la cite in luna si-n stele. Nu stiu, dar atunci cind, intr-un tirziu, a deschis gura si a vorbit, mi-am dorit sa fi plecat inainte.

- Asa-i si cosmarul meu. Repetitiv. Prima data l-am avut cind am implinit noua ani. A urmat o pauza de cinci ani, apoi s-a intors. Odata cu trecerea timpului pauzele au devenit tot mai scurte, iar anul acesta am avut parte de el deja pentru a treia oara. O vreme nu ma mai speria, dar acum ma ingrozeste iar ca la inceput. Detaliile au devenit mai clare si, cind sint prins in cosmarul acesta, am convingerea ca e realitate. Am cautat sa aflu ce insemnatate ar putea avea, dar degeaba. Nu am gasit nicaieri, in nici o carte, nimic asemanator. Dar ceva trebuie sa insemne, altfel nu se poate.

Brusc a ridicat capul si m-a privit atit de intens de parca ar fi vrut sa-mi vada pina in creier.

- Tu ai citit o gramada de carti, asa ca poate ai tu un raspuns. Ce inseamna daca cineva viseaza un diavol care scrie un mare numar trei .

Nu stiu ce a vrut sa zica in continuare, nu stiu in ce masura coincidea cosmarul sau cu al meu, pentru ca a fost suficient cit am auzit. Am simtit cum tot singele imi fuge in picioare de parca ar fi vrut sa se scurga in pamint prin talpi, lumea s-a dat de-a dura si am cazut de pe scaun ca lovit in moalele capului. Cind mi-am revenit eram intins pe o bancuta si un soldat ma spala pe fata cu un prosop ud. Imi aminteam fiecare cuvint si fiecare gest al locotenentului, asa ca am sarit de pe bancuta si, cu toate ca nu eram inca pe deplin stapin pe picioarele mele, am fugit la el in cancelarie. A fost insa prea tirziu. M-a intimpinat doar linistea si intunericul care s-a lasat peste lume cit am fost lesinat. Nichita plecase acasa. L-am asteptat nerabdator a doua zi, dar nu a venit. Chiar ma gindeam la un moment dat sa-l sun pentru a-i povesti cosmarul meu, dar m-am razgindit. Asa ceva nu se poate povesti decit fata in fata.

A treia zi s-a prezentat la datorie. A trebuit sa vina, desi era ziua lui de nastere, pentru ca era sfirsitul lunii si colonelul Musat a venit in inspectie. De cind l-am vazut am stiut ca ceva nu-i in regula cu el. Avea cearcane vinete la ochi, fata ii era brazdata de riduri pe care inainte nu le avuse, umerii ii erau cazuti, spatele girbovit si pina si felul in care pasea ii trada oboseala. Avea treizeci si trei de ani, dar arata ca un om de cincizeci. Am vrut sa-i vorbesc, sa-i spun ca nu este singurul vizitat de acel diavol, dar nu am apucat. Cit a fost colonelul la noi in unitate nici nu se punea problema sa avem astfel de discutii, iar dupa ce a plecat am fugit la Nichita. Statea la birou cu pumnii inclestati si cu privirea pierduta undeva prin padurea nesfirsita care imprejmuia unitatea. I-am zis ca trebuie sa vorbim, iar el a dat din cap absent. Apoi si-a scos portofelul din buzunar si mi-a intins un pumn de bani.

- Du-te si cumpara ceva de baut. Nu ma intereseaza nici cit costa si nici ce calitate are. Dar sa te intorci azi.

Am plecat. Credeam ca vrea sa vorbim, cu un pahar in mina fiind mai usor. El avea insa altceva in cap. Nici nu am apucat sa ies din cladire cind detunatura unui foc de arma a ridicat in picioare intreaga suflare. Nu m-am intors din fuga, nici macar nu m-am oprit. Stiam ca Nichita si-a pus capat zilelor si tocmai de-asta mi-am continuat drumul. Am facut douazeci de kilometri pe jos pina la cel mai apropiat sat si tot atit la intoarcere. Am cumparat o sticla de votca de cea mai joasa speta si aproape ca am si terminat-o pina am ajuns inapoi. Recunosc si ca l-am plins pe Nichita desi a fost „dusmanul” meu. Si m-am bucurat ca macar ultimul ordin dat de el l-am indeplinit fara sa comentez. Mi-au zis cei care l-au gasit ca a lasat un bilet. S-a sinucis pentru ca si-a vazut sotia inselindu-l si nu putea nici sa o ierte, dar nici sa traiasca fara ea.

Dupa o saptamina am aflat prin intermediul unei cunostinte care locuia in acelasi oras cu fostul locotenent ca acesta si-a pus capat zilelor din cauza unei neintelegeri. Cea pe care a vazut-o facind sex in casa lor nu se stie cine a fost, dar sotia lui in nici un caz. Ea era plecata la Bucuresti, unde avea o sora, si s-a intors de-abia a doua zi. A fost primul amanunt important care m-a ajutat sa inteleg. Iar faptul ca, incepind de atunci, diavolul cosmarurilor mele imi scria un doi in fata ochilor a fost detaliul crucial, daca pot folosi acest termen cind e vorba de asa o creatura.

Pe Zoli il cunosteam inca din scoala. Era mai mare cu doi ani decit mine, dar cum salile noastre de clasa erau invecinate ne-am vazut de suficiente ori cit sa ne tinem minte. Il retinusem si pentru ca imi placuse sa joc fotbal in aceeasi echipa cu el, dar mai ales pentru ca am fost singurii din scoala care ne-am calificat la Olimpiada de literatura la faza pe tara. Asa ca imi placea de el si m-am bucurat cind l-am vazut umblind cu sora mea mai mare. Nu ca Andy, prietenul de dinainte a Oanei, nu ar fi fost om la locul lui, dar nu era pe aceasi lungime de unda cu mine. Nu prea aveam subiecte de discutie, asa ca nu as putea spune ca m-ar fi bucurat vreodata compania lui. Cu Zoli a fost altceva, puteam sta cu un pahar de vin in fata ore in sir fara sa gustam macar. Uitam pur si simplu.

Eseu: Secventa narativa - unitatea structurala de baza este propozitia Referat: Limba literara - aspectul cel mai ingrijit al limbii nationale

Prietenii mei, inclusiv cei cu care lucram, l-au cunoscut pe Andy. Am fost de citeva ori impreuna in cite o excursie si toti il placusera. Eram convins ca de Zoli nu le-ar fi placut in aceasi masura, asa ca nu i-am informat de marea schimbare aparuta in viata surorii mele. Mi-a trecut prin cap de citeva ori sa le zic, apoi m-am gindit ca e mai bine sa afle atunci cind se decide Oana sa faca prezentarile. Iar ea nu a mai apucat sa faca acest pas. Dar sa va povestesc asa cum s-a intimplat.

Oana si Zoli erau impreuna deja de o luna si jumatate cind ea a trebuit sa mearga pina la Cluj pentru a sustine un examen. Zoli avea si el de rezolvat citeva maruntisuri legate de serviciul sau, iar eu m-am decis sa profit de oportunitatea asta pentru a da o raita prin anticariatele de acolo. Asa ca am plecat in acea zi de vineri 13 la Cluj. Drumul facut cu trenul a trecut ca o clipa. Pe Oana am lasat-o la facultate dupa ce am stabilit ca ne vom intilni la ora doua la statuia lui Matei Corvinul. L-am insotit pe Zoli pina in cartierul Gheorghieni, pe unde avuse treaba, l-am asteptat zece minute pina a semnat nu stiu ce acte, apoi am plecat sa bintuim in cautare de anticariate. Am gasit citeva, am cumparat un brat de carti si ne-am tolanit cu ele pe o banca din parc. Citeva ceasuri am vorbit numai despre carti si autori, apoi mi-am amintit de o fosta colega de care el ar fi putut sa stie cite ceva.

- Tu ai cunoscut-o pe Edit?

Zoli s-a gindit citeva minute, a intors numele pe toate partile dar nu-i amintea de nimeni.

- Blonda aia micuta, care a fost cu mine in clasa.

L-a pufnit risul. Asa stia despre cine vorbesc.

- Laptaria. Noi asa-i spuneam. Iti dai seama de ce.

Da, mi-am dat seama. Dar nu mi-a placut. Chiar daca niste copii de cinspe-saispe au avut cu ani in urma toate motivele sa o numeasca asa pe colega mea care in clasa a saptea purta deja numarul patru la sutien, mie imi pica rau si dupa atita vreme. Mi-a placut mult de fata aia, si chiar am apucat sa ma joc de citeva ori cu dotarile ei pina sa-mi dea papucii de dragul altcuiva si multa vreme m-am intrebat daca nu ar fi ramas cu mine daca as fi fost dispus s-o pup acolo unde voia ea.

- Ce-i cu ea? imi intrerupse Zoli sirul gindurilor.

- Nimic. Ma intrebam doar daca nu stii ce mai face. Am auzit ca s-ar fi maritat cu un bosorog .

- Nu stiu. Dar ce-ti veni sa ma intrebi pe mine?

- Pai, nu sinteti vecini?

- Noi? Din cite stiu, nu.

- Atunci, scuze. Eu credeam ca stai in blocul din spatele cinematografului.

Inainte de a-mi raspunde, o umbra i-a traversat chipul, ochii i-au devenit mai intunecati si urma de zimbet din coltul gurii s-a sters.

- Nu, acolo stau parintii mei. Eu stau cu bunica de citiva ani.

Ceva nu era in regula la ei acasa. Mi-am dat seama de asta si, crezind ca e vorba de o neintelegere minora, cum exista in orice familie, am incercat sa-l consolez.

- Cu parintii nici eu nu ma pot intelege de multe ori. Ne certam si apoi ne impacam. De asta sintem o familie.

- Noi nu ne-am certat si nici nu ne vom impaca. Cel putin cu tata eu nu mai am ce sa vorbesc. Pururi.

Credeam ca imi va povesti, dar s-a oprit dupa afirmatia asta si se uita la vrabiile care se scaldau in praf la citiva metri de noi. Eu mi-am intors privirea catre cer si dupa vechiul meu obicei ghiceam forme ale unor animale. Dar nu era o zi buna. Nu am reusit sa vad decit un catel, apoi un om cu coarne. Am preferat sa revin cu privirea pe fata prietenului meu.

- Daca nu vrei sa-mi povestesti, eu nu insist. Cind vei fi pregatit stii unde ma gasesti.

S-a scuturat de parca s-ar fi trezit dintr-un vis.

- Scuze. M-am lasat furat de ginduri.

A tras adinc aer in plamini de parca s-ar fi pregatit pentru un mare efort, apoi a continuat.

- M-am mutat la bunica acum sase ani. Dupa ce am luat o bataie zdravana de la tata si am fost aruncat afara din casa. Timp de un sfert de ora, cit m-a batut, a urlat continuu ca mama este o curva ordinara si ca s-a futut cu tot cartierul, asa ca el nu stie al cui bitang sint, dar sigur nu sint copilul lui. Am plecat cind am scapat din miinile lui si nici nu am mai calcat pe-acolo. Bunica mi-a povestit ca a fost cam nebun intotdeauna. Ea, ca mama, a avut obligatia sa-l iubeasca, dar deseori nu i-a fost usor, asa ca si ea ajunse sa astepte sa se insoare si sa plece la casa lui. Saraca de ea, sperase ca alaturi de o femeie ii va veni mintea la cap. Dar s-a inselat. Tata s-a nascut nebun si asa va muri. Mie imi pare rau de mama, ca sta si-i rabda prostiile, dar e alegerea ei. Ma bucur ca eu am scapat de el si, sincer, am ajuns sa-l urasc. Miine daca ar muri, eu in loc sa ma imbrac in negru, m-as duce sa sarbatoresc.

M-am tot gindit ce-as fi putut sa-i spun, dar in afara de platitudini nimic nu-mi trecea prin minte.

- Imi pare rau!

Zoli a ris.

- Mie deloc. Bine ca s-a terminat. Cit am stat cu el in casa nu am stiut cum este sa traiesti fara sa fi stresat continuu. Asa ca nu am ce sa regret.

Zicind astea a aruncat o privire pe ceas si a sarit in picioare.

- E doua fara un sfert. Hai sa mergem, ca Oana ne sparge capul daca sta dupa noi.

Am scapat ca prin urechile acului. Sora mea a ajuns odata cu noi in fata statuii, asa ca nu a trebuit sa ne bandajam capetele. Ne-am intors acasa cu trenul de opt. In autobuzul pe care l-am luat de la gara l-am invitat pe Zoli sa urce la noi, dar a refuzat. Zicea ca a doua zi trebuie sa se scoale devreme si merge sa se culce. Noi am coborit, el a ramas sa mai mearga citeva statii.

Cind m-am trezit in dimineata urmatoare o voce straina se auzea de pe hol. Prima data am crezut ca inca dorm, asa ca am incercat sa ma trezesc. Dupa care a trebuit sa accept ca ceea ce aud este realitatea.

- Nu stie nimeni pe la ce ora a plecat de-acasa,, pentru ca bunica lui nu s-a simtit bine si a plecat inca de pe la ora sase sa doarma la Mihai, baiatul ei mai mic, care sta aproape de spital. Se gindea ca poate face o criza. Asa ca nu i-a lipsit nici ei socul chiar deloc. Pe la miezul noptii au fost treziti de politisti pentru ca unul dintre ei il cunostea pe Mihai si stia ca Zoli ii este nepot.

- Dar ce s-a intimplat cu Zoli? incerca sa afle vocea lui tata.

- Zoli a murit. De fapt, s-a sinucis, a raspuns vizitatorul nostru matinal, apoi cuvintele i s-au frint si vocea i s-a inecat in lacrimi.

A durat ceva vreme pina a reusit sa se adune si, pe fundalul sunetelor scoase de acesta, am auzit-o si pe mama plingind.

Nu m-am dat jos din pat. Incercam sa refuz acea zi de simbata. Undeva in mine, intr-un loc mai adinc decit cel care naste gindurile, inca speram, inca incercam sa refuz, inca ma intrebam daca adormind la loc as putea sa ma trezesc in dimineata unei zile diferite. Dar n-a fost sa fie. Vocea s-a auzit din nou si eu am vazut in fata ochilor tot ce povestea.

S-a dus pina in capatul strazii, de acolo a iesit pe cimp si s-a dus tinta la stilpul de inalta tensiune. Politistii care au cercetat locul si i-au studiat urmele pasilor au zis ca nu s-a oprit nici o clipa. S-a urcat pe stilp si s-a intins pina a reusit sa puna mina pe un fir. Un batrin care are geamurile indreptate incolo l-a vazut din bucatarie cum incerca sa ajunga la fire. A iesit fuga pe terasa pentru a striga la el sa se opreasca, dar a ajuns prea tirziu. Intre timp Zoli pusese mina pe fir. A luat foc, zicea batrinul, de parca ar fi fost din ceara si a ars ca flacara unei luminari. Apoi a cazut. Politistii au gasit doar un corp carbonizat, chircit si micsorat ca al unei mumii peruane. Hainele i-au ars si pina si cele doua monede pe care le avea in buzunar s-au topit. In schimb, portofelul sau in care isi tinea actele, desi s-a pirlit pe exterior, a ramas intact. Altfel cred ca nici nu ar fi reusit sa afle politistii ca Zoli a fost cel care s-a sinucis asa.

Stiu ca pare ciudat, dar in clipa aia mi-am adus aminte de Stephen King. El spunea intr-o carte ca a vedea inseamna a crede. Eu cu ochiul mintii am vazut tot si asa am ajuns sa cred. M-am dat jos din pat sa dau piept cu una dintre cele mai grele zile din viata mea.

L-am ingropat pe Zoli intr-o dupa-amiaza posomorita. Cerul era intr-atit de innorat incit la ora trei parea deja ca se insereaza, ploaia cadea in reprize de cite jumatate de ora, cu pauze de citeva minute, din cind in cind se trezea si un vint razlet pentru a smulge gunoaiele jilave de jos si a le trinti in fata oamenilor indoliati. Eu stateam undeva la zece metri de mormint si ma uitam absent la colegii mei cum au treceau rind pe rind sa mormaie cuvinte de consolare in fata Oanei si a bunicii lui Zoli. Nici macar atunci nu mi-am dat seama ca am uitat sa le spun ca Oana s-a despartit de Andy si ca cel ingropat, desi este prietenul ei, nu este cel cunoscut de ei. Iar asta a fost o greseala care era sa ma coste. A fost cit pe ce sa-l pierd pe prietenul meu Nicu, cum cred ca v-am mai spus.

Au trecut doar doua zile de la inmormintare, cind Andy s-a gindit sa ma caute pe la firma. S-a intimplat ca Nicu sa fie afara la o tigara si statea cu spatele sprijinit de stilpul portii. Cum Andy era prieten bun cu toti colegii mei, si-a permis sa-i traga una peste umar si sa-l roage sa ma cheme pina afara. Rezultatul a fost un dezastru absolut. Nicu a intrat pe usa fara s-o mai deschida. Efectiv a trecut prin usa de placaj subtire, ca in filmele cu buget redus. Era alb la fata si tremura, o pata intunecata de pe cracul sting al pantalonilor marturisea ca de sperietura se pisase pe el si se bilbiia in asemenea hal incit de-abia dupa citeva minute am inteles ce incearca sa-mi spuna.

- Te ca, te ca, ca-ca, ca te ca-ca te ca cauta. Mormormor, mort . Mor-mort. U. Mortuuu. Te ca-cau-cauta.

Atunci cind am reusit sa intelegem ne-am facut toti sloiuri de gheata. Ma uitam la ceilati si aveau toti o paloare cadaverica si ochi holbati. Cred ca asa aratam si eu, totusi am pornit spre usa. Dar nu am apucat sa ies afara, ca prin golul ramas dupa trecerea lui Nicu a aparut Andy. El nu avea nici cea mai mica idee despre cele intimplate cu Zoli, asa ca nu stia nici de ce a fugit Nicu fara sa-l salute. Zimbea si a scos un strigat vesel de „ce mai fac baietii smecheri?”. Credeti-ma ca baietii nu erau smecheri deloc. La vederea lui Andy pentru a doua oara, pe Nicu l-au lasat picioarele si a cazut gramada in mijlocul incaperii. Marius, in graba sa de a fugi in magazie, a incercat sa sara peste biroul meu, dar a calculat gresit inaltimea saltului si piciorul i s-a agatat de margine. Noroc ca nu scosesem inca laptopul din geanta, ca l-ar fi facut praf. Asa mi-a imprastiat doar actele si a rasturnat galeata de gunoi cind s-a rostogolit de pe masa. Vasilica, Petre si Bogdan au reusit sa ajunga la usa, dar, cum au incercat sa treaca toti trei deodata si locul era ingust, s-au trezit intepeniti. Urlau si se imbrinceau in timp ce eu ma tavaleam pe jos de ris. Adevarul e ca nu era deloc de ris, oricare dintre ei daca ar fi stat mai rau cu inima ar fi putut face un infarct de sperietura. Pina la urma am reusit sa-i lamuresc si le-a mai venit inima la loc. Au inteles ca a fost vorba doar de o neintelegere, dar multa vreme nu a mai intrat nici unul singur in magazia intunecata.

Mie mi-a pierit pofta de ris pentru multa vreme cind am trecut intr-o vizita pe la bunica lui Zoli. M-am dus sa-i duc acasa hainele ramase la noi si eram hotarit sa stau citeva ore pentru a ajuta batrinica sa-si uite nepotul ingropat. Am incercat s-o consolez, dar nu avea nevoie. A reusit sa se impace cu inevitabilul, dar mai plingea serile, cind Zoli ar fi trebuit sa ajunga acasa dupa o zi de munca. Mi s-a parut curios ca dupa nici o saptamina de la inmormintare reusea sa vorbeasca despre ce a fost fara sa plinga.

- Sinteti o femeie puternica, matusa! Ma bucur ca ati reusit sa va adunati dupa grozavia asta.

- Sa-ti spun drept, pentru mine nu a fost chiar asa o mare surpriza. De cind s-a mutat Zoli la mine mi-a fost frica sa nu faca intr-o zi una ca asta. A ajuns cu nervii la pamint din cauza certurilor si avea zile intregi cind refuza pina sa si vorbeasca. Inca din copilarie a avut probleme. Nu a fost un copil normal, nici nu incepuse inca scoala cind s-a plins ca are cosmaruri. Dupa ce ca era cum era, il mai teroriza si tatal sau .

- Ce cosmaruri? s-a trezit curiozitatea mea si, daca am intrebat, am primit raspuns.

- Teribile. Suficient de ingrozitoare cit sa-i fie frica sa doarma singur. Mi-a povestit o singura data ca visa un diavol, un mort si nu stiu ce inca. A fost demult si nu mai tin minte. Nu mai am mintea de altadata. Stiu numai ca pina a implinit paisprezece ani am mers seara de seara sa dorm cu el. Am facut tot ce mi-a stat in puteri sa-l ajut, dar se pare ca nu a fost de-ajuns. Daca as fi putut, i-as fi luat locul si-n sicriu, dar uite ca asa a fost sa fie, el asa tinar cum era sa se duca si eu, batrina si neputincioasa, sa ramin.

Batrinei i-au pornit lacrimile si ea le lasa sa curga. Pe obrazul plin de riduri lacrimile alergau urmind trasee sinuoase, apoi se desprindeau si se pierdeau in lume. As fi vrut sa-i pot spune ceva s-o consolez, dar in astfel de situatii cuvintele sint prea sarace. Asa ca am luat-o in brate si am lasat-o sa-si plinga amarul pe umerii mei. Cind lacrimile i-au secat si respiratia i-a revenit la normal, am sarutat mina batrina si am iesit din casa. Mergind catre poarta atentia mi-a fost atrasa de o carte pusa pe marginea exterioara a ultimului geam. Era ultimul volum din seria „Purgatoriul” a celebrului Kolomde Mayer, carte cumparata de Zoli cind am fost plecati la Cluj. Am luat-o din geam si am pornit spre usa pentru a o da bunicii lui Zoli. Dupa citiva pasi am deschis cartea si m-am oprit. Pe prima pagina era scris ceva. Am recunoscut forma labartata a literelor, dar era prea intuneric ca sa pot citi, asa ca m-am intors iar spre poarta. Acolo batea lumina de la stilpul aflat chiar in fata portii si am citit acel rind. Era scrisoarea de adio a lui Zoli. Am citit si recitit acel rind incercind sa inteleg.

„Daca si bunica a ajuns sa-mi ceara sa plec, ca-i satula de mine, atunci chiar nu merit sa traiesc. Imi pare rau!”

M-am intors fuga in casa pentru a o intreba pe batrina daca s-a certat cumva cu Zoli inainte ca acesta sa se sinucida. Ea a negat tot si mi-a adus aminte ca nici macar nu l-a vazut din dimineata acelei zile de vineri 13, asa ca nu avea cind sau cum sa se certe. Avea dreptate, asa ca mi-am cerut scuze si am plecat. Cartea am luat-o cu mine si am pornit catre casa punindu-mi intrebari si negasind raspunsuri. Oare cine l-a asteptat pe Zoli sub infatisarea bunicii lui atunci cind a ajuns acasa?

Atunci nu am gasit nici un raspuns, dar cosmarul meu dintotdeauna s-a intors in acea noapte si mi-a dat un raspuns. Am visat mortul cu fringhia legata inca de git si diavolul, dar atunci cind m-am trezit mi-am amintit si amanuntele care inainte lipsisera din visul meu. Mortul si-a impins la un moment dat palmele desfacute catre diavol si acesta a luat ceva din fiecare palma. In timp ce isi ducea miinile spre gura am reusit sa vad despre ce-i vorba. In mina dreapta il avea pe fostul meu locotenent, in mina stinga pe Zoli. I-a bagat pe amindoi in gura si i-a mestecat. Am auzit urletele lor si am auzit oasele fringindu-se sub dintii ca niste pumnale din alte vremuri. Apoi diavolul a intins mina si a scris un 1 mare si rosu in aerul din fata mea. M-am trezit tipind, m-am dus pina la baie si mi-am dat cu apa pe fata, apoi m-am intors in pat. Nu am reusit sa mai adorm, asa ca m-au prins primele raze ale soarelui privind catre tavan si intrebindu-ma daca nu cumva cosmarul meu incearca sa-mi transmita ceva. Numaratoarea inversa, pornita de la 3 ajunsese deja la 1 si o cumplita senzatie de frig, ce-mi urca prin maruntaie, a reusit sa ma convinga ca ajungind la zero voi fi deja intrun punct de unde nu mai exista intoarcere. Trebuia sa opresc numaratoarea, trebuia sa fac ceva, dar nu aveam habar ce, trebuia sa evit sa fac ceva, dar tot asa, nu aveam habar ce. Imi bateam inutil capul, orice pas facut de mine putea insemna atit descoperirea iesirii, cit si caderea. Eram in intuneric si nici o idee, nici un gind nu reuseau sa aprinda o luminita lamuritoare. M-am decis sa astept.

Au trecut anii peste mine. Unul, doi, trei, s-au facut cinci, apoi zece si eu continuam sa-mi visez noua versiune a cosmarului fara sa gasesc o explicatie plauzibila numerelor. Stiam ca, potrivit credintei stravechi, sufletele sinucigasilor apartin diavolului si asta explica de ce mi-am visat prietenul si fostul locotenent dati necuratului, dar nu explica rostul sau semnificatia cadavrului cu fringhia la git si nici a numerelor. O singura data m-am gindit sa apelez la un psihiatru, dar nu am facut-o. Mi-am dat seama la timp ca nu ar fi o rezolvare. Mai mult ca sigur ar fi incercat sa ma convinga ca, inconstient, ma identific cu acel cadavru, si ca gestul prin care acesta intinde diavolului cei doi sinucigasi reflecta faptul ca eu m-as autoinvinovati pentru moartea acestora. Ceea ce ar fi fost absolut gresit.

La inceput cautam disperat o explicatie, apoi, cu trecerea anilor, am ajuns sa-mi pun intrebari doar in diminetile de dupa o noua vizita a cosmarului. Incepusem deja sa fiu convins ca voi imbatrini si la un moment dat voi muri fara ca ceva legat de cosmarul meu sa se mai intimple. Dupa cum aveam sa aflu, facusem aceeasi greseala pe care o fac toti. Am ajuns sa cred ceea ce voiam sa se intimple si sa ignor trecatoarele ginduri care ma alarmau. Apoi s-a intimplat.

Eram insurat deja de citiva ani, sotia mea, Ancuta, la nici un an dupa casatorie mi-a dat mult asteptata veste. Era insarcinata. Asa a aparut in viata mea Rada, fetita noastra, care, prin simpla ei prezenta, m-a obligat sa-mi revizuiesc toate convingerile despre viata, iubire sau valoare. Din clipa in care s-a nascut si am luat-o in brate pentru intiia oara, am stiut ca mi-am gasit rostul. As fi facut si as face inca orice pentru ea. Pina atunci nu am stiut ca poate exista si o astfel de iubire, tot ce am simtit inainte pentru cineva era o vaga umbra in comparatie cu sentimentele care ma incercau privindu-mi copilul. Inainte iubirea mea semana cu o luminare: lumina si dadea caldura. Traind in bezna era maximumul cunoscut, dar dupa nasterea ei m-am trezit afara din pestera mea, am capatat o altfel de viziune a lumii si am cunoscut adevarata lumina din lume, cea data de soare. Cit am fost doar noi, Ancuta si eu, erau toate bune, suficiente si multumitoare. Dupa aparitia copilului am inteles ca e nevoie de mai mult, de mult mai mult din toate si am plecat din tara. Am ales sa sacrific cei mai frumosi ani ai copilului meu, sa nu ma bucur zilnic de ginguritul ei, sa nu fiu de fata cind face primii pasi, sa nu-i sterg eu lacrimile ivite in ochisori din cauza primelor julituri cind invata sa mearga, sa nu o vad cum creste si incepe sa inteleaga, dar sa-i pot asigura cele necesare unui trai linistit si fericit.

Mi-am gasit de lucru tocmai in celalalt capat al Europei, in Spania. Cel care m-a angajat, un italian pe nume Mario, avea afaceri peste tot, asa ca era mereu pe drumuri. O saptamina intr-o tara, citeva zile in alta, uneori ajungea acasa la familia lui, statea cit putea si alerga apoi iar sa rezolve problemele aparute cind intr-un loc, cind in altul. Sediul firmei din Spania era in Merida, un orasel superb, cu multa verdeata, oameni pasnici, muncitori, parcuri in care cineva plantase sute de portocali ale caror fructe nu le culegea nimeni, ci erau lasate sa cada si sa putrezeasca. La partea cu putrezitul exagerez, in sensul ca erau adunate de firmele responsabile cu curatenia cu mult inainte ca asta sa se intimple. Noi, eu si inca doi conationali, am fost cazati intr-o casuta aflata la vreo 4 - 5 kilometri de oras, unde un amic al patronului avea o vie. Dupa cum arata casa mi-am dat seama ca nu mai locuise nimeni acolo de cel putin douazeci de ani. Peretii erau scorojiti, in multe locuri tencuiala era cazuta si se vedeau caramizile, obiectele din casa erau acoperite de praf si prin geamuri nu trecea lumina de cita mizerie se depusese in timp. Chiar si sa ajungem de la drum pina la casa a necesitat oarece efort pentru ca buruienile impinzisera locul si se impletisera cu puietii de acat, anin si alun rasarite din crapaturile dintre dale. Fiind toti trei ilegal in Spania si muncind la negru, ne-a convenit de minune ca locul era atit de parasit, precum si faptul ca nu aveam vecini. Am aflat ulterior ca lumea stia de noi, dar cum ne-am vazut de treaba si nu am intrat in nici un fel de conflict cu nimeni, ci, din contra, am reusit sa ne facem citiva prieteni, au ajuns sa ne considere localnici. Pina si politistii stiau de noi, dar in lipsa vreunei sesizari sau reclamatii nu aveau obligatia de a ne lua la intrebari si nici nu au facut-o. La un moment dat, cind m-am dus pina in Merida pentru a cumpara cite ceva pentru casa, m-au luat de pe drum vazindu-ma incarcat cu bagaje si m-au dus acasa cu masina. Asa am aflat nu doar ca stiau cine sintem sau unde locuim, ci si ca in discutiile lor sintem numiti cei trei romani nebuni. Trei eram, romani la fel, dar nu stiam de ce nebuni pina nu mi-au povestit ca acea casa a fost parasita fiind considerata bintuita.

Unul dintre politisti sustinea chiar ca l-a cunoscut pe Miguel pe vremea cind traia. Acesta a avut ghinion in viata inca de la inceput. Femeia care l-a adus pe lume a murit in chinurile facerii si el a crescut fara sa cunoasca iubirea materna. Avea doar unsprezece ani cind tatal lui a avut un accident si a ramas in grija unei matusi care, betiva fiind, nu se ingrijea de nimic. Asa a ajuns Miguel sa lucreze ca necalificat in echipa lui Alejandro si sa-si cistige piinea inca de copil, lucru pentru care localnicii l-au respectat si i-au dat dreptate cind a ales sa locuiasca singur. Nu s-a grabit nimeni sa solicite interventia statului considerind ca-i merge mai bine asa decit la un orfelinat sau dat in adoptie cine stie cui. Locuia singur in mijlocul viei, cistiga suficient de bine cit sa nu-i lipseasca nimic si a dovedit in scurt timp ca este om gospodar. Gradina si curtea aratau ca decupate din revista si tinea o curatenie in casa de multe femei s-ar fi rusinat comparindu-se cu el. Viata insa nu e dreapta si, cind ghinionul isi propune sa se ataseze de cineva, atunci il urmeaza ca un ciine fidel.

Miguel ajunsese la anii cind putea fi considerat barbat. A avut citeva prietene, dar nici una nu a insemnat mare lucru pina la aparitia Clarei. Ea insa a devenit marea lui iubire. Un rol in toate astea s-ar putea sa fi avut si faptul ca era si ea orfana si ca dupa o saptamina a fost deja dispusa sa se mute la el. Le-a mers bine o vreme, cit a avut el de lucru, dar imediat ce a ramas fara serviciu au inceput problemele. Ea nu cistiga nici cit sa se intretina singura, iar Miguel degeaba facea zilnic turul orasului, nu reusea sa-si gaseasca de lucru si asta a dus la sfirsitul idilei. Nu ca s-ar fi certat ei vreodata ori ca ar fi pus ea ochii pe cineva mai instarit, ci doar din cauza ca s-a saturat sa-l vada pe el ingindurat si necajit din cauza lipsurilor. A profitat intr-o zi de absenta lui, si-a facut bagajutele si seara, cind Miguel a ajuns acasa, in locul ei a gasit doar un biletel. Nu vreo scrisoare de amor presarata cu juraminte si promisiuni, ci doar citeva cuvinte in care ea se explica. Ajunsese la concluzia ca este o povara in plus pe umerii lui Miguel, dar zicea ca intr-o zi se va intoarce. Daca ar fi facut-o intr-adevar sau nu nimeni nu stie, cert este ca el a tot asteptat-o. A si incercat sa-i dea de urma, dar degeaba, a disparut fara ca cineva sa stie incotro a apucat-o. La un moment dat Miguel si-a gasit iar de lucru, pleca dimineata inainte de rasaritul soarelui si se intorcea mereu pe intuneric. Muncea ca un apucat si punea banut peste banut in asteptarea ei. Curtea si gradina au fost lasate in paragina, ca nu mai avea timp de ele, in schimb casa stralucea de curatenie in asteptarea ei. Insa degeaba. Ani de zile s-a intors Miguel acasa seara sperind ca o va gasi pe ea asteptindu-l. Dupa un timp a renuntat la speranta si prefera sa faca orice numai sa ajunga cit mai tirziu acasa, nu voia sa vada casa goala, nu voia sa se simta singur, se saturase ca absenta ei sa fie un dureros junghi in inima. Plecind de la serviciu se oprea cu colegii la o bere si la inca una si inca una pina ajungea sa nu mai stie de el. Casuta cocheta a ajuns sa semene cu o cocina de porci, iar Miguel a facut pasul de la bere la votca, apoi la cel mai puturos rachiu. Era tot timpul buhait la fata de bautura, de la nesomn cearcanele i se accentuau tot mai mult si tot mai des se intimpla sa doarma undeva in santul de pe marginea drumului catre casa. Pina intr-o zi cind i-a zis un coleg ca a ajuns intr-un hal de ar pune-o pe fuga si pe Clara daca s-ar intoarce. Din ziua aia Miguel nu a mai pus picatura de bautura in gura, si-a facut ordine in casa si in curte, a aranjat iarasi gradina, iar banii pe care inainte i-ar fi cheltuit pe bautura a inceput sa-i dea pe carti. Toti credeau ca si-a revenit si a reusit sa-si invinga definitiv dependenta de alcool. Dar se inselau .

In ziua in care a implinit treizeci si trei de ani si-a cumparat de baut, s-a intors acasa si, stind singur la masa, privind drumul care ar fi trebuit s-o readuca pe Clara, s-a imbatat. S-a ridicat de la masa de-abia dupa lasarea intunericului, atunci cind luna s-a itit deasupra dealurilor indepartate si a permis ochilor sai sa distinga iarasi drumul. La fel de parasit ca intotdeauna. A luat fringhia din debara, a mers in spatele casei si s-a catarat in nuc. A legat un capat de o creanga, celalalt de propriul git si si-a dat drumul in gol. Chiar in clipa ultimului contact cu copacul si pe durata caderii sale, pina sa i se stringa latul in jurul gitului, un ultim gind-dorinta-speranta i-a trecut prin minte.

„Daca totusi Clara se va intoarce intr-o zi?”

A murit cu acest gind, in parte isi regreta fapta necugetata, graba cu care a pus in practica un gind trecator, si ar fi vrut sa schimbe ceva, sa-si mai acorde o sansa, sa mai astepte, sa mai spere. Dar laturile nu cunosc compromisuri, nu stiu de mila, de iertare si nici de dragoste, fac doar ce stiu ele mai bine, ofera bilete spre cealalta lume. Luna, cu misteriosul ei ochi cascat spre lume, a privit leganarea corpului, a urmarit ultimele spasme si a receptionat ultimul gind, cel care a traversat tristetea, singuratatea si linistea noptii cu intensitatea unui fulger. A fost doar o fractiune dintr-o clipa, suficient insa cit sa se imprime definitiv in memoria astrului noptii. Diavolul a luat ce i se cuvenea, sufletul celui damnat ii apartinea, dar ultimul gind al acestuia, ultimul de dinaintea mortii, acesta a ramas dincolo de puterile sale. Acea intensa dorinta de viata, acea ultima speranta, iubire si dor impletite intr-un urlet mut pentru inca o sansa au supravietuit. Luna le stie pe toate si cind ochiul ei se deschide pe de-a-ntregul catre lume, din memoria ei revine acea ultima clipa. In noptile cu luna plina, cind linistea este mai adinca, umbrele tremura mai tainic si intreaga lume pare poleita cu argint, pe creaga uscata a nucului, la capatul unei fringhii putrede, cu gitul in lat se leagana un corp. Sufletul este demult in mina diavolului, dar ultimul gind il anima, mortul isi intinde miinile scheletice, se prinde de fringhie, se trage in sus pentru a-si desprinde capul din lat si se intoarce in casa. Degeaba au trecut zeci de ani si lumea l-a uitat pe Miguel, degeaba a uitat lumea de Clara cea plecata pe drumuri indepartate, degeaba i-a fost corpul ingropat si a putrezit, in noptile cu luna plina el sta la geamul casei, privind drumul cu orbitele goale, si inca o asteapta pe Clara, care s-ar putea sa fie si ea moarta deja de zeci de ani.

Ei bine, asta mi-a povestit politistul despre casa in care locuiam noi de ceva vreme si nu s-a abtinut nici de la a-si intari spusele cu exemple de oameni care l-au vazut sau chiar intilnit pe Miguel intr-o astfel de noapte. Zicea ca ultima care l-a vazut a fost o femeie de afaceri care s-a intimplat sa faca o pana in apropiere si a pornit pe jos catre oras. Cind a ajuns linga casa l-a vazut pe Miguel stind in golul geamului deschis, acesta a vazut si el calatoarea si a coborit pe cararea napadita de buruieni catre drum, doar pentru a verifica daca nu cumva Clara s-a intors. Femeia nu si-a dat seama cu ce are de-a face decit atunci cind aparitia a trecut prin poarta inchisa, insa in acel moment, de sperietura, picioarele i-au prins radacini si a stat cu ochii holbati la un Miguel palid, aproape transparent, cit timp acesta a cercetat-o, s-a convins ca nu este cea asteptata si, cu umerii cazuti de dezamagire, si-a tirit pasii inapoi in casa.

Am auzit destule intimplari de acest gen, asa ca mi-am permis sa rid si chiar sa raspund politistilor ca macar astfel in noptile cu luna plina vom fi patru in casa si vom putea incinge o partida de bridge. Acestia si-au facut cruce, au concluzionat ca romanii astia sint intr-adevar nebuni, m-au lasat la poarta si s-au intors in oras. Iar eu am facut greseala de a le povesti colegilor mei cele auzite. Rezultatul a fost un dezastru absolut. Dupa nici doua saptamini, ne-am trezit intr-o noapte cu Vasile, unul dintre colegi, urlind. Nu stiam ce s-o fi intimplat, am sarit din pat, am aprins lumina si am trecut fuga in incaperea in care dormea el. Avea ochii cascati, tremura si se acoperise pina la git cu patura ca intr-o incercare de a se proteja de ceva. Cind l-am intrebat de ce urla a jurat ca l-a vazut pe Miguel, ca acesta a stat chiar linga patul sau si ca il descoperise pentru a verifica daca nu e Clara. Am incercat sa-l conving ca nu exista fantome si ca doar imaginatia sa i-a jucat o festa, dar nu am avut cu cine sa vorbesc. Celalalt coleg, Marius, era si el impresionat de scirtiiturile pe care le auzea uneori noaptea, asa ca si-au facut amindoi bagajele si in aceasi noapte, pe la patru, au pornit pe jos catre oras. A doua zi nu a venit nici la serviciu si catre seara m-au sunat din Madrid. Asa am ramas eu singur, sau mai exact cu Miguel, cum obisnuiam sa glumesc cind ma intrebau localnicii.

Mi-a pierit cheful de glume dupa exact o luna .

A fost o zi absolut obisnuita. Am plecat de acasa la sapte dimineata. La opt fara un sfert am ajuns la magazin, am cumparat trei sandvisuri si o sticla de cola, am dat maruntisul primit ca rest batrinei care cersea la intrare, mi-a multumit in romaneste cum facea in fiecare dimineata, am ajuns la serviciu exact la ora opt si am muncit pina la ora cinci ca in toate zilele. La sase am ajuns acasa, am mincat si m-am intins in pat pentru a asculta stirile. Ceva s-a intimplat cu televizorul, pentru ca nu mergea. Uneori aparea imaginea, alteori se auzea sunetul, dar degeaba am incercat sa fac reglajele necesare, nu reuseam sa prind emisiunea cum trebuie. Mi-am zis ca sigur s-a miscat antena, si m-am urcat in pod. Intr-adevar, un fir se desprinsese din legatura sa si se misca dupa cum sufla vintul. Am legat firul la loc si am auzit vocea prezentatorului prinzind viata. Pe cind pornisem catre trapa de acces in pod m-am impiedicat de o cutie de carton si am imprastiat teancurile de ziare si reviste vechi pe jos. Puteam sa le las asa, ca n-ar fi deranjat in veci pe nimeni, dar, fara sa ma gindesc macar la ce fac, am inceput sa le adun si sa le pun inapoi in cutie. Cind am dat peste o fotografie veche am scos un strigit involuntar de surprindere. Dintre cei trei barbati din imaginea ingalbenita de vreme eu il cunosteam foarte bine pe cel din mijloc, chiar prea bine. Era cel care, cu fringhia la git, imi bintuia visele inca din copilarie. Am avut nevoie de intreaga mea prezenta de spirit si de tot curajul de care eram capabil pentru a lua inca o data in mina poza aruncata departe. Dar am facut-o. Pe spate, un scris tremurat, labartat, al unei miini neobisnuite cu pixul, ma instiinta ca reprezinta o amintire de la o nunta veche si ca in compania lui Juan si Marco, cel pe care il vedeam in centru era Miguel. Vesnicul indragostit de Clara, sinucigasul, damnatul de Miguel. Afurisitul de Miguel care, in compania Stapinului sau, imi rascolea cu regularitate linistea si pacea sufleteasca, blestematul de Miguel care hranea in cosmarul meu diavolul cu bunul meu prieten de cindva si cu fostul meu locotenent.

Am vrut sa stiu mai mult, asa ca am continuat sa rascolesc. Am inghitit o gramada de praf, dar nu am mai gasit nimic interesant, doar poze cu necunoscuti, carti vechi, putrezite, citeva caiete innegrite de mucegai si un teanc mare de ziare si reviste vechi. Cu astea in brate am coborit din pod caci se intunecase deja suficient cit sa nu mai vad nimic si m-am pus la masuta de pe hol pentru a cerceta ziarele. Aveam eu o banuiala si ma uitam doar la anunturile care instiintau comunitatea din Merida despre nasteri, nunti si morti. Banuiala mi-a fost confirmata de un articol de prima pagina unde un reporter cu inclinatii romantice dedica un text lacrimogen memoriei lui Miguel. Acesta, dupa o viata grea, dezamagit in dragoste, si-a pus capat zilelor. A facut acest lucru chiar in noaptea in care eu, copil fiind, l-am visat pentru intiia oara.

Simteam in toti porii, stiam, eram absolut convins ca exista o legatura, o explicatie, o dezlegare a misterului. Un ceva caruia nu-i puteam spune pe nume, un ceva ce-mi ridica parul macuca si-mi strecura sloiuri de gheata pe sub haine, ca sa alunece in lungul sirei spinarii. Cautam cu mintea sa prind acel ceva, sa-l definesc cumva, sa-l cuprind logic si sa-i descifrez misterul.

Atunci a sunat telefonul. In concentrarea mea, pe fundalul sunetelor televizorului, tiriitul ascutit de linga mina mea era sa-mi provoace un infarct. Am sarit de pe scaun ca ars si am rasturnat masuta cu toate ziarele alea vechi. Intelegind apoi ca e doar telefonul care suna, si nu bat clopotele apocalipsului, m-am grabit sa dezgrop aparatul de sub mormanul de vechituri. La celalalt capat era soacra mea. Plingea si din cum ii suna vocea am stiut ca s-a intimplat ceva grav. Am sperat, sa ma ierte Dumnezeu, dar chiar m-am rugat in gind sa se fi intimplat ceva cu socrul, ori chiar cu parintii mei. A fost insa exact lucrul de care m-am temut. Probleme cu Rada. Soacra-mea plingea continuu asa ca i-a luat destul de mult pina a reusit sa-mi explice cum sta treaba.

Am ramas singur. Tot ce am avut mai scump pe lume, tot ce mi-a definit rostul si tot ce am iubit era definitiv pierdut. Rada a murit in spital, cu doctorii in jur. Cu toata stiinta si cu toata tehnologia avansata a medicinei nu i-au putut salva viata. La aflarea vesti, Ancuta nici nu a mers macar sa vada corpul neinsufletit al copilului nostru, a urcat pe terasa spitalului, la etajul paisprezece, si s-a aruncat de acolo. A cazut exact in fata brancardierilor care o transportau pe Rada la morga. Asa ca eram singur. Plecat la celalalt capat al lumii pentru ele, pentru a face sa le fie lor bine, nu puteam sa ajung nici macar la inmormintarea lor la timp.

Nici nu voiam.

Am inchis telefonul, m-am dus la debara si am cautat pe raftul de jos pina am gasit otrava pentru sobolani. Am golit continutul sticlei intr-un pahar, am turnat cola deasupra si am baut pina la ultima picatura lichidul in care majoritatea pastilelor cu gust acrisor inca nu se diluasera. Apoi m-am intins in pat, mi-am incrucisat miinile peste piept si am asteptat sa incepa chinurile mortii. Oricum ar fi fost, in comparatie cu ce era in sufletul meu, durerile corpului s-ar fi redus la blinde atingeri.

Am adormit. Si am visat. Cosmarul meu cel vechi se intorsese, dar nu ma mai speria. I-am ris in nas lui Miguel si am scos limba la diavol. Nu mai aveau ce sa-mi faca, raul cel mai mare care mi se putea intimpla deja se intimplase, asa ca nu-mi pasa nici cit negru sub unghie. Fara sa vreau am remarcat schimbarile. Diavolul statea mult mai in spate si se contopea aproape cu bezna, doar ochii rosii ca doua rubine gigantice luceau inca rautacios catre mine, apoi s-au stins si astea ca o candela care si-a consumat uleiul. A ramas Miguel, cu fata descarnata, cu umerii cazuti si . ii lipsea streangul de la git. Ne-am privit o vreme fata in fata, avea doar orbite goale in craniu, dar stiam ca ma vede cumva. Apoi mi-a vorbit.

- Tu ai fi fost ultima mea ofranda. Sinucigindu-ma, mi-am dat sufletul diavolului pe vecie si pedeapsa mea ar fi fost sa retraiesc la nesfirsit clipa mortii mele. Mi-a oferit insa un pact. Trei suflete pentru linistea mea. Portile raiului, mila Domnului le-am pierdut pe veci, dar puteam avea parte de o moarte definitiva, puteam sa nu mai fiu, trebuia doar sa-i dau trei suflete. Sufletul a trei necunoscuti, a trei oameni oarecare. Am acceptat, as fi platit orice pret doar sa nu mai simt nimic, doar sa ajung acolo unde am vrut cind m-am sinucis. Ti-ai dat seama, ultimul suflet ar fi fost al tau.

- M-am sinucis si eu, asa ca esti liber. Sa vina Stapinul tau si sa ma incalece, sa-mi propuna tirgul si sa-l pot scuipa in fata. Nu-mi pasa de ce va fi de acum incolo .

Soapta lui Miguel m-a redus la liniste.

- Nu, tu nu esti mort. Te-am absolvit. Batrina cersetoare careia zilnic ii dadeai maruntisul tau a fost Clara mea de cindva. A murit in noaptea asta, pe marginea drumului, si s-a intors la Domnul. Pe mine ma astepta moartea definitiva, dar nu am putut sa mai accept. Ai fost singurul caruia i-a pasat de amarita aia, care in tacere isi intindea palmele desfacute spre trecatori si pentru asta nu am putut. Am schimbat otrava din sticluta cu pastile de vitamina C si am fost convins ca pentru asta va trebui sa-mi retraiesc moartea pina la capatul timpului, dar nu am putut sa condamn la damnare singurul om care a ajutat-o pe Clara mea. Nu a fost insa asa. Gestul meu, decizia mea de a ma supune chinului vesnic pentru a nu te da pe tine diavolului, a atras atentia. Diavolul a trebuit sa ma elibereze pentru ca Domnul m-a chemat la el. Imi pare rau de prietenul tau si-mi pare rau si pentru dusmanul tau. Ii spun asa, desi stim amindoi ca nu ti-a fost dusman niciodata . Nu pot sa mai fac nimic pentru ei, dar putem spera ca vor gasi si ei puterea sa se sacrifice pe sine pentru a nu face rau altora.

Am ramas fara cuvinte in fata acestui joc complicat dintre diavol si Dumnezeu. As fi vrut sa intreb o mie si unul de lucruri, dar fata scaldata in lumina a lui Miguel si felul cum orbitele-i goale s-au intors catre inalturi fara sa ma mai bage in seama mi-au dat de inteles ca nu ma mai aude, ca vede ceva incomparabil mai interesant si mai fascinant decit marunta mea faptura si nesemnificativa mea viata. Totusi s-a mai intors pentru o ultima data catre mine si mi-a zis:

- Sa nu uiti ca speranta nu moare nici in iad. Atita timp cit mai exista o farima din om, traieste si speranta.

Cind m-am trezit soarele era sus pe cer si o lumina blinda patrundea pe gemuletul camerei mele. Undeva pasarelele se certau pe boabe si un ciripit vesel se raspindea in cele patru zari purtat parca de razele soarelui. M-am dat jos din pat increzator in ziua de miine, am sunat linistit acasa in Romania si am aflat ca intr-adevar Rada era bine, ca Ancuta nu patise nimic si ca soacra nu ma sunase niciodata. Mi-am facut bagajele si am revenit grabit acasa gindindu-ma ca oricind, oricui i se poate intimpla orice. Avem vieti atit de scurte, zile atit de putine, incit nu ne putem permite sa pierdem vremea cu cautari de avere daca asta ne costa absenta celor dragi din preajma.

Numerele scrise cu singe inchegat nu m-au mai vizitat nicicind.