Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate didacticaScoala trebuie adaptata la copii ... nu copiii la scoala





Biologie Botanica Chimie Didactica Fizica Geografie
Gradinita Literatura Matematica

Carti


Qdidactic » didactica & scoala » literatura » carti
Ioan dan - cavalerii ordinului basarab



Ioan dan - cavalerii ordinului basarab


IOAN DAN

CAVALERII ORDINULUI BASARAB

Sotiei mele – ARETIA

Capitolul 1


Cam la jumatatea drumului dintre Campina si Banesti, linia dealurilor subcarpatice se indoaie de mijloc pe neasteptate. Campia porneste chiar de la picioarele lor si se tot duce, rar valurita, pana la Dunare. Scapate de chingile aspre ale stancilor, apele Prahovei nu mai salta jucause in cantec de copila zglobie, ci se domolesc spre maturitate si schimba verighete de cununie cu sesul. Copilaria Prahovei moare acolo, langa arcul de cerc al inaltimilor, iar drumul ei, parca mai intelept, mai bland, se continua molcom odata cu demnitatea varstei.



Pe ultima curmatura a dealurilor era candva un castel frumos. Zidurile lui roscate, acoperite la vreme de vara cu iedera multa ca intr‑o imbratisare, faceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile ascutite asemenea turlelor de biserici, strajile vedeau in zilele senine pana dincolo de cocheta asezare a Targsorului.

Campia blajina, acoperita ici‑colo cu palcuri de padure, dar si cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste masura hambarelor. Caii, pe jumatate salbatici, haladuiau prin paduri pana aproape de Codrul Vlasiei, aflat hat departe, pe la Snagov. Nimeni nu le stia numarul, chiar daca unii erau insemnati cu fierul rosu. Turme de oi urcau catre munti in sunet placut de talangi, inconjurate de caini ciobanesti cat viteii. Pe marginile Prahovei, la deal, peste Campina si Telega, prunii, merii, gutuii, perii si nucii se intreceau in roade, fara sa tina seama de puterile crengilor, astfel ca oamenii faceau adesea proptele in jurul nechibzuitilor pomi. Prisacile, asezate in livezi, mirozna de fan sau de otava, florile de pe coaste ori din vai, bazaitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvantare a lui Dumnezeu.

Pe dealurile din stanga, ce se calatoreau fara intrerupere pana dincolo de Valea Calugareasca si chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, infoiate, lungi pana la pamant, se alintau desfranate in bataia vantului de toamna, aratandu‑si sanii verzui‑aurii.

Oamenii satelor de pe inaltimi sau din campie mai purtau si alte nume, dupa locul in care isi aveau asezarea. Binecuvantat intre ei era neamul Brezenilor, ciobani din tata in fiu, mari la trup, cu fetele rosii pline de sanatate. Banestii si Florestii, fii ai campiei, nu aratau cine stie ce voinici. Aveau obrajii inchisi la culoare, batuti de soarele mult. Acestora le mersese vestea despre agerimea in lupte. Pe dealuri, acolo unde hotarele dintre vii si paduri, dintre livezi si fanete erau greu de impartit cu dreptate, traiau Cepturenii. Oamenii umblati prin lume spuneau ca fetele Cepturenilor nu au egal in frumusete. Adesea zaboveau pe acolo tineri calatori, crai inraiti in dulce si crestineasca aplecare spre dragoste, barbati copti la minte si la trup, cu ganduri de pocainta pentru pacate vechi, unchesi rosi de tariile timpului, ca incaltarile purtate peste masura. Putini dintre ei paraseau zona aceea a dealurilor. Dupa o vreme, de obicei scurta, craii se cuminteau pe la case noi, pocaitii incasau scatoalce de cate ori calcau pe de laturi, iar unchesii nauci de atata frumusete isi lepadau varstele. Nuntile rar tineau mai putin de o saptamana. Butoaiele mari cu vin sau cu tuica se goleau prin harnicia galetilor. Nimeni nu umbla dupa masuri mici. Cantece vesele coborau pana la campie.

Stapan peste aceste locuri era comitele Staicu, un tanar scolit pe la universitatile de la Florenta, Genova si Venetia, fratele mai mic al mariei‑sale Mircea, domnul Tarii Romanesti. Castelanul implinise douazeci si sase de ani si parea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii sa‑si afle multe prilejuri de mandrie. Inalt ca si cei din neamul Brezenilor, se deosebea de acestia prin zveltetea trupului. Fata sa prelunga, cu linii aspre, ochii cenusii, scanteietori si parul carliontat ca o cununa, ii dadeau un aer placut. Margareta, sotia tanarului castelan, era fiica lui Petru Musat, domnul Moldovei. Pe langa frumusete si gratie, Margareta mostenise de la acesta parul blond, prins in coc greu, si fata alb‑roza ca petala marului inflorit proaspat. Nunta lor se petrecuse cu doi ani inainte, dar nu era o casatorie din dragoste, ci una la indemnul noului domn al Tarii Romanesti. Cei doi soti se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel si nimeni nu stia pe unde hoinareste. Zvonurile despre nefericita casatorie circulau in soapta, iar gurile rele dadeau stiri sigure ca tanarul se incurcase cu o muiere de prin alte parti. Cat despre Margareta, multi ar fi fost in stare sa jure ca are o dragoste tainuita.


Intr‑o seara din mai a anului 1388, un palc de calareti trecu in goana prin satul Ciulinita, strabatu campia de‑a latul si se afunda in Codrul Vlasiei. Conducatorul palcului cunostea bine locurile, fiindca isi purta oamenii fara sminteala pe carari intunecoase, unde lumina lunii rar izbutea sa patrunda. O jumatate de ceas mai tarziu, in fata calaretilor aparu un lac frumos, ale carui ape straluceau ca arama lustruita. De‑a lungul malului inalt, acoperit cu vegetatie bogata, un drum larg, bine intretinut, ducea catre vechile ziduri ale manastirii Snagovului. Mandra asezare bisericeasca avea pe vremea aceea doua parti separate intre ele. Una pe mal, inconjurata de ziduri puternice, la adapostul carora se aflau chiliile calugarilor, o capela din lemn de stejar, magazii, hambare, pivnite, cladirea in care locuia egumenul Lazar, sali de scrima si doua curti mari, indulcite cu puzderie de flori. A doua asezare, legata de prima doar prin barcile ascunse langa zidul ce cobora in apa limpede, adanca, era ceva mai departe, pe o insula din mijlocul imensului lac. Multi localnici si straini treceau cu barcile catre insula spre a‑si afla popas de meditatie sau rugaciuni. Bogatia odoarelor manastirii ar fi putut atrage lacomia unora. Dar pasnicii calugari, multi la numar, ii priveau pe credinciosi cu blandete, cu zambete ingaduitoare, chiar daca uneori mainile lor aspre umblau pe furis sub rasele lungi pana la pamant, ce ascundeau arme nu tocmai de lepadat.

Calaretul din fruntea palcului descaleca langa poarta ferecata la vreme de noapte. Undeva, prin imprejurimi, rasunau placute si linistite batai de toaca. Pentru un nestiutor, semnalele ar fi insemnat prilej de rugaciune. Putini stiau ca ceva pandari aflati in foisoare bine ascunse de ochiul trecatorului observau din vreme apropierea unor straini.

Pe muchia zidului se ivi un barbat cu rasa calugareasca si coif de ostean. In mainile lui grasute aparuse nu o cruce ori niste matanii, asa cum s‑ar fi cuvenit, ci un arc incordat gata sa sloboada sageata.

„Drace! socoti oaspetele. Aici in loc de sfanta binecuvantare poti sa te alegi cu o sageata care sa te schilodeasca sau chiar mai rau. Cuviosul de colo te trimite in lumea dreptilor cat bati din palme si nu stiu daca mai ai vreme sa te lepezi de greutatea pacatelor. Bataile de toaca au inceput de cum am intrat in Codrul Vlasiei. Apoi, ele s‑au repetat de‑a lungul drumului. De fiecare data, douazeci si doua de batai. Adica atatia cati suntem. Asta inseamna ca de peste o jumatate de ceas au aflat calugarii despre intrarea noastra in padure si ne cunosc numarul. Multe s‑au schimbat pe aici!”

— Ce doresti, fiule? intreba cel de pe zid cu asprime.

— Sa‑l vad pe sfintia‑sa, egumenul Lazar.

— La asemenea ceas? Saguiesti pesemne. Inteleptul Solomon astfel graieste in a sasea epistola catre burgunzi: „Ho, fratilor, ca doar nu dau turcii!”

— O fi, raspunse drumetul. Din pacate vremea nu ne ingaduie. Venim de departe.

— Hm! O sa ma aleg cu ceva mustrari. Pe cine sa anunt egumenului?

— Pe cavalerul Negrea. Sfintia‑ta nu esti parintele Sima?

— Asa se pare.

— Pai, ar trebui sa ma recunosti.

— Nu, fiule. La vreme de noapte nu‑l recunosc nici pe tata. Am vederea proasta, iar auzul ma ajuta slab. Cat despre memorie, sa nu mai vorbim. Asteapta sa trimit vorba! Insa pana atunci, adunati armele voastre gramada si departati‑va de ele! Ca tot inteleptul Solomon zice in a opta epistola catre tatari

Se opri o clipa sa scorneasca ceva frumos, fiindca n‑avea habar de invataturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujba, iar stiinta cititului ii lipsea cu totul, chiar daca egumenul facuse mari sfortari in aceasta privinta. Apoi se lumina cu un zambet si zise din varful buzelor tuguiate:

— Ca tot inteleptul Solomon spune clar in a paispea epistola catre tatari: „De veniti cumva cu ganduri rele, ati incurcat‑o cum va vad si ma vedeti”.

Trecu un sfert de ceas. Portile mari scartaira usor. Calaretii intrara intr‑o curte larga, strajuita de pomi. O seama de calugari cu spade grele in maini sau cu arcuri incordate ii inconjura grabnic. Lumina lunii, puternica, se lipea ca o mangaiere pe ziduri, pe boschete si prin cele mai tainice unghere. Aleea pietruita care ducea catre frumoasa locuinta a egumenului parea poleita cu un strat de aur. In aer staruia adanca tihna a unei nopti calme, usor asprite de raceala din apropierea apei. Calugarul Sima, un barbat scurt, plinut, ager in miscari, veni langa Negrea si grai cu blandete:

— Pace tie, fiule! A trecut un an de la ultima noastra intalnire. Atunci ai fost pe aici impreuna cu Sofronie, staretul de la Cozia. Daca nu te recunosteam, dormeai in padure pana la ziua. Vremurile sunt aspre, iar cine nu ia seama in jurul sau cade uneori in primejdie, vorba proorocului Pilat din Pont. Cine dintre voi doreste sa mearga la egumen?

— Noi patru.

Sima isi roti privirile catre cei aratati de mana lui Negrea. Primul era inalt, cu palaria trasa mult pe frunte, infasurat intr‑o pelerina ce‑i ascundea fata. Al doilea arata mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce, tineresc. Al treilea, imbracat in straie cam ponosite, nu prea mare la trup, moale in miscari, parea sa fie un slujitor de rand. Sprancenele lui groase, parul negru despartit in carare si un mic semn de taietura pe obraz retinura o clipa atentia lui Sima.

Ingandurat, conduse oaspetii pe alee, prin coridoarele slab luminate, spre odaia de primire unde Lazar, abia sculat din dulceata primului somn, astepta mirat de o astfel de vizita nocturna. Tanar, poate sub treizeci de ani, egumenul manastirii Snagovului se numara printre marii prelati ai Tarii Romanesti. In rang bisericesc il intreceau vreo cativa, dar puterea lui era insemnata. Mitropolitul Antim de la Arges tinea sfat cu el in toate problemele mai deosebite.

La aparitia celor patru oaspeti, egumenul, imbracat simplu, intr‑o rasa fara podoabe, le iesi inainte si ii pofti sa se aseze dupa voie. Doi calugari tineri, sfiosi, umblau iute de‑a lungul unei mese si asezau gustari. Cand totul fu ispravit dupa randuiala, egumenul le facu un semn si ei iesira cu plecaciuni adanci. Doar Sima ramase nehotarat in prag.

— Pofteste, sfintia‑ta! il indemna Lazar. Iar domniile‑voastre, cata catre oaspeti, sa nu va sfiiti a vorbi de fata cu el. Manastirea Snagovului nu are taine pentru Sima. Cine sunteti?

Cavalerul cel inalt isi lepada palaria si pelerina. Lazar tresari. Sima, om stapanit in alte imprejurari, scapa o exclamatie de adanca mirare.

— Fir‑as al nai

Dar incruntarea egumenului il facu sa se corecteze la timp.

— Fir‑as al sfintilor parinti! Maria‑sa Ivanco Ivanco regele Dobrogii si al Varnei, fiul marelui Dobrotici

— Nu, sfintia‑ta! il intrerupse musafirul cu asprime. Ivanco imi zic prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericita memorie Dobrota. Dupa mostenirea ramasa de la tatal meu sunt despot. Numai bizantinii si genovezii ma numesc rege in actele lor.

— E o mare cinste pentru noi, interveni Lazar. Iar surpriza a fost adanca, fiindca legaturile noastre s‑au pierdut odata cu trecerea anilor. Stau retras si stiu putine din cate se petrec dincolo de portile manastirii. Dar si turcii va numesc rege.

— Da, si ei, chiar acum cand vin peste noi. Dupa lupta de la Polènik, unde nu le‑am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii ma socot, intr‑o scrisoare catre genovezi, ca fost rege. Adica: „Ioan, qui Varnae cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat”. Acum ei vin sa‑si indeplineasca proorocirea facuta anul trecut, dar nu numai asta ii mana, ci si bogatiile Dobrogii.

Glasul despotului avea in el nuante de asprime ce se potriveau cu intreaga lui infatisare. Egumenul slujise la curtea lui Dobrota cu multi ani in urma. Atunci petrecuse ceasuri incantatoare alaturi de printul Ioan. Haladuisera amandoi prin padurile Dobrogii in goana dupa vanat sau in plimbari lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul viitorului despot stralucea de gingasa tinerete. Acum, barba lui scurta, tepoasa, cu varfurile intoarse, lipite de un obraz rece, uscat, batut de timp si de briza marii, fruntea mai boltita decat pe vremuri si doua cute adanci in colturile gurii ii dadeau alt aer.

„Putin i‑a ramas din vechea infatisare, gandi Lazar. Asprimea vietii, care a devenit atat de nesigura la marginea Balcanilor, i‑a alungat tineretea.”

Tacerea se prelungise peste cat se cuvenea. Egumenul ridica bratul si facu un semn de binecuvantare asupra inaltului oaspete. Ioan dori sa‑i raspunda printr‑un zambet cald, prietenos, dar numai buzele il ascultara.

— Poate ar fi bine sa va odihniti, maria‑ta, propuse Lazar, in a carui voce razbi o nuanta mai inalta, oarecum nefireasca.

Regele prinsese nuanta ca pe un strigat indepartat al vechii lor prietenii. Abia in clipa aceea ochii lui se tulburara usor, iar asprimea privirilor se sterse si lasa loc unui licar ce porni catre inima egumenului ca o solie. Atat fusese de ajuns intre ei pentru a‑si regasi, peste ani, vechile simtaminte.

— Suntem grabiti, isi reveni regele. Nu avem timp de odihna. Pe ea o recunosti?

Zicand acestea, intinse bratul spre cavalerul cel tanar, cu trupul firav si fata dulce ca de prunc.

— Nu, nu o cunosc, maria‑ta. Cu toate ca dupa frumosul par auriu Sa fie oare printesa Irina, sora voastra?

— Da, nu te‑ai inselat. Cand ai parasit cetatea Caliacra, Irina avea patru‑cinci ani. Acum are aproape saisprezece.

— E o mare cinste pentru noi, repeta egumenul.

— Ah, nu! il intrerupse oaspetele. N‑am venit in semn de prietenie, desi am fi dorit‑o. Acum trei saptamani am aflat ca sultanul Murad isi trimite ostile asupra Dobrogii. In fruntea lor se afla marele vizir Ali‑pasa, fiul lui Hairedim.

— Poate ca sunt zvonuri. Nu cred ca turcii se incumeta azi atat de sus. Numai dupa cucerirea Balcanilor ar putea sa o faca. Iar asta cere timp. Cine v‑a dat stirea?

— Nufarul Alb.

Egumenul isi retinu o tresarire.

— Il cunoasteti?

— Nu. Cred ca nimeni nu‑l cunoaste, zambi Ioan. Vestile lui cad parca din cer. In urma cu trei saptamani calatoream de la Varna spre Caliacra. Intr‑o padure intinsa pe dealuri si prin rape, o sageata a cazut inaintea calului meu. Prinsa de sageata era o scrisoare adresata noua. Prin ea ne vestea ca vom fi atacati de turci in cel mult o luna. Ca vor lovi intai Varna, apoi Dobrogea. Zadarnic au rascolit oamenii mei padurea in cautarea arcasului.

— Sa fie o gluma?

— Nufarul Alb nu glumeste. Anul trecut, cand turcii se indreptau spre sarbi si bosnieci, Nufarul ne‑a trimis stiri despre numarul calaretilor lui Murad. Prin el am aflat cata oaste au turcii la Nis, la Sofia si la Adrianopole. Cred ca are legaturi mari printre oamenii lui Murad. Numai astfel poate sa cunoasca atatea lucruri.

— Nufarul Alb, murmura egumenul. El i‑a anuntat pe Lazar al Serbiei si pe Tvartko al Bosniei ca vin turcii peste ei. Datorita Nufarului, sarbii si bosniecii au avut vreme sa se pregateasca si sa castige lupta de la Polènik.

— Vara trecuta, interveni cavalerul Negrea, o mica oaste de achingii s‑a incumetat pana in regiunea Oreahova‑Vrata cu scopuri de prada. Nufarul l‑a instiintat din timp pe tarul Stratimir de la Vidin si astfel peste o mie de robi crestini au scapat din mainile turcilor.

— Asa este, aproba Ioan al Dobrogii. Numele Nufarului Alb este cinstit in Balcani si chiar mai departe, la genovezi, la venetieni, la unguri si la poloni. Dar si la turci. Sultanul Murad a pus pret pe viata lui trei mii de ducati de aur. De doua ori a fost ucis Nufarul anul trecut. De doua ori s‑au platit cei trei mii de ducati, si totusi Nufarul Alb traieste. Cine stie ce nenorociti au cazut sub securea calaului de la Adrianopole. Totdeauna se gasesc ticalosi gata sa vanda pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu despre asta am venit sa discutam. Iscoadele mele au adeverit stirile date de Nufar. Treizeci si cinci de mii de achingii, adica numai calareti, urca prin trecatorile Muntilor Balcani. In drumul lor ard satele cu valvatai pana la cer. O seama de bulgari si‑au parasit vetrele lor cu ce‑au putut lua si fug spre cetatea Vidinului. Insa acolo e o foamete mare si aud ca bantuie ciuma. De teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Stratimir, ci orasul nostru Varna, apoi Dobrogea. Dupa cum se misca, in zece zile ne vom ciocni cu ei. In caz ca vom pierde, e bine sa ne luam unele masuri. Am adus cu noi zestrea Irinei care se ridica la optzeci de mii de ducati. De fapt, in afara de pamant, mori, cateva corabii si doua mine de cupru, aceasta e intreaga noastra avere.

— Poate ca era bine sa aduceti si tezaurul Dobrogii.

— Nu, sfintia‑ta! Tezaurul nu poate parasi pamantul tarii sale. Ar insemna sa nu credem in viitorul ei. E o datina veche pastrata de noi si de parintii parintilor nostri. Am avut grija sa‑l ingropam. Doar doi oameni cunosc locul nou al tezaurului: eu si vechiul nostru slujitor, cavalerul Toma.

Egumenul cata spre cel imbracat in haine ponosite, mirandu‑se de tinuta acestuia. Apoi isi aminti ca‑l vazuse adesea la curtea lui Dobrota si totdeauna lipsit de eleganta cuvenita slujbei sale.

— De va fi sa pier, continua Ioan, sora noastra va veni aici, pentru a nu cadea in robia turcilor. Zestrea ei ramane la voi. Cred ca nicaieri nu va fi in mai mare siguranta decat la Snagov. Noi ne vom intoarce, dar nu inainte de a‑i face o vizita comitelui Staicu, pe care il vom ruga sa‑i fie Irinei frate si parinte.

— Mi‑e teama ca faceti un drum in zadar, grai Lazar. Din cate stiu, comitele Staicu lipseste de la castel. El s‑a aplecat spre cele sfinte si cauta impacare cu Dumnezeu pe la schiturile din munti, iar uneori, chiar pe la Cozia. Adica ma insel. Doamna Margareta, sotia lui, va va primi cu placere. Printesa Irina ar putea sa ramana de pe acum la castel.

— Ah, nu! vorbi pentru prima oara in noaptea aceea sora lui Ioan. Locul meu e pe pamantul Dobrogii, alaturi de fratele nostru. Drumul acesta l‑am facut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult decat altor fete? Nu‑i firesc oare sa infruntam primejdia impreuna?

Din cauza maniei sau a emotiei o roseata puternica ii cuprinsese umerii obrajilor, iar ochii sai aruncau vapai ca diamantul slefuit cu migala.

„Frumoasa si mandra la fire”, gandi egumenul.

Ioan al Dobrogii nu lua in seama cuvintele ei si continua calm:

— Ne pare rau ca nu‑l intalnim pe comite. Purtam cu el o bogata corespondenta. Anul trecut ne‑a promis un ajutor de doua sute de calareti prahoveni in cazul unui atac turcesc.

— Dar Maria‑sa Mircea?

— O mie de calareti au plecat ieri de la Arges spre Caliacra.

— Deci v‑ati intalnit cu domnul Tarii Romanesti?

— Nu.

— Atunci, poate ca i‑ati trimis o solie.

— Solie i‑am trimis prin cavalerii Toma si Negrea. Dar cand au ajuns ei, cei o mie de calareti tocmai ieseau prin poarta de miazazi a cetatii Argesului.

— Curios, murmura egumenul. Inseamna ca cineva a tratat pentru voi, maria‑ta.

— Asa este. Domnul Tarii Romanesti a primit o scrisoare de la Nufarul Alb.

— Iar Nufarul?

— Da, zambi Ioan. Se pare ca Nufarul e prezent peste tot si‑i ajuta pe crestini in dauna turcilor.

Un ceas mai tarziu, cand zestrea Irinei fu asezata in tainite sigure, inaltul oaspete isi lua ramas bun de la vechiul sau prieten.

— Sa va paziti viata, maria‑ta! grai Lazar.

— Viata mea nu are insemnatate, ci numai libertatea Dobrogii, care trebuie sa fie vesnica.

— Ii puteti oare bate pe turci?

— Sper. Am zece mii de osteni. Alaturi de ei vor lupta cei o mie de calareti ai Tarii Romanesti si patru sute de lancieri genovezi. Insa turcii sunt puternici. La ei arta militara se invata in scoli, iar osteanul stie ce are de facut pe campul de lupta. Candva, stramosii nostri, romanii, au supus toate popoarele dimprejur. Puterea lor sedea in invatarea artei militare, in disciplina de fier si in faptul ca dupa razboi osteanul nu parasea armata, ci ramanea in continuare sub arme pentru a‑si desavarsi maiestria. Ei bine, un astfel de ostean calit greu poate fi invins pe campul de lupta. Asta fac turcii azi si sunt singurii care o inteleg. Ba, mai mult: ei isi completeaza ostile cu cei mai voinici fii de crestini. Dupa ce ii trec la religia lui Allah, ii formeaza de mici ca buni osteni. Popoarele Europei vor simti curand puterea turcilor. Poate ca mai tarziu turcii se vor imbuiba si vor slabi disciplina de fier sau invatatura in arta militara, fiindca orice lucru are un inceput si un sfarsit. Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi.

— Poate, incuviinta Lazar. Nu ma pricep la astfel de lucruri. Tarii bulgarilor Sisman si Stratimir va dau ajutoare?

— Stratimir a trimis doua mii de arcasi la Varna.

— Domnul cu voi, maria‑ta!

Douazeci si doi de calareti taiara Codrul Vlasiei catre nord. Cand lasara in urma asezarea Targsorului, zorile se inganau cu intunericul. Intai timide, apoi in cumpana, iar ceva mai tarziu triumfatoare si limpezi. Cerul sticlos, curat, usor aprins catre rasarit, prevestea o zi frumoasa. Departe, pe Prahova, la deal, muntii dormeau vatuiti in ceata.


La castelul comitelui Staicu se schimbau strajile. Din raul racoros, chiar dupa aparitia soarelui, se ridicau aburi care invaluiau malurile. Cei douazeci si doi de calareti trecura cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit peste apele Prahovei. Strajile din turnuri dadura semnal de trambita, astfel ca vreo treizeci‑patruzeci de arcasi iesira langa portile mari. Cunoscut la castel, Negrea descaleca primul, schimba cateva cuvinte cu un Brezean voinic, iar la un semnal al acestuia o seama de slujitori se grabira sa prinda caii oaspetilor. Dincolo de poarta se intindea un parc imens cu frumoase brazde de flori, cu boschete si copaci batrani. O alee larga, ingrijit pietruita, impodobita ici‑colo cu banci risipite la umbra sau in plin soare, ducea pana aproape de un peron acoperit cu bolta. Construita in forma de evantai, cu un corp central retras si doua aripi laterale usor aduse inainte, mandra cladire semana cu o pasare uriasa, gata sa‑si ia zborul. Terasele mari, bogat ornamentate, arcadele fara cusur, pozitia zecilor de ferestre care primeau in plin lumina soarelui, frumoasele scari interioare aratau priceperea si rafinamentul mesterilor locali.

Spre surprinderea inaltilor oaspeti, comitele Staicu dimpreuna cu doamna Margareta le iesira in intampinare, urmati de o mica suita. Un sfert de ceas mai tarziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma si Negrea sedeau in taina cu gazdele.

— Dupa spusele egumenului de la Snagov, nu credeam sa va intalnim, grai Ioan.

— Cu o zi inainte, asa s‑ar fi intamplat, zambi Staicu.

— Inseamna ca ne surade norocul. Unele amenintari grave ne fac sa venim aici cu cereri. Turcii se misca prin pasurile Balcanilor asupra noastra.

— Turcii? murmura comitele uimit. Daca nu mi‑ar spune‑o despotul Dobrogii, mi‑ar fi greu sa cred. Din cate stim, sultanul Murad are unele necazuri cu rascoalele din Asia Mica. Anatolia a fost cuprinsa de razmerita. Asa stand lucrurile, e de mirare. Cine v‑a dat asemenea stiri?

— Nufarul Alb.

Staicu facu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum inveselit:

— Sunt aproape doi ani de cand aud mereu despre Nufarul Alb. Orice fapta mareata intamplata in Balcani sau aiurea e pusa in seama lui. Nu vi se pare, maria‑ta, ca totul cam suna a legenda? Putem pune temei pe spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins caruia nimeni nu i‑a vazut fata? Eu cred ca Nufarul Alb exista numai in inchipuirea oamenilor. Poate ca uneori se gasesc voinici ce‑si iau acest nume, insa ei sfarsesc prost, fie sub securea calaului, fie intr‑o lupta oarecare. Ca am dreptate in aceasta privinta, nu mai incape indoiala. Amintiti‑va de cele doua executii petrecute acum un an la Adrianopole. De doua ori a fost ucis Nufarul alb. Iar daca azi apare un altul, asta vine tocmai in sprijinul celor spuse de noi.

— Poate sa fie asa, incuviinta Ioan al Dobrogii ingandurat, insa un lucru e sigur: iscoadele mele au intarit vestea data de Nufar.

— Atunci se schimba multe, grai Staicu, vadit ingrijorat.

— Intocmai. De va cadea Dobrogea, nici voua nu va va fi usor. Turcii nazuiesc mai mult sus de Dunare.

— Stiu, maria‑ta, riposta comitele cu raceala. Dar aceste vorbe se cuvine sa i le spuneti domnului Tarii Romanesti.

Oaspetele zambi, iar fata lui capata pentru o clipa un aer tineresc.

— I le‑am spus prin solii nostri. De la Arges am primit o mie de calareti.

— Strasnic! se lumina Staicu. De la noi vor veni doua sute. Sunt osteni aflati in slujba si leafa noastra, deci nu veti avea cheltuieli. Vor fi gata de drum in doua zile.

— M‑ar fi bucurat sa plec odata cu ei. Adica azi.

— Si pe noi, dar ne impiedica doua lucruri: intai, ostenii acestia, chiar daca lucreaza in slujba noastra, nu pot iesi dintre hotare fara incuviintarea domnului Tarii romanesti. Fiindca si noi si ei suntem slujitori ai tarii si ai mariei‑sale Mircea. Cativa calareti vor porni indata spre Arges pentru a capata invoirea fratelui nostru. La noapte vor fi indarat. A doua pricina de intarziere sta in faptul ca avem nevoie de un comandant al arcasilor. Cavalerul Bogdan, aflat in slujba noastra, lipseste de la castel. E plecat la Brasov si nu cred sa soseasca inainte de maine in zori.

— Credeam ca veti veni voi in fruntea arcasilor.

— Noi? se mira Staicu. Nu, maria‑ta. E multa vreme de cand am schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice.

La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Margareta se aprinsesera intr‑un fulger scurt de manie. Dar el se stinse la fel de iute si neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasa, il lamurira pe Ioan al Dobrogii, care nu remarca nici o nota de manie. Doar Staicu intelese unde bate ea si se prefacu a primi totul ca pe o adanca grija a sotiei sale.

— Maria‑ta, spuse Margareta, invaluindu‑si sotul intr‑o privire calda, ce ar fi convins pe oricine de dragostea frumoasa dintre ei. Stapanul si sotul nostru nu‑i facut pentru meseria armelor. In schimb, are alte haruri. Se spune ca ar fi unul dintre cei mai invatati oameni ai neamului. Stie sa graiasca in limba italienilor, in cea a sarbilor si bulgarilor, in turca, greaca si latineasca. Acum invata limba ungurilor. Numai marea sa modestie l‑a oprit sa va spuna ca scrie despre tot ce se petrece azi in lume. Oamenii au nevoie nu numai de luptatori, ci si de invatati. Apoi, starea sanatatii sale ne ingrijoreaza. In urma cu doi ani, cand s‑a facut nunta noastra, comitele, desi nu iubeste arta calariei, a incalecat pe un armasar prea focos, iar cazatura din sa i‑a facut mult rau.

Staicu incuviinta cele spuse de sotie printr‑un gest hazliu, chiar daca mania ii colora obrajii usor. Simtise in vorbele mestesugit alese intregul ei dispret.

— Maria‑ta! reusi el sa zambeasca. As crede ca doamna Margareta exagereaza putin, din marea ei grija pentru noi.

— Sunteti un sot fericit, murmura inaltul oaspete, convins de afirmatia sa.

Multumita ca lovise bine, fara ca cei prezenti sa banuiasca ceva, Margareta se apleca vesela in fata lui Ioan. Apoi, insotita de Irina, porni spre interiorul castelului. Strabatura coridoare largi, in care soarele abia de mai zambea cu blandete, printre draperiile grele, si intrara curand intr‑o camera micuta, cocheta, ce parea ca un prunc in imensa cladire. Ochiul ager al Irinei cuprinse intreaga odaie dintr‑o privire scurta, dar suficienta.

— Si noi avem bogatii, se entuziasmeaza ea, insa o camera numai in albastru inca nu am vazut. Covorul frumos, in tonuri vii, draperiile, zugraveala peretilor, asternutul si chiar imbracamintea voastra, totul in albastru. Zau, e uimitor de placut!

— Ne atrage aceasta culoare, zambi gazda. Cati ani aveti?

— Aproape saisprezece.

— Cu trei ani mai mica decat mine.

Se cercetara fara sfiala, bucuroase ca au inainte cateva ceasuri de taina, fara prezenta apasatoare a barbatilor.

— De va fi rau in Dobrogea, va vom primi aici, ca pe o sora dulce. De fapt, suntem neamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al sotului nostru si al mariei‑sale Mircea, v‑a fost nas.

— Asa este, aproba Irina.

Tanara gazda deschise fereastra. Surasul Prahovei patrunse in camera ca o melodie domoala, calma. La fel de inalte si la fel de blonde, se rezemara pe pervaz si privira cursul cumpanit, maiestuos, al raului.

— O, cat sunteti de fericita! spuse Irina.

— Fericita? tresari gazda.

— Fara tagada, doamna. Traiti intr‑un tinut in care linistea va inconjoara cu toata blandetea ei. Sunteti frumoasa si aveti un sot iubitor si chipes ca un arhanghel, iar grijile ca veti pierde aceasta liniste nu va impresoara.

Margareta isi ascunse tulburarea sub un hohot de ras. Un ras cristalin, curat ca al pruncului fara necazuri.




Capitolul 2


Cumatrul Cotae a fost unul dintre stralucitii conchistadori care au descalecat in Campia Barsei, pe la sfarsitul veacului al paisprezecelea. Descalecat e un fel de a spune, fiindca venise acolo nu pe un roib frumos, ci apostoleste. Dar, spre deosebire de ilustrii sai inaintasi in arta pedestra, sosise intr‑o goana strasnica, manat din spate de cativa calareti ce‑i catau urmele nu dintr‑o pornire de dragoste. Explicatia acelei cavalcade sta in faptul ca jupanul Cotae avea multa aplecare spre simtirea gingasa. Il impresiona profund un carait de gaina la miez de noapte sau dulcele viers inaripat al godacului trezit din somn. Inmarmurit de admiratie, zabovea adesea langa cine stie ce cotet strain si dirija concertul cu pricepere de fin cunoscator. Incantarea lui era atat de adanca, incat rar se multumea numai cu inaltatoarele reprezentatii lirice. De obicei lua si interpretii cu el, astfel ca ajungea uneori in situatii grele, din care iesea multumitor doar prin agerimea picioarelor sale neasemuit de lungi. Gospodarii pagubiti si autoritatile timpului nu intelegeau firea unui estet. Ba, mai mult: il hartuiau, pe cat le sta in putinta, iar Cotae, vesnic grabit, pribegea mereu prin tinuturi noi si chiar prin tari megiese. Asa stand lucrurile, n‑ar fi de mirare daca sprintenul calator s‑a numarat cumva printre cei care au pus bazele turismului international. Din vechile hrisoave rezulta ca era inalt, desirat, cu fata lunga de un cot, cu ochii neastamparati si vicleni, posesor al unor urechi falnice, dar nu suficient de lungi pentru o frumoasa asemanare cu un anumit trapas mult laudat in Biblie si in alte carti sfinte.

In prima sambata din mai a anului 1388, Cotae implini douazeci si opt de primaveri fara sa stie sau sa‑l preocupe astfel de eveniment ce trebuia cinstit dupa datina. Gandurile lui pareau cu totul altele. Nu era flamand. In fond, mancase chiar binisor cu vreo doua‑trei zile inainte. Iar chelalaiturile stomacului sau cam lacom il plictiseau peste masura si il lipseau de placerile unei dimineti pline de poezie.

Cu o asemenea stare sufleteasca parasi culcusul vremelnic de frunze de pe Dealul Tampei si porni sa coboare printre copaci catre zidurile cetatii Brasovului. Dupa cativa pasi, se opri brusc.

— Pe cele sapte vaci slabe! exclama el. Parca staruie in aer un miros de placinte osandite in unsoare multa, rumenite si fragede, tocmai bune sa‑l puna la caznele iadului pe un barbat cuprins de cusururile cumpatarii. Stomacul meu le‑a dibacit inaintea nasului, dovedindu‑se cu haruri mai alese. Daca nu‑l umflu azi cat un cimpoi inseamna ca sunt ultimul natarau din neamul Cotae. E drept ca n‑am „sunatori”, ca ma inham la o treaba grea

Nu‑si duse discursul pana la capat, fiindca dintre copaci aparu un barbat vrednic a fi privit cu tot interesul. Un ins marunt, adus de spate, cu umerii prea largi pentru statura sa, cu ochii albiciosi, spalaciti, si bratele groase cat niste coapse de asin. Zambetul omului poate ca era un semn de bunavointa sau doar o strambatura provenita de la ceva dureri de dinti. Maruntelul nu dadu cuvenita binete, asa cum se obisnuieste de veacuri, ci intreba din pura curiozitate:

— Cumetre, n‑ai cumva o coaja de paine?

La aceste cuvinte, Cotae ridica o spranceana si chibzui indelung. Dupa intrebare, era limpede ca omul se tragea dintr‑o vita instarita ca si a sa.

— N‑am, raspunse maret, cu obisnuitele ifose ale stirpei sale. Sa mor daca am! In neamul Cotae chestiile astea

— Cotae ai zis? il intrerupse maruntelul. Frumos nume! E drept ca Gogoasa suna mai dulce, fiindca asa ma cheama, dar asta nu‑i pricina de suparare.

Tacura si se pretuira din priviri fara sfiala. Straiele lor din panura groasa lucrata la piua, croite de mesteri care dorisera poate a depasi moda timpului, i‑ar fi dat de gandit chiar trecatorului cu ochiul mai putin ager. Pe Cotae aratau neingaduit de scurte, in vreme ce ale maruntelului se dovedeau cam prea pe corp si plesnite pe la incheieturi. Doar la cizme asemanarea dintre ei era fara sminteala. Talpile respingeau caputele cu sila vadita – sau invers. Fiecare dintre ele isi dorea pesemne libertate in miscari. Alta explicatie ar fi fost greu de gasit. Numai cateva sfori de canepa faceau legatura vremelnica intre partile impricinate. Totusi, catre varf, incaltarile isi dezvelisera cuiele de lemn ca niste dinti mari, iar cascaturile parca aduceau prilej de veselie.

— Cotae ai zis? relua discutia cumatrul Gogoasa. Stii ca s‑ar putea sa avem unele vechi legaturi de prietenie? Tata a pomenit candva despre un Cotae Chioru. Cred ca o fi un stramos de‑al tau.

— Si ce‑i cu asta? se incrunta lunganul, socotind ca maruntelul il cam ia peste picior.

— Nimic. Doar atat ca jupanul Cotae Chioru era bun prieten cu Gogoasa cel Flamand, cunoscut judecator la drumul mare.

— Zau?

— Sa dea boala‑n mine daca te mint! Asta fara sa mai pomenesc despre Cotae cel Bubos si Gogoasa Paduchiosu, care au murit in doi pari alaturati.

— O!

— Te miri degeaba, fiindca nu e totul.

— Nu e totul?

— Nu, cumetre. Cotae cel Pricajit l‑a privegheat pe strabunul nostru Gogoasa cel Flamand si a avut bunatatea sa‑i unga franghia cu grasime, fiindca nu se gasea sa

— Magnific! striga Cotae entuziasmat de‑a binelea.

— Chiar asa! aproba Gogoasa. N‑am inteles cuvantu’, ceea ce dovedeste ca esti un om umblat prin lume si cu mare stiinta.

— Ce‑i drept e drept, recunoscu lunganul placut impresionat. Nici eu nu‑i dibacesc rosturile, insa l‑am auzit la cavalerii subtiri cand dau ochii peste cap si se minuneaza, asa ca o avea talcu’ sau.

Coborara impreuna, fiecare cu gandurile lui. Gogoasa o cam luase „pe aratura” in privinta vechilor Cotae. Totdeauna facea asa cand dorea sa lege o prietenie. Nu auzise despre stramosii lunganului. Ba mai mult: nici nu‑i trecuse prin minte ca ar exista un nume atat de aiurit. Stia in schimb ca orice crestin se simte onorat daca ii lauzi neamurile.

Ziua abia incepuse si era cald. Primavara se pornise nerusinata si dulce, cu soare mult care parca striga printre copaci, cu iarba crescuta peste limita hotarata de buna randuiala. Pe culmile muntilor, ceata cu fustele‑n cap gonea inspaimantata de zimtii soarelui. Peste campie se ridica o spuzeala subtire ca in toiul verii.

Intre zidurile Brasovului si mica asezare a Darstelor, o mare de oameni se foia fara odihna, printre care si vite, printre tarabe si marfuri de‑a valma, cu larma si racnete mari, ca la un asediu. Era zi de targ.

Cei doi cumetri intrara acolo fara graba. Trecura pe langa tarabe cu piei de miel, cu lana, opinci, panura, hamuri, sape sau maciuci frumos ghintuite. Nu ramasera pironiti nici langa negustorii de maruntisuri ci, atrasi de mirosul placut, poposira langa placintarul ocazional, care abia prididea sa‑si multumeasca onorata clientela. Mai sprinten, Cotae se infipse ca un burghiu printre numerosii musterii, intinse mana cat o lopata alaturi de alte douazeci si striga aspru:

— Hei, jupane, da‑mi odata placinta aia si restu’!

Luat prin surprindere, dar nu destul de natarau, vanzatorul cam nesigur de afirmatia acestuia marai ca dulaul pe lant.

— Restu’? Care rest? Ia‑ti placinta si intinde‑o? Am mai vazut eu d‑astia ca tine.

Intelept, stiind ca ata nu tine cand o intinzi prea tare, Cotae nu starui. Iesi din multime folosind coatele ca niste pumnale ascutite, reveni langa ortacul sau, rupse jumatate din placinta, iar peste o clipa falcile lor puternice clampanira scurt, o singura data.

Neobisnuit sa cumpere fara bani, Gogoasa il privi cu admiratie pe Cotae, apoi scotoci prin buzunarele mari ale sumanului si scoase o punga prapadita de vreme, soioasa, gata a‑si da duhul la prima intrebuintare. Cu ea in palma, calca maret catre taraba unuia cu paine proaspata.

— Cumetre! ii zise vanzatorului. Imi dai o paine pentru punga asta frumoasa?

— Nu.

Dar Gogoasa, originar de prin partile Ampoiului, unde se zicea ca oamenii sunt renumiti in sfanta lor incapatanare, starui, ca si cand i‑ar fi facut un mare hatar.

— Ai zis nu? Saguiesti, pesemne, sau iti lipseste harul cugetului adanc. Asta e din piele de sobol. Sobolu’ totdeauna aduce noroc. Nu‑i place sa stea goala. Cum o pui la brau, te pricopsesti din senin.

— Te cred, zise ironic vanzatorul. D‑aia o vinzi, sa‑i fericesti si pe altii. Pastreaza‑ti punga, ba neica! E pacat sa dai asa noroc, mai ales ca dupa infatisare ai mare nevoie de el. Hai, ia o bucata de paine si zi sa fie pomana!

Ceva mai incolo, o precupeata mustacioasa, cu sanii bogati ca niste lubenite, cam prea parguita pentru privirile ei focoase, il indemna pe Cotae.

— Ia un curcan gata ciupelit, slabanogule!

— L‑as lua bucuros dimpreuna cu stapana, rase lunganul.

— Pai ce sa fac eu cu tine, mai asta? De munca nu esti bun. Arati ca gaina prinsa intre lemne si uitata acolo o luna.

— Fiindca ma trag din vita subtire, mustaci Cotae.

— Se vede dupa toale, hohoti precupeata. Si dupa fata. Ar fi acolo un semn care ma pune pe ganduri. Cand ai mancat ultima oara?

— Ei, sa nu o luam chiar asa! De mancat mananc aproape zilnic. De saturat ma satur mai rar.

— Vezi ca am dreptate? Dintr‑o ochire te‑am cumparat. Pe mine nu ma pacaleste nimeni. Cum pun ochii pe unul, stiu cate parale ii face pielea. Nu esti de pe aici?

— Nu. D‑aia te‑as ruga sa‑mi spui: cum ii zice muntelui din spatele matale? As vrea sa merg in partea aia.

Indatoritoare, precupeata se intoarse unduindu‑si soldurile mari ca doua ugere alaturate, dar cand vru sa‑i dea explicatiile de cuviinta, casca gura a strasnica mirare.

— Sfanta Fecioara! exclama ingrijorata. Parca a intrat in pamant. Curcanii sunt toti. Gaini aveam opt. Acum sunt doar sapte hei, oameni buni pungasu’ pramatia!

Toate ar fi mers bine daca cei doi nu s‑ar fi oprit la fantana din marginea targului. O femeie si cativa barbati venira indata dupa ei, dornici de apa proaspata.

— Parca l‑am mai vazut pe lunganu’ de colo, ii sopti femeia unuia de alaturi. Ei, dracie! Sa ma bata sfantu’ de n‑o fi ala care i‑a luat gaina matusii Anica! O tine sub aripa sumanului.

Omul, cam molesit de caldura, cu gandurile aiurea la cumparaturile facute, intreba distrat:

— Pe tusa Anica?

Apoi intelese, iar cateva clipe mai tarziu, Cotae sedea cuminte cu fruntea in tarana, sub genunchiul barbatilor. Atrasi de larma, ceva osteni din garzile Brasovului sosira in goana. In astfel de prilejuri, destul de dese prin targuri si iarmaroace, judecata era simpla si se facea pe loc.

— Treizeci de lovituri de bici pe spinarea goala! porunci conducatorul ostenilor. Sa vada oamenii ca pastram buna randuiala. Iar de va iesi cu bine de sub asprimea pedepsei, il ducem la inchisoarea cetatii.

Cotae isi lepada sumanul si camasa, le paturi frumos, il privi lung pe Gogoasa, apoi se intinse pe iarba marunta, strivita de incaltarile trecatorilor. Insa – mirare! La prima lovitura de bici, care lasa dunga rosie, adanca, osanditul in loc sa urle de durere, incepu sa stihuiasca.


Urca un crai semet catre Posada,

Cu mii de cavaleri alaturi,

Dar cati iesira dintre stanci,

Calari sau pe branci?


La cea de‑a sasea lovitura, cand primii stropi de sange aparura ici colo, Gogoasa sari ca ars.

— Luminate garzi ale Brasovului! striga. Eu am luat gaina, nu el.

Ostenii rasera ca la o gluma reusita. Cotae ridica fruntea mirat, cata spre grasun cu un licar de veselie, dupa care grai aspru:

— Dati‑i inainte! Omu’ asta vorbeste in dodii.

Se gasi insa cineva in multime cu totul de alta parere.

— Era cu lunganul. Zau! Sa ma trasneasca daca nu era cu el!

Zadarnic interveni precupeata miloasa. Mustaciosul comandant al garzilor nu sezu la tocmeala, ci hotari scurt:

— Astuia, cincisprezece lovituri!

Cum Gogoasa nu se grabea sa‑si lepede sumanul si camasa, ostenii prinsera sa‑l dezbrace cu sarg.

— Asa, asa, fratilor! bombani grasunul, inciudat de rezultatul marturisirii facute. Ajutati‑ma sa nu duc singur nerozia pana la capat. Cunosc unul mai natarau ca mine, dar ala n‑are nici o vina, fiindca asa s‑a nascut. Eu sunt destept foc. Daca m‑ar vedea ampoienii cat sunt de destept, s‑ar ingalbeni de mandrie si m‑ar pocni in moalele capului a binecuvantare.

Targovetii nu‑l luara in seama pe Gogoasa. Facusera cerc mare in jurul lunganului, minunandu‑se de darzenia sa. O buna parte dintre ei stiau ca putini raman teferi dincolo de douazeci de bice. Oare va rezista el pana la capat? Adesea, biciuitii cu inima slaba piereau cam dupa a douazecea lovitura. Putini dintre ei indurau osanda fara strigate de durere. Astfel de barbati erau priviti intotdeauna cu simpatie, indiferent de invinuirea ce li se aducea. Oamenii stiau sa pretuiasca darzenia. Dar unul pus pe stihuiri sub asemenea urgie nu se mai vazuse prin acele parti.

Alaturi de privitori zabovi un calaret cu fata nici de tanc gata sa strige: „mama!”, nici de barbat in puterea firii, chiar daca statura lui aducea a zdrahon bine legat. Sa fi avut, poate, cel mult douazeci de ani. Chipul sau prelung, sprancenele frumos arcuite ca la femei, nasul usor coroiat, umerii obrajilor colturosi, parul blond cum e colilia batuta de soarele mult si ochii cand albastri, cand verzui, formau laolalta un tot plin de farmec. Straiele de pe el, din postav fin de Colonia sau de Ypres, cunoscusera candva o stare mai buna. Cizmele scurte, cam roase, ca si palaria decolorata, nu‑i aduceau o nota de eleganta. Pana si armele lui, adica arcul, tolba cu sageti, cutitul de la brau si spada, aratau folosinta indelungata.

Auzind stihuirile lui Cotae, cavalerul isi indemna calul, sparse cercul privitorilor si striga:

— Opriti! Cine‑i conducatorul garzilor?

— Eu, se incumeta mustaciosul. Ce doresti?

— Vreau sa‑l rascumpar pe cel osandit. Legile pamantului imi dau acest drept.

— Adevarat! recunoscu omul. Banii aduc mai mult folos cetatii decat loviturile de bici. Pe care dintre cei doi doriti sa‑l rascumparati?

— Pe cel cu stihuirile.

— Aha, lunganul! Cat oferiti?

— Doi ducati.

— De aur sau de argint?

— De aur.

— In cazul acesta, omul e al vostru.

Cotae se ridica pentru a doua oara si‑l cerceta atent pe tanar, iar cuvintele sale starnira uimire.

— Am ajuns oare atat de rau incat sa intru rob? Sa fiu robul unui tanc? Dati‑i inainte, domnilor!

Departe de a pune la inima cele auzite, calaretul i se adresa fara urma de repros:

— N‑am spus ca te vreau rob. Mi‑a placut cum stihuiesti. Asta e. Platesc si esti liber.

— Asa mai merge, aproba osanditul. Cat despre aur, sa‑ti iei nadejdea ca ti‑l intorc, fiindca n‑am de unde sa‑l iau.

Dupa acele cuvinte, in care nu aparuse nici un semn de multumire sau de recunostinta, porni sa se ridice, dar ziua nu parea prea norocoasa pentru el. Alaturi de tanar se ivi un al doilea calaret, gros la trup ca trunchiul copacului batran, roscat la chip, cu barba scurta, tepoasa. Aerul sau mandru, calul de rasa buna, armele scumpe si imbracamintea frumos croita ii dadeau o infatisare falnica.

— Domnule! i se adresa mustaciosului. Tanarul acesta a oferit doi ducati de aur pentru libertatea voinicului de colo?

— Intocmai, raspunse osteanul mirat.

— Mda! Eu adaug inca trei pe deasupra daca veti continua loviturile.

Fu un moment de stupoare generala. Targovetii porniti la inceput impotriva lui Cotae erau acum de partea lui, datorita barbatiei cu care suportase primele sase lovituri. Roscovanul observa nemultumirea de pe fetele celor din jur si isi retinu un zambet.

— Mi‑au placut stihuirile ca si tanarului milostiv, continua el. Dar omul ma atrage mai mult. Pana azi n‑am vazut un osandit care stihuieste sub asprimea loviturilor de bici. De o va tine tot asa pana la capat, inseamna ca e dat naibii, iar eu ma oblig sa‑i daruiesc cinci ducati peste ce vi se cuvine voua.

— Fir‑ar sa fie! rase mustaciosul. Nici ca se poate mai bine. Chiar ma intrebam cat il vor tine curelele pe trasnitul de colo. Fiindca, la drept vorbind, pana acum se pare ca si‑a castigat ceva admiratie prin multime. Iar asta e mare lucru, daca ne gandim ca gainarii sunt priviti si tratati dupa cum merita.

— Asa este. Totusi pedeapsa mi se pare prea aspra.

— Numai la prima vedere, domnule. Daca apuca sa infulece gaina, se alegea doar cu cincisprezece bice. Restul pana la treizeci sunt pentru prostie.

— Hm! zambi roscovanul. Dupa mutra lui ipocrita, n‑as zice ca face casa buna cu prostia. Cred ca a avut ghinion.

— Poate, domnule, insa prin partile astea si ghinionul se pedepseste la fel. Al doilea osandit nu va intereseaza?

— Ba ma intereseaza chiar mai mult decat lunganul.

— Ah, ah, nu va inteleg. Stihuitorul macar e darz. Grasunul s‑a bagat in bucluc asa, din senin. D‑aia cred ca e prost facut gramada. Faptul ca incaseaza cincisprezece bice ii ajuta celuilalt ca ciomagul in mana mortului.

— Nu sunt de aceeasi parere. Ajutorul are insemnatate mai mica. Gestul de prietenie precumpaneste.

— Da, nu ma gandisem la asta, murmura osteanul. Deci intelegerea noastra ramane in picioare?

— Absolut.

— Prea bine, cavalere! Hei, baieti, dati‑i inainte.

— O clipa, domnilor! interveni tanarul blond. Mi se pare ca am incheiat un targ.

— Fara tagada, il intrerupse osteanul. Asa ar fi fost de nu s‑ar fi licitat peste voi. Poate mai dati ceva?

— Nu, cei doi ducati reprezinta cam tot ce am.

— Pacat! rase osteanul. Ne pierdem vremea. Hei, baieti!

— Stai, omule, nu te pripi! grai tanarul fara urma de manie in glas. Banii n‑au avut chiar totdeauna ultimul cuvant. Ar mai fi o cale. Daca domnul acesta binevoieste sa incruciseze spada cu mine, m‑as simti onorat.

In ochii cavalerului roscovan aparu o sclipire sagalnica.

— Poate ti s‑a urat cu viata, observa osteanul mirat de cele auzite. Nu esti de pe aici, tinere?

— Nu.

— D‑aia te‑ai pripit sa‑l provoci pe cavalerul acesta. Mai e inca timp sa bati in retragere. Ai vazut ca poarta un semn pe maneca?

— Am vazut.

— Si stii ce inseamna?

— Habar n‑am.

— Te cred, fiindca altfel nu te‑ai fi incumetat la asemenea propunere. O frunza de stejar frumos lucrata cu fir verde si galben inseamna ca purtatorul ei este cavaler al Ordinului Basarab. Ordinul a fost infiintat acum doi ani de catre maria‑sa Mircea, domnul Tarii Romanesti. El poate fi acordat numai unor luptatori cu mare faima. Purtatorii frunzei de stejar sunt putini. Socot ca ii numeri pe degete.

— Ei, la naiba! zambi roscovanul. Tanarul acesta mi‑a facut o propunere care ma cinsteste. A ma impotrivi inseamna sa‑i aduc un afront. Primesc provocarea, iar cine va castiga capata drepturi asupra osanditilor.

Hotarat lucru, ziua promitea sa fie plina de surprize. Multi targoveti isi lasara treburile balta, dornici sa asiste la o intrecere cavalereasca despre ale carei urmari se cuvenea sa discute mai tarziu, in fata unor ulcele cu vin. Cercul privitorilor capata o arie mult peste ce era nevoie. Oamenii stiau ca in astfel de dispute e bine sa nu stai prea aproape, fiindca in focul asalturilor multe lovituri de spada cad pe de laturi.

Cei doi cavaleri descalecara. Insotitorii roscovanului, vreo zece la numar, isi gasira loc in primele randuri si il privira pe tanarul blond cu adanca mirare. Curajul sau, nebunia hotararii de a se bate cu un purtator al Ordinului Basarab meritau admiratie, insa numai atat. Statura lui impunatoare nu putea dovedi nimic in privinta maiestriei, fiindca fata copilareasca ii arata varsta frageda. Or, la asemenea varsta arta scrimei greu ajunge cunoscuta in toate tainele ei. Blondul veni la mijlocul cercului gata de lupta. O seama de targoveti pornira sa faca pariuri, dar putini mizau pe mana lui.

— Numele meu e Bogdan, grai roscovanul.

— De prin partile Moldovei?

— Numai dupa tata. Mama e din judetul Jales.

— Sunteti oare vestitul Bogdan, cel care a castigat turnirul de la Cracovia?

— Vestit nu stiu, domnule, raspunse roscovanul cu modestie. Intrecerea de anul trecut a fost mai slaba decat altele. Putini lancieri cu renume au venit la Cracovia. Asa stand lucrurile, meritul meu nu ar fi prea mare. Erati acolo?

— Nu, despre stralucitele voastre ispravi am aflat prin alte parti.

— In cazul acesta, faptul ca mi‑ati retinut numele e o mare cinste pentru mine.

— L‑au retinut multi, cavalere. Vorbele bune, ca si cele rele, ajung adesea pana departe.

— Asa este! Cum va numiti?

— Arad.

— Frumos, dar acesta nu pare sa fie un nume!

— Ii gasiti vreun cusur? se incrunta blondul.

— O, nu ma gandeam la calitatea lui! rase Bogdan. Cum as indrazni una ca asta? Aradul mi se pare ca e un sat sau o cetate la marginea campiei Zarandului. Va multumesc, domnule, ca mi‑ati dat prilejul sa va cunosc. Purtati cumva o camasa de zale?

— Nu.

— Atunci se cuvine sa o scot pe a mea, altfel ati fi dezavantajat. De cate ori plec la drum folosesc aceasta aparatoare sigura.

Targovetii catara cu simpatie spre Bogdan. Dupa felul in care isi cinstea adversarul, se vedea limpede ca are un suflet ales, plin de noblete. Un altul ar fi pastrat camasa fara sa‑si faca probleme de constiinta.

Ajutat de unul dintre oamenii sai, roscovanul incepu sa se dezbrace. Bicepsii lui mari, croiti parca din radacini noduroase, iesira la iveala si smulsera exclamatii admirative printre spectatorii ocazionali.

— Aveti o spada buna, observa Arad. Prin lucratura manerului ii recunosc pe mesterii care au faurit‑o. Mi se pare ca vad pe ea micuta gravura a fratilor Livori din Venetia.

— Ati ghicit, domnule, facu roscovanul placut surprins. Ochiul vostru e ager, iar priceperea mai presus de frageda varsta.

— Nu‑i mare lucru. Am trecut de cateva ori prin atelierele fratilor Livori.

— Da? Ati fost la Venetia?

— Numai in trecere, dar mi‑am petrecut doi ani la universitatea din Bologna.

— Ce vorbiti! se entuziasma Bogdan. L‑ati cunoscut cumva pe batranul maestru Fabricius?

— Mi‑a fost dascal.

— Drace! Lumea nu‑i prea mare. Si mie mi‑a fost dascal. Totusi nu v‑am intalnit acolo. Cati ani aveti?

— Aproape douazeci.

— Ia te uita! Chiar daca sunteti voinic, dupa fata va dadeam mai putin. Scutierul meu imi spune adesea: „Cei cu chip de prunc au si inima la fel”. Cata dreptate e in vorbele lui, cine stie? Veniti cumva de la Bologna?

— Nu, nu de acolo. Din alta parte.

„Hm! gandi roscovanul. Ca nu se lasa tras de limba nu‑i un cusur, ci o calitate. Ca isi ascunde numele adevarat– nu e nici primul, nici ultimul. Ca nu si‑a retras provocarea cand a aflat cate ceva despre mine dovedeste un suflet de viteaz. Imi place tanarul acesta.”

Apoi continua:

— Eu am implinit douazeci si sapte de ani. Adica sunt din alta generatie de invatacei. Asa se face ca nu ne‑am intalnit la Bologna. Ah, la naiba! Mi se pare ca armele noastre ne asteapta. De nu voi fi atins prea adanc, sper sa mai stam de vorba.

Blondul fu adanc impresionat de aceasta modestie. Chiar si targovetii gustara cum se cuvine ultimele cuvinte rostite de el.

Spadele salutara frumos, cu sclipiri in bataia soarelui. Mai inalt si suplu, Arad arata fragil langa voinicul sau adversar. Totusi, de la primele schimburi de lovituri targovetii si ostenii intelesera ca va fi o lupta cum rar s‑a vazut. Arad lucra metodic, fara pripeala, cu un inceput de zambet in colturile buzelor, parca incantat de disputa. Bogdan impletea maiestria cu forta. Lupta curat, in linie, poate cu o usoara preferinta pentru laterale sau pentru loviturile de sus in jos, carora le imprima o tarie neobisnuita. Cand cobora in contra, spada lui ar fi putut reteza un trunchi de copac tanar.

Cei doi cavaleri se oprira o clipa, iar targovetii intuira ca sosise momentul hotarator. Va birui oare forta lui Bogdan sau finetea tanarului? Spadele pornira lateral cam la inaltimea soldurilor. Apoi urcara treptat catre piept, iar suierul subtire, prevestitor de mari primejdii, pierea in zanganitul aspru al otelului. De doua ori lovi roscovanul piezis. De doua ori sari Arad intr‑o parte, uimindu‑i pe targoveti cu sprinteneala sa. Daca una din aceste lovituri si‑ar fi atins tinta, blondul si‑ar fi putut lua ramas bun de la privitorii ocazionali. Fata de primele asalturi, acum lamele parca se imbratisau sau curgeau una pe langa alta cu precizie de milimetru. Stiindu‑si puterea, roscovanul prinse un moment in care armele venira incrucisate maner langa maner si incerca sa‑si impinga adversarul, dar, mirare, nu reusi sa‑l clinteasca.

— Ei, dracie! spuse uimit. Nu credeam ca esti atat de puternic. Parca ai prins radacini in locul acesta. Cat despre

Nu‑si ispravise fraza, fiindca se auzi un racnet manios, urmat de hohotele targovetilor. Atrasi de frumusetea luptei, ostenii ii uitasera pe Cotae si Gogoasa. Sub privirile ingaduitoare ale catorva oameni, cei doi profitasera din plin. Zadarnic alergasera garzile in dreapta si in stanga. Fostii osanditi parca intrasera in pamant.

— Domnule, rase Bogdan, mi se pare ca ne batem pentru pielea ursului din padure.

— Asa cred si eu, zambi Arad si isi sprijini spada cu varful in iarba. De fapt, poate ca e mai bine asa. Numai lipsa unui slujitor bun m‑a indreptat la o lupta cu domnia‑voastra. E drept ca cei doi au mainile cam lungi.

— Ei, domnul meu, il intrerupse Bogdan, cu o unda sagalnica in glas, nu cred ca asta e chiar cel mai mare pacat al oamenilor. Apoi, pramatiile acelea aveau si unele calitati. Altfel nu mi‑as fi oprit privirile asupra lor. Dar, de vreme ce au luat‑o la sanatoasa, nu mai are rost sa vorbim. Ati avea timp sa ciocnim cateva ulcele cu vin?

— Din pacate, nu. Unele treburi grabnice ma opresc de la aceasta placere. Sunt in drum spre Tara Romaneasca.

— Si noi. Am facut unele cumparaturi la Brasov si tocmai ne intoarcem catre casa. Dar nimic nu ne impiedica sa calatorim impreuna. Mergeti cumva mai jos de Campina?

— Da, la manastirea Snagovului.

— Nu e prea departe. Noi ne vom opri la castelul comitelui Staicu, unde am cinstea sa fiu comandant al arcasilor. De la castel va puteti taia drum prin campie pana la Codrul Vlasiei. Cunoasteti locurile?

— Nu.

— Atunci va fi mai greu si cred ca‑i mai nimerit sa treceti prin Targsor.

Bogdan isi indemna oamenii la drum, iar calul sau veni aproape de cel al blondului. Mergeau in trap intins, dornici sa intre in munti, unde caldura nu staruia cu puterile din campie. La putina vreme dupa ce atinsera valea Timisului, racoarea ii cuprinse lin pe calatori. Poteca nu prea larga, strajuita pe dreapta si pe stanga de arbori falnici, rar primea cate o pata de soare. Cerul, vazut printre crengi, parca devenise mai inalt. Aerul bland al campiei ramasese undeva in urma. Cel dintre munti, mai aspru, cu mirozna amaruie de brad, staruia puternic, plin de vigoare. Tropotul cailor se furisa prin inima padurilor si uneori se repeta in placute ecouri, care, in loc sa tulbure linistea de acolo, parca o intarea.

Cei doi tineri trecura in fruntea micului convoi si discutau ca niste cunostinte vechi. Urcusul catre inaltimile aspre ale Predealului mai taie ceva din elanul cailor. O parte dintre ei purtau poveri, astfel ca oamenii fura nevoiti sa faca unele popasuri. La unul dintre aceste prilejuri de odihna, auzira un zgomot in urma lor. Cum locurile erau bantuite de lotri, insotitorii roscovanului pregatira arcurile.

Arad puse urechea la pamant si ramase o vreme nemiscat.

— Sunt doi calareti, zambi el. Indata vor iesi la vedere.

— Doi, aproba Bogdan privindu‑l surprins, stiind ca putini sunt cei ce ghicesc in padure numarul cailor doar dupa zgomot de copite.

Asa cum prevazuse blondul, curand isi facura aparitia pe drumul ingust doi calareti care din obisnuinta sau cine stie din ce cauza nu saltau in sei, cum era firesc, ci calareau pe deselate. Cel din fata arata marunt, usor adus de spate si lat in umeri. Al doilea, slabanog, uscat, cu urechile mari ciulite iepureste si cu picioarele nefiresc de lungi.

— Sfanta Filofteie! exclama un arcas. Astia sunt ai doi osanditi. Pe ei, fratilor!

— Lasati‑i! porunci roscovanul, nu mai putin uimit.

Cateva clipe mai tarziu Cotae si Gogoasa descalecara sprinteni, intoarsera caii, ii atinsera cu ceva nuiele, iar animalele pornira la vale in goana, parca fericite ca au scapat de astfel de calareti.

— Gloabe nu luam niciodata, spuse lunganul in loc de salut. Astea au fost doar asa, cu imprumut, altfel nu reuseam sa va ajungem. Se descurca ei. Calul, daca nu‑i chiar o martoaga lipsita de harurile intelepciunii, totdeauna stie sa mearga acasa.

— Si de ce ati venit dupa noi? se interesa Bogdan, fara a‑si ascunde surprinderea.

Cotae, fiindca spre el privea acesta, isi potrivi cea mai mirata figura din cate vazuse roscovanul si vorbi cu multa seninatate in glas:

— Vai, domnule! Daca ati luat‑o asa, inseamna ca nu ne‑ati asteptat sa lamuriti cu noi unele lucruri. Tanarul cavaler care va insoteste imi datoreaza un ducat de aur.

— Adevarat? se intoarse Bogdan catre Arad.

— Stiu eu? rase blondul nu mai putin uimit. Sa vedem pe ce se intemeiaza spusele lui.

— Pe dreptate, domnule, grai Cotae.

Aflat alaturi, Gogoasa intari cele spuse prin frumoase aplecari ale capatanii.

— Cand ma aflam sub loviturile de bici, continua lunganul, ati promis doi ducati de aur pentru eliberarea mea. La drept vorbind, mi s‑a parut ca platiti cam peste masura. Ticalosul de comandant al garzilor ar fi putut sa va faca o reducere, avand in vedere ca eu incasasem intre timp sase lovituri de bici. Atunci mi‑am pus in gand sa o iau din loc si sa scad pretul rascumpararii pana la jumatate.

— Nu inteleg.

— Indata, domnule. Indata ajung la cele de cuviinta. Vazandu‑va cat sunteti de milos, nu m‑a rabdat inima sa va las pagubit si am intins‑o dimpreuna cu ortacul meu. Deci sunt liber cu pretul numai a unui ducat, care, daca nu va luati cuvantul indarat, mi se cuvine.

Auzind asemenea vorbe nastrusnice, Bogdan simti dintr‑o data ca nu mai are aer, apoi slobozi un hohot mare de ras. „Drace, sunt nebuni! gandi el. Nebuni de‑a binelea. Adica nu! Lunganul are tupeu. In viata mea nu am vazut unul cu un tupeu ca al astuia! Si nu‑i prost! Ba din contra: ii umbla mintea ca o morisca”.

— Nu, nu‑mi iau cuvantul indarat, raspunse blondul, privindu‑l pe Cotae cu mult interes. Ar fi vorba despre cuvantul dat comandantului garzilor din Brasov.

— Parca eu zic altfel? aproba Cotae.

— Atunci e bine. Insa cererea ta are o hiba. Ai uitat, pesemne, ca am incrucisat spada cu acest nobil cavaler si ca neatentia ostenilor s‑a datorat schimbului de lovituri. Fara acea intrecere de scrima, oricat ti‑ai fi pus in gand sa o stergi, n‑ai fi avut nici o sansa. Asa ca fuga voastra nu‑i una pe propriile puteri. Mai degraba cred

— Vai, domnule cavaler! il intrerupse Gogoasa, dupa ce toscai de cateva ori din buzele mari a crancena mahnire. Daca o luati asa, mi‑e teama ca ne departam de adevarul cel limpede ca lumina zilei. E adevarat ca am luat‑o din loc?

— Fara tagada.

— Buun! E adevarat ca suntem liberi, asa cum a fost voia domniei‑voastre?

— Nu mai incape indoiala.

— Pai asta e! Ce rost mai are felul in care s‑a petrecut fuga noastra? Ea e implinita si va costa doar pe jumatate din cat i‑ati promis osteanului.

„Fir‑ar sa fie! gandi Bogdan. Imi plac tupeul si istetimea astor doi pungasi. Ii iau in slujba mea. De oameni isteti totdeauna avem mare nevoie”.

Apoi grai:

— Cererea voastra e dreapta. Nu te incrunta, cavalere, fiindca eu platesc.

Spunand acestea, scoase din punga doldora o moneda de aur, o arunca in sus, iar lunganul o prinse cu indemanare si o strecura in buzunarul sumanului cu un gest voit neglijent, sub privirile aprobatoare ale lui Gogoasa.

— Si acum ce ganduri aveti? se interesa Bogdan.

— Mari, domnule, raspunse Cotae fara sa chibzuiasca prea mult. Dincolo de munti vom cauta un han linistit si vom inchina cateva ulcele cu vin in sanatatea voastra.

— Ce‑ar fi sa intrati in slujba mea? E drept ca aveti apucaturi proaste care va stau impotriva, dar e tot atat de drept ca vom face incercari, fara sa neglijam asprimea. Apoi se stie de cand lumea ca munca il indeparteaza pe om de greseli si‑i aduce foloase.

— De! raspunse lunganul scarpinandu‑se in crestet. Mi‑e teama ca

Gogoasa, intuind mania ce‑l cuprindea pe roscovan, isi intrerupse ortacul si se vaicari:

— Domnule cavaler, ne‑am gandit la asta de cum v‑am vazut. Chiar m‑am sfatuit cu prietenul meu in aceasta privinta. Iar daca am alergat dupa domniile‑voastre, nu amaratul de ducat a fost pricina cea mare. Din pacate, suntem ologi amandoi. Ne incearca reuma. Dimineata avem nevoie de cateva ceasuri pana ce apucam sa ne punem pe picioare. Acuma suntem in drum catre un vraci intelept care aud ca ar fi facut minuni cu altii. Dupa aceea daca ne mai primiti

„Hm! socoti roscovanul. Nu prea aratati voi a ologi”.

Apoi isi lua seama si spuse:

— Cand va insanatositi, cautati‑ma la castelul comitelui Staicu.

Fostii osanditi aprobara cu gesturi mari si se fofilara grabnic printre copaci.

— Mi se pare ca ati pierdut un ducat, rase blondul.

— Pe toti dracii, asa e! L‑am oferit cu gandul de a‑i atrage in slujba noastra

Celelalte cuvinte nu le mai rosti, fiindca privirile lui incremenira o clipa sub camasa descheiata a blondului. La gatul acestuia atarna un lantisor de argint cu un frumos medalion din acelasi metal. Pana aici nimic nu ar fi fost neobisnuit, insa medalionul acela era unic in felul sau, fiindca prezenta o lipitura vizibila in partea lui de mijloc.

„Ceva asemanator purta candva cavalerul Dumitru, prietenul comitelui Staicu, socoti roscovanul. A trecut multa vreme de cand nu l‑am mai vazut pe Dumitru. Dar ma tulbura nu asta, ci faptul ca greu ar putea sa existe doua medalioane lipite la fel.”

— E al vostru? intreba aratand cu mana spre gatul blondului.

— De vreme ce‑l port, asa se pare, grai Arad nemultumit.

Zicand acestea, isi incheie haina cu un gest scurt, aspru, care lasa a se intelege ca nu dorea o prelungire a discutiei pe seama bijuteriei.

Ajunsera in curand pe inaltimi. La picioarele lor, padurile dormeau in tihna. O adiere de vant ca un suspin se vanzolea fara noima si fara putere asupra copacilor. Doar frunzele de pe margini de padure, cu palmele intoarse catre soare, se miscau lenese, parca nehotarate.

„As pune mana in foc, sau as putea sa jur ca medalionul acela e al cavalerului Dumitru, chibzui Bogdan. Prin ce imprejurare o fi ajuns la alt stapan? Fiindca blondul nu arata a lotru! Imi spune inima ca e un tanar cinstit. Sunt oameni care la prima intalnire iti devin simpatici sau nu. Ori sunt oameni a caror infatisare nu‑ti spune nimic. Inima rar greseste. Pe blond l‑am indragit din prima clipa. Si cu toate astea, ne putem lua oare numai dupa prima impresie? Cred ca ar fi o grava lipsa de intelepciune. Asa stand lucrurile, voi cauta sa lamuresc misterul medalionului”.

Dupa un popas destul de scurt, oamenii si animalele se indemnara la drum. Cei doi tineri cavaleri ramasera in urma convoiului.

— Veti zabovi mult la Snagov? intreba roscovanul.

— Inca nu stiu.

Cand soarele cazu spre asfintit, ascunzandu‑se in spatele muntilor, cand numai paloarea cerului mai aminti de existenta sa, calaretii iesira din ulucul vaii Prahovei si se aflara alaturi de castelul comitelui Staicu.

— Ramaneti la noi peste noapte, propuse Bogdan. Sau macar pentru un ceas de odihna. Cel putin calul vostru are nevoie de ea.

— Invitatia ma onoreaza, domnule, raspunse Arad. Pacat ca nu o pot primi. Sunt grabit. Ba, mai mult: n‑as vrea sa ma prinda intunericul pe drum necunoscut, rau pentru un tanar lipsit de experienta rosturilor lumesti.

„Asta sa i‑o spui lui mutu! cugeta Bogdan, in vreme ce zambea cu vadita aprobare. Pana una alta, vad ca ai ocolit cu dibacie toate intrebarile mele. Oare ce ascunzi tu, vulpoiule, sub infatisarea asta naiva?”

Apoi grai:

— Domnule, sper sa ne mai intalnim.

— Placerea ar fi si de partea noastra in egala masura.

Dupa acele vorbe, Arad saluta elegant cu palaria si isi struni calul pe drumul ce ducea catre asezarea Targsorului. Roscovanul cata ganditor in urma lui, dar nu multa vreme. Cativa arcasi din strajile castelului ii iesira in intampinare. Bogdan ii porunci unuia sa‑i aduca un cal inseuat, iar peste un sfert de ceas taie drumul prin campie, prin paduri, catre manastirea Snagovului. Calul, odihnit, galopa dupa voia calaretului.

„Ei bine, vulpoiule, rase Bogdan, voi fi la Snagov cu mult inaintea ta.”



Capitolul 3


Innoptase. Peste Campia Baraganului se lasa linistea adanca a unei nopti calme. Doar catre nord, undeva prin munti, fulgere mari brazdau cerul. La manastirea Snagovului, luminile adormeau pe rand. Egumenul Lazar sedea la cina. Bucatele din fata sa nu erau o gustare de om tanar, ci de unchias al carui stomac in papainoage te indeamna spre lucruri usoare: doua aripi de pasare si un ceai.

„Hm! gandi Sima, aflat la celalalt capat al mesei. Egumenul ori face pe nebunul si infuleca apoi pe furis, ori e sortit pieirii. Dupa cat e de voinic, dupa gatul puternic si fata rosie, plina de sanatate, cred ca umbla adesea prin pivnitele mari sau prin camarile pline cu bunatati. Numai ceaiurile astea l‑ar galbeji in mai putin de o luna. In sala de scrima doar eu ii fac fata, insa cu mare greutate. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca incaleca pe cei mai ai dracului armasari, Doamne iarta‑ma! Pe urma, cu muierile e clar. Un tanar care nu cunoaste mangaierea iubitei se ofileste ca floarea fara apa. Numai asa inteleg de ce pleaca adesea cine stie pe unde si totdeauna singur”.

— Crezi ca va ploua? intreba Lazar.

— As! grai Sima, in vreme ce musca lacom dintr‑un picior de pui. Vantul adie usor catre miazanoapte si, in loc sa aduca norii, ii indeparteaza.

Egumenul tacu. Cunostea priceperea grasunului in astfel de lucruri. Dupa o vreme, iritat de trosnetul oaselor pe care Sima le mesteca de‑a valma cu carnea, vorbi iar.

— Cine sa fie oare Nufarul Alb?

Sima se opri o clipa din placuta indeletnicire si privi lumanarile multe, asezate frumos pe mijlocul mesei.

„M‑as mira sa nu fii chiar tu, fiindca eu nu sunt, iar altii sa ne intreaca in viclenie sau iscusinta n‑am intalnit”.

— De! raspunse cu chibzuiala, indepartand gandurile de adineauri. S‑ar putea sa‑l cunoastem. Uneori, vitejii sunt printre noi. Daca deschidem bine ochii ca si sfantul evanghelist Istrate graieste clar in a cinspea epistola catre bulgari

— Sima! il intrerupse egumenul cu blandete, stapanindu‑si rasul sub o voita incruntare. De cativa ani ne caznim a te lamuri asupra invataturilor sfinte, dar se prinde de tine ca apa de osanza. Mereu o iei razna si socot ca te paste osanda vesnica. De unde l‑ai mai scos si pe sfantul evanghelist Istrate? O iei adesea prin invataturile sfinte ca pe miriste.

Lazar nu‑si ispravi severa predica, fiindca un calugar ii anunta vizita cavalerului Bogdan.

Cateva minute mai tarziu, roscovanul se aseza langa cei doi. Cu toate ca umblase toata ziua calare, fata lui proaspata arata ca dupa un somn bun. Un calugar aduse vin intr‑o oala pantecoasa, spre desfatarea lui Sima, care isi luase gandul de la o astfel de petrecere binecuvantata.

— Ne bucura si ne mira vizita voastra, grai Lazar.

— Nici eu n‑am prevazut‑o cu cateva ceasuri inainte.

Apoi incepu sa povesteasca despre tanarul blond si despre medalionul acestuia. Cand ispravi, egumenul chibzui o vreme la cele auzite.

— De ce nu i‑ati cerut lamuriri in privinta medalionului?

— Pricini ar fi vreo doua, sfintia‑ta. Intai, l‑am indragit, lucru rar la un om cam acru, asa cum ma stiu. Apoi, de‑a lungul drumului, ii pusesem prea multe intrebari, ce nu se cuvin din partea unui cavaler. Aflasem de la el ca va veni aici, deci puteam amana cu cateva ceasuri lamurirea de cuviinta.

— Si daca v‑a mintit? Daca nu va trece pe la Snagov?

— M‑ar mahni, insa mi‑am luat unele masuri. Sase dintre calaretii mei cei mai buni sunt pe urmele lui. La ziua, ar fi o joaca sa‑l prindem.

In vreme ce gazde si musafir discutau astfel, un calaret isi indemna calul obosit prin Codrul Vlasiei.

„Sper sa nu ne ratacim, chibzui nocturnul calator. In aer staruie ceva umezeala rece. Ea vine din stanga noastra. Asta inseamna ca lacul Snagov e pe aproape. Dar ce ma mira ar fi bataile de toaca la ceas nepotrivit, fiindca vremea vecerniei a trecut de mult. Iar sunetul batailor are ceva aparte. Cateva rare si una mai scurta, puternica. Rostul lor cred ca e limpede. Se anunta la manastire sau aiurea sosirea noastra. Pandari ascunsi prin Codrul Vlasiei ne‑au simtit. Bataia scurta de toaca s‑ar parea ca da numarul”.

Un sfert de ceas mai tarziu cavalerul blond ajunsese la poarta manastirii si – mirare: aceasta se deschise grabnic.

„Sunt asteptat”, gandi tanarul in timp ce lasa calul in seama catorva calugari.

Unul dintre acestia ii facu semn sa‑l urmeze. Dupa cativa pasi, Arad intreba cu aerul cel mai firesc:

— Bogdan a venit de mult?

— Acum un ceas si ceva.

Cand intra in incapere, egumenul si Sima se ridicara sa‑l intampine. Blondul saluta adanc, dupa moda apusului, iar privirile i se oprira ca din intamplare pe masa.

„Trei cani din care s‑a baut, chibzui el. M‑as mira ca doi oameni sa bea din trei cani”.

— Fiti binevenit, cavalere! zambi Lazar cu vadita bunatate. Noaptea rar primim oaspeti, insa pe cei singuratici totdeauna.

— Asta ma cinsteste mult, raspunse blondul. Pe la alte manastiri nici nu‑ti deschide nimeni portile pana la ziua. Aici vad ca e altfel. De fapt, continua sagalnic, as crede ca de o jumatate de ceas stiti despre drumul meu catre manastirea Snagovului.

— Domnule! rase grasunul. Tainele cartilor se dezvaluie asupra noastra cu haruri mari. Invatam, ce‑i drept, multe, dar ghicitori nu suntem.

— Asa cred si eu. Numai ca bataile de toaca tarziu dupa vecernie isi au rostul lor.

— Ah, asta era? se lumina grasunul cu prefacuta mirare. Pai, domnule, la noi sunt alte obiceiuri. Noi ne rugam toata noaptea si batem toaca de cate ori ne vine pe chelie.

Dupa care gandi:

„Tanar, tanar, insa copt la minte ca unul trecut de miezul vietii.”

— Ati venit cu scop, sau numai pentru a va odihni la vreme de noapte? se interesa egumenul.

— Cu scop, sfintia‑voastra. Prilej de odihna as fi gasit si aiurea.

— Va ascult, cavalere.

— De fata cu acest calugar?

— Noi nu avem taine pe care sa nu le poata cunoaste fratele Sima. El este comandantul garzilor Snagovului.

— Atunci nu‑mi mai ramane decat sa vorbesc.

Spunand acestea, scoase medalionul de la gat si il aseza in fata egumenului.

— Il recunoasteti?

— As crede ca da. Unul la fel sau poate chiar pe acesta l‑am vazut adesea la cavalerul Dumitru, vechi cunoscut al nostru.

— Asa este. Lui ii apartine.

— Si cum de a ajuns la voi?

In vorbele egumenului staruia o anumita blandete, un anumit calm placut ca susurul ploilor subtiri de toamna. Doar privirile sale rascolira o clipa intreaga fiinta a oaspetelui.

— Pe cavalerul Dumitru l‑am intalnit acum patru saptamani. Locuiam la Buda, in acelasi han de pe malul Dunarii. Aflase de la mine ca sunt roman. In schimb, eu stiam din spusele sale ca e ungur, ca se numeste Lorant si este negustor de vinuri de prin partile comitatului Zala. Uneori cinsteam impreuna cate o cana cu vin, fie in odaia lui, fie intr‑a mea. Ne intelegeam bine si ne intalneam cu placere. Intr‑o noapte am auzit un zgomot mare in odaia sa. Am sarit din pat, am luat spada si m‑am napustit asupra incaperii. Dar am ajuns tarziu. L‑am gasit cu unele rani grele care m‑au pus pe ganduri.

— Si lotrii?

— Nu i‑am vazut. Fereastra era deschisa. Cred ca pe acolo au plecat. Insa am convingerea ca nu pe acelasi drum au intrat. Usa era descuiata.

— Inainte de moarte ati aflat ceva de la el?

— Dar cine va spune ca a murit? zambi blondul. I‑am legat ranile cu fesi, l‑am scos prin fereastra si m‑am indreptat spre grajduri. Afara mijeau zorile. Am inseuat calul meu si pe al lui, le‑am daruit grajdarilor trei ducati de aur, iar un sfert de ceas mai tarziu galopam prin pusta.

— Bine lucrat! aproba Lazar. Insa ar fi totusi doua intrebari.

— Le astept.

— Cum de ati putut parasi cetatea Buda cu un om ranit si mai ales inainte de ivirea zorilor cand portile sunt incuiate? Strajile nu v‑au pus intrebari?

— Nu. Hanul se afla dincolo de zidurile cetatii.

— Am priceput, dar ar mai fi ceva. In astfel de situatie se cuvenea sa cautati un felcer, nu sa porniti la drum.

— Asa ma gandisem si eu, numai ca Dumitru a fost de alta parere. Adica mi‑a spus: „Domnule, scoate‑ma de aici cat poti de repede!” Am inteles ca avea motivele lui si bine am facut. Nu trecuse o jumatate de ceas de la plecarea noastra, cand am vazut ca suntem urmariti de sase calareti. O padure se zarea nu tocmai departe. Din pacate, goana noastra nu era chiar pe puterile cailor, tocmai datorita ranitului.

— Cum ati ghicit ca cei din spate sunt nu niste calatori, ci dusmani?

— Ah, sfintia‑voastra! rase Arad. Cine nu ia seama in jurul sau plateste adesea cu pretul vietii. Mai ales intr‑o calatorie se cere multa pricepere. Cand observi calareti in spatele tau, e mai bine sa‑i socotesti dusmani, chiar daca mai tarziu se dovedeste altfel. E destul sa te prefaci ati schimba drumul spre dreapta sau spre stanga pentru a le afla intentiile. Daca si ei manevreaza la fel, e limpede. Dar sa revenim la ale noastre. Cum va spuneam, urmaritorii goneau strasnic. Nu aveam nici o sansa pentru a ajunge la adapostul padurii, asa ca m‑am pregatit de lupta.

— Ati fi putut sa fugiti, observa Lazar.

— Numai lasii se gandesc la propria piele, raspunse Arad cu asprime. M‑am pregatit de lupta. In spatele urmaritorilor goneau alti cinci calareti. Intai am crezut ca sunt din ceata dusmanilor. Apoi, spre mirarea mea, doua sageti doborara doi dintre urmaritori. Atunci mi‑am incordat arcul, iar cel din fruntea dusmanilor cred ca a primit sageata din pin. Prinsi la mijloc, ultimii trei s‑au descumpanit doar cateva clipe. Timp destul pentru sagetile mele si ale prietenilor neasteptati. Cand totul s‑a ispravit dupa buna randuiala, am dorit sa le multumesc celor care ne‑au scos din mare incurcatura, insa din nou mirare. Calaretii si‑au intors caii si au luat‑o din loc la fel de iute cum venisera. Armasarul cavalerului Dumitru primise o sageata intre coaste. L‑am ucis cu spada, fiindca nimeni nu poate indura agonia unui cal. Am prins apoi o iapa cu picioarele lungi, nervoase, ramasa de pe urma celor morti si ne‑am continuat drumul cu dese opriri. Intr‑o padure ne‑a ajuns din urma un calaret. Omul s‑a apropiat de mine si mi‑a zis: „Domnule, vad ca ortacul vostru e ranit. Intamplarea face sa fiu felcer.” Dupa spada sa cat toate zilele, dupa infatisarea mandra si dupa un semn de taietura in mijlocul fruntii aducea mai degraba a cavaler decat a felcer. Apoi, un felcer nu intalnesti chiar la tot pasul. Prea picase la timp. M‑am ferit sa‑i arat banuielile mele si am aprobat sa se ocupe de ranile lui Dumitru, insa ii pandeam toate miscarile. Dusman sau prieten? Aceasta era intrebarea. Ne‑am continuat drumul cu spor destul de slab. A doua zi, dupa multe popasuri, am ajuns intr‑o margine de padure. Nu prea departe de noi suna un parau. Dincolo de parau am zarit o casa pitita in umbra copacilor mari. O asezare frumos rostuita si greu de dibuit de catre cei care folosesc drumurile obisnuite. Pe garduri, o seama de piei puse la uscat ne‑au lamurit ca am dat peste niste vanatori. Vazandu‑ne cu un ranit, stapanii casei nu s‑au aratat prea bucurosi de oaspeti, dar cinci ducati de aur, cat le‑am oferit eu, pot muia inima cea mai aspra. Dupa o noapte de odihna, ranitul si‑a revenit, pentru putina vreme, ce‑i drept, insa destul ca sa‑mi adreseze rugamintea de a aduce in mare graba acest medalion la manastirea Snagovului. Mi‑am intiparit bine in minte locul acela, apoi am pornit la drum, dupa ce le‑am promis gazdelor inca zece ducati, iar felcerului douazeci.

— Iata o fapta care va face cinste, grai egumenul. Asa cum v‑am mai spus, Dumitru este un bun si vechi cunoscut al nostru. Ne vom ingriji in privinta lui. Ati fi in stare maine in zori sa porniti indarat cu cativa oameni de ai nostri?

— Mi‑e teama ca nu. Unele treburi ma opresc de la aceasta placere. Apoi, prezenta mea nu‑i necesara. Dupa indrumarile mele, calaretii vostri vor nimeri acolo fara greseala. Dincoace de Tisa am vazut cateva sate. Unul dintre ele se numeste Cera. Doua mile mai jos de Cera, Tisa face un cot mare. Dincolo de apele Tisei incepe o padure. Cine taie padurea de la cot drept spre apus nimereste intre doua dealuri nu prea inalte. Pe varful celui din stanga staruie niste ruine, iar la poalele lui se afla casa vanatorilor.

— Inteleg. Drumul descris de voi e cum nu se poate mai limpede. Poate ca e timpul sa va odihniti. Sima se va ingriji de o cina dupa buna randuiala a ospetiei. Ne‑ati indatorat mult, domnule. De va fi sa ne parasiti la ziua, spre marea noastra parere de rau, veti gasi la saua calului o punga cu cinzeci de ducati.

Arad porni spre usa in urma grasunului Sima, dar in apropierea pragului sovai o clipa.

— Ar mai fi un amanunt, spuse sagalnic. Nobilul cavaler Bogdan se pare ca‑mi poarta de grija. Numai asa imi explic oboseala drumului sau pana aici. Socot ca s‑ar cuveni sa‑i multumesc pentru atata cinste.

Auzind asemenea vorbe, egumenul isi ascunse uimirea sub un zambet. In schimb, ochii lui Sima se rotunjira binisor, semn pentru Lazar care il cunostea ca pe o brezaie, ca maruntelul calugar chibzuieste un raspuns in doi peri.

— Domnule! grai Sima in vreme ce‑si mangaia barbuta rara asa cum vazuse la cei scoliti si plini de ifose. Am citit in cartile sfinte ca prin posturi lungi, impanate cu rugaciuni si matanii, oamenii isi pot implini unele dorinte daca nu pier intre timp din cauza slabiciunii. Chiar evanghelistu’ Paraipan spune in a treia epistola catre

— Ispraveste, Sima! slobozi egumenul un hohot mare de ras. Daca am lasa inchipuirea ta bogata sa zburde, mi‑e teama ca ar iesi o noua religie, dar nu una aplecata spre pocainta. Cat despre cavalerul acesta, as crede ca‑i greu sa‑l imbrobodesti cu snoavele tale.

Dupa aceste vorbe se ridica sprinten, cam prea vioi pentru o fata bisericeasca, si deschise una dintre usile laterale. In pragul ei aparu Bogdan. Pe fata roscovanului staruia indoiala intre veselie si jena.

— Ati auzit discutia purtata aici? il intreba Lazar.

— Pana la ultimul cuvant.

— Atunci e bine, fiindca am pierde vremea cu unele lamuriri.

— As zice ca vad altfel lucrurile, sfintia‑ta, se inclina roscovanul. Eu am nevoie de lamuriri. Pe ce temei a stat credinta voastra ca sunt aici? cata el spre Arad.

— Pe logica, domnule. De cand ati vazut medalionul, mi‑a fost clar ca aveti unele banuieli impotriva mea. Insa numai niste simple banuieli va opreau de la o cercetare mai amanuntita, fiindca nu doreati sa‑mi aduceti un afront. Stiati incotro ma indrept, deci era usor sa mi‑o luati inainte calarind un cal odihnit.

— Dar puteati sa va schimbati gandurile si sa ocoliti manastirea Snagovului.

— Adevarat! aproba cavalerul blond. Din aceasta cauza ati pus pe urmele mele sase calareti.

Cu toata stapanirea de sine, Sima scapa un fluierat admirativ. Mai calm, egumenul continua sa zambeasca, iar Bogdan gandi uluit:

„Acum cateva ceasuri blondul se plangea ca e un tanar lipsit de experienta vietii. Drace! Sa ma ia naiba daca nu e mai siret ca un vulpoi batran! Privindu‑l, gandurile mele se indreapta fara sa vreau spre Nufarul Alb. Pe seama Nufarului s‑au scornit o seama de haruri mari. Totusi, mi‑e greu sa cred una ca asta. Daca Nufarul exista cu adevarat, el nu poate fi atat de tanar. De vreo doi ani incoace, in fiecare cavaler mai acatarii vad un Nufar. Candva l‑am banuit pe comitele Staicu. Apoi, pe egumenul Lazar. Mai tarziu, chiar pe cavalerul Toma, sfetnicul de incredere al regelui Dobrogii. Uneori gandurile mele au mers catre cavalerul Cirstev, mandria bulgarilor, sau spre Ruk Spear, falnicul spadasin al sarbilor. Adevarul e ca nu stiu nimic. Adica ceva stiu: eu nu sunt Nufarul.”

— Sper sa nu‑mi purtati pica pentru banuielile mele, i se adresa blondului.

— O! rase acesta. Nici vorba. Si eu as fi procedat la fel.

Mai sezura o vreme de taina. Cand discutia incepu sa lancezeasca, Arad gasi de cuviinta sa paraseasca incaperea dimpreuna cu Sima.

— Ce parere aveti despre tanarul blond? intreba egumenul.

— Stiu eu? murmura Bogdan. Varsta lui frageda ma pune pe ganduri. Dupa siretenie, dupa inteligenta sclipitoare si dupa misterul care‑l inconjura, as zice ca e Nufarul Alb.

Lazar zambi din nou. Roscovanul nu izbuti sa inteleaga daca e vorba despre un zambet obisnuit sau unul ironic, ori pur si simplu de aprobare.

— E vremea sa‑mi fac rugaciunile de noapte, spuse egumenul. Pana atunci, cred ca in odaia de alaturi ati gusta mai pe indelete o cana cu vin.

„Ma expediaza elegant, chibzui roscovanul. Tare nu‑mi vine a crede ca rugaciunile il indeamna sa ramana singur. Astea le poate face oricand.”

Dupa ce usa se inchise in urma oaspetelui, Lazar prinse medalionul in palma si apasa pe un mic resort. Miscarile sigure ale mainilor sale dovedeau ca umblase si altadata cu acea bijuterie. Capacele medalionului se desfacura, iar dintre ele cazu pe masa o bucata de hartie. Egumenul apropie una dintre lumanari, citi cele scrise acolo si scoase un fluierat usor de satisfactie sau poate de uimire. Putin mai tarziu, deschise usa.

— Poftiti, cavalere! spuse cu aceeasi voce blajina, atat de cunoscuta la Snagov si aiurea. Ramaneti peste noapte la noi?

— Ah, nu, sfintia‑ta! Ma intorc la castel.

„E tocmai ce‑mi doream”, socoti Lazar.

— Ne pare rau, continua el. Ne‑am fi bucurat de prezenta voastra. Insa – datoria inainte de toate. Daca tot plecati, v‑am ruga sa‑i duceti o scrisoare comitelui Staicu.

— Dar lipseste de la castel.

— Nu va faceti griji. S‑a intors.

Egumenul lua o bucata de hartie pe care scrise: „Va asteptam la sfanta spovedanie”.

Bogdan lua scrisoarea, care nu era sigilata, asa cum s‑ar fi cuvenit. Curand, tropotul calului sau se auzi puternic dincolo de porti. Apoi zgomotul isi pierdu taria, odata cu indepartarea. Vantul se intetise. Uneori rafalele parca sfasiau cerul si rupeau panza norilor in zdrente uriase. Campia pitita in fata furtunii isi infoia vegetatia ca niste tepi de arici. Doar Codrul Vlasiei, vanjos, dormea in tihna, chiar daca varfurile copacilor cantau o melodie aspra, ca marea pe timp de neliniste.


Asa cum prevazuse calugarul Sima, ploaia cazuse prin alte parti. In zori, vantul isi mai dadea aere, dar cu slabe puteri. Dupa plecarea lui Bogdan, doi calareti iesisera din Snagov in goana mare a cailor. Ei duceau stiri pentru domnul Tarii Romanesti. Medalionul cavalerului Dumitru pusese in miscare o seama de oameni. Unul dintre acestia era comitele Staicu. Imbracat simplu, fara podoabe si fara arme, castelanul ajunse la castel mult inainte de deschiderea portilor. Calugarii de straja, prea hartuiti peste noapte, obisnuiti a picoti pana in zori, il primira cu zambete si plecaciuni, ascunzandu‑si nemultumirea. Cand acesta intra in locuinta egumenului, unul dintre cuviosii strajeri grai cu naduf:

— Grea noapte, fratilor. Nu‑i a buna atata vanzoleala pe aici.

— De, raspunse altul. Dupa cate am tras eu cu urechea pe langa cei care vin sau pleaca, mi se pare ca miroase a razboi.

— Asta nu‑i de mirare, interveni al treilea. Luati aminte la semnele Bibliei. Ele arata ca sfarsitul lumii e pe aproape. Va amintiti, fratilor, ca anul trecut s‑a intunecat soarele in plina zi? S‑a facut amurg in amiaza. In aer staruia o liniste ca dinaintea furtunii. Caii tremurau. Cainii pornisera sa urle a paguba. Iata primul semn.

In timp ce strajerii cautau sa‑si aminteasca alte semne privitoare la apropiatul sfarsit al lumii, egumenul il primi pe comitele Staicu. Fratele mai mic al domnului Tarii Romanesti intra in sufragerie si isi alese un scaun cu gesturi de obisnuit al casei.

— Ati venit mai iute decat va asteptam, se mira Lazar.

— Nu cine stie ce iute. Adevarul e ca m‑am sculat ca de obicei tocmai cand mijea de ziua. Cavalerul Bogdan cred ca astepta la usa odaii mele. Apoi, asemenea invitatie la spovedanie m‑a facut sa pornesc fara zabava spre Snagov.

Rasera amandoi ca la o gluma buna. Dupa ce se mai linistira, egumenul scoase dintr‑un sertar medalionul si mica scrisoare a lui Dumitru. Staicu le trase la indemana.

— Vesti? intreba el.

— Asa se pare.

— Dumitru, pesemne, se odihneste.

— Si eu cred ca se odihneste, dar nu la Snagov.

— Sa inteleg prin asta ca a venit si a plecat?

— Ah, nu!

Egumenul porni sa‑i povesteasca tot ce aflase de la tanarul Arad. Comitele asculta atent, fara ca buna dispozitie de pe chipul sau sa se schimbe o clipa.

— Curios, murmura oaspetele. Dupa descrierea blondului, felcerul nu poate fi decat cavalerul Ionut. Ma mira ca un barbat cu experienta lui a putut sa faca o greseala atat de mare. Firesc ar fi fost sa porneasca el la drum cu medalionul lui Dumitru, nu sa‑l incredinteze unui tanar necunoscut. Oare ce s‑a intamplat acolo, la Buda? Cavalerul Dumitru si oamenii lui aveau misiunea de a afla care sunt iscoadele trimise la Arges de regele Sigismund al Ungariei.

— As crede ca Ionut nu a gresit de vreme ce medalionul a ajuns in mainile noastre.

— Sa zicem ca nu a gresit, dar a riscat, si nu‑i bine.

— Totusi, avem aici numele iscoadelor lui Sigismund. Insa ce ma pune pe ganduri e peticul de hartie ascuns in medalion. Oare nu era mai simplu, mai sigur, ca Dumitru sa‑si intipareasca in minte numele lor?

— Dumitru a avut un motiv si se pare ca‑l inteleg, spuse Staicu, privind ganditor spre bucata de hartie. Intai, scrisul acesta e in ungureste si nu seamana cu cel al cavalerului. Apoi, se vede bine ca a fost taiat dintr‑un document mai mare.

— Asta am banuit si eu, chiar daca n‑am priceput scopul.

— Nu‑i prea greu de ghicit. Dumitru se pare ca si‑a facut unele calcule. Candva, bucata aceasta de document ne‑ar putea folosi. Inca nu vad cum, dar sper ca vom afla.

— Poate, aproba egumenul. Raman insa cateva lucruri nelamurite in spusele blondului. Daca Dumitru a fost atacat, inseamna ca cei care au facut‑o urmareau un scop.

— Fireste.

— Atunci de ce nu i‑au luat medalionul?

— Fiindca nu stiau ca in el e ascuns documentul.

— Fie! Dar de ce nu l‑au cautat?

— As crede ca a fost un singur om. Interventia blondului l‑a pus pe fuga.

— Ei, sari Lazar, iata ca am ajuns unde doream. Sa presupunem ca asa a fost. Ganditi‑va ca cel care a hotarat atacul nocturn era la el acasa. Nu ar fi fost mai simplu sa trimita garzile si sa‑l aresteze pe Dumitru? De ce in mare taina? Fiindca e limpede ca o autoritate ungureasca a poruncit atacul.

— Tocmai ca nu e limpede, zambi Staicu. Ba as zice ca ungurii n‑au aflat despre rosturile lui Dumitru la curtea lui Sigismund si cu atat mai putin despre sustragerea unei parti de document. Incercarea de asasinat si nu interventia garzilor, cum ar fi fost firesc, ma face sa banui cu totul altceva. Cel ce l‑a atacat pe cavalerul nostru nu era ungur. Ba mai mult: nu lucra in slujba regelui Sigismund.

— M‑am gandit la asta in timpul noptii.

Staicu privi o clipa voios in ochii inteligenti ai egumenului, dupa care continua:

— Faptul ca neasteptatul prieten blond a fost urmarit doar de sase calareti, ca alti cinci i‑au doborat pe acestia si s‑au intors din drum, tocmai spre Buda, unde firesc si‑ar fi riscat viata, ma face sa banui ca romanii nu cu ungurii au avut de furca.

— Atunci cu cine si de ce s‑au intors la Buda, in loc sa alerge langa Dumitru.

— Nu stiu. Si pe mine ma pune pe ganduri manevra lor.

Tacura. In curte umbra de pe ziduri scadea treptat, micsorata de razele soarelui. Pe marginea acoperisului vecin se sfadea un stol de vrabii gurese. Sima, asurzit pesemne de atata galagie, apuca un pietroi si‑l arunca intr‑acolo, graind pasnic:

— Pace voua, fetelor.

Lazar si Staicu, martori la scena de afara, se pornira pe ras.

— Curioasa binecuvantare! zise Staicu.

— Vai, domnule! murmura Lazar. Cu Sima te poti astepta la orice. Niciodata nu poti pricepe ce e in mintea lui nastrusnica. Catre invataturile sfinte se simte atras ca asinul spre bata. Da iama prin ele, fara teama de pacat. Apoi, vorbeste cu atata siguranta, incat ai crede ca e toba de carte. De fapt, el e sarea si piperul Snagovului. El aduce putina veselie aici.

— Numai pentru astfel de haruri, putini l‑ar tine in slujba.

— Adevarat! Uitam adesea sa‑i pomenim frumoasele insusiri de ostean.

— Mi se pare ca nu multi ii fac fata in lupta cu spada.

— Fara indoiala. E drept ca stie multe taine ale scrimei, ca are putere in brate, dar in astfel de intrecere la el nu aceste haruri precumpanesc, ci cu totul altele. In lupta cu spada el se abate de la regulile atat de cunoscute, asa cum face cand o ia pe miriste in cele sfinte. Niciodata nu‑i poti ghici urmatoarea lovitura. Din aceasta cauza cunosc vreo cativa spadasini care au pierdut in fata lui.

— In privinta documentului, ati luat vreo masura? se intreba comitele, schimband subiectul discutiei.

— Mai incape vorba? O copie dupa el am trimis‑o la Arges. Oamenii mei au plecat indata dupa miezul noptii. Cred ca spre pranz vor fi indarat. Cu putin inaintea sosirii voastre, opt calugari imbracati in straie de negustori au pornit pe urmele cavalerului Dumitru.

— Strasnic! rase comitele. Nici un comandant de osti nu ar fi lucrat mai bine. Zau, imi vine a crede ca Snagovul nu e un lacas inchinat numai celor sfinte, ci

— Vai, domnule, cum puteti grai astfel? il dojeni Lazar cu o nuanta sagalnica in glas.

— In fond, cati calugari aveti aici? intreba Staicu, fara sa mai ia in seama spusele acestuia.

— Doua sute optzeci.

— Drace! O mica oaste. Si cati dintre ei sunt calugari cu adevarat?

— Numai Dumnezeu stie, rase egumenul. Noi am crede ca cei in varsta, in orice caz.

— Da, da, inteleg. Cel putin doua sute de osteni inarmati pana in dinti. Apoi vreo cinci‑sase sute de cai, locuri unde se fac frumoase exercitii de tras cu arcul si cine mai stie ce ascunde Snagovul, atat de pasnic la prima vedere?

— Facem si noi ce putem pentru apararea sfantului lacas de pe insula, vorbi Lazar cu modestie, chiar daca ochii sai razatori dezminteau vorbele.

Intrarea lui Sima in odaie intrerupse discutia ce pornise pe o panta ironica. Grasunul arata bine dispus. Si avea motive temeinice, fiindca fiecare oaspete ii prilejuia o noua cercetare pe la nenumaratele butoaie cu vin.

— Ce face blondul? se interesa Lazar.

— E gata de drum, sfintia‑voastra. Adineauri cucernicii randasi i‑au scos calul din grajd. Frumos armasar! Sa dea boala‑n mi

— Sima!

— Sa dea binecuvantarea peste mine daca am vazut altul mai frumos.

— Ah, draga Sima! starui egumenul. Nu‑l putem lasa pe cavaler fara o gustare. Pofteste‑l sa se ospateze cu noi!

Comitele il privi atent pe Arad.

„Inalt si suplu, chibzui el. Mersul mladios ca al jderului. Ochii inteligenti, parca aplecati catre sclipiri sagalnice. Asta arata o fire deschisa.”

— Ati fi plecat fara a va lua ramas bun? intreba egumenul.

— Ah, nu, sfintia‑voastra! Tocmai sedeam la indoiala daca e bine sa va tulbur acum. E vremea rugaciunilor. Bataile de toaca o anunta.

— Luati loc, domnule! Fratele Sima va ingriji de cele cuvenite unei gustari invioratoare. Domnia‑sa e comitele Staicu.

Cei doi tineri se salutara adanc, dupa moda cavalereasca, iar cuvintele obisnuite in astfel de prilejuri nu lipsira.

— Dupa tot ce am auzit despre voi, ma asteptam sa fiti mult mai varstnic, spuse cavalerul blond.

— Intamplarea face sa am aceleasi cuvinte privitoare la tineretea voastra, inclina Staicu. Da, da, mult prea tanar pentru niste haruri atat de mari. Bogdan mi‑a spus multe lucruri de mirare in ce va priveste.

— Mi‑e teama ca nobilul vostru slujitor a exagerat in privinta unor calitati pe care inca nu mi le‑am insusit.

— Slujitor? se mira comitele. Bogdan nu‑i slujitorul meu. Un cavaler al Ordinului Basarab nu are stapan decat in domnul tarii. E drept ca lucreaza la castelul nostru, ca il platim regeste, dar lui nu‑i poruncim. Il rugam.

— Asta ma bucura mult. Si zau ca‑mi doresc o noua intalnire cu tanarul Bogdan.

— Cam greu. Acum e in drum spre Caliacra, in fruntea a doua sute de arcasi.

— Nici ca se poate mai bine, zambi Arad. Caliacra e tocmai tinta calatoriei mele.

— Il cautati cumva pe Ioan, despotul Dobrogii?

— Am unele treburi acolo, ocoli Arad un raspuns direct.

Afara, cativa calugari maturau curtea. Altii incheiau delicatul stropit al florilor. Dinspre sala de scrima razbea zanganitul aspru al otelului. Indata dupa gustare, comitele Staicu porni spre casa. Cavalerul blond parasi Snagovul cu putin in urma acestuia, dar ii fu dat sa mai zaboveasca langa portile mari. Nu departe de el, doi barbati imbracati ca niste sperietori sedeau de taina cu cativa calugari. Cel mai inalt grai cu frumoasa chibzuiala:

— Sfintiile‑voastre, pe noi ne‑a adus aici nu gandul catre un adapost vremelnic. Si nici o gustare ce se cuvine unor drumeti flamanzi

— Numai gandul la pocainta si la cele sfinte, il intrerupse maruntelul sau tovaras. E drept ca ceva de‑ale gurii intareste intotdeauna sufletul catre puterea credintei

„Pe cei o mie de tartori ai iadului! isi spuse blondul. Cei doi de colo sunt fostii osanditi.”

Cu aceasta constatare, lasa calul in voia soartei si se indrepta catre micul grup. Cotae il zari primul, iar pe fata lui suie nu s‑ar fi putut citi ca‑l incearca o surpriza placuta. Ba din contra. Daca tanarul cavaler pomenea despre isprava lor din campia Brasovului, speranta unui ospat in lege incepea sa se clatine. Gandul acesta il facu sa porneasca un atac verbal de invaluire.

— Domnule cavaler! exclama, afisand o mare bucurie. Ne luasem nadejdea sa va mai gasim. Taman ma sfatuiam cu alde Gogoasa

— M‑ati cautat? il intrerupse blondul.

— Vai, inaltimea‑voastra! Ca pe sfintele moaste.

— De unde ati aflat ca sunt aici?

Luat prin surprindere, Cotae isi impreuna mainile lungi intr‑un gest graitor de crancena mirare, apoi facu un efort si dadu ochii peste cap, cu gandul sa castige timp.

— Din vis, stralucirea‑voastra, interveni Gogoasa, intuind jocul lui Cotae. Mi s‑a aratat in vis calul vostru, insa voi apareati ca in ceata. Numai manastirea Snagovului se vedea clar.

— Minune! striga unul dintre calugari.

Dar Gogoasa nu‑l lua in seama, fiind preocupat de propriile scorneli.

— Pe urma se facea ca se facea ca vine o muiere frumoasa, cu soldurile mari cat un ciubar adica nu. O sfanta, numai piele si os carele ne‑a gatit. De fapt, nu ea. Era acolo si un arhanghel

— Ce tot indrugi, nataraule? se zborsi Arad.

— Fiule! il intrerupse cu asprime un calugar. Nu huli. Peste omul acesta a picat harul ceresc.

— Mda! Si de ce m‑ati cautat?

— Sa intram in slujba voastra, minti Cotae cu seninatate.

La indemnul cavalerului, calugarii ii condusera pe cei doi spre o curte dosnica, unde bucataria cu plite incinse raspandea miresme imbietoare. In drum intalnira cateva cotete si sumedenie de gaini care ciuguleau cu mult sarg imprejur. Vazandu‑le, fata lui Cotae se lumina brusc. O seama de ganduri bune il cuprinsera, gingase.

„Gainile, saracele! socoti el. Ele totdeauna au dus greul. De fapt incap mai usor sub aripa sumanului. Curcanul o fi mai bun, insa e prea mare pentru o ascunzatoare sigura”.

Cam dupa un ceas, cavalerul blond, urmat de noii sai slujitori, parasi Snagovul. Caii celor doi galopau frumos in urma stapanului. Cand iesira din umbra deasa a Codrului Vlasiei, ziua era in cumpana amiezii. Calaretii facura primul popas langa un parau. Acolo isi potolira setea animale si oameni.

— Sa nu va fie cu suparare, incotro mergem? intreba Cotae.

— La Arges.

— Parca auzisem ca la Caliacra.

— Ti s‑a nazarit.

— Asa cred si eu, murmura lunganul cu intelepciune. Oare nu s‑ar cuveni sa pranzim aici? Facem un foc bun si perpelim gaina pe jaratic. Mi‑e teama sa nu se strice de caldura.

— Ce?

— Gaina, domnule.

— Care gaina?

— Pai asta, grai Cotae, scotand‑o din fundul unui sac.

— Drace! De unde ai luat‑o?

— De la manastire, inaltimea‑voastra. I‑am rasucit gatul nitel, fiindca orice gaina bag de seama ca e din neamu’ muieresc, iar muierile au o gura

— Chestia asta nu‑mi place.

— Vai, domnule, sa nu spuneti asta! Acolo sunt asa de multe, asa de inghesuite, incat a le rari inseamna adevarata binefacere pentru neamu’ gainilor.

Mai chibzuit, Gogoasa adunase intre timp unele vreascuri si aprinsese focul. Cotae curata gaina cu multa pricepere, totusi lipsa unui oparit dupa datina pagubi oratania de trei sferturi din piele. Caii folosira prilejul si se ospatara cu iarba proaspata, plina de fragezime in apropierea apei. Satui si odihniti, calaretii pornira la drum in galop. Blondul trecu in frunte, bucurandu‑se de harurile armasarului sau sprinten. Trecu o buna bucata de vreme. Tocmai ocoleau o padure nu prea intinsa, cand auzul bun al cavalerului nu mai prinse zgomot de copite in urma sa. Parca sagetat de o idee, Arad intoarse capul chiar la vreme pentru a‑i observa pe cei doi slujitori cum dispar printre niste rape mari.

— Pe caznele iadului! racni tanarul. Pramatiile au luat‑o din loc.

Isi indemna calul pe urmele lor. Cu toate ca cei doi observara curand manevra stapanului, cu toate ca‑si imboldeau animalele cu mult sarg, distanta dintre ei scadea vizibil. Blondul potrivi o sageata in arc, astepta un moment prielnic si trase. Micuta scula primejdioasa trecu suierand la cateva degete de capatana lui Gogoasa.

— Cumetre! striga acesta infiorat. Cred ca‑i mai bine sa oprim. A doua sageata ma pune pe ganduri. Se pare ca pramatia de stapan stie sa ocheasca frumos.

Cum Cotae nu era narod din fire, pretui spusele ortacului sau si isi potoli calul.

— Incotro, ticalosilor? zbiera cavalerul.

Cei doi cumetri nu fura impresionati de vocea naprasnica, ci numai de spada pe care acesta le‑o vantura pe aproape.

— Stralucirea‑voastra! raspunse Cotae calm. Taman dadeam o raita prin imprejurimi socotind ca am putea fi urmariti.

— De cine?

— Parca poti sa stii?

— Aha! Da‑mi punga!

Lunganul scoase punga din sac, insa cam fara chef. Daca ar fi avut si el arme, altfel ar fi stat lucrurile.

— Cand mi‑ai luat‑o?

— Pai, domnule cavaler, cand ati baut apa, ziceam c‑ar fi pacat sa o pierdeti. Statea prost la braul vostru. Asta v‑o spun cu mana pe inima.

Un gand aparut pe neasteptate il facu pe cavaler sa nu ia punga.

— Pastreaz‑o! spuse cu un aer bland, spre totala uluire a celor doi cumetri. La Arges vom avea mare nevoie de ea. O sa va cumpar niste straie mai acatarii si ceva arme. Stii sa faci socoteli?

— Nu ma intrece nimeni, stralucitorule! se lumina lunganul.

— Atunci e bine. Am avut doi ducati. Egumenul Lazar mi‑a daruit cincizeci, din care i‑am dat sase ducati lui Sima pentru caii si seile voastre. Restul e acolo. Vezi sa nu pierzi punga.

— Eu, biruitorule? Din mana mea nici diavolu’ n‑o mai scoate.

— Asa te vreau, fiindca s‑ar putea sa mai capatam o punga la Arges.

Ochii celor doi crescura brusc si stralucira ca zapada in fata soarelui. Pornira din nou la drum, iar cavalerul nu mai gasi de cuviinta sa priveasca indarat.


Capitolul 4


La castelul comitelui Staicu masa de pranz fu servita pe o minunata terasa. Privelistea incantatoare, bucatele alese si ziua insorita nu reusira a incalzi atmosfera aparent placuta dintre cei doi soti. E drept ca discutia se purta sprintena, uneori presarata de glumele tanarului, la care Margareta raspundea fie printr‑un zambet, fie prin rasul ei cu limpezimi de cristal. Dar printre fraze adesea razbateau unele intepaturi delicate pe care doamna avea grija sa le improspateze de cate ori se ivea prilejul.

— Am pentru voi o mare si sper placuta surpriza, grai comitele.

— Inca una? Ma coplesiti, domnule.

— Nu inteleg. Din cate imi amintesc, azi mi‑a lipsit alt prilej.

— Nicidecum, rase Margareta. Cea mai frumoasa surpriza sta in prezenta voastra. In zori, cand am aflat ca ati parasit castelul, am crezut ca unele treburi va reclama, ca de obicei, prin alte parti. Intoarcerea atat de neasteptata se datoreaza oare dragostei pe care ne‑o purtati?

— Ati fost instiintata gresit, rase el, prefacandu‑se a nu‑i intelege impunsatura. Iesisem doar la o scurta plimbare.

— O! aproba Margareta cu aer naiv. Sa te mai iei dupa aparente! Va cer iertare, domnule, si astept cu nerabdare surpriza. Sa fie cumva un nou dar din partea voastra?

— Nu. Acum un ceas o stafeta de la Arges ne‑a adus invitatia mariei‑sale, domnul tarii. Suntem poftiti la turnirul de dimineata si la balul ce va incepe odata cu lasarea noptii.

— Pacat! zambi ea cu prefacuta tristete. Aplecarea voastra spre rosturile stiintei si ale celor sfinte ne va opri sa dam curs invitatiei. Fiindca o sotie buna, iubitoare, totdeauna trebuie sa tina seama de dorintele stapanului sau.

— Ei, ei! raspunse comitele, amenintand‑o sagalnic. Ne mandrim cu grija voastra pentru noi, dar invitatia mariei‑sale e o porunca. Asa stand lucrurile, am hotarat sa se faca pregatirile de drum.

— Nu mai ramane decat sa ma supun, zambi ea, de data aceasta cu adevarat bucuroasa.

O plimbare la Arges, un bal, erau motive de placuta surpriza pentru monotonia atator luni de singuratate, care de fapt tot singuratate se chema, chiar cand Staicu revenea la castel, fiindca raceala dintre ei ramasese aceeasi. Margareta nu putea accepta un sot lipsit de harurile indraznelii cavaleresti, iar comitele astepta cu rabdare o schimbare in bine. Poate ca varsta frageda a doamnei o impiedica sa inteleaga unele lucruri. Rosturile lumii nu stateau doar in lovituri de spada, in cavalcade si lupte cavaleresti. O privire mai atenta a Margaretei ar fi fost destul pentru a o lamuri ca sotul ei se ingrijeste frumos de gospodarirea tinutului, ca inteligenta lui scanteietoare lucreaza adesea in folosul tarii. Din pacate, sperantele castelanului intalneau bariere mult mai mari. Tanara doamna crescuse la curtea Moldovei, adica intr‑un loc unde fiii boierilor se intreceau in a deveni cavaleri. Moda cavalereasca a Apusului cucerise tineretul roman de mai bine de o suta de ani si va dainui in tarile romane pana aproape de secolul al saisprezecelea, cand expansiunea spre nord a turcilor si grecilor va cunoaste o perioada de varf. Obisnuita deci a trai intr‑un loc unde a nu fi cavaler insemna o rusine sau presupunea defecte fizice, frumoasa Musatina nu concepea un sot cu altfel de preocupari. Apoi, casatoria lor fusese nu una din dragoste, ci impusa. Margareta se simtea umilita prin scoaterea ei la mezat. Fiindca numai ratiuni politice unisera aceasta familie. Fire romantica, visatoare, asteptase cu totul altceva de la viata. La cateva luni dupa cununie, ea mai sperase inca intr‑o initiativa a comitelui. I‑ar fi fost recunoscatoare daca el ar fi avut curajul sa desfaca unirea lor si sa o trimita acasa la ai sai. Insa numai un cavaler desavarsit si‑ar fi atras asupra sa mania domnilor Moldovei si Tarii Romanesti. Or, comitele Staicu parea lipsit de asemenea indrazneala. Sau poate ca o iubea, spre totala lui nefericire. Explicatii nu fusesera intre ei, ci doar o izbucnire petrecuta cu multa vreme in urma. Nemultumit de raceala pe care i‑o arata, Staicu ii spusese cam aspru:

„Doamna, pe oameni trebuie sa‑i luam asa cum sunt, nu cum ni‑i dorim in visarile noastre. Pe noi ne‑a unit hotararea mai‑marilor. E o casatorie impusa. Dar daca lucrurile stau asa, oare nu avem datoria de a ne cunoaste mai bine? De a ne intelege unul pe altul? De a incerca o apropiere intre noi? Cred ca fericirea intre soti sta si in puterea renuntarii. A nu darui nimic in casnicie inseamna a nu astepta sa primesti.”

„Dar, domnule, graise ea patimas, a nu crede in visarile noastre, a nu infaptui macar o parte din ele, inseamna moartea sufletului. Iata de ce nu sunt de acord cu spusele voastre. A lua de la viata putin inseamna a ne multumi cu orice. Numai neajutoratii se multumesc chiar cu orice. Nu as dori sa ma intelegeti gresit. Sunteti un om invatat si valoros in felul vostru, insa nu ce am visat eu. V‑am fost vanduta, domnule. Imi sunteti stapan si inteleg sa‑mi port jugul, dar nu‑mi cereti mai mult decat prezenta mea aici. Despre a darui sau a renunta nici nu merita sa vorbim. De veti dori sa ma umiliti, e dreptul vostru. Veti obtine trupul meu prin forta, dar sufletul niciodata. El nu cu forta se capata.”

Vorbele acelea fusesera spuse cu aproape doi ani inainte. Odata cu trecerea timpului, Margareta prinsese a privi lucrurile cu mai putina inversunare. E drept ca nu o incerca o explozie de fericire atunci cand comitele revenea la castel dupa lungi absente, insa e tot atat de drept ca prezenta lui era o placuta surpriza, aducand calm si liniste. Dupa vechea discutie dintre ei, Staicu venea rar pe acasa. Iar la astfel de prilejuri, in discutiile lor obisnuita raceala se schimbase in ironie.

La un ceas dupa pranz, o frumoasa trasura iesi din castel si trecu podul de peste Prahova. Douazeci de calareti, arcasi dupa arme, ii insoteau pe Staicu si Margareta. Imbracata in straie barbatesti stranse pe corp, cu parul adunat in coc greu, cu cizme pana aproape de genunchi, tanara doamna arata ca un scutier nevarstnic. Pusese multa cochetarie in alegerea culorilor, ce precumpaneau catre visina trecuta din copt. Renuntase la obisnuitul albastru dintr‑o toana sau pur si simplu la gandul de a surprinde ochiul privitorului cu noua ei tinuta. Trupul ei, bine conturat sub hainele stramte, cu rotunjimi indulcite spre liniile lungi, delicate, merita sa fie privit chiar de cusurgiii inraiti. Obrajii usor aprinsi, imbujorati poate de emotia drumului, sau numai de soarele puternic, stralucirea ochilor, zambetul copilaros ii mareau farmecul. Asezat alaturi, Staicu ii privea adesea profilul fin, fara a indrazni sa o tulbure. Doar la hopuri, trupurile lor se atingeau cu totul intamplator, iar la astfel de prilejuri, Staicu ii simtea aroma parului ce aducea a floare de camp. O clipa, fu ispitit sa o cuprinda in brate. Era atat de aproape, incat ii simtea respiratia usoara ca de prunc. Amintirea vorbelor ei de odinioara il opri la timp. Departe de a presupune ce se petrece cu el, Margareta banui, cu acel instinct atat de puternic al femeilor, ca in aer staruie o chemare tainica. Ochii ei stralucitori se inchisera pe jumatate, fata ii pali, buzele ii tremurara usor ca o parere, insa totul dura atat de putin, incat crezu ca visase. O incruntare abia vizibila, urmata de o retragere a ei spre marginea scaunului readuse totul la normal. Clipa aceea de asteptare, de neliniste, socoti ca nu‑i fusese adresata lui Staicu, ci unui ins foarte neclar in mintea ei. In ultima vreme, cand era plecat, se gandea adesea la el. Nu cu simtaminte de dor, nu cu grija unei iubite, ci mirata ca in cei doi ani el nu incercase un singur gest care sa‑i arate ce‑i in inima lui.

„Ma iubeste oare? se intreba ea. Nu, nici vorba. Cine stie peste ce dragoste a fost nevoit sa calce la incheierea casatoriei noastre. Totusi, uneori, il simt ca ma cheama, chiar daca nu rosteste o vorba. Sa fie oare doar o chemare de prietenie? Nu. Femeile nu simt decat chemarile dragostei, cele ale prieteniei sunt haruri ale barbatilor.”

Seara trecuta sezusera de taina pana tarziu. Cand se despartisera in fata apartamentului ei, pe Margareta o incercase o ezitare. El ii facuse urari vesele. Ea, pline de ironie. Dar intepaturile nu mai aveau ascutimea de altadata, fiindca gandurile ei erau altele. Poate ca nu l‑ar fi respins daca el ar fi incercat sa intre. De fapt, si el ezitase.

O noua hurducatura, mai aspra, o smulse din gandurile acelea. Apoi, mersul domol, uniform, lasa loc intrebarilor, presupunerilor. Privirile ii zabovira o clipa asupra sotului. Tanarul parea ca atipise. O suvita de par ii cazuse pe frunte si ii aducea un aer copilaros.

„Cred ca sunt nedreapta, chibzui in continuare. In fond, si el e la fel de oropsit. Nici el nu a dorit aceasta casatorie. Ma mir ca nu s‑a saturat de impunsaturile mele. Totdeauna le primeste cu aer vesel. Dar ce o fi in inima lui, nimeni nu stie. Rar se supara. Totdeauna stiu cand il cuprinde mania. Atunci, ochii i se subtiaza ca in fata soarelui mult, iar umerii obrajilor se coloreaza usor.”

Chibzui poate pentru a suta oara asupra unor lucruri neclare. In preajma Craciunului, Staicu venise acasa ranit. Avea in umar o taietura proaspata de cutit sau de spada. S‑au intalnit in sala cea mare. El vesel ca de obicei, ea la fel de ironica. Nimic nu lasase a se observa ca e ranit. Abia a doua zi aflase de la cavalerul Bogdan. Ingrijorata, a intrat in odaia lui tocmai cand felcerul ii spala rana. Buna cunoscatoare, fiindca intalnise adesea astfel de prilejuri la curtea Moldovei, observase de indata ca nu‑i o simpla zgarietura. Felcerul curata fara mila, asa cum ii cerea meseria, iar tanarul ii adresa Margaretei cuvinte cu haz. Nici un strigat, nici un geamat nu scapase de pe buzele lui, desi era clar ca durerile sunt cumplite. Dar ce o mirase in egala masura erau muschii lui mari, pietrosi, ce nu se potriveau unuia lipsit de exercitii fizice. Cand l‑a intrebat de rostul impunsaturii, comitele a ras si a pomenit ceva despre niste lotri.

Alta data, pe la mijlocul toamnei trecute, Staicu iesise pe Dealul Campiei cu cativa slujitori. I se nazarise lui ca ar fi acolo un teren bun pentru o livada. Margareta venise dupa ei calare si cauta un loc de urcus. Din apropiere sarise un iepure, iar calul speriat o aruncase din sa. Staicu era undeva deasupra, pe marginea unei rape. In cadere l‑a observat cum se arunca de la o astfel de inaltime ametitoare. Ea nu patise nimic rau, dar uitase sa faca vreo miscare, uimita si ingrozita. Apoi, Staicu s‑a aplecat si a ridicat‑o ca pe un fulg. In clipa aceea ochii lui nu aratau numai teama, ci si un licar ciudat, pe care nu‑l mai vazuse. Parca era un strigat slab, ca o chemare din departari.

— Cum ati putut sari tocmai de acolo? il intrebase cu mustrare in glas.

— Vai, doamna! pornise el a rade. In cadere cred ca nu ati vazut prea bine. Nu am sarit, doamna, ci am alunecat pur si simplu. Chiar ma intrebam in timpul zborului: „Cat va ramane intreg din mine, pentru a va acorda sprijinul de cuviinta?”

Trasura poposi aproape de vadul unei ape. Calaretii din suita descalecara bucurosi de odihna. Soarele cazuse mult spre apus. Pe la coturi, apa raului isi lovea soldurile cu lenevie de malurile inalte.


In ultimele zile, hanurile din imprejurimile cetatii Argesului devenisera neincapatoare. O seama de drumeti prevazatori se ingrijisera din timp de un adapost bun. Doar oaspetilor domnului tarii nu le pasa de nimic in aceasta privinta. La palatul domnesc, dichisitul odailor se incheiase. Calatorii din apus ramaneau adesea nedumeriti, observand ca hanurile nu au protectia cetatilor. Putini stiau ca in nordul si in sudul Dunarii era o veche lege a pamantului. O lege nescrisa, dar respectata, care ferea bisericile si hanurile de calcari cu osti. Chiar turcii, harnici daramatori de biserici crestine, rar loveau hanurile, fiindca stiau si ei ca acolo gaseste odihna drumetul de orice neam sau religie. In jurul cetatii erau la vremea aceea unsprezece hanuri raspandite pe sub poale de codru. Cocheta asezare a Argesului inconjurata de ziduri, cuprindea la randul ei inca pe atatea. Cam prea multe, socoteau unii. Doar calatorii obisnuiti se aratau de alta parere. Nu rareori lipsa unei odai libere ii facea sa innopteze sub cerul liber.

Poate nu cel mai vechi, dar cu siguranta cel mai frumos era hanul „Doi cocosi”. Asezat sub o curmatura de deal, inconjurat de brazi falnici, rostuit din piatra si lemn, cu zeci de odai, cu grajduri mari, hanul nu cunostea lipsa clientilor. Sub el, sapata in stanca, o pivnita in care ar fi incaput alte hanuri mai mici adapostea nenumarate butoaie cu vin si cu tuica. In camari, suncile afumate, mari cat niste coapse de vadana, slanina frageda ca bobul de zmeura, carnatii cat odgoanele nu aratau nici pe departe bogatia merindelor. Undeva in spatele cladirii o crescatorie de porci si una de oratanii primeneau cu prospatura ospetele. Drumetului ostenit si flamand nu i se cereau lamuriri despre rosturile sale, ci doar sa aiba bani. Hangiul Stoleru, un moldovean pripasit pe la Arges cu vreo douazeci de ani in urma, era o matahala de om cat usa, dar nu aplecat spre suferinta grasimii. Pana si slujitorii sai fusesera alesi pe spranceana, dupa voinicie. Socoteala inteleapta, fiindca incaierarile rar lipseau, iar legea dreptatii trebuia facuta pe loc.

Odata cu lasarea umbrelor serii, cavalerul blond poposi la „Doi cocosi”. In marea sufragerie de la parter o seama de lumanari aprinse, zgomot de voci si tacamuri, cantece vesele sau triste, tipete si porunci, trosnet de buseala, injuraturi piparate aratau ca binecuvantata cina se desfasoara crestineste. Urmat de Cotae, Arad prinse a urca cele cateva trepte, cand usa se deschise brusc. Doi slujitori ai hanului aruncara ceva ce semana a ghiulea, dupa care usa reveni pe rosturile ei. Ghiuleaua cu pricina nimeri in bratele blondului cu toata viteza ce se cuvenea unei astfel de scule.

— Drace! striga el incantat. Bine ca nu capatana astuia m‑a lovit in plin, ci o parte mai moale.

Zicand acestea, ridica proiectilul pe picioarele lui, ce‑i drept cam nesigure, insa destul de bune pentru a se sustine singur. In lumina slaba, mogaldeata prinse contururi. Era un barbat nu prea mare la trup, dar atat de paros, incat greu s‑ar fi putut stabili unde ar fi hotarul dintre plete si barba, sau dintre barba si straie.

— Domnule, iertati‑mi graba! grai el cu o unda sagalnica in glas.

— Cu graba nu am nimic, raspunse blondul. Socot insa ca intalnirea noastra a scos ceva scantei, ce‑i drept nu prea dorite.

— Ah, domnule, dorintele oamenilor nu prea se aseamana intre ele. Eu ma socot fericit de ocazie. Daca in locul vostru intalneam bradul de colo, n‑as mai fi avut placerea sa va prezint omagiile mele.

— Care a fot cauza plecarii atat de hm atat de neasteptate din han?

— Una marunta. Lipsa de sunatori. Totdeauna am crezut ca un cavaler, fiindca asta sunt, poate sa bea pe datorie pana ce prinde zile mai bune.

— Sunt de aceeasi parere, aproba tanarul. Poate e bine sa va intoarceti la masa.

— O, nu! se impotrivi acesta. „Doi cocosi” a fost pana adineauri singurul han din care nu fusesem arun

— Poftit sa plecati, il intrerupse Arad.

— Chiar asa, domnule. Si‑i pacat. Vinul de aici e bun. Am baut un tamaios de Buzau care ti se strecoara in trup ca apa vie.

— Atunci s‑ar cuveni sa intram.

— Numai sa nu iasa cu o incaierare ce v‑ar pagubi sanatatea.

Blondul deschise usa. Un slujitor il vazu pe barbos alaturi si facu o incercare sa‑l ia de guler. Pumnul tanarului il trimise cat colo. Alti slujitori venira in graba. Cuprins de cucernice furnicaturi, Cotae apuca un scaun si‑l ridica deasupra capului. Aflat prin apropiere, Stoleru il cantari pe blond din priviri doar o clipa. Destul pentru a‑si da seama ca are in fata un oaspete de soi. Tinuta mandra si mai ales straiele lui, care, chiar daca trecusera prin multe, aratau a fi lucrate din cunoscutul postav de Colonia, i‑ar fi impus respect pana si unui hangiu mai putin priceput.

— Poftiti, inaltimea‑voastra! spuse aplecandu‑se atat cat era de cuviinta. Cu ce va pot fi de folos?

— Intai cu adapostul cailor. Unul dintre slujitorii mei asteapta afara. M‑am mirat ca randasii nu ne‑au iesit in intampinare asa cum se obisnuieste pe la alte hanuri.

— Si la noi se pastreaza cu sfintenie acest frumos obicei. Din pacate, odaile sunt pline cu oaspeti. Maine va fi un turnir aici.

— Mda! Vom cauta in alta parte. Cat iti datoreaza acest nobil cavaler?

— Mai nimic. Doua oale cu vin si o pulpa afumata valoreaza atat de putin, incat nu merita a vorbi despre ele.

Blondul privi spre Cotae. Acesta intelese intr‑o clipa si scoase un ducat de aur.

— Ia‑l, jupane! spuse lunganul maret. Nu, nu! Pastreaza restu’!

— Domnule cavaler! sari hangiul insufletit dintr‑o data. De la prima ochire mi‑am dat seama adica nu va cer iertare! Ar mai fi doua odai. Una pentru voi, alta pe potriva slujitorilor. Cat despre cai, voi da poruncile de trebuinta.

La un semn al hangiului, cativa slujitori curatara o masa cu musterii cu tot, in vreme ce altii asezau masarita curata. Cotae si Gogoasa fura indemnati spre un colt unde isi ciocneau ulcelele cei de mana a doua. Proaspetii slujitori observara ca a gasi un loc printre mesenii de acolo rivaliza cu frumoasele minuni biblice. Pornira totusi hotarati, insfacara cate un guler de care atarna ceva greu, smucira cu sarg, isi desfacura palmele dupa un chibzuit avant, iar cei luati de pe locurile lor in chip atat de crestinesc poposira cam fara voie pe dusumea. Cum acestia nu protestara, fie din pricina bauturii peste masura, fie din alta pricina, cum cei de la masa nu pareau a se sinchisi, Cotae si Gogoasa se asezara in voie.

Arad ciocni un rand cu parosul. Inviorat de placuta intorsatura a lucrurilor, omul inchina solemn si grai plin de multumire:

— Domnule, numele meu e Grama.

Discutara multa vreme cand mai tare, cand in soapta. Uneori se aplecau iute, ferindu‑se din calea unor proiectile in forma de cani, de scaune sau cine stie ce alte corpuri care circulau la rastimpuri pe deasupra meselor, din diferite parti, dupa cum izbucneau incaierarile. Numai novicii, numai cei ce paseau pentru prima oara intr‑un han faceau caz cand primeau in brate un trup aruncat din greseala. Daca incaierarile promiteau a fi frumoase, multi musterii se aratau dispusi a intra in hora, iar in astfel de ocazii doar hangiii luau parte fara entuziasm. Putini se sinchiseau de o vanataie, de un cucui, de lipsa unei bucati din piele sau de pierderea catorva dinti.

Cu putin inainte de miezul noptii, cand cavalerul Grama cam intrecuse masura ulcelelor, cand picioarele lui ar fi putut capata o mie de intrebuintari in afara de aceea a sustinerii trupului, Cotae si Gogoasa il luara taras, fiecare de cate o aripa, si‑l carara in odaia blondului.

La ziua, Arad il intreba pe barbos:

— Ai un cal?

— Am avut o iapa de rasa, domnule, raspunse acesta cam acru.

— Aha! Dar arme?

— Si arme am avut. Daca ati fi vazut spada mea de Sibiu fiindca Sibiul rivalizeaza cu Toledo in faurirea acestui fel de scule.

— Ei, nici chiar asa sa nu o luam. O fi Sibiul, insa Toledo

— Da, da, eram sigur ca nu recunoasteti, zambi barbosul. Totdeauna suntem gata sa credem ca numai strainii pot da lucruri bune. Si eu am crezut asa pana acum cativa ani, cand am dat in Sibiu peste unul, Axinte. Mi se rupsese spada sus, langa maner. Cineva m‑a indrumat spre Axinte. L‑am cautat, socotind ca mi‑o va carpaci pana se va ivi prilejul pentru una noua. Axinte e mai marunt decat mine, care nu fac parte din tagma uriasilor, si are o fata lunga, uscata, ca de tarcovnic. Omul s‑a uitat la spada si mi‑a zis: „Domnule, otelul nu se poate carpaci, dar as putea sa va vand o spada faurita de mine.” Zic: „Ma nene, asta‑i de Toledo. Un cavaler care a purtat la sold un Toledo nu se poate multumi cu o custura oarecare.” „Adevarat! a ras el. Am aici trei spade. Una dintre ele e de Toledo. Voi acoperi manerele si gravurile, iar domnia‑voastra incercati a vedea care e mai buna.” Cu tot invelisul facut de Axinte, pe cea straina am recunoscut‑o indata dupa infloriturile de pe ea. Zic: „O iau pe asta.” Zice: „Asta e Toledo. Ma asteptam sa o recunoasteti. Totusi o incercare merita. Eu am sa iau una faurita de mine, iar voi incercati sa mi‑o rupeti sau sa mi‑o stirbiti. In caz de reusita, veti primi Toledo in dar.” Un ceas intreg m‑am caznit, cu toata priceperea, insa fara folos. Pana la urma, am cumparat o spada de Sibiu la pretul uneia de Toledo.

— Hm! Parca am auzit ceva despre Axinte.

— Si veti mai auzi, domnule.

— Poate. Deci n‑aveti nici arme?

— Am avut. Din pacate am pierdut totul la un joc de zaruri. Totusi, sunt in castig. Dupa acel dezastru m‑am jurat sa nu mai pun mana pe zaruri. Dar ce folos, daca judecata buna vine la urma?

— Sper sa fie un necaz trecator.

— Ma indoiesc, rase barbosul, fiindca nu mai am nici un fel de avere. Daca as avea o spada, s‑ar schimba lucrurile. Azi va fi un turnir. Cei ce castiga un turnir sunt rasplatiti regeste aici, la Arges.

— Stii sa folosesti bine o spada?

— Ah, domnule, as zice ca lucrez destul de frumos! Parintele meu, seniorul Grama, Dumnezeu sa‑l tina inca vreo zece‑douazeci de toamne, mi‑a dat lectii admirabile. E drept ca asta s‑a petrecut acum patru ani. De atunci ne‑a lipsit prilejul sa incrucisam spadele, din cauza ca nu l‑am gasit niciodata treaz. Dupa ce si‑a pierdut averea – tot la jocul de zaruri – a dat in darul bauturii. Pacat! Avea o finete in loviturile de spada

— Totusi, dupa o noapte atat de grea hm aveti putine sanse intr‑un turnir, il intrerupse Arad.

— Va faceti griji degeaba. Sunt doua luni de cand ma odihnesc.

— Atunci, propun sa intram in frumoasa asezare a Argesului. Iar daca doriti sa luati parte la turnirul de spada, nimic nu va poate opri.

— Pai tocmai spada n‑am si nici straie pe masura unui cavaler.

— Toate la vremea lor, zambi blondul. Intamplarea face sa dispun de niste ducati.

— Ma indatorati, domnule.

— Nu prea. Aurul acesta a venit pe neasteptate.


Maria‑sa Mircea, domnul Tarii Romanesti, parasise palatul ca de obicei, cu putin inainte de revarsatul zorilor. Imbracat simplu, intr‑o camasa descheiata la gat, cu pantaloni stransi pe picior, lucrati din cunoscutul postav de Ypres, pe care o mana dibace brodase la genunchi cate un vultur cu aripile intinse, purtand la brau o sabie scurta legata de o cingatoare incheiata in paftale de aur, domnul tarii iesise in parc pentru plimbarea de dimineata. Vreo cativa arcasi pornira grabnic sa‑l insoteasca, asa cum incercau adesea, dar un semn al mariei‑sale ii opri. Aerul aspru al parcului aducea a zi rece de octombrie. Mircea zabovi langa vatra unui izvor ce navalea voiniceste de sub o stanca. Acolo ii placea sa‑si scufunde fata in unda rece, care infiora trupul ca taietura de brici. Dupa ce simti din plin binecuvantarea apei, porni agale pe sub copacii mari, ai caror coroane uriase parca se imbratisau unele cu altele, fara a mai lasa loc pentru razele soarelui, ivite undeva pe o culme ca un zambet de prunc. Primul barbat al tarii purta plete lungi si o barba rotunda, aspra. Inalt ca si Staicu, se deosebea de acesta prin trasaturile prelungi. Ochii lui mici, adanci, de culoarea aurului ca si parul bogat, nasul drept, buza de sus voluntara fara a strica simetriei, lipsa obisnuitelor cute din coltul gurii alcatuiau chipul unui barbat atragator chiar daca implinise treizeci si sase de ani. Nici trupul nu cunoscuse apasarile varstei. Firestile rotunjimi ale pantecului, ce apar la barbati la varsta aceasta, nu‑l incercasera. Al sau era plat, suplu, ca al tinerilor. Dar nu numai natura il ferise de asemenea cusur, ci si plimbarile lungi, matinale, exercitiile zilnice de scrima, baile reci, calaria si vanatoarea cu arcul.

„Am o zi grea, gandi el. Azi voi primi o seama de oaspeti. Pe la zece va incepe turnirul. Uneori intrecerile cu lancea, cu spada si cu arcul se prelungesc pana dupa pranz. Catre seara, alaturi de doamna noastra Mara, vom deschide balul, iar la miezul noptii ma voi intalni cu Nufarul Alb.”


Pe strazile Argesului, multimea trecatorilor era mult mai mare decat in alte zile. Negustorii de maruntisuri profitau din plin, oferind spre vanzare lucruri mai acatarii sau indoielnice in ce priveste calitatile. Unii venisera in carute, altii doar cu ce purtau in spinare. Nici localnicii nu sezusera cu mainile in san la o astfel de concurenta si iesisera cu marfurile tocmai in marginea campului rezervat intrecerilor. Pana si hanurile, atat de somnoroase dimineata, isi primeau musteriii ocazionali, ce intrau acolo sa‑si petreaca vremea pana la inceperea turnirului. Multi clatinau din cap si socoteau in sinea lor ca nu‑i a buna cu noul voda, care in preajma razboiului se tine de petreceri. Altele trebuiau acum spre apararea tarii, fiindca nimeni nu stia pana unde vor lovi ostile lui Ali‑pasa. De la urcarea lui voda in scaunul tarii, intamplata la 23 septembrie 1386, trecusera doi ani. Doi ani de liniste, ce‑i drept, dar ce ganduri avea el putini stiau. Va fi un demn urmas al parintelui sau Radu? Greu de presupus.

Portile cetatii, deschise odata cu lumina zilei, lasau a se revarsa calatori din imprejurimi, ori din indepartate judete. Unii intrau calari pe cai greu de strunit, altii apostoleste. Multi in trasuri purtate de telegari sprinteni sau in carute mari, inghesuiti, transpirati, galagiosi si veseli. Inca din zori, imprejurimile campului de intrecere fusesera ocupate. Spectatorii chibzuiti nu lipseau. Primele randuri se formasera trainic, iar batalia pentru o pozitie mai buna era fara sorti de izbanda. Doar cei din casele marginase pareau favorizati cu adevarat. Terasele, ferestrele si acoperisurile gemeau de privitori. Jos, randurile se leganau ca niste valuri uriase sub asaltul celor intarziati.

Sunet de trambite vesti sosirea lui voda. O seama de calareti deschisera drum prin multime. La spatele lor, pe cai neastamparati ce jucau in loc, isi facura aparitia boierii Roman Herescu si Manea, amandoi cavaleri ai Ordinului Basarab. Platosele sclipeau in bataia soarelui ca niste oglinzi. Putin mai in urma, o parte dintre spectatori zarira coroana de aur in cinci colturi a domnului tarii. Alaturi de voda, tanara doamna Mara, inalta, supla, in rochie alba tivita cu fir de aur, iar in stanga lor, Staicu si Margareta. La spate, sumedenie de curteni calcau domol, condusi de comitele Dragomir, castelanul de Dambovita. Nici oaspetii nu lipseau. Venisera acolo vornicul Dragoi, Burla si Stanciu, toti trei consilieri supremi ai domnului Moldovei, Pietro Embrone, consul genovez la Chilia, trimisi din Transilvania, Serbia, Vidin, Tirnovo, Croatia si cavaleri ai regelui Poloniei, Vladislav Iagello.

Intreaga miscare incremeni cand crainicul anunta cu voce puternica:

— Maria‑sa Mircea, mare voievod si domn singur stapanitor a toata Tara Romaneasca.

Aflat nu departe de voda, consulul Pietro Embrone ii sopti secretarului sau:

— Mircea e vesel. Rade si discuta fara griji.

— Ca la orice turnir, incuviinta secretarul.

— Santa Madona! exclama Pietro. Razboiul bate la usa. Sa fie oare domnul Tarii Romanesti un naiv?

— Ma indoiesc, sopti secretarul. Cred mai degraba ca acest turnir ascunde o frumoasa manevra. Iata un prilej de a aduna o groaza de oameni fara a bate la ochi. Tare imi vine a crede ca trimisii polonilor au venit nu de dragul intrecerilor, ci ca soli. Cred ca ar fi interesant sa luam seama la intalnirile de azi ale valahului. Niste soli poloni la curtea din Arges nu ar fi pe placul regelui Ungariei. Dar un turnir poate fi un bun paravan, fiindca la astfel de prilejuri vin adesea multi cavaleri. Apoi, iscoadele turcilor il vor vesti pe sultan ca aici nimeni nu se gandeste la razboi.

— In ce scop?

— Nu stiu. Am aflat insa ca Mircea si‑a intarit cetatile de la Dunare. Zidurile s‑au dublat, iar garnizoanele sunt mai mari ca de obicei. Numai cetatea Turnu are acum peste doua mii de arcasi.

— Deci, pregatiri in taina?

— Asa se pare.

La un semn al lui voda, crainicul ii chema pe cavalerii intrecerilor de spada. Erau patru. Trei voinici si unul maruntel, pricajit, prea firav pentru o disputa atat de grea.

Turnirurile nu‑l atrageau pe mitropolitul Antim. El socotea ca o fata bisericeasca nu are ce cauta la asemenea usuratice varsari de sange. In schimb, egumenul Lazar era nelipsit. Si nu o data tinea pariuri cu voda.

— Maria‑ta! grai Lazar. Nu credeti ca maruntelul isi cauta moartea?

— Sa vedem, rase domnul tarii. Numai el stie pe ce se bizuie.

— Mi‑e teama ca mana lui slabanoaga nici nu va putea ridica spada.

— Vreti sa pariati impotriva lui?

— Ah, nu! Mie imi place sa risc. Tin zece perperi pe mana cavalerului Grama. Asa mi se pare ca‑l cheama.

— Fie! aproba voda. Sper sa nu ma pagubiti ca altadata.

Primii intrara in lupta un tanar oaches din Judetul de Balta si un barbat mai varstnic, necunoscut la curtea Argesului. Dupa unele schimburi de lovituri, spectatorii observasera ca oachesul e mai ager, iar varstnicul e mai chibzuit in miscari. Dar totul dura atat de putin, incat spectatorii mai sedeau inca incremeniti. Spada varstnicului intrase adanc in umarul celuilalt. Grijuliu, necunoscutul se apleca deasupra oachesului cazut parca fara suflare. O singura privire agera ii fu suficienta pentru a sti ca rana e putin primejdioasa. Multumit, saluta adanc spre locul in care sedea voda.

— Prea scurta intrecere, murmura Lazar.

— Dar frumoasa, grai comitele Staicu. Cavalerul varstnic e un mare spadasin.

— Sau, poate, norocos.

In vreme ce Lazar savura spectacolul din plin, fiindca locul sau langa voda era dintre cele mai bune, calugarul Sima, imbracat in rasa lunga, transpirat, rosu la fata, inainta cu cizmele lui mari prin multime. Dupa strigate, intelese ca privirile sale nu avusesera parte de prima intrecere. Manat de talazurile celor ce se inghesuiau fara noima, ajunse la loc liber, sub un prun. Ochii sai cucernici catara in sus, printre crengi. Pe craca cea mai de nadejde, un tanar, nu chiar flacau dupa semnele chipului, sedea imparateste.

„Daca ma sui langa el, pica prunul cu noi, chibzui grasunul. E prea fraged ca sa tina doi oameni. Apoi, fara ajutor, mi‑e teama ca nu pot urca pana acolo.”

— Hei, fiule! racni Sima.

— Ce e, bre? intreba flacaul.

— Da‑te jos, spurcatule! Picioarele tale netrebnice au pangarit crengile pomului.

— Da de unde? rase baiatul. Doar m‑am mai urcat si alta data si nimeni nu mi‑a zis ca‑i pacat.

— Parca eu zic altfel? o lua Sima grijuliu. Cand prunele sunt coapte avem datoria sa ne saltam printre sfintele crengi, insa acum e pacat greu. Pomul abia e pe rod.

Descumpanit, baiatul grai totusi cu judecata:

— Pai aia de colo de ce stau in pruni?

— Lasa ca ajung eu si la ei. De ce crezi ca sunt pus aici?

— As zice ca nu‑i pacat.

— Ce? Pesemne ca Lucifer iti tulbura mintea. Cati ani ai?

— Aproape saptesprezece.

— La biserica mergi?

— In fiecare duminica, sfintia‑ta.

— Si nu ti‑au spus acolo despre pacatul urcatului in prun?

— Nici o vorba, sfintia‑ta.

— Mare mirare! Pe mine m‑ai vazut in prun? racni manios.

— Nu.

— Atunci da‑te jos inainte de a chema strajile! Sfantu’ apostol Chihaia zice limpede in a saptea epistola catre argeseni: „Luati aminte si nu va urcati in prunul fara prune coapte fiindca spurcaciunile si buboaiele la sezut bubele dulci raia strajile” Da‑te jos!

Nemultumit, dar destul de speriat, baiatul isi dadu drumul din pom si porni sa o ia din loc, insa un gest al calugarului il opri.

— Usor, fiule! Ajuta‑ma sa ma urc!

— Parca ziceai ca

— Sigur ca ziceam. Trebuie sa binecuvantez cu mataniile fiecare crenguta, altfel se usuca prunu’.

Grea treaba. Sima isi saltase poalele rasei cam fara folos. Fundul sau cat o varnita atarna ca plumbul, chiar daca bratele puternice pornisera a face minuni pe tulpina la deal. Baiatul nu era slabanog. Dupa o vreme reusi sa puna umarul sub cucernicul fund si, prin frumoasa truda, Sima ajunse pe craca atat de ravnita, unde se aseza comod, fericit de o vizibilitate strasnica.

— Hei, sfintia‑ta!

— Ce vrei?

— Nu cobori?

— De ce sa cobor?

— Fiindca pacatu’ si buboaiele

— Pacatu’? Ai te cara d‑acilea! Intai trebuie sa ma rog si sa meditez doua ceasuri incheiate. Pe urma sa vii sa ma ajuti la coborat.

Cum nu era natang, baiatul o lua din loc injurand printre dinti.


Adversarul micutului Grama se nimerise un zdrahon cunoscut ca o brezaie pe la turniruri. Uneori lovea cu spada atat de puternic, incat multi il credeau egal in voinicie cu mandrul cavaler Bogdan. Altfel, era un soi de malai‑mare, petrecaret, darnic pana la risipa, vesnic fara un chior in punga si gata a se lipi acolo unde intrezarea ceva castig. Meseria armelor nu‑l atragea, cu toate ca unele insusiri alese in manuirea lor i‑ar fi adus o situatie mai buna. Iesise victorios in cateva turniruri, dar gloria, numele bun nu‑i faceau cine stie ce placere, ci numai obisnuita punga cu sunatori cuvenita invingatorului. Cum era lefter de vreo cateva saptamani, venise la intrecere cu gandul la un chef mare. Vazandu‑l pe Grama atat de neajutorat fizic, dupa primul moment ce‑i starni mirarea cugeta adanc:

„Sa fiu al dracului daca nu‑i o gluma! Fiindca, de nu‑i asa, a ma bate cu asta, a‑l despica in doua, ma duce la un pacat atat de rau, incat ar trebui sa‑mi schimb numele pentru a nu fi certat candva in cer. Adica n‑au gasit ei unul pe masura mea?”

— Piei, drace! murmura printre dinti.

— Ati spus ceva, domnule? se interesa maruntelul.

— Ah, nu, cavalere! Ziceam o rugaciune. Totdeauna inaintea intrecerii imi fac rugaciunile, minti el. Poate e cazul sa vi le faceti si voi, fiindca nu se stie daca mai e timp la urma. Ma numesc Anton.

— Incantat, cavalere! Numele meu e Grama. Sper sa facem o partida frumoasa.

Ultimele cuvinte ale adversarului il naucira cu totul pe Anton. Apoi isi lua seama si grai, sperand sa nu‑i aduca acestuia vreo jignire, dar sa‑l faca a intelege ca ar mai fi timp sa o ia la sanatoasa.

— Domnule, oare o dragoste nefericita va aduce la moar adica vreau sa zic aici? Daca aveti ceva neamuri dragi

— Ei, ei, domnul meu! isi iesi din pepeni maruntelul.

„Sa ma ia naiba! chibzui Anton. Cred ca i‑am zis ceva ce nu se cade.”

— Cavalere! incerca el sa repare. N‑am vrut sa va aduc un afront, insa cu cei ce raman pe urma

— In garda, domnule!

„Fie! gandi Anton. Tu ai vrut‑o.”

In jurul arenei se lasase o liniste adanca. Pentru oricine era limpede ca la prima lovitura de spada maruntelul va fi despicat. De undeva, dintr‑un balcon, cineva striga manios:

— Nu‑i drept!

Insa nimeni nu‑l lua in seama. Cei doi spadasini tocmai incheiasera saluturile de cuviinta. Anton foarte nemultumit, fiindca niciodata nu luptase cu neajutorati, lovi de cateva ori spada maruntelului, hotarat sa i‑o smulga din mana. Dar, spre mirarea sa, nu reusi. Grama primea fiecare lovitura nu in contra, ci piezis, astfel ca lamele in loc a se ciocni puternic alunecau una pe langa alta parca imbratisate. Apoi o fandare lunga se opri in coapsa lui Anton.

— Sfanta fecioara! murmura zdrahonul. Barbosul asta vede o meserie

— Sper ca nu v‑am atins prea adanc, spuse Grama.

— Ei, la naiba! D‑astea am primit eu destule. Insa acum e randul meu. Sa te feresti, domnule, fiindca voi lovi naprasnic.

Dupa ultimele vorbe, spada sa se abatu asupra micutului cavaler ca o vijelie, gata a dobori totul in calea ei. Si totusi – mirare! Grama dansa in jurul zdrahonului asemenea unui titirez. Dinspre balcon razbatu aceeasi voce, in care rasuna de data aceasta o adanca uimire. Iar in clipele ce urmara, tacerea fu intrerupta de doua zgomote mari. Primul e clar. Cazuse Anton peste spada ce se fransese. Dar pentru al doilea, voda il intreba pe crainic:

— Ce a fost asta?

— Nimic, maria‑ta. Unul prea inflacarat a picat din balcon.

Nu mult dupa pranz, cavalerul blond dimpreuna cu Grama si cei doi slujitori poposira printre tarabele cu marfuri.

— Am crezut ca vei pierde intrecerea, grai Arad.

— Zau? Eu am fost sigur de castig dupa primele schimburi de lovituri. Stii care e necazul in lupta dintre un zdrahon si unul pirpiriu?

— Nu.

— Cei mari la trup cred prea mult in voinicia lor si devin generosi. Iar daca le lipseste generozitatea, rar ne baga in seama. Noi, astia neajutoratii, nu cunoastem mila in fata uriasilor, ci lovim din toate puterile. Apoi, cu toate ca domnul Anton stapaneste bine arta scrimei, as zice ca nu‑i daruit cu haruri aparte. Ii lipseste finetea. Or, intr‑o lupta cu spada primeaza nu voinicia, nu cunoasterea corecta a loviturilor, ci finetea executiilor.

— Asa e. Cati bani ai primit din mana lui voda?

— O punga cu cinzeci de perperi. Adica peste noua sute de ducati de argint.

— Nu‑i rau. Cu astfel de suma te pui pe picioare.

— Aiurea! Douazeci si cinci de perperi i‑am imprumutat cavalerului Anton.

— Cum asta?

— Pai, din cele ce a avut bunavointa sa‑mi spuna dupa lupta, mi‑am dat seama ca e lefter.

Arad il privi cu placere, dar Grama nu observa, fiind preocupat de unele socoteli banesti.

— Deci, continua el, daca iti platesc datoria, daca imi cumpar un cal bun, raman vreo cincisprezece perperi. De fapt, nici atat. La Deva am doua surori care au ramas in crunta saracie si asteapta ajutorul meu. Cat despre seniorul Grama, el se descurca totdeauna in hoinarelile lui. Cine stie pe unde il poarta pasii.

— Inteleg, spuse blondul nu prea bucuros. Cand vei porni spre Deva?

— Maine in zori.

— Prea bine, domnule! Datoria mi‑o platesti alta data, iar un cal bun iti voi imprumuta eu.

Arad cumpara unele straie frumoase, pe masura cumetrilor Cotae si Gogoasa. Fetele celor doi slujitori straluceau de mandrie. Numai la alegerea armelor stapanul intampina unele greutati. Cotae era bucuros de arcul sau nou. Gogoasa, in schimb, arata mare dispret pentru astfel de scula.

— Domnule! grai el imbufnat. Cu arcul nu ma pricep sa trag.

— Inveti.

— A, nu, e prea tarziu! Doar daca aveti bunavointa sa‑mi luati un topor. La noi, pe valea Ampoiului, sunt o multime de taietori si cioplitori de lemne. Pana si copiii se pricep. Iar joaca noastra era aproape totdeauna cu toporul.

— Meseria armelor nu‑i o joaca.

— Stiu, domnule, si d‑aia ma incumet a va arata ce pot.

— Cu sageata il iei pe dusman de la distanta.

— Si cu toporul.

— Mare minune! Uite ca asa ceva nu am vazut pana acum. Si de unde sa‑ti iau asemenea arma?

— Am intalnit un negustor cu topoare bune.

La putina vreme, Gogoasa reveni incantat de frumoasa achizitie. Dincolo de campul intrecerilor incepea codrul. Intai o seama de tufe si copaci singuratici, apoi liziera deasa. Manat de curiozitate, Arad se opri cam la douazeci de pasi in fata unui trunchi ce intrecea grosimea unui om. Dupa ce‑l privi o vreme ganditor, il intreba pe Gogoasa:

— Ai putea sa‑l nimeresti de aici?

— Fara sminteala. E drept ca de multa vreme n‑am mai incercat, dar nadajduiesc sa nu‑mi fi pierdut indemanarea.

Apoi, parca in joaca, slobozi toporul din mana sa vanjoasa.

— Drace, strasnica lovitura! striga blondul entuziasmat. Vad ca taisul a intrat in tulpina de vreo doua degete.

— Vai mie, domnule! se caina grasunul. Altadata il infigeam mai adanc, dar nu asta‑i supararea mea. Toporul a lovit cam la o palma de crapatura aceea pe care am ochit‑o. Va trebui sa lucrez mult pana ce imi va reveni indemanarea.

— Tu cum stai cu arcul? se intoarse blondul catre Cotae.

— Ca magarul la muls oile. Imi place, insa n‑am tras niciodata.

— Ai vrea sa incerci?

— Daca nu va e cu suparare.

Arad ii arata un copac aflat cam la vreo treizeci de pasi. Cotae incorda arcul, inchise ochii si trase.

— Pe sfintele moaste! rase cavalerul. Bine ca n‑a fost nimeni prin apropiere. Puteai sa‑l lasi olog. Cand tragi cu arcul si nu esti in sa, picioarele nu stau unul langa altul, ci dreptul dus mai in spate. Apoi, daca inchizi ochii, nu faci nimic. Nici pozitia umarului nu‑mi place. Ia da‑mi arcul si sa fii atent la tot ce fac! In fata noastra sunt trei copaci aproape lipiti unul de altul. Voi trage in cel din mijloc.

— Prea departe, interveni Grama. Pana acolo cred ca sunt peste optzeci de pasi.

— Asa cred si eu, zambi Arad. Copacul din mijloc are un ciot. Voi incerca sa trimit sageata in el.

— Ar fi strasnic, se auzi o voce din spate si nu mica fu surpriza cavalerului blond cand ii vazu pe Staicu, pe egumenul Lazar si pe Sima.

— Ce placere! se inclina Arad.

— Ce mirare! observa comitele. Dupa spusele voastre va stiam in drum spre Caliacra.

— Si nu va inselati. Am facut doar un ocol pe la Arges.

— Inseamna ca stati putin aici.

— Pana maine in zori.

— Pesemne ca aveti o invitatie la balul de la palatul domnesc.

— Ce va face sa credeti?

— Sa cred? Nu, domnule, ci numai sa sper. Mi‑ar placea sa petrecem cateva ceasuri impreuna.

— Si mie, insa nu am o astfel de invitatie. Cine s‑ar fi gandit la unul ca mine? Cine ma cunoaste?

— Noi. Aveti ceva impotriva daca va poftim?

— Nu m‑am gandit la o cinste atat de mare.

— Atunci, va las o invitatie la ostenii din paza portii.

— Domnule! rase Arad. Socot ca, de vreme ce am obtinut aceasta favoare, imi pot ingadui sa va mai cer una pentru prietenul meu, cavalerul Grama.

— A, tanarul care a castigat intrecerea de spada? se intoarse comitele spre micutul cavaler. Nici ca se poate mai bine. Frumoasa lovitura ati dat, domnule! Dar parca va pregateati sa trageti cu arcul, privi din nou catre blond. Va stinghereste oare prezenta noastra?

— Nicidecum. Doresc sa‑i dau slujitorului meu prima lectie.

— La o distanta atat de mare? Poate nu stiti ca azi intrecerea cu arcul s‑a disputat doar la saizeci de pasi. Invingatorul e un tanar din judetul Olt. Un flacau de mare nadejde. In fata lui au pierdut cativa cavaleri dintre cei mai iscusiti. Zau, turnirul de la Arges a adus multe surprize.

Arad potrivi sageata, incorda arcul, ochi scurt si trase. Dupa cateva clipe se auzira exclamatii de uimire.

— Cavalere! striga egumenul cu entuziasm. Sageata voastra s‑a infipt la cateva degete de ciot. Poate ca ma insel, fiindca distanta e mare. Voi da o fuga pana acolo.

Apoi spre hazul celor de fata, isi salta poalele rasei si porni in goana. Cand reveni, ochii sai straluceau ciudat.

— Minunat, cavalere! zambi el. Doar la trei degete de ciot. Sunteti un tintas cum rar mi‑a fost dat sa vad. Sau, mai degraba, inca n‑am vazut. Si ma mir: de ce nu ati luat parte la intrecerea cu arcul? Ati fi castigat usor. Surprizele se tin astazi lant.

Blondul ridica din umeri, vizibil nemultumit.

— Arcul acesta nu are o bataie prea buna, sfintia‑ta. N‑as zice ca‑i rau, insa nu‑i centrat cum se cuvine. Lemnul sau are un capat ceva mai subtire. Cotae, da‑mi arcul meu!

Si spre mirarea celorlalti ochi din nou, chiar mai scurt decat prima oara, iar sageata nimeri in mijlocul ciotului.

— Iata ce inseamna sa‑ti cunosti arma, zise Arad multumit de reusita.

— Domnule! facu Staicu privindu‑l sagalnic. Am intalnit multi arcasi buni, dar cunosc un singur om in stare sa va egaleze la o distanta asa de mare.

— Voi?

— O, nu! E vorba despre sfintia‑sa Lazar.

Arad si insotitorii sai il privira zambind. Cuvintele comitelui aduceau a gluma. Nu puteau crede asa ceva, fiindca nu auzisera ca vreo fata bisericeasca sa aiba mari daruri in manuirea armelor. Staicu parca le ghici gandurile. Usor nemultumit, il ruga pe Lazar sa incerce. Bucuros, cavalerul blond ii oferi acestuia arcul sau. Dupa felul cum il prinse, cu mainile mari, nervoase, dupa dibacia dovedita in manuirea lui, se vazu clar ca Lazar umblase des cu scule de soiul acela. Egumenul ochi la fel de scurt si de energic. Sageata bazai prin aer ca un bondar urias si se infipse in ciot.

— Sper sa ne vedem la bal, rase comitele.

Mai la o parte, in vreme ce egumenul si Staicu se departau la brat, grasunul Sima ii zise lui Cotae:

— Fiule, sub indrumarea vrednicului tau stapan, vei ajunge chiar scutier. Daca nu poti acum, imi vei plati atunci.

„Saracul, chibzui lunganul. Cred ca de la caldura i se trage. Dupa vorbele fara capatai ai zice ca l‑a lovit cineva cu leuca in cap.”

Apoi raspunse milos:

— Nu inteleg. Despre ce plata e vorba?

— A orataniei.

— Care oratanie?

— Ba asta! isi iesi Sima din pepeni. Dupa plecarea voastra din Snagov, cucernicul ce se ocupa de oratanii mi‑a zis ca‑i lipseste una. Ca te‑a vazut pe langa cotete. Ce‑i drept, numai o aripata dovedeste ca esti lipsit de pacatu’ lacomiei, insa nu si al sterpelitului.

„Din vorbele lui se vede ca nu‑i prea sigur”, chibzui lunganul, dumirindu‑se incotro vasleste grasunul. Cum nu era prima oara cazut sub asemenea invinuire, isi lua o figura din cele mai ofensate si raspunse cu maretie:

— Sfintia‑ta, nu prea stiu despre ce ai grait. Daca vrei sa stii, pana azi gainile au fost cercetate de catre oameni destul de putin. Fiindca nu‑i destul sa te pricepi la un ciupelit frumos, ori la rontait un copan. Sufletu’, sfintia‑ta. Sufletu’ trebuie cautat la gaina. Orataniile pricep omul cu inima buna si se iau dupa el ca mielu’ dupa oaie. D‑aia zic: poate ca o oratanie sa se fi luat dupa noi insa, dom’le, eram calare si n‑am bagatara de seama.


Se apropia miezul noptii. Balul era in toi doar pentru cei tineri. Varstnicii, retrasi prin ungherele salii, gustau cate o cana cu vin sau depanau amintiri. Cavalerii straini, inconjurati cu atentia curtenilor, mai discutau inca aprins despre turnir. Jupanesele tinere isi indemnau sotii la dans. Cele rascoapte puneau la cale cumetrii si ospete. Parca nimeni nu avea gandul indreptat spre razboiul ce era gata sa inceapa la sud de Dunare. Lipsea totusi veselia de altadata, fiindca primejdia unui razboi totdeauna apasa inimile oamenilor cu greutatea ei. Numai tinerii, lipsiti de experienta batranilor, gustau clipa cum se cuvine. Prin locurile tainice ale teraselor, flacaii si fetele schimbau sarutari pe furis. Nelipsitii crai se poticneau adesea cu prefacuta mahnire si prindeau in brate cate o codana, iar scuzele durau uneori atat de mult, incat victimele, nu prea suparate, incepeau sa‑si depene visuri de maritis. Usile larg deschise ofereau prilej de dans chiar si in curtea plina cu pomi. Unii dansatori indrazneti manasera sarbele catre liziera parcului maret, acolo unde lumanarile pacatoase lipseau si imbratisarile ramaneau ascunse in umbra copacilor.

Domnul tarii se intretinea cu oaspetii poloni. Maria‑sa, Mara, tanara Margareta si cateva jupanese gasisera loc placut pe una din numeroasele terase. Aerul noptii de mai, incarcat de mireasma florilor, capatase oarecare asprime in apropierea miezului noptii, insa nu destula putere pentru a le alunga. Mitropolitul Antim ii adunase in jurul sau pe Atanasie al Severinului, pe Sofronie de la Cozia, pe Lazar al Snagovului si pe tanarul Dragomir, comitele de Dambovita. Staicu discuta in soapta cu istetul conte genovez Pietro Embrone.

— Domnule! zise acesta. Razboiul bate la usa

— Dar nu la a noastra, il intrerupse Staicu.

— Adevarat, insa maine poate fi altfel. Ma mir ca maria‑sa Mircea nu aduna oastea tarii.

— Asta inseamna ca stie mai multe decat noi.

„Si tu, talharule! gandi consulul de la Chilia, ascunzandu‑si supararea sub un zambet nepasator. M‑as mira ca fratele lui voda sa nu stie. Taceti ca pestii, iar eu tremur de ingrijorare. Turcii tintesc nu numai Tara Romaneasca, ci si Chilia. Negustorii care vin la noi din sud vorbesc multe. Ei totdeauna sunt bine informati. Ostile lui Ali‑pasa trec totul prin foc de‑a latul Balcanilor. Sa fie oare acest voda un papa‑lapte, un becisnic? Secretarul meu ma asigura ca‑i un om chibzuit, dar tare nu‑mi vine a crede. In locul turnirului, al balului, m‑as fi bucurat sa‑l vad cu ostile la Dunare. Sau poate ca isi da seama de zadarnicie. Cine cuteaza azi a sta in fata achingiilor lui Ali‑pasa? Treizeci de mii de achingii vor lovi peste cateva zile Dobrogea si Varna. Insa negustorii genovezi veniti de la Adrianopole spun ca sultanul Murad a trimis inca douazeci de mii de achingii catre pasurile Balcanilor. Incotro tintesc, nu stie nimeni. Ioan al Dobrogii va pierde razboiul. E adevarat ca‑i un tanar viteaz. Din pacate, ii lipseste intelepciunea parintelui sau, Dobrota. Mircea i‑a trimis ajutor o mie de calareti. De ce oare numai atat?”

Cavalerul blond si Grama ocupasera o masa intr‑un colt al salii. Sima, Cotae si Gogoasa, o alta undeva prin ungherele mai indepartate ale curtii, fiindca erau doar insotitori, fapt ce nu le ingaduia sa se amestece cu invitatii. De fapt, nici nu doreau asta. Lumina lunii ii ajuta destul de bine sa‑si gaseasca ulcelele cu vin.

Cand miezul noptii paru foarte aproape, voda socoti ca e vreme sa‑l intalneasca pe Nufarul Alb.

— Domnilor! rase el catre cavalerii poloni. V‑am retinut de la placerile balului. Sunteti tineri si se cuvine sa petreceti.

Oaspetii pricepura ca discutia s‑a incheiat, astfel ca il parasira, cu unele plecaciuni adanci. Cavalerii unguri aflati prin apropiere ar fi dat mult sa stie ce discutase Mircea cu oamenii regelui Poloniei. Sa fi fost doar niste obisnuite amabilitati?

Domnul tarii iesi agale din sala tocmai cand mitropolitul Antim le vorbea celor din jur despre planurile de a cladi o frumoasa biserica la Targoviste. Al doilea mitropolit, Atanasie al Severinului, avea alta parere in privinta locului ales. Intre ei porni o disputa ce ameninta sa dureze mult. Egumenul Lazar profita din plin si se fofila pe langa coloanele mari acoperite cu marmura, apoi pe langa perete pana la una dintre numeroasele iesiri. Miezul noptii era aproape de cumpana.

Pe fata comitelui Staicu aparu brusc un semn limpede de suferinta. Buzele lui scapara un oftat jalnic, spre totala uimire a consulului genovez.

— Va e rau? il intreba acesta.

— A, mai nimic. O indispozitie trecatoare. Insa vina e numai a mea. Am mancat o pulpa de berbec prea impanata cu grasime pentru stomacul meu gingas. Sau poate ca e de la vinul negru, cu care nu sunt obisnuit. Sper sa mai stam de vorba in noaptea asta. Ma atrag inteligentele voastre pareri in privinta masurilor de aparare a Tarii Romanesti.

Consulul aproba cu un gest graitor. Comitele porni spre usa. Pasii sai domoli, umerii adusi usor inainte dovedeau suferinta de care fusese cuprins atat de neasteptat.

Cavalerul blond zambea la rastimpuri cam fara rost, uimindu‑l pe tanarul Grama. Discutia dintre ei lancezea, in loc sa prinda aripi dupa numeroasele cani cu vin bun.

„O fi nitel facut? gandi micutul barbos. Parca n‑as crede. Aseara am baut impreuna de doua ori pe atat si nu eu am fost cel mai treaz. Drace, te pomenesti ca‑i indragostit! Numai indragostitii raspund aiurea cand ii intrebi ceva. Iar in privinta zambetului fara noima – sa nu mai vorbim.”

Arad il smulse din gandurile acelea.

— Hai, batrane, sa mai ciocnim o ulcica. Sa bem pentru femeile frumoase.

— Dar pentru cele urate? mustaci Grama.

— Urate? Nu exista femei urate. Cel putin asa mi‑a spus unul mai varstnic. Cica totul e sa stii a le descoperi ce au frumos.

— Dupa vorbele tale, sa cred ca esti indragostit?

— Sa crezi, batrane, rase blondul. Si zau ca nu‑i nimic rau in asta. Toti cadem pana la urma in cofa. Insa ceva fulgerator se intampla rar. Poate ca sunt cam baut si am uitat sa‑ti spun ca in seara asta o nobila doamna a avut gingasia sa‑si opreasca privirile asupra mea.

— Intr‑adevar, ti‑a scapat. Numai ochiul meu inca ager dupa atatea cani m‑a lamurit, vazandu‑te cum zambesti aiurea.

— Atunci, nu ne mai ramane decat sa bem impreuna inca un rand, fiindca va trebui sa plec. Adica sa alerg. La naiba, sa zbor! Legea cavalereasca ne cere a fi la intalnire cu putin inainte de sosirea iubitei. Pana ma intorc, sa bei, batrane, pentru dragoste si pentru norocul meu, fiindca, pe toti tartorii iadului, am nevoie de noroc!

Cam teapan, blondul porni spre usa. Grama zambi ingaduitor. Lumanarile pe ispravite palpaiau cu ultimele puteri. Cele proaspat aprinse parca sfidau imprejurimile. Privindu‑le, micutul cavaler murmura pierdut in ganduri:

— Ca viata. Tineretea, cu harurile ei. Batranetea, cu ultimele puteri. Toti ardem. La dracu! De ce sa ardem?

Tariile vinului il oprira sa cugete mai acatarii. Manios, asa din senin, bau cateva cani cu vin spre a se limpezi. Iar cand privi lumanarile din nou, constata ca acestea o luasera intre timp din loc si pusesera distanta mare intre ele si masa la care sedea. Insa nu asta il mira, ci numai faptul ca lumanarile, prinse una de alta in hora, dansau ca niste apucate.

— Asta‑i inceputul dezmatului, striga scarbit de necuviinta lumanarilor, apoi isi lasa capatana obosita pe masa.


Domnul Tarii Romanesti intra in cabinetul sau urmat de capitanul Gherghina, despre care se soptea adesea ca‑i prea tanar pentru un comandant al garzilor de la Arges, chiar daca ii recunosteau calitatile de cavaler al Ordinului Basarab. Gherghina isi castigase increderea lui voda in misiuni grele, nestiute de nimeni. Tacut din fire, rar intra intr‑o discutie. Pe curteni ii trata politicos si rece, fara a lua seama la unele clevetiri. De fapt, nu cei douazeci si doi de ani ai tanarului iscau neincrederea unor curteni, ci originea lui obscura. Era fiul unui potcovar din mica si cocheta asezare a Bucurestilor. Bun spadasin, castigase doua turniruri. Nimeni nu stia unde invatase el arta scrimei. Poate ca egumenul Lazar ar fi fost in drept sa vorbeasca, dar cui i‑ar fi trecut prin minte sa‑l intrebe? Cu toata inaltimea lui remarcabila, Gherghina nu era voinic. Ba s‑ar fi putut spune ca‑i prea subtirel pentru un spadasin cu faima.

— Avem vesti, domnule? il intreba voda.

— Putine, maria‑ta. In faptul serii au sosit calareti de la cetatile Turnu, Capataneni, Braila, Giurgiu si Craciuna. Ei ne‑au vestit ca s‑au incheiat lucrarile de intarire. Ostile din padurile Argesului au primit inca o mie trei sute de camasi de zale, iar cele de langa Giurgiu, opt sute. Negustorii brasoveni au sosit ieri cu sapte sute de scuturi din piele, dar pretul lor mi se pare piperat.

— Sa nu va tocmiti! Avem cu ce plati. Sunt bune?

— Cred ca cele mai bune din ultimii ani.

— Mda! Cu otrava pentru sageti cum stam?

— A fost impartita dupa porunca mariei‑tale.

Mircea il privi cu placere. Gherghina vorbea totdeauna scurt si limpede. Nici un cuvant in plus nu se strecura in frazele lui.

— Voi primi un oaspete, continua voda. Sa nu‑l lasi sa astepte.

Gherghina saluta si parasi incaperea. Mircea scoase scrisoarea lui Lazar dintr‑un sertar al biroului. Din curte si din sala balului razbatea zgomot de veselie.

„Oamenii petrec, chibzui el. Poate ca nu‑i rau. Pentru prilej de suparari va fi timp destul. Adica, ma insel. Oamenii simt primejdia ce ne asteapta prin miscarea turcilor catre Dunare, insa in noaptea asta vor sa nu‑si aminteasca de ea. Dar despre mine ce cred? Am observat aluziile unora la faptul ca ar trebui sa ridicam oastea cea mare a tarii. Nerozii! Multi ma socot slab si nehotarat, fiindca se asteptau ca la ora asta sa fiu cu ostile de‑a lungul Dunarii. As vrea sa ma creada in continuare slab si sa fie liniste. Sunt doi ani de cand m‑am ridicat singur in scaunul de domnie pe care l‑am tinut o vreme alaturi de fratele Dan. Doi ani de pace si belsug, insa nu usori. Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ne‑a pandit adesea in acesti doi ani, gata sa vina peste noi. El intelege pericolul turcesc si crede ca prin ocuparea Tarii Romanesti, a Serbiei, a Bosniei, a Moldovei si a Taratului de la Tirnovo ar pune stavila impotriva lor. Din pacate, nu pricepe ca asta inseamna razboi si slabirea tarilor crestine.”

Capitanul Gherghina deschise usa. Un barbat inalt, cu umerii largi si solduri inguste trecu pe langa el. Omul era Nufarul Alb.

— Maria‑ta! saluta oaspetele.

— Ia loc, domnule! Tocmai cercetam din nou lista iscoadelor lui Sigismund.

Cabinetul de lucru al mariei‑sale dovedea bogatie si gust. Peretii acoperiti cu lemn de culoarea maslinei, bogatele ornamente ale tavanului, mobilierul de stejar lucrat in maiestrite incrustatii, draperiile mari de catifea, covoarele moi, in tonuri calme, minunatele panoplii incarcate cu spade si cu sabii de Toledo, de Genova, de Sibiu si de Brasov, cu arcuri aurite la capete, cu camasi de zale din argint, multimea bibelourilor dovedeau bunastare. Manerele ferestrelor, ale usilor si multe alte obiecte erau din aur masiv. De fapt, intregul palat domnesc avea stralucirea bogatiilor. Multi negustori straini sau bastinasi poposeau la Arges cu postavuri alese de Colonia, de Ypres, de Louvain, de Boemia si chiar din indepartata Anglie. Tot ei aduceau vestitele covoare ale Asiei, piper, capatani de zahar, scortisoara, lemn‑dulce si sapunuri parfumate. Rar se intampla ca voda si curtenii sa nu fie cumparatori pe masura ofertei.

— Ce ati hotarat in privinta iscoadelor lui Sigismund? se interesa oaspetele.

— A‑i trece prin incercarea caznelor nu‑i nimerit, fiindca n‑au ce ne spune mai mult decat stim. A‑i da pe mana calaului ar insemna sa tragem putine foloase, cata vreme ii cunoastem, fara ca ei sa aiba habar. Socot ca ne putem folosi de ei.

— Asa cred si eu, maria‑ta. De vom lucra chibzuit, arma lui Sigismund se va intoarce impotriva lui.

— Cum?

— Intai, Sigismund va afla numai ce dorim noi sa stie. Apoi, e vremea sa‑l facem a juca dupa lauta noastra. Filos, primul gramatic al curtii de la Arges, e capetenia iscoadelor lui Sigismund. Incepand de azi, pe la el nu vor mai trece decat scrisorile si actele hotarate de noi. Iar inceputul va fi cu o scrisoare a voastra catre domnul Moldovei, Petru Musat.

— Ce va cuprinde aceasta scrisoare? zambi voda incantat de marea inteligenta a Nufarului Alb.

— M‑am gandit mult la ea si cred ca ar suna astfel:


„Maria‑ta,

Eu, cel intru Hristos Dumnezeu binecredincios si binecinstitor si de Hristos iubitor si autocrat, Io Mircea mare voievod si domn, din mila lui Dumnezeu si in darul lui Dumnezeu, stapanind si domnind peste toata Tara Romaneasca, va dam stiri mari.

Soli ai sultanului Murad au venit la noi cu daruri alese si sunt gata a face cu noi tratat de alianta. Murad ne cere sa‑l parasim pe maritul rege al Ungariei, Dumnezeu sa‑l tina in slava, si sa ne unim cu turcii. Daca ne invoim, sultanul va supune Dobrogea, cetatea Silistra si cetatea Chilia, pe care ni le va da noua. I‑am primit bine pe solii turcilor, dar nu ne‑am invoi a‑l parasi pe slavitul nostru prieten Sigismund de Luxemburg. E drept ca regele Ungariei nu s‑a aratat totdeauna deschis la suflet fata de noi, ca a gandit sa ne incerce cu osti, totusi socotim ca Dumnezeu ii va lumina gandurile si va intelege dragostea noastra catre el. Daca am trece de partea sultanului Murad, regatul Ungariei ar intra in mare primejdie. Insa noi suntem crestini si chiar daca Sigismund nu ne‑a iubit totdeauna cum se cuvine, ii vom fi prieteni de nadejde.

Maria‑ta, prin respingerea propunerilor turcesti, ne‑am atras mania lui Murad. De vor fi lupte, si ele vor fi cu siguranta chiar anul viitor, vom cere sprijin de osti atat slavitului Sigismund, cat si voua.”


— Frumos ticluita! rase Mircea. Dar ce va crede domnul Moldovei cand va primi o astfel de scrisoare?

— Consilierii supremi ai lui Petru Musat sunt inca aici. Din cate stiu, vor pleca maine. Ei bine, la ziua va trebui sa stati de vorba cu vornicul Dragoi. El il va lamuri pe domnul Moldovei ca totul e o plasmuire. De azi in trei zile ar fi bine sa‑i dictati aceasta scrisoare gramaticului Filos. El o va trimite in Moldova, iar o copie a ei lui Sigismund de Luxemburg. Filos isi va pune iscoadele sa goneasca zi si noapte spre Buda.

— Nici ca se poate mai bine. De fapt, ceva adevar exista in aceasta scrisoare. Daca am trece de partea turcilor sau daca turcii ne‑ar supune, regatul Ungariei ar fi atacat in mai putin de un an. Si e la fel de adevarat ca alianta cu paganii in dauna crestinilor nu vom incheia niciodata. Acum ramane sa vedem ce va crede si va face Sigismund dupa o veste ca asta, care aduce a lovitura de trasnet.

— Ce ar face oricine, maria‑ta, daca ar primi o astfel de scrisoare.

— Crezi in puterile ei?

— Absolut.

— Si eu sper ca regele Ungariei va uita gandurile de calcare cu osti in Tara Romaneasca si ne va sprijini de‑i vom cere ajutor. Va intelege ca o lupta intre ostile noastre si ale sale nu aduce folos decat sultanului Murad. Asta inseamna ca vom avea liniste din partea lui Sigismund si timp de pregatiri. Fiindca turcii nu vor trece Dunarea anul acesta. Murad e intelept. El face pasi mici, dar siguri. Va cuceri, in cel mult o luna, Dobrogea. Deci, in cel mult o luna ajungem vecini cu Imperiul turcesc.

— I‑ati dat putini calareti despotului Ioan.

Mircea il privi cu admiratie pe Nufarul Alb. Putini ar fi indraznit sa i‑o spuna in fata.

— Mult mai putini decat altii, zambi el. De am intra azi in lupta alaturi de Ioan, soarta Dobrogii ar fi aceeasi. Inca nu suntem destul de puternici. Abia in primavara incheiem pregatirile ostilor noastre. Si poate nici atunci, fiindca in fata turcilor va trebui sa ne intarim continuu. Nu‑i destul numai numarul ostenilor, daca ei nu stiu a folosi armele cu inalta pricepere. Dupa cum stii, trei mii de arcasi se pregatesc in padurile dinspre Giurgiu de aproape doi ani. La inceput, multi dintre ei nici nu stiau sa tina arcul in maini. Azi am fi putut aduce cativa la turnirul de la Arges. Aproape toti ochesc bine, chiar si din goana cailor. Alti opt sute de arcasi, trei sute de lancieri si doua mii de luptatori cu spada se pregatesc in padurile Argesului. Numai cu oastea cea mare a tarii nu le putem face fata turcilor. Asta e surpriza pe care i‑o pregatesc lui Murad. Suntem insa putini. Abia cand numarul arcasilor, al lancierilor imbracati in zale si armuri, al luptatorilor cu spada si al celor cu arme de foc se va dubla, putem privi mai linistiti o infruntare cu turcii. Trebuie sa intelegem ca numai cu osti organizate temeinic ii putem bate. Iata de ce nu ne‑am alaturat lui Ioan al Dobrogii. De fapt, si alte cauze ne‑au oprit. Noi i‑am propus adesea regelui Ioan sa unim Dobrogea cu Tara Romaneasca. O parte dintre curtenii lui s‑au aratat bucurosi, fiindca‑i firesc. Din pacate, Ioan vede ingust. Nu intelege. Am fi putut sa‑l supunem, insa o lupta intre frati de acelasi sange nu o dorim. Altfel vor sta lucrurile in primavara viitoare. Atunci ne vom bate nu cu romanii, ci cu garnizoanele turcesti. Prin unirea cu Dobrogea vom deveni mai puternici. Pana si comertul nostru va castiga inzecit. A stapani cetatile de pe malul Marii Negre inseamna mult. Si le vom stapani.

— Dar daca Ioan ii bate pe turci?

— Ar fi una dintre marile minuni ale lumii. E prea singur. Are osti putine. Doar noi si Stratimir de la Vidin i‑am acordat sprijin.

— Si genovezii.

— Ah, iata o gluma buna! Patru sute de luptatori? Genova nu pricepe ca Murad le va taia comertul din Marea Neagra. Nici venetienii nu inteleg. Sau te pomenesti ca spera a obtine prin tratative favorurile sultanului. Sigismund al Ungariei i‑a fagaduit mult lui Ioan si nu i‑a dat nimic. La fel a facut si regele Poloniei. Imperiul bizantin nu‑i poate da nimic, fiindca are el nevoie de ajutor. Insa cel mai mult va pagubi Iagello. Comertul polonez va ajunge la bunul plac al sultanului.

— Dar Moldova?

— Petru Musat e vasalul lui Iagello. Deci sa nu mai vorbim. Cand te intorci la Adrianopole?

— Cred ca maine seara voi fi pe drum.

— Mda! Ai facut buna treaba acolo.

— M‑au ajutat legaturile mari pe care le am printre oamenii sultanului. Darurile totdeauna iti aduc prietenii. Daca nu sincere, cel putin folositoare.

— Si nu te stramtorezi in privinta banilor?

— Nu. Un negustor de bijuterii, arme, covoare si mirodenii castiga mult. Zau, imi vine sa cred ca in acesti doi ani am devenit un bun negustor.

— Cum le explici slujitorilor cand lipsesti din Adrianopole?

— Ah, maria‑ta! Un bun negustor e un obisnuit al drumurilor.

— Te‑a banuit cineva in ultima vreme acolo?

— M‑a banuit. E vorba despre regretatul meu prieten Ismail. Un barbat gros cat un butoi si istet cum putini am intalnit. Ismail doarme acum somnul de veci in apele fluviului Marita.

— Ce ganduri ai?

— Va trebui sa fac mai mare vrajba printre oamenii lui Murad. Si mai ales sa seman neincredere intre ei. Apoi, am nevoie de multe stiri. Uneori, stirile pretuiesc cat o victorie pe campul de lupta.

— Ai fost la Constantinopole?

— De cateva ori. Am acolo frumoase legaturi de negustorie.

— Cum stau lucrurile in imperiu? Eu am adunat unele stiri prin iscoadele noastre, dar nu toate mi se par limpezi.

Nufarul Alb zambi, fiindca intelegea bine cat e de greu a te descurca intr‑un labirint de intrigi ca cel din Constantinopole.

— Cred ca Imperiul bizantin va mai rezista o vreme. E drept ca turcii i‑au prins intr‑un cleste de fier, insa e sigur ca inteleptul Murad asteapta cu rabdare momentul prielnic. Imparatul de la Constantinopole, constient de pericol, incearca aliante prin tarile crestine, insa pana acum nu a capatat decat promisiuni in doi peri. Vistieria lui e goala. Totusi ar fi greu sa credem ca in capitala vechiului imperiu e saracie. S‑au ridicat o seama de dregatori atat de bogati, incat bazileul e un biet sarman pe langa ei. Cei bogati isi trimit averile la Genova, la Florenta si la Venetia. Nimeni nu mai crede in viitorul imperiului. Poate nici bazileul. Ostile slujesc de multa vreme fara plata. De va fi o rascoala a lor, Murad va sti ca a sosit momentul prielnic pentru asediu. Turcii au multe iscoade acolo.

— Dar despre fiii fratelui Dan ai aflat ceva?

— Mai nimic, doamne. Vlad Dan e undeva in Imperiul turcesc. Cel putin asa au ajuns la mine unele zvonuri. Pacat ca nu e aici, alaturi de noi. Ba mi‑e teama ca lucreaza acolo impotriva noastra. Altfel, nu vad de ce ar sta la turci. Despre al doilea Dan nu stim nimic. Ioan Dan, dupa cum stiti, s‑a nascut dintr‑o dragoste tainuita. Mama sa, Dumitra, de teama doamnei Maria, sotia legitima a voievodului Dan, s‑a refugiat la Raguza cand micutul Ioan avea doar cateva luni. De atunci i s‑a pierdut urma.

— Mda! murmura Mircea ingandurat. I‑as fi dorit pe acesti nepoti langa noi. Poate ca, sfatuiti rau, se tem de mine si pribegesc in saracie. Lucru ce nu se cuvine unor fii de domn.

— Cel putin despre Ioan Dan stim ca nu a dus‑o prea bine cat a stat la Raguza, grai Nufarul Alb ingandurat. La Raguza sunt multi romani, iar pe aproape cateva sate romanesti. Anul trecut am fost acolo. Tot intreband, am dat de un fir. Un fost slujitor al frumoasei Dumitra mi‑a marturisit ca, in urma cu multi ani, ceva trimisi ai doamnei Maria au rascolit Raguza in cautarea ei si a micutului Ioan. Dumitra a prins de veste si a parasit orasul in mare taina.

— Mare pacat! spuse voda, cu adanca mahnire. Nepotii mei ocolesc singura usa la care ar trebui sa bata. Daca traieste, cred ca Ioan e acum un flacau in toata puterea.

— Maria‑ta! zambi Nufarul Alb. Poate ca intr‑o zi vor gasi usa.


Capitolul 5


In vreme ce Nufarul Alb sedea de vorba cu domnul tarii, un barbat inalt, la fel de lat in umeri ca si faimosul erou al Balcanilor, calca grabit pe una din strazile Argesului, destul de populate la miezul noptii. Populate, fiindca petrecerea de la palatul domnesc daduse prilej altei petreceri a localnicilor. Pe la multe case, in spatele perdelelor, lumanarile vegheau ca in toiul serii. Oamenii doreau sa profite. In zori, sau in cateva zile, voda avea sa ridice oastea cea mare a tarii, iar in astfel de situatii nimeni nu se mai gandeste la petreceri. Barbatul inalt privea casele nu cu ochiul distrat al localnicului, ci cu acela al unuia de prin alte parti. Tot cercetand, zabovi dupa o vreme in fata unei porti de fier. Inconjurata cu un zid inalt, o casa frumoasa, mult prea mare pentru un om de rand, pe jumatate ascunsa de boschete si brazi, se vedea totusi clar in bataia lunii. Cativa slujitori tineri, dimpreuna cu ceva insotitoare pe masura lor, incetara o clipa harjoana, asteptand ca tanarul cavaler, caci asta era necunoscutul dupa straie, sa treaca mai departe. Cum strainul nu arata graba si spre mirarea lor puse mana pe clanta portii de fier, unul dintre slujitori indrazni sa‑i spuna:

— Inaltimea‑voastra sa nu‑mi luati in nume de rau, cred ca veniti de la bal si numai asta va face sa gresiti poarta. Omul cand gusta o ulcica

— Nu sta aici boierul Voicu? il intrerupse cavalerul.

— Aici sta, domnule, insa cred ca ceasul nu‑i potrivit pentru o vizita.

— Dar lumanarile din casa inca mai ard!

— Asa este, inaltimea‑voastra. Boierul sufera de guta si doarme putin.

— Trebuie sa‑i vorbesc.

— Pana la ziua nu va putem lasa. Ne alegem cu pedepse aspre.

Necunoscutul scoase doi perperi si‑i strecura in palma slujitorului. Apoi trase de pe deget un inel, dupa care grai prietenos:

— Arata‑i acest inel stapanului tau!

Incurajat de cele doua monede, slujitorul intra in casa. Pentru o suma ca aceea putea sa riste a‑l mania pe boier. Totusi, spre uimirea celorlalti slujitori, acesta reveni curand.

— Poftiti, inaltimea‑voastra!

La aparitia cavalerului, batranul Voicu sari din pat, destul de sprinten pentru guta care il supara de vreo cateva zile, si ridica un sfesnic. Luminata din plin, fata tanarului oaspete putu fi cercetata pana la amanunt.

— Maria‑ta! baigui Voicu.

— A, nu! rase musafirul. Titlul nu mi se potriveste.

— Ah, asa e! Puterile mi‑au slabit din cauza gutei, insa ochii au ramas buni. Au trecut opt ani de cand v‑am vazut ultima oara. Ati crescut, domnule. Adica vorbesc anapoda. Sunteti un cavaler chipes cum rar intalnesti.

Dupa primele clipe de bucurie, fata lui Voicu dadu semne de ingrijorare.

— Cu ce ganduri ati venit la Arges, domnule? il intreba, privindu‑l insistent pe tanar.

— Cu ganduri bune.

— Bune? Iertati‑ma, dar n‑am priceput! Bune in ce fel?

— Am venit sa te vad.

— Numai atat?

— Nu chiar. Mai am si alte scopuri.

— Pai, tocmai asta ma nelinisteste. Poate mi‑ati putea da unele lamuriri. Fiindca, zau, am nevoie de ele.

— Am venit sa‑l slujesc pe voda.

— Minunat, minunat! se induiosa batranul. Mi‑ati luat o piatra de pe inima. Acum nu‑i timp de razmerita. Ne ameninta turcii. Daca dorinta voastra e sa intrati in slujba mariei‑sale, chiar maine vom merge la palatul domnesc, incheie boierul cu entuziasm.

— Asta nu, dragul meu! se impotrivi musafirul zambind. Il voi sluji pe voda fara sa stie cine sunt.

— Nu inteleg, il privi Voicu banuitor.

— Vei intelege mai la urma.

— Asa e! se lumina batranul. Avem timp pentru asta. Doamna Dumitra unde e? Traieste?

— Mama e bine.

— Atunci ma pot ruga lui Dumnezeu pentru sanatatea nepoatei noastre.

— Iti multumesc, domnule! spuse tanarul cu vadita emotie. Sa stii ca banii domniei‑tale i‑am cheltuit cu folos. Am invatat in scoli bune, iar mai tarziu, o seama de cavaleri m‑au initiat in tainele armelor. Lucrez destul de bine cu lancea, cu spada, cu arcul si chiar cu armele de foc. Vorbesc binisor in cateva limbi si sunt sanatos. Mama locuieste intr‑o casuta modesta in Sibiu. Ea mi‑a povestit atatea despre oamenii de aici, despre frumoasele locuri ale Tarii Romanesti, incat am simtit ca trebuie sa ma intorc acasa. Mama imi spunea ca, oricat de bine ti‑ar fi printre straini, ca acasa nu‑i nicaieri. Oricat te‑ar iubi strainii, ei nu te vor socoti niciodata ca pe unul de‑ai lor. In privinta unchiului Mircea, am meditat mult. Acum nu e vremea sa ma arat.

— Dar te va primi cu bucurie, striga Voicu.

— Ramane de vazut. Eu nu stiu ce gandeste voda. Nu stiu in ce fel i‑ar fi bucuria. De ma va primi ca pe un pretendent la scaunul domnesc, ma asteapta calaul.

— Vai, vai! se tangui batranul. E de mirare ca poti crede una ca asta! Intre raposatul voievod Dan, tatal domniei‑voastre si maria‑sa Mircea nu a fost numai dragoste de frati buni, ci si o mare prietenie. Doar au domnit o vreme impreuna. Cand parintele vostru a fost ucis de tarul Sisman cu pumnal viclean, maria‑sa Mircea a tinut post negru o saptamana incheiata. Comitele Staicu are aceleasi drepturi la domnie si nu‑l prigoneste nimeni. Ba as zice ca voda il iubeste mult. Voi nu aveti avere, fiindca intreaga mostenire a raposatului Dan‑voievod a fost lasata fratilor vostri. Acum cativa ani, nimeni nu mai stia ca traiti. Voda va va inzestra cu un castel, fiindca asa e firesc. Daca Staicu ar gandi ca voi

— Staicu este frate, iar eu doar nepot. E o mica deosebire. Il voi sluji pe voda pana cand va veni timpul sa afle. Poate ca intr‑o zi imi veti fi martor in fata mariei‑sale.

— Pana atunci s‑ar putea sa mor, protesta Voicu.

— M‑ar mahni mult, dar mai am un martor. De fapt, e bine sa stii ca lucrez in folosul Tarii Romanesti de aproape doi ani.

Curand, cel mai mic dintre fiii fostului domn, Dan‑voda, parasi casa. Pasii tanarului Ioan rasunara o vreme de‑a lungul strazii, apoi zgomotul se pierdu in noapte.

„Poate ca e mai bine asa, gandi Voicu. Ioan e un cavaler plin de intelepciune, fiindca are taria sa astepte.”


Trecuse de miezul noptii. Balul parca se mai domolise. O seama de curteni plecasera pe la casele lor. Numai tineretul nu lua seama la goana timpului. Parintele Sima, asezat intre Cotae si Gogoasa, facuse la inceput unele mofturi. Rangul sau de comandant al Snagovului nu era destul de mare pentru a se numara printre invitatii mariei‑sale, dar nici atat de mic incat sa stea alaturi de slujitorii cavalerului blond. Insa, cum nimeni nu‑l lua in seama, cum altii egali cu el nu intalnise, mai suspinand, mai cu unele jalnice toscaituri ale buzelor sale mari, acceptase invitatia celor doi cumetri. Masa lor, ascunsa jumatate intr‑un boschet, jumatate sub coroana inflorita a unui pom, era destul de retrasa astfel ca cel putin in privinta linistii aveau temeiuri de satisfactie. Destul de rar perechile de indragostiti nimereau peste ei din greseala, insa totdeauna cu exclamatii de mirare. Dupa primele cani de vin, Sima incepu sa vada lucrurile in alt chip, iar cand se chercheli de‑a binelea, nu mai gasi nici o deosebire de rang intre el si cei doi cumetri. Ba s‑ar fi putut spune ca era chiar incantat. In alta companie, greu i‑ar fi dat cineva atata cinstire. Onorati de tovarasia grasunului, Cotae si Gogoasa se intrecura intr‑o mie de mici atentii. Lui ii umpleau intai cana, lui ii ofereau cea mai buna bucatica din mielul copt in spuza. Pentru el inchinau la fiecare cana, iar acesta raspundea maret:


— Hm!

Abia dincolo de cea de‑a patra grai cu mai putina acreala:

— Beti, pacatosilor, sub privirile noastre ingaduitoare! Ca si inteleptul Solomon s‑a coborat uneori in multime.

La a cincea murmura bland:

— Nimicnicii toate sunt nimicnicii.

Dincolo de a sasea, nu mai catadicsi a rupe din carnea frageda, multumindu‑se doar a deschide gura, fiindca atat Cotae cat si Gogoasa, fericiti de asa companie insfacau bucatile cele mai bune si‑l indopau pe intrecute. Nu se stie din ce pricina, Sima i se adresa numai lui Cotae, caruia ii multumea la fiecare bucata de carne:

— Domnule

La inceput, auzind cuvantul „domnule”, Cotae privise peste umar pentru a se incredinta ca nu altuia ii fusese adresat. Apoi se obisnuise destul de repede, semn ca‑i placea cuvantul acela.


Zorile nu erau departe. Comitele Staicu, egumenul Lazar si cavalerul blond sedeau de taina undeva la marginea parcului. Mandrele trasuri ieseau una dupa alta prin portile cele mari ale palatului domnesc. In sala balului slujitorii strangeau vesela. Aplecat peste masa, Cotae ii vorbea grasunului Sima la ureche.

— Poate o sa va mire faptu ca nu mi‑am cunoscut parintii. De aia cred ca am fost lepadat la nastere. Dupa ce m‑am facut mare, mi‑am cautat parintii, insa fara folos. Era greu, fiindca nu purtam la gat o frumoasa bijuterie de aur cu pietre lucitoare, in a carei deschizatura sa se afle taina legaturilor mele de rudenie. Iti inchipui, sfintia‑ta, ce eleganta ar fi capatat povestirea asta daca un print sau chiar regele Ungariei ar fi strigat cu lacrimi in ochi: „Iata fiul nostru, iata bijuteria prin care il recunoastem”. D‑aia sunt de parere ca la nastere toti pruncii ar trebui sa poarte cate o frumoasa bijuterie. Am implinit douazeci de ani intr‑o primavara. Si taman in ziua aia boieru’ din satu’ vecin striga in gura mare ca fata lui ii va da mana aluia care ii ara pamantu’. Fata sedea alaturi de boier. M‑am infatisat dinaintea lor si m‑am prins sa ispravesc eu aratura. Eram vesel, chibzuind ca si Fat‑Frumos a pornit‑o de jos, de la greu. Can’ s‑a implinit sorocu’, toata campia era arata. M‑am dus la boier sa‑i cer plata. „Ehe! a grait el. Ai implinit una din alea trei poveri. Acum te asteapta semanatura, abia la toamna, dupa cules, e bine sa vii.” Ostenisem greu de atata munca, da’ nu‑mi parea rau. Daca primeam mana fetei, si campia trecea in stapanirea mea. Asa ca m‑am dus iar dinaintea lor. Amandoi zambeau frumos si cu bunatate. Zice boieru’:

„Gata, voinice?”

„Gata.”

„Ai carat bucatele in hambare?”

„Le‑am carat, doamne.”

Atunci s‑a inturnat catre fata si i‑a zis:

„Da‑i mana voinicului!”

Fata a scoborat cateva trepte, a intins mana, a strans‑o pe a mea si mi‑a grait dulce:

„Drum bun, flacaule!”

Zic:

„Domnita, nu asa ne‑a fost intelegerea din primavara.”

„Da cum?” se mira ea.

„Sa‑mi dai mana cu trup cu tot.”

„Am pomenit noi ceva despre trup?”

Zic:

„N‑ai pomenit, domnita, da’ se intelege, ca si Fat Frumos”

Zice:

„Nu stiu ce‑ai inteles domnia‑ta. Eu ti‑am dat mana si m‑am tinut de cuvant.”

Am plecat de acolo in mare castig. Invatasem ca vremea povestilor a trecut, iar oamenii traiesc dupa alte randuieli mai adanci. De atunci nu‑mi mai plac povestile. Tot in anu’ ala s‑a intamplat sa‑mi aflu familia. Zau, sfintia‑ta! Regele de la Buda si‑a adus aminte de mine si m‑a chemat la oaste. Eu crezusem ca habar n‑are ca traiesc. Intr‑o zi a venit sa ne vada. Toti ostenii eram imbracati frumos si la fel. Da’ regele si sfetnicii lui aratau ca niste sori in auraraia multa a toalelor. Regele s‑a oprit aproape de noi si a pornit sa graiasca:

„Dragii mei copii!”

M‑am uitat in jur cu mare surprindere. Dupa vorbele regelui, insemna ca toti suntem frati. Cam multi, ce‑i drept, dar nu vedeam nimic rau in asta.

„Dragii mei copii”, a zis regele din nou.

„Tata! am racnit din toate puterile. Tata, de douazeci de ani te caut.”

Regele s‑a oprit cu o spranceana ridicata.

„Care e magaru’?” a intrebat unul dintre sfetnici.

Dupa ce m‑au burdusit bine, i‑am zis comandantului:

„Frate, se cuvine oare ca pruncii aceluiasi parinte sa se prigoneasca intre ei?”

Auzind astfel de vorbe, comandantul s‑a luminat la chip si a poruncit:

„Sloboziti‑l din oaste!”

Am plecat fara pareri de rau. Invatasem ca regele are placerea sa ne numeasca fiii sai, da’ nu sufera sa i‑o amintesti.


Dupa mai putin de trei ceasuri de somn, Cotae si Gogoasa pornira sa se imbrace bombanind. Arad ii astepta in curtea hanului. Amandoi cugetara la partile bune si rele pe care le aducea o slujba ca a lor. Despre stapan stiau putine. Era darnic, fara indoiala, insa un tanar vesnic pe drumuri nu implinea chiar toate conditiile visate de ei. Si lor le placeau drumetia si schimbarea de decor, dar o facusera pana atunci numai dupa pofta inimii, nu la porunca. Apoi, bagajele crescusera mult. Purtau cu ei, pe langa ce capatasera, si lucrurile stapanului, ceea ce nu le convenea, fiindca in toate calatoriile de pana atunci nu avusesera de a face cu poverile atat de neplacute la drum. Cavalerul hotarase a porni spre Caliacra. Insa acolo mirosea a razboi. Se cuvenea oare sa ramana mai departe in slujba tanarului blond? Cu astfel de ganduri coborara in curtea hanului si poate ca Arad ar fi fluierat a paguba dupa ei daca nu ar fi intervenit o noua punga burdusita cu ducati de aur.

— Pastreaz‑o, Cotae! spuse blondul si i‑o arunca de la distanta.

Lunganul facu ochii mari, o prinse din zbor si murmura cam aiurit:

— Sfinti parinti! N‑a glumit cand a zis ca mai capatam una la Arges. De fapt l‑am crezut, altfel nu mai dadea el cu ochii de noi.

Punga aceea doldora ii facu pe cumetri sa lase pentru mai tarziu despartirea de stapanul lor. Iar judecand cu dreptate, asa cum incercau sa o faca, observara ca dupa doua zile de slujba doar erau intoliti din crestet pana in talpi si pe deasupra capatasera si arme.

In vreme ce Gogoasa si Cotae isi cautau caii, cavalerul Grama veni alaturi de blond pentru a‑si lua cuvenitul ramas bun. Drumurile lor se desparteau acolo. Dar, cu toate ca isi stransesera mainile de trei‑patru ori, cu toate ca isi spusesera tot ce se cuvenea la asemenea prilej, micutul cavaler nu o lua din loc, ci se foi de colo pana colo fara un rost anume.

Cotae reveni din grajd cam ingandurat. Ceva nu era in regula.

— Domnule! i se adresa stapanului. Cu mare greutate am gasit caii nostri, insa in alt grajd. Adica nu in cel iar seile lor parca au intrat in pamant, ca nu le dam de urma

Lunganul nu‑si urma fraza pana la capat. Privirile sale agere ramasera pironite undeva dincolo de stapan.

— Fir‑as al naibii! suiera el admirativ. Nu cumva?

— Da, nu te‑ai inselat, rase blondul. Acestia sunt noii vostri cai.

— N‑or fi prea scumpi?

— Scumpi, dar merita. Pe unde vom umbla noi, e bine sa avem gonaci sprinteni. De multe ori viata omului cade in mari primejdii daca‑i lipseste un cal bun.

Celor doi cumetri nu le placu cine stie ce aluzia la primejdiile viitoare. Trecura totusi bine peste hopul cu pricina, fiindca rar vazusera niste armasari atat de frumosi. Inalti, cu picioarele subtiri, nervoase, cu trupurile suple, cu piepturile largi, puternice, gonacii jucau in loc neastamparati. La un semn al cavalerului, Cotae si Gogoasa ispravira gingasa contemplare si saltara in sei, iar dupa cateva clipe iesira pe poarta cea mare a hanului „Doi cocosi”. Caii, odihniti si plini de putere, galopau parca in joaca pe drumul ingust, imprejmuit de inaltimi. Aerul curat mangaia fetele calaretilor. Dealurile si vaile acoperite cu vegetatie de un verde inchis, linistea desavarsita, cerul usor acoperit de nori albiciosi, ca fata miresei sub voal, le incantau inimile, iar tropotul cailor aducea a cantec voinicesc.

Sa fi trecut o jumatate de ceas de la plecare cand, poate din obisnuinta, tanarul blond cata indarat. Un calaret se tinea pe urmele lor in goana mare. Arad il recunoscu dintr‑o privire pe micutul Grama.

„Ce o mai fi si asta? ” gandi el.

Apoi isi domoli sprintenul gonaci. Slujitorii oprira caii, la fel de mirati.

— Domnule! striga micutul cavaler cand ajunse destul de aproape, goniti ca manati din urma de toate furiile iadului.

— S‑a intamplat ceva? il iscodi blondul in vreme ce un zambet ii inflori in colturile buzelor.

— Cred si eu ca s‑a intamplat. Mi‑a venit o idee.

— Sa auzim.

— Cam cere timp. As zice ca nu strica sa descalecam pentru a chibzui cum se cuvine. Iata colo, in stanga, o pajiste curata ca o gura de rai.

Descalecara cu totii. Cotae si Gogoasa poposira la oarecare distanta.

— Trebuia sa plec spre Deva, incepu micutul cavaler.

— Mi‑ai mai spus‑o, rase Arad.

— Stiu, dar ce nu ti‑am spus e faptul ca mi‑am luat seama. Pana la Deva drumul e lung, asa ca

— Asa ca?

— M‑am gandit sa ramanem impreuna.

— Eu doar am sperat, il privi sagalnic tanarul blond.

— Zau? Atunci n‑ai nimic impotriva?

— Nu prea. Ba chiar ma bucur, insa nu cred ca hotararea domniei‑tale e destul de inteleapta. Eu voi cobori dincolo de Dunare unde miroase a razboi si a primejdii. Pentru mine, drumul pe care il fac are un scop. Pentru domnia‑ta, nici unul.

— Crezi? Acolo unde zanganesc armele totdeauna se iveste prilejul de a‑ti face un nume si a castiga aur.

— Adevarat! aproba blondul cu ironie. Acolo unde zanganesc armele totdeauna se iveste prilejul sa ramai fara capatana. Pe cand la vreme de liniste

— Oho! il intrerupse Grama. Ai uitat pesemne ca la turnirul de ieri tocmai capatana mea era in joc.

— Te‑a silit cineva?

— Auzi vorba! Sigur ca m‑a silit. M‑a silit lipsa de sunatori. Asa ca nu merita sa despicam firul in patru.

— Deci esti hotarat sa mergi cu mine chiar daca nu ma cunosti destul?

— Ah, dragul meu! ii intoarse Grama ironia. Pe om il cunosti uneori intr‑o clipa sau nu‑l cunosti toata viata. D‑aia ma bucur ca ai pus intrebarea. In privinta domniei‑tale mi se pare ca stiu destul. M‑ai ajutat fara sa te intrebi daca vei primi vreodata aurul cheltuit cu mine. Apoi sunt nevoit sa‑mi incerc norocul dincolo de Dunare. Ma obliga saracia lucie. Ti‑am mai spus ca nobilul meu parinte a avut nefericita inspiratie sa joace la zaruri intreaga noastra avere si sa o piarda. Am doua surori bune de maritat, dar nu le ia nimeni fara zestre. Si, in sfarsit, mi‑am pus in gand sa rascumpar ceea ce a pierdut seniorul Grama, dar pentru asta am nevoie de douazeci de mii de ducati de aur.

— Drace! murmura blondul. Nobilul vostru parinte stie sa piarda, nu se incurca cu maruntisuri.

— Aiurea! Niste ticalosi l‑au imbatat si au jucat cu zaruri masluite. Candva ma voi rafui si cu ei.

— Merita, dar sa revenim la ale noastre. Am inteles ca surorile domniei‑tale sunt azi atat de stramtorate, incat au nevoie de bani ca de aer. Intamplarea face sa‑i port si eu cuiva de grija. Asa stand lucrurile, il voi trimite pe unul din slujitorii mei sa duca doua pungi. Una pentru surorile Grama, alta pentru o anumita persoana.

— Hm! N‑as vrea sa spun vorba mare, se incrunta micutul cavaler, insa mi‑e teama ca cei doi cumetri sunt in stare sa fure pana si ouale de sub closca. A le incredinta doua pungi e ca si cum le‑ai arunca pe garla.

— Candva tot trebuie sa‑i pun la incercare.

— Cu ultimii mei bani?

— Numai cu ai mei.

— Adica, vrei sa ma indatorezi iar?

— A nu, rase blondul. Acum, ca suntem asociati, nu se mai pune problema unui imprumut, fiindca va trebui sa cheltuim din aceeasi punga.

Dupa ce chibzui pret de cateva minute, le facu un semn celor doi slujitori.

— Gogoasa! i se adresa maruntelului cu asprime. Va trebui sa faci un drum la Sibiu si de acolo la Deva.

— Fara Cotae?

— Fara.

— Vai, domnule, batu in retragere Gogoasa, poate nu stiti ca am dese atacuri de guta. O calatorie singur atata amar de drum Pe urma s‑ar putea sa nu va mai gasesc insa alaturi de Cotae

— Nu, nu! Singur! Vei duce cu tine doua pungi. Una la Sibiu si una la Deva.

— Cu bani?

— Doar nu goale! Cam cat cheltuiesti tu intr‑o luna?

— La vreme de belsug sau de saracie?

— De belsug.

— Pai sa tot fie vreo doi ducati de aur, domnule, grai Gogoasa, socotind ca exagereaza nitel.

— Bine! Vei cheltui sase. Insa de banii din pungi sa nu te atingi. Voi avea grija sa te rasplatesc la intoarcere.

„Sfanta Paraschiva! chibzui slujitorul. Taman cat un boier.”

— Nu ma ating, domnule.

Cavalerul blond puse in cele doua pungi cate treizeci si cinci de ducati de aur, multumindu‑i in gand pentru ei batranului Voicu. Apoi ii ceru lui Gogoasa sa repete adresele din Sibiu si din Deva. Cand se convinse ca acesta le memorase bine, ii mai dadu cateva povete, de care siretul slujitor nu prea avea nevoie.

Pornira din nou la drum. Dupa vreo trei sferturi de ceas, Gogoasa se desparti de ceilalti si o lua spre nord.

„Iata‑ma bogat, socoti el. Sa ma ia naiba, niciodata n‑am visat atata aur! Stapanul zicea sa ma intorc iute la manastirea Snagovului pana ce voi primi un semn al sau. Daca‑l ascult, inseamna ca harurile cerului s‑au indepartat de mine si mi‑au luat mintile. Ca am dat in mintea copiilor. Am saptezeci si sase de ducati de aur, un cal de rasa, doua topoare, straie noi ca ale pricopsitilor si cateva schimburi. Cu asa avere”

De bucurie, incepu sa cante. Dar nu era un cantec navalnic, vesel, ci un fel de latrat acrisor, fiindca bucuria sa era numai aparenta. Simtea, inca nedeslusit, ca il apasa ceva. O neliniste sau o nemultumire asupra careia porni sa cugete adanc, iar semnul ca il munceau niste ganduri se vadi in numeroasele toscaituri din buze, care il descumpanira pana si pe minunatul sau gonaci.


Revenita la castel cu putin inainte de inserare, Margareta urca in odaia ei. Comitele Staicu se abatuse din drum pe la manastirea Snagovului. Dupa parerile doamnei, un adevarat cavaler nu s‑ar fi aplecat spre astfel de necuviinta. Fiindca firesc ar fi fost sa o conduca pana acasa.

— Nenorocita soarta! hohoti ea. Singura si legata pentru totdeauna de un sot pe care nu l‑am dorit! Oare sa nu existe nici o scapare pentru mine? Maine voi sta de vorba cu el. Poate ma ajuta sa‑mi recapat linistea.

Cuprinsa de astfel de ganduri, adormi tarziu, cu speranta ca poate il va indupleca. Dar a doua zi, tot ce planuise cazu ca o pasare cu aripile frante. Majordomul castelului o instiinta ca Staicu plecase in zori si ca va lipsi multa vreme.

Capitolul 6


Ostile de achingii ale marelui‑vizir Ali‑pasa coborau din munti catre mare. Ziua de 26 mai a anului 1388 abia incepuse. Peste noapte, parca mai mult in joaca, se scuturasera cativa nori. In zori, apa mai staruia doar pe firele de iarba sau pe frunzele arborilor. Totusi, aerul de dupa scurta ploaie inviorase campia de la poalele Balcanilor. Ivit pe o culme de deal, Ali privi catre mare. Orasul Varna, tinta atacului sau, nu i se arata, si nici albastrul nesfarsit al marii. Calauzele il instiintara ca avangarda achinghiilor va ajunge acolo peste sapte‑opt ceasuri. Fasia de campie de la picioarele lui semana cu marea dupa furtuna. Duna, vale, iar duna, iar vale, si tot asa cine stie cat. Pe chipul sau prelung, aramiu, aparuse un zambet. Oare de satisfactie? Asa se parea. Iesise cu bine din stramtorile muntilor. Cu fiecare pas, campia intra in stapanirea Imperiului turcesc. Nimeni nu‑i sezuse in fata cu osti de‑a lungul drumului. Nimeni nu se incumetase cu osti impotriva achingiilor sai. Ali era tanar. Abia implinise treizeci si sase de ani. Meseria armelor o invatase la cele mai bune scoli, deschise doar pentru fiii marilor dregatori. Apoi isi desavarsise pregatirea intr‑o seama de lupte prin adancurile Asiei. Dupa datina pastrata cu severitate, pornise ca simplu arcas. Cand i se incredintase comanda asupra a zece achingii, Ali se putuse numi un ostean incercat. Dupa cativa ani, numele lui se rostea in legatura cu unele victorii de rasunet. Urcase treptele ierarhiei militare pana pe culmi, dar nu datorita originii sale, ci insusirilor de comandant.

Avangarda formata din doua‑trei mii de calareti isi struni caii si, la un semn al marelui vizir, porni in trap intins catre Varna. Restul ostilor, frumos impartite in palcuri, se misca domol ca un tavalug urias. Imbracamintea rosie, tivita cu alb, acoperea pentru o vreme cate o coasta de deal sau staruia prin vai. Verdele vegetatiei ascuns sub trupurile cailor pierdea din vedere, iar culoarea rosie acoperea vaile treptat, ca apa care se revarsa peste maluri. Multimea steagurilor cu semiluna ce nu se aplecasera in fata dusmanului ii dadeau un sentiment de mandrie. Ali nu se grabea. El stia bine ca la razboi pripeala aduce mari neajunsuri. Drumurile slabe nu ingaduiau carutele grele. Din aceasta cauza, hrana ostenilor era purtata in samarele a trei mii de cai. Alti trei mii transportau corturile, atat de necesare la vreme de popas. Ali invatase ce inseamna odihna buna de dinaintea unor lupte. Multi comandanti suferisera infrangeri datorita oboselii oamenilor. Marele vizir mergea chibzuit. Iscoadele sale controlau padurile si vagaunile pana departe. Tabara de noapte facea numai dupa ce era sigur ca eventualii dusmani nu‑l vor lua din somn.

Minunatul armasar alb al tanarului comandant se ridica in doua picioare gata sa porneasca in galop. Ali‑pasa cobori dealul ingandurat. Avea osteni buni si destui. Nimeni nu i‑ar fi putut face fata in Balcani, dar Varna inconjurata cu ziduri mari putea sa reziste multa vreme. Saisprezece corabii turcesti sub comanda inteleptului Abdulah pornisera sa blocheze intrarea portului, astfel ca aprovizionarea pe mare a ghiaurilor avea sa fie zadarnicita. Iscoadele il vestisera ca in Varna sunt vreo opt mii de aparatori. Destul de putini, insa puternici la adapostul zidurilor.

„O fi ajuns Abdulah in fata portului? se intreba tanarul comandant. Prea putine corabii! Aud ca regele Ioan al Dobrogii are vreo treizeci. Poate ca lupta pe mare a si inceput. In sfatul Divanului am cerut cincizeci de corabii. Dusmanii mei au stat impotriva si l‑au convins pe sultanul Murad ca Varna, cu zidurile ei subrede, poate fi luata usor pe uscat. Ca aparatorii sunt de adunatura si slab pregatiti. Ca la vederea ostilor marelui padisah vor deschide portile ingroziti si umili. Prostii! Inteligentul Murad nu a inteles jocul dusmanilor mei. Atacat de pe mare si de pe uscat, un port poate fi cucerit usor. Dar iata ca, pe mare, Varna are mai multe corabii. Mi‑e teama de o infrangere a flotei lui Abdulah. Am cerut bombarde, insa adversarii mei l‑au convins pe Murad ca ele imi vor ingreuia drumul. Cu ce sa dobor zidurile Varnei? Cu mainile goale? Dusmanii mei vor ca aceasta campanie sa se sfarseasca prost. Ei stiu ca, de nu voi lua Varna si Dobrogea, nu numai pozitia mea va fi in pericol, ci si viata. Murad nu ma iubeste, fiindca nu‑l lingusesc si‑i arat adesea greselile pe care le face dintr‑un orgoliu nemasurat. E de mirare ca pana si unii dintre cei mai inteligenti oameni se lasa cu placere sa fie lingusiti. Mi‑a mers faima ca nu cunosc amaraciunea infrangerii pe campul de lupta. Doar pentru asta ma pastreaza Murad. Dar ce va fi cand voi pierde? Padisahul va uita vechile victorii.”

Aproape de miezul noptii, ostile marelui vizir poposira in fata Varnei. Intre ele si zidurile orasului distanta nu era mai mare de o mila. Treizeci de mii de achingii descalecara in vederea odihnei. Cei priceputi la ridicarea corturilor munceau pe tacute. Insotit de aghiotantul sau Ibrahim, Ali ocoli tabara, multumit de felul in care se desfasurau lucrarile. Multi dintre oamenii sai erau osteni vechi, caliti in numeroase lupte. Acestia il insotisera in campaniile din Asia‑Mica.

Dupa un ceas, marele vizir intra in cortul sau. O singura lumanare aducea acolo putina lumina. Afara, in bataia lunii, intunericul arata mai slab decat inauntru. Spre deosebire de alti comandanti, Ali nu purta cu el slujitori, femei din harem, eunuci si sfetnici. Pe toate acestea le socotea o povara fara rost. Doar doi osteni se ocupau de maruntele treburi din jurul sau. Nimeni nu‑l dezbraca, nimeni nu‑l ajuta sa se imbrace. In campanie, el dorea sa fie la fel cu ceilalti osteni.

— Ibrahim!

— Porunca, stralucitorule!

— Sa se puna trei randuri de straji, dupa obiceiul nostru! Cinci mii de calareti vor veghea gata de lupta! Ceilalti sa‑si cate odihna in corturi!

— Asa va fi, stralucitorule!

In timp ce Ibrahim aduna comandantii de palcuri, Ali parasi cortul si privi catre Varna. Sub apasarea noptii zidurile orasului semanau cu o pata imensa. Nici o lumina pe ele. Totul parca aducea a pustiu. In urma vizirului razbi un zgomot de pasi.

— Tu esti, Ibrahim? intreba fara sa se intoarca.

— Eu, stralucitorule. Iscoada noastra Ben‑Din a sosit adineauri si doreste sa‑ti vorbeasca.

Marele vizir privi peste umar ingandurat. Omul cazu in genunchi si atinse pamantul cu fruntea.

— Ah, Ben‑Din, lasa prostiile! il dojeni comandantul. Asemenea fleacuri sunt bune doar in lenevia palatelor. Nu ploconeli astept de la tine. Ce vesti ai?

— Proaste, inaltimea‑ta. Flota maritului Abdulah a fost infranta ieri in zori.

Ali stia sa primeasca vestile rele, ca si pe cele bune. Altul poate ca si‑ar fi aratat mania sau disperarea. El se multumi doar sa asculte.

— Spune, Ben‑Din! grai cu blandete.

— Prea mare lucru nu stiu, inaltimea‑ta. Batalia s‑a desfasurat prea departe pentru ochiul meu. Abia cand primele corabii ale regelui Ioan s‑au intors in port am aflat ca maritul Abdulah a fost infrant. Dupa spusele marinarilor, sapte dintre corabiile noastre s‑au scufundat.

— Cate corabii a avut Ioan al Dobrogii?

— Am auzit ca vreo treizeci si ceva.

— Si cate a pierdut el?

— Se spune ca doua.

„Asa cum am prevazut”, reflecta cu amaraciune Ali.

— Dar in oras ce e?

— Pregatirile de aparare s‑au incheiat acum cinci‑sase zile.

— Iti arde de saga! se rasti marele vizir.

— Nu prea.

— Poate nu te‑ai uitat cu atentie. Nimeni nu stie despre venirea noastra.

Ben‑Din se multumi sa zambeasca. Cine s‑ar fi priceput mai bine ca el! Impiedicat de slaba lumina, comandantul nu‑i observa zambetul, insa il banui. Ben‑Din lucra pentru el de vreo zece ani. Se cunosteau bine unul pe altul.

— Daca Varna si‑a incheiat pregatirile acum cinci‑sase zile, inseamna ca acolo s‑a aflat cu mult inainte despre tinta atacului nostru, spuse Ali, parca mai mult pentru sine.

— De trei saptamani, inaltimea‑ta. Acum vreo douazeci de zile s‑a zvonit la Varna ca treizeci de mii de oameni vor urca prin pasurile Balcanilor, intai impotriva acestui port, apoi asupra Dobrogii. Pana si faptul ca maritul Abdulah va incerca o blocada cu saisprezece corabii se stie aici.

— Curios! murmura vizirul. Cati oameni apara orasul?

— Vreo sapte‑opt mii.

— Dar zidurile cum sunt?

— Cele din port, slabe, macinate de timp. Daca maritul Abdulah ar fi venit cu mai multe corabii

— Lasa asta, Ben‑Din! Nu zidurile acelea ma intereseaza acum, ci celelalte, de catre uscat.

— Vai, inaltimea‑ta! se tangui Ben‑Din. De zidurile din fata noastra nu se poate apropia nimeni. Cel putin eu n‑am reusit. Iar ceea ce am vazut de departe imi spune putin.

— N‑ai incercat sa stai de vorba cu ostenii ghiauri?

— Ba chiar am facut‑o adesea.

— Si?

— Parerile sunt impartite. Unii spun ca cele mai slabe ziduri sunt in partea de miazazi. Altii, ca tocmai acolo s‑au facut mari intarituri.

— Regele Ioan e in oras?

— De trei zile, inaltimea‑ta.

— Cine crezi ca a raspandit stirea despre atacul nostru?

— Nufarul Alb. Toata lumea vorbeste despre asta. Cand m‑ai trimis aici, nu mi‑a trecut prin minte ca vei ataca Varna atat de repede. Cand am vazut ostile noastre, am inceput sa ma dumiresc. Dar ghiaurii numai despre asta vorbeau.

— Nufarul Alb! exclama Ali. Bine, Ben‑Din! Poti sa pleci. Maine vei primi obisnuita punga cu aur.

Ramasi singuri, Ali si Ibrahim tacura o vreme fiecare cu gandurile lui. Luna intrase in nori. Doar nechezatul miilor de cai spargea uneori linistea noptii. Dinspre mare, un curent de aer mai aspru infiora campia.

— Atacam in zori? intreba aghiotantul.

— Nu. Oamenii au nevoie de odihna. Maine, mesterii nostri vor intra cu topoarele in padurea din spate. Avem nevoie de scari. Iti amintesti, Ibrahim, ca la Sabaha, acum cinci ani, ne‑au lipsit bombardele ca si azi?

— Cine ar putea sa uite, stralucitorule? Putini credeau ca vom cuceri cetatea. Dar tu, stapane, ai fost chibzuit. Din porunca ta s‑au lucrat plute, iar in toiul noptii oamenii nostri au pornit atacul pe mare. Totdeauna zidurile dinspre apa sunt mai slabe.

— Da, asa a fost, rase Ali, multumit de amintirea acelor zile frumoase. Asa a fost atunci, insa aparatorii Sabahai abia erau o mie.

— Ah, stralucitorule! suspina Ibrahim. O clipa am crezut ca vom repeta isprava de la Sabaha.

— Ai uitat de corabiile Varnei, zambi marele vizir. La Sabaha erau doua. Aici sunt peste treizeci. Ele ne‑ar scufunda plutele inainte de a ajunge noi la gura portului.

— Te‑ai gandit la altceva, stralucitorule?

— M‑am gandit. Vom ataca de pe uscat, pana cand vom ghici partile mai slabe ale zidurilor Varnei.

— Vor fi pierderi mari.

— Stiu, dar nu avem de ales. Insa nu asta ma tulbura. Acum doua luni, cand am hotarat atacul impotriva Dobrogei si Varnei, in Divanul cel Mic eram doar sase oameni. Sultanul Murad, eu, Abdulah, emirul Sabahaddin, Suhar‑pasa si Fareddin‑pasa. In tot Imperiul turcesc, numai noi stiam despre aceasta campanie. Cine a putut sa tradeze? Murad in nici un caz. Eu, la fel. Pentru Abdulah, pun mana in foc. Deci, raman trei. Sabahaddin si Suhar‑pasa sunt dusmanii mei cei mai inversunati. Fareddin‑pasa mi‑e prieten, daca se poate numi astfel. Un prieten dintre aceia care nu‑ti trezesc destula incredere. E lacom. Pentru aur, ar fi in stare de orice. Unul dintre ei a tradat. Achingiii mei au aflat abia ieri ca vom ataca Varna, iar despre Dobrogea inca nu stiu nimic.

— Stralucitorule! il intrerupse Ibrahim. Anul trecut, cand s‑a hotarat atacul de la Polènik, in sfatul cel mic al Divanului au fost tot cei sase despre care vorbesti.

— Nu! murmura Ali ingandurat. Atunci a lipsit Abdulah. Si Suhar‑pasa a lipsit. Era bolnav. Ca si acum, ghiaurii au aflat de la Nufarul Alb ca vor fi atacati. E bine ca mi‑ai amintit de Polènik, fiindca ii scoatem cu totul de sub banuiala noastra pe Abdulah si pe Suhar. Iata deci ca au ramas Sabahaddin si Fereddin. Unul dintre ei lucreaza cu Nufarul Alb. Poate ca ii da stirile pe plata, sau pur si simplu e tras de limba. Va trebui sa‑i scriu padisahului chiar in aceasta noapte. O stafeta

— Nu e bine, stralucitorule! il intrerupse Ibrahim. Sultanul va crede ca doresti sa arunci o lumina proasta asupra celor doi. Fara dovezi impotriva unuia dintre ei, nimeni nu‑ti va da crezare. Sau, sa zicem ca padisahul va fi de acord sa‑i supravegheze pe cei doi dusmani ai tai, dar cine o va face? Ai mai multa incredere in oamenii sultanului decat intr‑ai nostri? O vorba scapata fara rost ne poate da peste cap toate planurile.

— Ai dreptate, ofta Ali. Eu trebuie sa‑i supraveghez. Ben‑Din e cel mai nimerit pentru asta. Il voi trimite pe el la Adrianopole. El are acolo cativa oameni la fel de iscusiti. Nufarul Alb la Adrianopole isi face jocul, fiindca in alta parte nu ar ajunge la secretele noastre. Sabahaddin si Fareddin vor fi urmariti zi si noapte. In felul acesta s‑ar putea sa ajungem la Nufar.

— Greu, stralucitorule! zambi Ibrahim. Cei doi dusmani ai tai vor sta de vorba cu atat de multi oameni, incat ar insemna sa‑l cautam pe Nufar cine stie cata vreme. Ben‑Din s‑ar putea lovi de el in fiecare zi fara sa‑l banuiasca.

— Ce propui?

— Sa amanam asta pana ne vom intoarce la Adrianopole. Atunci sa faci in asa fel incat sa se discute in Micul Divan o noua calcare cu osti. De pilda, sa‑l convingi pe padisah ca‑i folositor sa iesim in prada dincolo de Dunare. Si ar fi bine ca la acel sfat sa lipseasca ori Sabahaddin, ori Fareddin. Pentru asta veti gasi un prilej. De va fi acolo numai Sabahaddin cand veti lua hotararea voastra, nu ne va ramane decat sa asteptam. Daca stirea nu va ajunge la Nufarul Alb, inseamna ca tradatorul e Fareddin. Daca va ajunge, va trebui sa‑l urmarim doar pe Sabahaddin, fiindca el e tradatorul.

— Minunat, dragul meu! exclama Ali‑pasa. Totusi, noi mai zabovim pe aici. Ben‑Din isi poate incepe cercetarile de pe acum. Poate are noroc si dam peste Nufarul Alb.

— Nu vad nimic rau in asta, fu de acord Ibrahim. Am scapa si de Nufar si de unul dintre dusmanii tai cei mai mari. Iar padisahul va intelege ca esti de neinlocuit.

— Imi place chibzuiala ta, rase marele vizir.

— Sunt silit sa o am, zambi acesta. Altfel nu m‑ai fi tinut pe langa tine de‑a lungul timpului.

— Adevarat! raspunse Ali cu sinceritate. Sa‑l cauti pe Ben‑Din! Am mare incredere in el. E siret, scump la vorba si iscusit ca nimeni altul. Cine ar fi putut iesi dintr‑o cetate ce se asteapta sa fie atacata? Peste un ceas va porni spre Adrianopole. Incepem lupta cu Nufarul Alb si cu dusmanii mei. De nu vom lua Varna si Dobrogea, e bine sa‑i dam sultanului o compensatie care sa‑l faca sa uite. Altfel, adversarii nostri se vor repezi asupra noastra ca niste sacali.

— Nu le vom da prilejul, stralucitorule.

— Sa speram. Atacul asupra acestui port nu‑mi place, mai ales ca ne lipsesc fortele pe mare. In Micul Divan i‑am dat lamuriri padisahului ca‑i intelept sa lovim intai Dobrogea. Prin caderea ei, Varna ramane izolata. Deci, o prada usoara. Murad nu s‑a invoit fiindca apucase a hotari: intai Varna. Iata un om inteligent care face greseli datorita faptului ca nu‑i place sa fie contrazis. Imperiul turcesc va pierde mult cu un astfel de orgolios.


Cu doua zile inaintea sosirii ostilor lui Ali‑pasa, o corabie plutea de la Caliacra spre Varna. Furtuna ce bantuise aproape o saptamana isi sleise puterile. Rar cate o pala de vant incerca sa o ridice din nou, insa fara folos. Corabia transporta putini cu branza, cas proaspat, miere, lumanari si carne afumata. Provizii pentru viitorii asediati. La prova ei, trei barbati sedeau pe niste colaci de parame. Vorba sa fie ca sedeau, fiindca odihna lor cam nesigura ar fi starnit zambete ingaduitoare sau hohote de ras, daca ea s‑ar fi petrecut in alta parte decat pe corabie. Ceva mai incolo, caii pasagerilor de pe colaci sforaiau adesea nelinistiti, dupa cum se clatina vasul. Marea, inca puternic valurita, producea obisnuitul tangaj, neluat in seama de marinari, dar simtit din plin de cei neobisnuiti. Cotae isi ducea des mainile la pantec, intr‑un gest graitor de scarba ori deznadejde, sau fugea cat ii sta in putinta spre unul din borduri, socotind ca i se intoarce stomacul pe dos. Micutul Grama, la fel de neajutorat, isi strangea trupul firav, parca hotarat sa‑l faca ghem, ca apoi sa‑l deschida fulgerator odata cu un behait jalnic. Cand vasul cadea cu prova intre adancurile a doua valuri, avea senzatia ca pantecul sau e greu ca un cazan cu apa. Cand corabia salta brusc pe o creasta, parca tot aerul pierea din imprejurimi, iar stomacul i se lipea de sira spinarii ca lovit cu maiul. Doar cavalerul blond, care umblase adesea pe mare, suporta mai usor tangajul, cu toate ca si el simtea o puternica apasare. Rezemat cu spatele de tribord, capitanul vasului infuleca o pulpa de berbec si‑i privea pe cei trei pasageri, daca nu cu mila, in orice caz cu mult interes. Observandu‑l cum mesteca lacom, Cotae inlemni de scarba doar o clipa, fiindca in cea urmatoare se apleca peste babord si socoti ca leapada din el nu numai pranzul din zori, ci si pe cele din ultimii ani.

Corabia ajunsese curand in gura portului, unde apa linistita le dadu ragaz celor trei pasageri sa‑si mai traga sufletul si sa priveasca in jur. Departe, catre miazazi, soarele prindea in lumina lui scazuta vreo treizeci de corabii cu toate panzele in vant, care la asemenea distanta pareau incremenite.

— Pescuiesc? se interesa micutul Grama.

— Si inca ce pescuiesc! zambi capitanul. Numai peste mare. Dar sa vedem daca intra in plasa. Acum patru zile cand am plecat de aici, tocmai ieseau din port incarcate cu osteni. Dupa cum patruleaza ele pe acolo, inseamna ca pestele mare inca nu s‑a aratat.

La vorbele in doi peri ale comandantului, Grama pricepu ceva, insa nu destul, ceea ce‑l facu sa staruie.

— Care peste?

— Abdulah, cavalere. Acum patru zile se vorbea aici ca Abdulah vine asupra Varnei cu saisprezece corabii.

— Numai cu atat? Sa fie oare Murad lipsit de intelepciune? Ce pot face saisprezece corabii impotriva a peste treizeci?

— Cred ca nu‑i lipsit de intelepciune, ci numai de stiri. El nu se astepta ca Ioan al Dobrogii sa primeasca ajutor de la corabierii genovezi, greci si venetieni aflati in trecere cu marfurile lor pe la Varna, Caliacra si Tomis. De fapt, nu chiar ajutor. Regele Ioan a rechizitionat corabiile lor pana ce va trece pericolul. Adaugate la ale lui, a iesit o flota frumoasa.

Corabia ajunse la cativa pasi de cheiul rostuit in blocuri de piatra. Marinarii aruncara cu indemanare doua parame spre uscat. Doi dintre privitorii ocazionali le prinsesera si le petrecura in jurul solidelor babale de lemn. Pe mare, soarele gata sa apuna parca poleia totul in galben‑auriu.

Fericiti ca lasau in urma neajunsurile calatoriei, cei trei pasageri isi purtara caii pe puntea cam nesigura si rasuflara usurati cand simtira din nou pamantul sub picioare. Linistea Varnei ii mira. Oamenii aratau ca si cand totul ar fi fost in ordine. Putine semne dovedeau ca se stie acolo despre apropiatul asediu pe mare si pe uscat. In primele zile cand se aflasera vestile, panica bantuise cumplit prin oras. Apoi, odata cu trecerea timpului si incheierea lucrarilor de aparare, locuitorii se obisnuisera cu ideea pericolului. O seama de bogatasi parasisera Varna in barci mari, calatorindu‑se cine stie pe unde. Dar saracimea nu avea unde merge.

La sosirea corabiei din Caliacra, multi localnici alergasera in port dornici de stiri proaspete. Cum marinarii nu stiau mai mult decat ei, acestia pornisera a se rari. Totusi, mai zabovira cativa. Printre cei ramasi acolo, cavalerul blond il recunoscu, nu fara adanca mirare, pe egumenul Lazar, iar alaturi aparu figura malaiata a parintelui Sima.

— E mica lumea, sfintia‑voastra, rase Arad. Nu ma asteptam sa va intalnesc aici, unde miroase a razboi.

— Sunt mari si minunate caile Domnului! zambi egumenul. De fapt, nici eu nu ma asteptam la o astfel de intalnire. Banuiam ca sunteti pe la Caliacra.

— De acolo venim. Am ajuns in cetate la o zi dupa plecarea slavitului rege Ioan al Dobrogii.

— Deci pe el il cautati? facu Lazar sagalnic, prefacandu‑se a nu da prea mare importanta intrebarii.

Fire deschisa, Arad prefera de obicei sa spuna el ce avea de spus. Intrebarile directe il iritau. Aceasta se datora in buna masura faptului ca toata viata lui de pana atunci fusese nevoit sa se ascunda. Apoi, traiul printre straini il facuse sa fie prudent. Sigur ca nu era cazul sa ocoleasca intrebarea egumenului, dar obisnuinta fu mai tare, astfel ca, dupa ce chibzui o clipa, grai cu acea privire candida care il zgandarise candva pe cavalerul Bogdan:

— Ce‑i nou pe aici?

— Iscoadele au adus stiri ca treizeci de mii de achingii vor sosi maine in fata Varnei.

— O! Spusele Nufarului Alb se adeveresc.

— De unde stiti despre ele?

— Cine nu stie? Ati venit cumva pentru a binecuvanta ostile orasului?

— Si pentru asta, rase egumenul. Cat despre voi, ar fi nimerit sa‑mi spuneti daca il cautati pe Ioan al Dobrogii. Azi, putini sunt cei care ajung pana la rege. Cu ceva osteneala, va pot aranja o audienta.

— Ma indatorati mult, sfintia‑voastra. In fond, Ioan al Dobrogii e rege sau despot?

— Intre cele doua titluri socot ca nu‑i nici o deosebire. Turcii si bizantinii il numesc rege. El se considera despot.

— Inteleg. Doresc sa‑i ofer regelui serviciile mele si ale cavalerului Grama.

„Oare numai pentru atat? reflecta Lazar. Parca nu‑mi vine a crede. O astfel de oferta i‑o poate face sfetnicul Toma. Cred ca a aflat si el cate ceva despre Toma. Fiindca acest sfetnic e mana dreapta a regelui Ioan.”

— Domnule! i se adresa tanarului. In seara aceasta veti avea intrevederea dorita, dar se cuvine sa‑mi raspundeti la cateva intrebari. Asta, in schimbul ajutorului, zambi prelatul. V‑ar conveni sa facem o scurta plimbare de‑a lungul cheiului?

— Nu vad nimic rau in propunerea sfintiei‑voastre.

Amandoi se indepartara la brat, ca niste cunostinte vechi.

— Cand oferiti totdeauna cereti ceva in schimb? intreba Arad cu aerul sau plin de candoare.

— Nu chiar totdeauna, cu toate ca regulile vietii cam asa sunt. Nimeni nu poate primi mereu fara sa dea si nimeni nu poate sa dea fara sa primeasca. In ce va priveste, am unele nedumeriri. De fapt, cine sunteti, cavalere?

— Ma intrebati in calitate de duhovnic sau in alta pe care nu o cunosc? ocoli Arad un raspuns.

— In amandoua. Poate ca nu stiti ca intre mine si Ioan al Dobrogii exista o veche prietenie. Pe mine, asta m‑a adus acum aici, cand el are nevoie de prieteni. Nu uit ca ne‑ati facut un mare serviciu, ajutandu‑l pe cavalerul Dumitru. Insa din discutia noastra de la Snagov am inteles ca ati batut un drum lung pana in Tara Romaneasca pentru a ne aduce acel medalion. Adica nu mai aveati alt motiv pentru a veni acolo. Totusi, cateva ceasuri mai tarziu am aflat chiar din gura voastra ca veti intreprinde o calatorie la Caliacra. A doua zi dupa discutia noastra, nu in drum catre Caliacra v‑am intalnit, ci, spre mirarea mea si comitelui Staicu, in cetatea Argesului. Acum ne vedem aici, intr‑un oras ce va fi atacat de turci. In locul meu ce ati crede voi despre un astfel de tanar?

— Ca ar putea sa fie o iscoada a turcilor, zambi acesta ironic.

Privirea agera a egumenului zadarnic cerceta ochii si fata lui Arad, fiindca nu gasi nici cel mai marunt semn de tulburare.

„Hm! gandi el. Cu infatisarea lui naiva, sub care se ascunde o inteligenta iesita din comun si o chibzuiala greu de intalnit la un ins atat de tanar, cavalerul Arad nu‑i chiar ce vrea sa para.”

Apoi grai:

— Eu nu am mers atat de departe cu banuielile. Si‑i pacat ca aveti ghinion. Daca protejatul nostru Dumitru v‑ar fi insotit la Snagov, s‑ar fi lamurit multe. Graba mea de a veni incoace m‑a oprit sa fac lumina de cuviinta. Calaretii trimisi de mine in cautarea cavalerului Dumitru poate ca s‑au intors la Snagov. Dar pana cand voi sta de vorba cu ei, toata povestea medalionului ramane un mister. S‑au intamplat cazuri cand, cu o momeala oarecare, iscoade straine si‑au facut jocul. In cazul vostru, momeala poate sa fie medalionul adus la Snagov si pretinsul ajutor dat lui Dumitru.

— Cine ma oprea sa vin ca iscoada fara a va cunoaste pe voi si pe comitele Staicu?

— Nimeni, recunoscu Lazar. Insa un cavaler cu calitatile voastre nu se multumeste doar a privi. Medalionul v‑a netezit drumul printre marii demnitari ai tarii. Adica acolo unde se pot afla multe. Vedeti, va vorbesc deschis.

— Vad, sfintia‑voastra.

— Iata un raspuns care nu ma multumeste. Sper sa aveti unul mai bun.

— Am. Banuielile voastre nu au temei, atata timp cat duc lipsa de fapte. De cand e lumea, faptele au adus lumina, iar banuielile, mai mult intuneric. In cazul meu, faptele vorbesc de bine. L‑am ajutat pe cavalerul Dumitru si v‑am predat o scrisoare cu numele tuturor iscoadelor ce lucreaza la Iasi pentru regele Ungariei. La Buda as fi primit mult aur in schimbul medalionului.

Egumenul aproba printr‑o aplecare a capului.

— Ma gandisem ca ati deschis medalionul. Ma gandisem, de asemenea, ca Sigismund de Luxemburg sacrifica niste iscoade cam de mana a doua pentru a introduce la noi una de primul rang.

— Nimeni nu da pasarea din mana pe cea de pe gard, riposta cavalerul. Apoi, iscoadele de care vorbiti nu prea arata de mana a doua.

— Da, trebuie sa recunosc. Asta e tot ce puteti sa‑mi spuneti?

— Tot.

— Nu ar fi bine sa va spovediti? mai facu Lazar o incercare.

— Nu.

„Nimic n‑am scos de la el, reflecta egumenul. Sau poate ca am aflat ceva. Acum inca nu mi‑e clar, insa gandindu‑ma indelung la raspunsurile lui, sper ca voi ajunge la unele descoperiri. Cand l‑am vazut coborand pe chei, am vrut sa chem garzile. Sa‑l tin inchis pana ce voi primi vesti de la Snagov. Dar nu cred ca era intelept. Lasandu‑l liber, pot afla mai multe.”

Pornira indarat catre ceilalti.

— Ah, era sa uit! spuse egumenul. In privinta gazduirii sa nu va faceti griji. Cavalerul Toma, pe care‑l veti cunoaste in seara aceasta, a avut bunavointa sa‑mi puna la dispozitie o casa frumoasa. Nu‑i prea departe de aici. Veti locui cu mine si cu parintele Sima.

Cand ajunsera langa corabie, noaptea cazuse de‑a binelea peste port.

— Cotae, unde e Grama? se interesa tanarul.

— Dracu stie! Acum e intuneric bezna. A cazut, poate, in mare. Nu‑mi bat eu capul cu asta. Lui nu‑i sunt slujitor. Cand se iveste luna, apare el de pe unde o fi.

Cavalerul blond socoti ca se cam apropiase vremea sa‑i traga o chelfaneala obraznicului slujitor. Putin mai tarziu garzile il adusesera pe Grama la locuinta lui Lazar. Fusese arestat fiindca iscodise pe langa zidurile de catre uscat ale Varnei.


Ioan al Dobrogii isi alesese resedinta in cea mai inalta cladire a Varnei. De la ferestrele ei se vedea intregul port si chiar dincolo de ziduri. Pe mare cerul cazuse incarcat de nori subtiri, alburii, cu slabe semne de ploaie. Dincolo de ziduri, campia dormea in tihna.

Egumenul Lazar, insotit de Sima, Arad si Grama, ajunse intr‑o anticamera cam racoroasa, cu putine scaune asezate in lungul peretilor. Cu toate ca lumanarile multe incercau sa aduca putina stralucire, odaia arata sumbra tocmai prin lipsa mobilierului, care da un aspect mai cald, mai primitor. La capatul odaii, doua usi mari duceau catre incaperea de lucru a regelui. Ostenii din paza pareau incremeniti langa ele. In aer staruia miros usor de mucegai, semn ca nimeni nu locuise acolo de multa vreme. Arad isi lasa privirile sa alunece de‑a lungul peretilor lipsiti de ornamente si de podoaba panopliilor atat de obisnuite. De la pereti, privirile lui staruira asupra unui barbat cu semne de frumusete vestejita, inalt, uscativ, de varsta nedefinita si cu fata palida. Figura si trupul omului ii amintira de plantele tinute in casa peste iarna. Daca sunt departe de fereastra, se lungesc si se apleaca intr‑o parte dupa o geana de lumina. Frunzele capata o anumita moliciune de carpa sifonata, iar culoarea lor verde‑inchis piere odata cu trecerea timpului, fiind inlocuita cu una galbuie, maronie pe margini, dovada ca lipsa luminii le macina. Pana si mainile omului palid intareau convingerea cavalerului. Lunganul avea niste degete lungi, nefiresc de subtiri si usor incovoiate ca niste pastai. Urmele reumatismului erau limpezi.

— Domnule Spear, i se adresase comandantul de garda.

Auzindu‑i numele, Arad il privi din nou pe omul cel palid.

„Sa fie el, oare, falnicul cavaler Ruk Spear, mandria sarbilor? se intreba tanarul. Ah, nu! Cred ca ma insel. Adevaratul Ruk as zice ca e mai plin de viata. Anul trecut, in noaptea premergatoare luptei de la Polènik, eroul sarb i‑a pagubit pe achingiii turci de cateva mii de cai. El si ceva prieteni de‑ai sai s‑au strecurat la adapostul intunericului, au omorat strajile si au pus pe goana caii. In zorii luptei, mai mare jalea pentru ostile lui Murad. O seama de achingii isi cautau caii prin rape. Batalia pornise fara ei.”

— Sfintia‑voastra! se intoarse Arad. Cavalerul de colo e cumva Ruk Spear?

— Chiar el, raspunse egumenul in soapta. Acum nu arata prea bine din cauza ca a stat o vreme prin inchisorile turcilor. Abia anul trecut a reusit sa fuga. Ma mir ca a ramas in viata. Temnitele sultanului sunt ca niste iaduri fara fund.

Alaturi de Ruk sedea un cavaler la fel de inalt si tot atat de slab, insa, curios, pantecul sau cazut intre picioare ca un cimpoi nu parea sa‑i apartina de‑adevaratelea, ci parea lipit acolo cu imprumut, fiindca prea era nepotrivit. Oamenii slabi rar au un astfel de pantec.

— Cel de langa Ruk, murmura egumenul, e vestitul Carapelese. Un genovez, mare mancau si bun prieten cu eroul sarb. Se spune ca e un calaret desavarsit, desi ma pune pe ganduri pantecul sau. In ce priveste harul de arcas, as zice ca va egaleaza.

— Drace, am auzit multe lucruri frumoase despre el!

— Si veti mai auzi.

— A fost si el la Polènik anul trecut?

— A fost. Unde e Ruk nu poate lipsi Carapelese. Si invers.

Al treilea barbat care ii retinu atentia lui Arad era de statura obisnuita, uscativ, cu parul razvratit pe crestet. Dupa imbracaminte si dupa fata pasnica, mereu zambitoare, aducea a negustor de maruntisuri.

— Acela cine e? arata cu o miscare a capului spre banuitul negustor.

— Cirstev, domnule. El e fala bulgarilor. Turcii care ies dupa prada de‑a lungul si de‑a latul Balcanilor totdeauna se roaga lui Allah sa‑i fereasca de o cursa a lui Cirstev. El se tine pe urmele convoaielor ca umbra dupa om. Multi crestini au scapat de robie datorita lui. Marele vizir Ali‑pasa a pus pret pe viata tanarului bulgar. Insa pana azi nu s‑a gasit nimeni sa‑l vanda.

„La naiba! socoti blondul. Numai crema cavalerilor din Balcani s‑a adunat aici. Ioan al Dobrogii are ceva prieteni. Si ce prieteni!”

Arad isi intrerupse gandurile. In pragul usii aparu sfetnicul Toma, iar indata dupa acesta regele imbracat simplu, in straie lejere de casa. Barbatii din anticamera salutara cavalereste. Ioan zambi privindu‑i pe fiecare in parte.

— Domnilor, va asteptam, grai el. Poftiti in odaia mea de lucru! Putini se pot mandri azi cu astfel de prieteni.

— Maria‑ta! interveni Lazar. Am adus cu mine doi cavaleri care sunt gata sa‑si puna spadele in slujba voastra. Cel inalt se numeste Arad. Acesta e tanarul Grama.

Privirile lui Ioan zabovira o clipa, fara interes, asupra celor doi tineri necunoscuti.

— Va multumesc, domnilor! Daca va bucurati de recomandarea sfintiei‑sale, cred ca puteti lua loc printre aparatorii Varnei. Dupa razboi va vom rasplati cum se cuvine.

Apoi privi catre ceilalti oaspeti si repeta invitatia.

Primirea ce le‑o facuse Ioan era destul de rece si poate ca nici atata nu ar fi fost fara bunavointa lui Lazar, dar Arad mai intalnise astfel de situatii.

— Maria‑ta! facu el un pas inainte. Va cer favoarea de a ma primi cateva clipe.

Sprancenele lui Ioan se impreunara a nemultumire. Momentul ales de tanar nu era nimerit acum, cand cavaleri cu renume asteptau sa fie primiti. Apoi, grijile razboiului sedeau inaintea altor treburi marunte. Un semn abia perceptibil al egumenului schimba insa hotararea de refuz a lui Ioan.

— Ce doresti, tinere? intreba cu raceala cand usa se inchise in urma lor.

Arad scoase o scrisoare din san, puse un genunchi la podea si astepta. Mirat, regele porni sa citeasca. De cateva ori isi intrerupse lectura, iar privirile lui zabovira asupra blondului oaspete.

„Poate ca soarta mi l‑a scos in cale, reflecta Ioan al Dobrogii. Cine si‑ar fi inchipuit ca unul dintre fiii raposatului Dan‑voievod asteapta la usa noastra? Sper sa‑mi fie de folos in planurile mele. Domnul Tarii Romanesti nu ma iubeste fiindca am respins cererea lui de a uni cele doua tari sub un singur conducator. Dar el nu stie sau nu vrea sa stie ca am si eu visurile mele.”

— Cavalere Ioan, ridica‑te! grai cu blandete.

— Maria‑ta, v‑am fost prezentat sub numele de Arad. Pana se vor limpezi unele lucruri, ar fi bine ca numele meu adevarat sa ramana o taina stiuta numai de noi.

— Fie! zambi regele. Scrisoarea doamnei Dumitra ne‑a bucurat pentru increderea ce o are in noi. Ii cunosti continutul?

— In intregime, maria‑ta.

— Atunci e bine. Doamna Dumitra ne roaga sa facem cu Mircea un act prin care domnul Tarii Romanesti sa aprobe revenirea voastra la Arges si sa va garanteze viata. De asemenea, ea cere ca o parte din averile ramase de la raposatul vostru parinte sa treaca in stapanirea domniei‑tale. Nimic nu ne opreste sa intervenim pe langa unchiul vostru, dar ne miram. Nimeni din familia lui Dan‑voievod nu a fost prigonit de Mircea.

— Adevarat! zambi Arad. Nimeni, fiindca nici unul dintre fratii mei nu s‑a aratat pana acuma in Tara Romaneasca. Poate ca unchiul meu e un om bun. Poate ca ne doreste pe langa el, insa eu n‑am de unde sa stiu. Asa stand lucrurile, sunt nevoit sa‑mi iau unele masuri de prevedere.

— Inteleapta judecata, aproba Ioan al Dobrogii. In urma cu vreo doisprezece ani ati avut adapost vremelnic la Caliacra. Mi se pare ca vreo cateva luni. Ce s‑a petrecut atunci intre doamna Dumitra si parintele meu, nu stiu. Tin minte doar ca v‑ati imbarcat pe o corabie genoveza. Acum lucrurile stau altfel. Cel putin deocamdata nu va urmareste nimeni. Noi va primim intai in calitate de ruda. Acum aproape saisprezece ani, sora noastra Irina a fost botezata de raposatul Dan‑voievod. Ma mir ca tatal meu nu a tinut seama de asta. Cat ati locuit in Caliacra v‑am intalnit de cateva ori. Iti amintesti?

— Vag, maria‑ta.

— Asa e. Aveai doar sapte‑opt ani. Lasand la o parte faptul ca ai devenit un cavaler chipes – il privi cu admiratie–, nimic nu s‑a schimbat in infatisarea domniei‑tale. Acelasi par blond usor razvratit, aceeasi privire parca naiva si aceleasi trasaturi delicate. Cand te‑am vazut in anticamera mi‑ai parut cunoscut. Dupa razboi vei primi din partea noastra o danie de case si pamant. Apoi vom incerca sa tratam cu domnul Tarii Romanesti.

Ghicind ca a venit momentul sa se retraga, Arad saluta gratios si facu o miscare spre usa.

— O clipa, domnule! rase Ioan al Dobrogii, in vreme ce scotea de pe deget un frumos inel de aur ce reprezenta un pescarus.

— Maria‑ta

— Stai, nu‑mi multumi! Iata si o punga cu treizeci de ducati de aur. Un tanar totdeauna are nevoie de bani. Chiar si la vreme de razboi. Iar acum ramai la discutiile noastre in vederea apararii. Vei cunoaste cativa cavaleri de la care ai ce invata.

Datorita rasei sale preotesti, egumenul intra primul in odaia regelui. Ceilalti il urmara condusi de Toma si de comandantul Varnei. In total erau paisprezece barbati. Multi dintre ei cu nume vestite in Balcani sau prin alte parti. Dupa moda vremii, ramasera cu totii in picioare, fiindca nimeni dintre ei nu avea dreptul sa se aseze in prezenta regelui. Despre Lazar, unii spuneau ca are ochiul ager – si nu fara temei. Multor oameni lipsiti de haruri le scapa adesea o multime de amanunte. Egumenul tocmai pe amanunte punea pret, socotind ca lucrurile marunte duc totdeauna spre cele mari. Mirat ca tanarul blond nu fusese trimis la plimbare de catre Ioan al Dobrogii, privirile sale cucernice ratacira prin odaie cu totul nevinovat, pana cand staruira o clipa asupra inelului ce reprezenta un pescarus. Cu un sfert de ceas mai devreme inelul stralucise in degetul regelui. Acum avea alt stapan. Ce se petrecuse oare intre rege si cavaler? Fata lui Arad arata obisnuita candoare ce nu spunea nimic. Nici Ioan nu‑i acorda vreo atentie deosebita blondului. Si totusi, tanarul primise incuviintarea de a ramane la discutiile care urmau sa inceapa.

„Ca e un cavaler placut, nu mai incape indoiala, chibzui Lazar. Ca‑l indragesti usor e limpede. Insa nu aceste haruri l‑au convins pe Ioan sa‑i daruiasca inelul si increderea sa. Ceva s‑a petrecut intre ei si va trebui sa dezleg misterul.”

Dar si Arad avea gandurile sale. Privindu‑l cu naivitate pe egumen, blondul se intreba, strafulgerat de o idee:

„Se ascunde, oare, Nufarul Alb, sub o biata rasa preoteasca? Omul acesta pasnic, bland, cuvios si parca neajutorat m‑a convins ca trimite sageata in tinta cu o dibacie pe care putini o au. Din discutiile cu el si cu altii am dedus ca la Snagov e lacasul tuturor iscoadelor folosite de maria‑sa Mircea. Calugarii mi‑au povestit ca Lazar lipseste adesea din Snagov cu lunile si nimeni nu stie pe unde umbla. O fata bisericeasca de prim rang, asa cum este el, rar trece pe undeva neinsotit. Cand l‑am vazut in portul Varnei, m‑am mirat pe buna dreptate. Ce poate cauta un varf al ierarhiei bisericesti departe de tara, intr‑un oras asediat? Sa‑l fi adus aici numai prietenia pentru Ioan al Dobrogii? Se poate si asta, fiindca prietenia e cea mai trainica punte dintre sufletele oamenilor.”

Tarziu, cand parasira cabinetul regelui, cavalerul Ruk Spear il opri pe cavalerul blond si i se adresa in cel mai curat grai romanesc:

— Domnule, e o placere sa va cunosc. Prietenul meu Bogdan, cu care am avut prilejul sa ma vad acum vreo doua saptamani, mi‑a vorbit frumos despre voi. Imi spunea ca intr‑o intrecere de spada petrecuta la Brasov v‑ati aratat mai bun decat el. Ca, aflandu‑va amandoi in padure, ati deslusit numarul de calareti doar dupa zgomot de copite. Acestea sunt haruri de mare pret pentru un tanar.

— Lucrurile nu stau chiar asa, zambi Arad. E drept ca Bogdan si cu mine am incrucisat spadele undeva, la marginea Brasovului, insa e tot atat de drept ca intrecerea nu a adus un castigator, fiindca a fost intrerupta de ceva neprevazut. Iar cat priveste auzul meu, asta o poate face oricine. Adica ai nevoie de putina deprindere.

— Modestia va face cinste, domnule, grai Ruk, placut impresionat. Totusi, cavalerul Bogdan are un ochi prea ager pentru a nu cunoaste un spadasin de clasa. Cat despre auzul vostru, dati‑mi voie sa fiu de alta parere. Si eu ma pricep sa deslusesc numarul calaretilor doar dupa zgomot de copite. Aceasta ma face sa cred ca numai deprinderea ar fi prea putin daca iti lipsesc niste haruri.

„Ia te uita! cugeta micutul Grama, aflat prin apropiere. Vestitul Ruk rar aduce cuiva laude. E zgarcit la astfel de lucruri ca scatiul la boabe intr‑o iarna lunga. Asta inseamna ca e ceva de capatana prietenului meu blond. Mie nu mi‑a spus ca se pricepe atat de bine la manuirea spadei. Ruk are dreptate in privinta modestiei sale. Iar cavalerul Bogdan, pe care nu am avut placerea sa‑l cunosc, pare un suflet ales, plin de noblete. Tata mi‑a vorbit adesea despre marele Ruk. Zicea ca in urma cu ani au fost prieteni la catarama. Poate ca nobilul meu parinte cam umfla nitel lucrurile, chiar daca nu‑i nimic rau in asta. Cred ca le umfla, daca stau sa ma gandesc bine ca nu a suflat o vorba despre Carapelese.”

Tinerii oaspeti ai egumenului se trezira cand soarele staruia temeinic in ferestre. Pe strazile din jur, zgomotul de voci era prea mare pentru a le mai da prilej de odihna. Atent, Arad deslusi o seama de chiote. Ceva se petrecea pe strazile Varnei. Dar ce? Dupa chiuituri semana a nunta. Imboldit de curiozitate, iesi in coridor unde nimeri nas in nas cu parintele Sima. De fapt, nu chiar nas in nas. Rotofeiul calugar abia ii ajungea pana in dreptul umerilor.

— Ce e pe afara, sfintia‑ta?

Sima incerca sa ramana drept, fiindca picioarele groase cat niste stalpi de temelie i se bataiau fara puteri, dar nu reusi, ceea ce‑l facu sa dea din mana a lehamite, dupa care grai semet:

— Ce, ne‑ce, prea vrei sa le stim noi pa toate E drept ca suntem inva tati ce‑i drept nu‑i pacat ca haru’ stiintei afara e prapad ca alere. Ca la nunta din asta din cum dracu din Cana unde inteleptu’ Solomon s‑a cinstit cu alde Ce te uiti asa la mine? Crezi ca sunt?

— Drace! rase cavalerul. Ai luat‑o cam de dimineata, sfintia‑ta.

— Saat! Usurel, domnule, sa nu te auda afurisi sfintia egumenu’, prinse rotofeiul o clipa de luciditate. Ca eu, de bucurie care marinari de pe mare. D‑aia din mila Celui de Sus doar o oala cu vin

Dar blondul, presimtind ca s‑a intamplat ceva pe mare, nu‑l mai asculta. Din cativa pasi ajunse in strada, unde oamenii se sarutau intre ei. Din vorbele lor, blondul intelese ca, putin dupa aparitia zorilor, flota lui Abdulah fusese zdrobita. Pe mare totul arata linistit. O seama de corabii reveneau spre gura podului leganandu‑se domol ca niste rate satule.

Cand soarele trecu de amiaza, egumenul veni in odaia cavalerilor. La spatele sau, rotofeiul Sima, cam pamantiu, aproba grav din cap spusele superiorului.

— Domnilor! grai Lazar. Maria‑sa, Ioan al Dobrogii ne pofteste la palat. Dupa victoria de pe mare, cred ca multe dintre planurile discutate aseara vor suferi schimbari.

O jumatate de ceas mai tarziu, paisprezece barbati asteptau in cabinetul de lucru. Despotul sosi curand, insotit de nelipsitul Toma. Pe fata lui Ioan nu se vedeau semnele bucuriei. Numai ochii sai aratau asta.

— De primul hop am scapat, spuse molcom, cum nu‑i era firea.

Putini stiau ca veghease pana in zori.

— Achingiii lui Ali‑pasa sunt la patru ceasuri de drum, continua el. Avangarda, poate, chiar mai aproape. Iscoadele Varnei n‑au vazut la ei obisnuitele bombarde. Iata un lucru bun, fiindca o parte din zidurile orasului sunt vechi, macinate de timp. Noi am pus ceva intarituri, dar ce poti face in trei saptamani? Avem sapte mii trei sute de osteni. Adica nici macar atatia. O buna parte dintre ei sunt oraseni slab instruiti. Armata lui Ali se ridica la vreo treizeci de mii. Asta, dupa spusele Nufarului Alb, ale carui stiri au fost bune pana acum. Daca turcii vor da iures mare si vor lovi cu berbeci pe care ii pot face din copacii padurilor apropiate, a deschide o spartura in ziduri nu va fi peste puterile lor. Noi suntem prea putini pentru a‑i respinge.

— Maria‑ta! interveni egumenul Snagovului. Am stat adesea de vorba cu oameni care au cunoscut greutatea unui asediu. Multi dintre ei luminati la minte. Unii dintre ei mi‑au povestit o seama de siretlicuri invechite cu timpul si stiute de toata lumea, insa din vreme in vreme mai sunt folosite, si nu fara temei. Mari conducatori de osti s‑au lasat pacaliti de un siretlic chibzuit cu migala. Turcii isi pot ingadui sa atace pe front larg, fiindca au osteni multi. Multi si priceputi la un asediu. Ali‑pasa, fiul lui Hairedim, e un comandant incercat in treburile razboiului. Planurile sale nu le stim. In schimb, stim altceva. Noua ne‑ar conveni sa‑i inghesuim pe turci intr‑un singur punct, unde sa‑i asteptam cu toata oastea.

— Cam primejdios, observa regele. Ne putem oare ingadui sa lasam descoperite unele zone? Apoi nu vad cum i‑am putea obliga sa atace unde dorim. Recunosc intelepciunea sfintiei‑tale, insa e bine sa chibzuim adanc.

— Tocmai asta si vreau, zambi Lazar. Fara un dram de risc, in razboi nu se poate. Si mai ales in acesta unde suntem atat de putini. Iar pentru a‑i convinge pe turci sa loveasca dupa cum vrem, vom folosi un truc vechi cat veacurile. Unul dintre noi va fi tradator.

Toate privirile se indreptara mirate spre egumen. El se prefacu a nu observa si continua calm:

— La noapte unul dintre noi va parasi orasul pentru a i se infatisa lui Ali.

Apoi explica planul sau in amanuntime. Un plan indraznet si primejdios. Totusi, singurul bun.

— Cine sa mearga in tabara turcilor? se intreba Ioan al Dobrogii ingandurat.

— Eu nu. Si nici Carapelese, grai Ruk Spear. Suntem prea cunoscuti la turci. Daca ne recunoaste cineva, dam tot planul peste cap. In aceeasi situatie se afla cavalerul Cirstev.

Cum erau prea multe cereri de tradatori, Ioan propuse o tragere la sorti, iar acestia cazura asupra lui Sima si a cavalerului blond.


Putin dupa miezul noptii, ostile de achingii ale marelui vizir isi incheiasera lucrarile de tabara. Multi dormeau obositi dupa un drum atat de lung. Multi erau treji. Cinci mii dintre ei asteptau gata sa infrunte un eventual atac al dusmanului. Trei randuri de straji inconjurasera tabara cu zid viu. Nimeni nu putea iesi de acolo. Nimeni nu putea intra dupa voie. Doar patru oameni parasisera tabara. Ben‑Din si trei achingii credinciosi lui. Drumul neobositului om de incredere al marelui vizir arata catre Adrianopole. Stapanul ii fagaduise intreaga suma propusa pe viata Nufarului Alb si inca pe atat din partea cancelariei padisahului. Lupta cu Nufarul Alb incepuse pe baze mai chibzuite, nu la intamplare ca pana atunci. Ben‑Din era departe de a fi lacom, dar stia sa profite de moment. El socotea ca vine o vreme cand agerimea trupului scade, iar cei mari uita ca le‑ai fost folositor. Purta cu el un mare secret. Nici padisahul nu i l‑ar fi putut scoate cu de‑a sila. Il iubea pe Ali si intelegea ca intrigile care se tes in jurul acestuia reprezinta un mare pericol. Mai stia ca, de va pieri marele vizir, nici lui nu‑i va fi prea bine.

In cortul comandantului, lumanarea se mistuise pe jumatate. Ali si Ibrahim sedeau de taina. Pe zidurile Varnei, totul parea adormit. In afara zidurilor se auzea taraitul calm al greierilor. Noaptea inainta domol catre zori. Dinaintea cortului razbi zgomot de pasi. Un arcas din paza marelui vizir intra, cu toate ca nu‑i era ingaduit sa‑si tulbure stapanii. Ali ghici ca se petrecuse ceva si‑i facu semn sa vorbeasca.

— Inaltimea‑ta, se ploconi acesta, strajile noastre au prins doua iscoade ale ghiaurilor.

— Au scos ceva de la ele?

— Nu.

— Atunci ghiaurii sa fie ucisi dupa ce vor fi trecuti prin cazne!

— Stralucitorule! se incumeta arcasul. Ghiaurii cer sa vina in fata ta. Graiesc binisor in limba Profetului. Strajile spun ca cel mai marunt e om cu mare stiinta. Cunoaste Coranul din fir in par ca un dreptcredincios luminat.

— Bine! Adu‑i!

Arcasul reveni curand insotit de Arad si Sima, care erau legati cu franghii trainice. Straiele ghiaurilor, curatele, ii aratau a fi corabieri. Ali porunci sa se aprinda alte lumanari. Pe fetele celor doua iscoade nu se observa teama.

— Cine sunteti? intreba fara asprime.

Vizirul totdeauna avea mare respect pentru cei care iscodeau, stiind ca ei sunt alesi numai pe spranceana.

— Corabieri florentini, biruitorule! facu Sima o plecaciune pe cat ii sta in putinta. Am venit sa va cerem dreptate, fiindca fratii nostri crestini sunt niste talhari. Ei ne‑au pagubit de avutul nostru.

— Nu inteleg.

— Viitorule padisah, o lua rotofeiul mai pe indelete, Ioan al Dobrogii ne‑a luat corabiile cu care venisem la Varna si ne‑a despuiat de marfurile noastre. Niciodata nu s‑a intamplat asemenea ocara. Sunt trei saptamani de cand pribegim prin oras.

— La ce i‑au trebuit regelui corabiile voastre?

— Sa‑si mareasca flota impotriva lui Abdulah.

— Cum ati ajuns aici?

— Am coborat zidul cu ajutorul unei franghii.

Ali isi retinu o tresarire. Ghiaurii minteau, ceea ce dovedea ca sunt nu corabieri, ci iscoade. Ben‑Din ii spusese ca nimeni nu se poate apropia de zidurile strasnic pazite. Omul sau inotase vreme de doua ceasuri pentru a iesi din Varna.

— Si nu v‑a vazut nimeni? intreba la fel de pasnic.

— Ba ne‑au vazut, interveni blondul. Doi osteni din paza ne‑au ajutat sa coboram. Fiecare dintre ei a primit cate o punga cu ducati de aur.

— Ati avut mare noroc, de vreme ce nu erati imbracati ca ostenii. Cei doi aparatori doar nu erau singuri acolo.

— Asa e, stralucitorule! aproba Sima. Am avut noroc.

— Da, da, mare noroc. Si ce doriti?

— Dupa cucerirea orasului sa ne dai corabiile si marfurile. Iar pentru binele pe care ti‑l facem, cate o mie de ducati de aur.

Ali se prefacu a‑i crede.

— Despre ce bine vorbiti?

— Stralucitorule! ingenunche Sima cu multa greutate. In Coran, pe care l‑am citit pe cand eram prunc de o schioapa, e clar ca totdeauna binele se cuvine a fi rasplatit. Noi cunoastem locul unde trebuie sa lovesti. Daca iei seama la ce‑ti dezvaluim, Varna e ca si luata.

— Sunt silit sa iau seama, zambi marele vizir. Care e locul mai slab al zidurilor?

— Dar nu ne‑ai promis nimic, striga Sima cu vadita amaraciune.

— Asa e. Tot ce mi‑ati cerut va fi pe voia voastra. Unde‑i partea cea mai slaba?

Sima se apleca sa‑i sarute varful incaltarii, insa nu reusi, poate din cauza legaturilor prea stranse.

— La poarta dinspre miazanoapte, grai el. Acolo zidurile sunt subrede, gata sa cada.

— Poarta de miazazi e mai tare?

— Foarte tare. Ar fi o greseala sa atacati in partea aceea.

Ali ii descusu vreme de o jumatate de ceas, dupa care porunci:

— Sa fie pusi intr‑un cort cu paza buna!

Ramasi singuri, Ali si Ibrahim pornira sa zambeasca. Amandoi pricepusera jocul ghiaurilor. Si totusi, un sambure de indoiala staruia tainic in gandurile lor.

— Ce crezi despre asta? rupse tacerea Ali.

— Ca cei din oras vor sa ne imbrobodeasca, raspunse aghiotantul. Iscoadele lor prea au staruit sa nu atacam la poarta dinspre miazazi. As crede ca acolo e partea cea mai slaba a Varnei.

— N‑ai uitat nimic, Ibrahim?

— Nu. Banuiesc la ce te gandesti. Cei doi ghiauri stiu ca‑i asteapta moartea daca ne mint.

— Si‑i putin lucru? Cine isi da viata pentru altii?

— S‑au mai vazut cazuri printre ghiauri. Ba chiar si la noi.

— Poate. Ben‑Din imi spunea ca Varna are sapte‑opt mii de aparatori. Cei doi ghiauri sustineau ca numarul lor trece de paisprezece mii. Care‑i adevarul?

— La mijloc, zambi Ibrahim. Asta in cazul cand acestia nu au mintit. Dar, gandindu‑ne bine, aflam inca o dovada ca ne mint. Ca sunt trimisi ai orasului. Ben‑Din stie sa afle numarul aparatorilor unei cetati. Daca ghiaurii l‑au dublat, e limpede ca incearca sa ne descurajeze. In oras nu sunt mai mult de opt mii de aparatori. Cat priveste atacul, as zice sa‑l facem tocmai la poarta de miazazi.

— Fie!


Peste noapte se facusera lucrari noi de aparare la poarta de miazazi a Varnei. Bucati de stanci cat omul, ce fusesera aduse cu multe zile inainte cine stie de pe unde, staruiau pe ziduri. Cand incepu a se lumina de ziua, Ioan al Dobrogii facu ultima inspectie de‑a lungul lor. Dupa planurile egumenului Lazar, o mare parte din fortele Varnei aveau sa fie indreptate spre miazazi. Putini osteni ramaneau pe celelalte ziduri.

„Va reusi oare viclesugul?” se intreba ingrijorat.

Din porunca sa, in piata orasului se adunasera aproape toti aparatorii Varnei. Dupa obicei, turcii nu porneau la atac inainte de a‑si ispravi rugaciunile din zori. Deci mai era timp. Inconjurat de cativa curteni, regele iesi pe o terasa si porni sa le vorbeasca oamenilor:

— Prieteni! striga sa se auda pana departe. Le vom arata turcilor de ce suntem in stare. Victoria nu poate fi a lor de vom lupta cum se cuvine. Ei nu cunosc mila. Nici noi nu vom tine seama de ea. Pe unde trec ei, nici pruncii nu raman in viata. Sau raman cei buni pentru robie. Dar pe aici nu vor trece nici azi si niciodata. Celor paisprezece mii de aparatori ai orasului le doresc un singur lucru: victorie.

La auzul cifrei dublate, comandantii palcurilor isi retinura unele zambete. Ei stiau de ce mintea regele. Multi dintre ei banuisera ca sunt in jur de sapte‑opt mii, insa nu cu asta isi batusera capul. Daca regele pomenise de paisprezece mii, insemna ca el e in masura sa cunoasca numarul aparatorilor. Doar cativa oameni stiau adevarul. Ruk Spear il indemnase pe Ioan al Dobrogii sa dubleze cifra din doua motive temeinice. Intai, socotindu‑se mai multi, ostenii capatau curaj. Apoi, in cazul cand vreun aparator va cadea de pe ziduri in mainile turcilor si va fi silit sa vorbeasca, Ali va afla ca cei doi ghiauri florentini nu l‑au mintit.

Trecura cateva ceasuri. In tabara turcilor nu se vedea nici o miscare deosebita. Nimic nu lasa a se intelege ca vor porni la atac. Aflat pe creasta unui zid, Ioan al Dobrogii privea dezorientat. Ce se intamplase oare? Alaturi de el, Ruk ii intelese mirarea.

— Maria‑ta, grai el, Ali nu va ataca azi. Isi odihneste achingiii dupa obicei. Dar o va face maine in zori. Acum dulgherii lui umbla prin paduri cu topoarele. Ei taie lemne pentru berbeci, pentru scari si pentru acoperisuri purtatoare care ii feresc de sageti pe cei ce vor veni la atac. Ali e un mare comandant de osti.

Asa cum prevazuse Ruk, ziua trecu in liniste. Nici peste noapte nu se intampla nimic deosebit. Si totusi, inainte de a rasari luna, cu lumina ei nu totdeauna folositoare, o barca parasi portul Varnei. O micuta barca de pescari iesi din port la adapostul intunericului si se indrepta catre miazazi paralel cu malul, cam la vreo mila departe de el. Vaslasii erau patru. In prova ei, doi pasageri. Manata de agerimea lopetilor barca inainta cu repeziciune. In jurul ei doar apa clipocea molcom pe langa borduri. Cand aparu luna, barca se apropie de mal, adapostita in umbra copacilor mari care staruiau pana la marginea marii. Cei doi pasageri sarira pe uscat si se pierdura in padure. Vaslasii gasira pentru ei si pentru barca o ascunzatoare sub tufele aplecate ca niste evantaie uriase deasupra apei.


Cu mult inaintea rugaciunilor din zori. Ali isi aduna comandantii de palcuri si in putine cuvinte le arata planul sau de atac. Din porunca sa, caii ramaneau in tabara. Marele vizir socotea ca, sub ziduri, acestia mai mult incurca decat folosesc. Cinci mii de calareti usori primira sarcini sa faca paza taberei. Ali era prevazator. Nimic nu lasa la voia intamplarii.

Dupa ce soarele se ridica de vreo sulita pe cer, Ioan al Dobrogii vazu un tavalug urias care se rostogolea domol catre zidurile Varnei. Achingiii pornisera la atac. De departe semanau cu un tavalug alb si rosu ce acoperea campia treptat. Putini calareti printre ei. Regele ghici ca acestia erau comandantii. Alaturi de Ioan, egumenul Lazar, imbracat in zale usoare, cu o tolba de sageti prinsa intr‑o baiera la spate si cu arcul in mana, privea calm. Obrazul sau frumos parea daltuit in piatra. Uneori, privirile lui treceau departe peste tabara achingiilor si staruiau indelung. Astepta el sa apara ceva in zare? Parca asa se parea. Micutul Grama, la fel echipat, incerca o usoara strangere de inima. Se afla pentru prima oara in razboi. Aparatorii Varnei catau incremeniti spre tavalugul urias ce insufletise campia. Cu cat achingiii inaintau mai domol, cu atat forta lor parea mai mare. Daca ar fi venit in iures, asteptarea ar fi fost mai usoara. Timpul indelungat de incordare macina rezistenta psihica a aparatorilor. Ali stia asta. O invatase de multa vreme. Mai stia ca achingiii sai, bazandu‑se pe numarul lor mare, nu cad in asemenea suferinta. Insa si conducatorii Varnei cunosteau aceasta strategie psihica si, de asemenea, un remediu. Comenzi aspre rasunara ici‑colo, pe ziduri, iar ostenii prinsera sa mute pietroaiele dintr‑un loc in altul, aparent fara nici o noima.

Tavalugul ajunse la vreo doua sute de pasi, dar nu catre poarta de miazazi, ci direct pe centrul zidurilor. Ioan al Dobrogii astepta cu infrigurare sa‑i vada ca isi schimba directia. Ali chibzuise bine. Daca ar fi venit numai catre tinta cea mare, aparatorii orasului ar fi avut vreme sa‑si mute ostenii. La un semn al sau, douazeci de mii de achingii se rupsera brusc spre miazazi. Ceilalti manevrara in evantai de‑a lungul zidurilor. Ioan respira usurat. Viclesugul egumenului incepea sa‑si arate roadele.

Multi osteni erau pe creste. Dar cei mai multi se ocupau cu partea cea mai grea a apararii. Ei aduceau alti bolovani pe ziduri si se ocupau cu focurile si cu ridicarea cazanelor in care clocotea apa fiarta. Cei de sus primeau totul la indemana. O seama de osteni sedeau in asteptare, gata sa primeneasca randurile celor de sus si sa ia locul mortilor si ranitilor. In port, corabiile ce imbarcasera o parte din femeile si copiii Varnei asteptau un semn pentru a iesi in larg. Fumul multor focuri staruia peste oras. Cativa batrani isi gasisera loc pe lespezile din piata. Nu vorbeau intre ei. Sedeau cu gaturile slabe intinse parca in asteptarea unui anumit zgomot. Uneori isi retineau respiratia. Timpul trecea greu pentru ei. In inimile lor doreau sa nu auda niciodata acel zgomot. Si totusi, ceva era parca mai tare decat acea dorinta. Parca voiau sa se sfarseasca odata chinurile asteptarii. Tresarira. De pe ziduri razbeau strigate puternice. De dincolo de intarituri venea un zgomot mai slab, ca de stup in toiul roitului. Dar acum, batranii nu mai luau seama la zgomote, ci priveau spre crestele zidurilor la fel de incordati ca si mai devreme. Strigatele izolate ale celor care mureau sau cadeau raniti nu reuseau sa‑i tulbure, fiindca isi concentrasera atentia numai pe creste. Trecura cateva ceasuri. Insa ei nu mai percepura nici goana timpului. Apoi observara mirati ca la poarta de sud miscarea incetase. Aparatorii nu mai erau in picioare. Mai asteptara cu rabdare. Parca totul se linistise. Auzul lor din nou treaz inregistra doar liniste. O liniste grea ca dupa furtuna. Cerul gurii era uscat din cauza incordarii. Pornira domol catre ziduri. O seama de osteni aproape ca ii strivira in goana lor spre poarta de miazanoapte. Zadarnic incercara sa intrebe ceva. Nimeni nu avea vreme pentru ei.

Prin campia de dincolo de Varna achingiii se retrageau in tabara, franti de oboseala. Putin dupa pranz, Ali primi vesti. Ghiaurii cazuti de pe ziduri fusesera siliti sa vorbeasca. Fiecare dintre ei afirmase ca in oras sunt peste paisprezece mii de aparatori.

Marele vizir si aghiotantul sau se privira uimiti. Cei doi corabieri florentini nu mintisera.

— Iar daca n‑au mintit, spuse Ali cu tristete, inseamna ca zidurile portii de miazanoapte sunt cu adevarat subrede. Acolo trebuia sa atacam cu grosul fortelor noastre. E de mirare ca Ben‑Din s‑a putut insela atat de grav. Maine in zori acolo vom ataca.

Dupa numaratorile de cuviinta, Varna inregistra peste trei sute de morti si aproape o mie de raniti. In tabara turceasca, opt sute de morti si peste doua mii de raniti. Multi dintre acestia ramasesera striviti sub bucatile de stanci aruncate de pe ziduri.

In oras nimeni nu cata spre destindere. Nimeni nu avea puterea sa‑si manifeste din plin bucuria. Incordarea fusese prea mare. Continuand planurile egumenului Lazar, ostenii paraseau poarta de miazazi si o intareau pe cea de miazanoapte, unde spera Ioan al Dobrogii sa fie urmatorul atac. Insotit de Toma, de Grama si de iscusitul egumen, el nu cobori de pe inaltimile zidurilor si le privea adesea ganditor. Numai Lazar se uita in alta parte, undeva, peste tabara turceasca. De ce oare?


Capitolul 7


Trecuse de pranz si era cald. Cerul parca se transformase intr‑un rug urias. Peste campie staruia miros greu de sange. In jurul Varnei nu plouase de mult. Pamantul ars de soare crapase ici‑colo. Sumedenie de gaze pornisera in recunoastere, fiindca iarba uscata, inchircita la rasul pamantului, greu oferea adapost impotriva arsitei. Poarta de miazazi a orasului era deschisa. Cei din oras isi adunau mortii.

Cand soarele cazu spre asfintit, un sol parasi orasul calare, purtand steag alb. Achingiii il prinsera grabnic. Ajuns in fata marelui vizir, solul saluta frumos, dupa datina. Spre deosebire de alti comandanti mai trufasi din fire, acesta ii zambi si il incuraja sa vorbeasca.

— Stralucitorule! grai omul. Maria‑sa, despotul Ioan al Varnei si Dobrogii, iti trimite prin mine sanatate si viata lunga.

— Iti multumim. Oare numai pentru asta ai venit?

— Nu, inaltimea‑ta. Maria‑sa Ioan ingaduie ostenilor vostri sa‑si adune mortii de sub zidurile orasului. El socoteste ca merita sa fie ingropati cu cinste.

Ali cata inaintea sa ingandurat. Rar intalnise dusmani cu suflet atat de ales ca al despotului Ioan.

— Iti multumim inca o data si vom tine seama de bunavointa stapanului tau. Pacat ca a uitat prietenia cu noi. Ar mai fi timp sa stam la masa tratativelor.

— Stralucitorule! raspunse calaretul vadit fara teama. A vorbi despre prietenie si tratative acum, cand ostile voastre sunt aici, mi se pare o gluma.

— Ai imputerniciri sa respingi propunerile noastre de pace?

— Am. Sunt primul sfetnic al despotului.

— Dar nici nu le cunosti.

— Ah, stralucitorule, credeti una ca asta? Daca sultanul ar fi urmarit pacea, ostile voastre nu s‑ar afla in fata Varnei, ci numai solii sai.

— Esti inteligent, omule. Cum te numesti?

— Toma, luminate mare vizir.

— Esti liber, cavalere Toma. Sa‑i duci salutul nostru stapanului tau!


Odata cu umbrele inserarii, cei peste o suta de calareti ai vizirului se retrasera spre tabara, purtand cu ei ultimele cadavre ale fostilor luptatori. Ioan al Dobrogii adormise imbracat pe o canapea din cabinetul sau. Casa egumenului parca isi pierduse stralucirea prin lipsa lui Sima si a cavalerului blond. Micutul Grama nu avea chef de somn. Pe fata sa staruia ingrijorarea. Viata prietenului sau atarna de un fir de ata. Nici Lazar nu‑si gasea locul. Ramasese pe ziduri pana la caderea intunericului. Privirile sale scormonisera zarea dinspre maretia padurilor. Coborase de acolo tarziu si ingandurat. Nimeni nu banuia ce astepta el.

In zori, turcii pornira din nou la atac. Dulgherii lui Ali, indemnati de ofiteri, lucrau fara zabava prin padurile din jur. Langa poarta de miazanoapte a Varnei primele sageti zbarnaira prin aer. Curand, inclestarea cunoscu intreaga ei putere.

Trecusera vreo trei‑patru ceasuri. Achingii ramasi in tabara priveau spre oras mirati de atata rezistenta a aparatorilor. Asteptau din moment in moment sa vada steagurile lor pe creste. Un ofiter urmat de unul dintre acei osteni‑dulgheri ce lucrau prin padurile din jur treceau printre corturi privind cu multa atentie. Dupa felul cum iscodeau, era limpede ca urmareau ceva. Nimeni nu‑i lua in seama. Rataceau prin tabara de peste trei ceasuri. Privirile agere ale ofiterului zabovira asupra unui cort pazit de doi achingii. El socoti ca acolo era ceea ce cauta, fiindca celelalte corturi nu aveau straji dinaintea lor.

— Prizonierii ghiauri sunt aici? intreba cu severitate.

— Aici, inaltimea‑ta, raspunsera ostenii intr‑un glas.

— Maritul vizir va porunceste sa‑i duceti la el.

— Dar stralucirea‑sa e langa portile Varnei, grai unul dintre ei cu mirare.

— Stiu. De acolo venim. Vor fi trasi in teapa chiar langa ziduri.

— Indata, inaltimea‑ta, se luminara achingiii.

Apoi intrara in cort sa‑i scoata pe ghiauri. Spre mirarea lor observara prea tarziu ca ofiterul si dulgherul venisera dupa ei. In semiobscuritatea de acolo doua cutite lovira cu sete.

Un sfert de ceas mai tarziu cei doi achingii dormeau somnul de veci dezbracati de straiele lor. Ofiterul urmat de trei osteni cu topoare in maini iesira din tabara catre padurea din miazazi. Strajile din jurul taberei abia catadicsira sa‑i priveasca o clipa, fiindca ochii lor erau indreptati asupra zidurilor Varnei. Ofiterul si cei trei insotitori nu se oprira langa dulgherii raspanditi prin padure, ci trecura mai departe si se afundara adanc in codru.

— Santa Madona! exclama unu dintre ostenii‑dulgheri. Cred ca am scapat cu bine.

— Ce zice? il intreba Sima pe blondul.

— Zice in italiana ca am scapat cu bine.

— Domnule! vorbi Sima din nou privindu‑l pe Ruk Spear, caruia nu‑i statea tocmai rau in straiele de ofiter. E o minune ca ati intrat printre achingii. Daca mi‑ar spune‑o cineva, n‑as crede, cu toate ca am vazut multe la viata mea.

— Nu‑i chiar o minune, zambi Ruk. Daca porti aceleasi straie, nicaieri nu poti intra mai usor decat intr‑o oaste mare. Intr‑o oaste mare nu toti oamenii se cunosc intre ei.

— Cum ati ajuns in tabara? Cum ati facut rost de straie turcesti?

— Am folosit o barca de pescari, dupa care ne‑am strecurat prin codru. Apoi am injunghiat un ofiter si un dulgher care se cam departasera de sotii lor. Si acum, la drum, prieteni! Mai avem mult de mers. Si nu‑i usor. O seama de achingii rascolesc imprejurimile pentru a preveni un atac dusman lor. Abia cand vom ajunge la barca ce ne asteapta putem respira mai in voie.

Cei patru fugari isi continuara drumul atenti la fiecare fosnet. Doar Sima inainta mai greu cu straiele turcesti prea lungi pentru picioarele sale scurte. Langa zidurile orasului, cumpana victoriei se apleca parca domol catre achingii. Erau prea multi fata de harnicii aparatori. Ridicati in seile cailor, Ali si Ibrahim urmareau lupta cu atentie si slobozeau porunci. Un calaret ajunse cu greu in fata marelui vizir. Acesta il recunoscu pe comandantul strajilor din jurul taberei.

— Ce s‑a intamplat, Iusub?

— Rau, stralucitorule. O oaste de ghiauri calareti ne ataca din spate. Dulgherii aflati prin paduri au fost doborati cu sageti otravite. Cei sase mii de achingii ramasi in paza taberei le fac fata.

— Cati sunt?

— Multi, stralucitorule. Apar din paduri in grupuri nu prea mari, slobod sagetile otravite asupra noastra si se retrag.

— Inseamna ca nu sunt prea multi.

— Asa m‑am gandit si eu la inceput, dar dupa spusele unor dulgheri care au scapat cu viata, se pare ca ghiaurii au impanzit padurile.

— Dar iscoadele noastre?

— Nu s‑au intors.

— Totusi, un lucru e limpede. Daca nu incep lupta la camp deschis, inseamna ca sunt putini si n‑au curajul sa o faca.

— Poate, stralucitorule, murmura Iusub. Poate ca sunt doar avangarda ghiaurilor. Nu cred ca‑i bine sa fim prinsi din doua parti.

Ali‑pasa chibzui o clipa. Cu sageti otravite loveau doar tatarii si ghiaurii de la miazanoapte de Dunare. Ingandurat, ridica mana stanga in sus. Trambitele pornira sa sune incetarea atacului. Undeva, pe o creasta de zid, egumenul Lazar privea peste tabara turcilor. Pe fata lui frumoasa aparuse un zambet.

Spre miazanoapte, padurile nu inaintau pana la malul marii. O campie ingusta, a carei latime rar trecea peste doua mile, serpuia alaturi cu apa pana departe. Ostile de achingii folosira panglica aceea pentru a iesi din presupusa incercuire. Ali nu avea de unde sa stie ca ostile dusmane din paduri abia se ridicau la o mie doua sute de calareti. O mie dintre ei erau ostenii domnului Tarii Romanesti, iar doua sute cei trimisi de comitele Staicu sub comanda incercatului cavaler Bogdan. Cata vreme durase strangerea corturilor, Ali raspandise prin paduri patrule numeroase. Dar nimeni nu putea da stiri sigure despre cati erau dusmanii. Cine i‑ar fi putut numara printre hatisurile codrilor? Cativa osteni cazuti din randurile romanilor il dumerira pe marele‑vizir despre obarsia dusmanului.

— Oare nu am renuntat prea usor la cucerirea Varnei? intreba Ibrahim.

— Nu, raspunse Ali. De fapt, dupa discutia cu Ben‑Din mi‑am dat seama ca Varna greu poate fi luata. Fara sprijinul unei flote, fara bombardele atat de folositoare la un asediu si cu un dusman instiintat si pregatit din vreme, am fi pierdut prea multi oameni. Si asa avem peste o mie de morti. Cat despre raniti, sa nu mai vorbim. Dupa ce vom cuceri Dobrogea, Varna va cadea singura, fiindca ramane izolata. N‑am avut destul curaj sa trec peste poruncile sultanului si sa atac intai Dobrogea, asa cum planuisem. Iata una din marile mele greseli. Dupa o victorie, nimeni nu se gandeste ca i‑ai nesocotit porunca.

— Stralucitorule! replica Ibrahim. Dar si in Dobrogea sunt cetati puternice. Caliacra e cel putin la fel de tare ca Varna. Apoi Tomisul

— Stiu. La noapte, o suta de calareti vor pleca spre Adrianopole. De va ajunge macar unul acolo, si tot e bine. Ii cer sultanului sa‑l trimita pe Abdulah cu o flota puternica si sa ne aduca bombarde pe corabiile sale. Sper ca macar acum va intelege padisahul necesitatea lor. La Varna am facut multe greseli. Cei doi ghiauri, chipurile florentini, ne‑au tras pe sfoara. Abia acum am priceput jocul facut de ei. Intai, starnindu‑ne banuieli asupra lor, ne‑au dat sa intelegem ca poarta de miazazi ar fi mai slaba. Apoi, cand am cazut de‑a binelea in cursa crezand ca nu ne‑au mintit, ne‑am indreptat atacurile spre miazanoapte. Ghiaurii din oras au avut ragazul sa‑si mute fortele acolo unde se asteptau sa lovim. Frumoasa tactica! Ioan al Dobrogii e un mare general. Iar noi invatam ca osteanul niciodata nu stie destul. Totdeauna mai are ceva de aflat. La un pericol din spate nu s‑a gandit nimeni dintre noi, fiindca de‑a lungul Balcanilor n‑am intalnit impotriviri. Insa nimic nu e pierdut. Fara supunerea Dobrogii si a Varnei nu ma intorc la Adrianopole.


Sus, pe o creasta de zid, despotul Ioan privea cu mirare spatele ostilor de achingii. Alaturi de el, egumenul Lazar zambea.

— Ce i‑a indemnat, oare, sa ridice asediul? intreaba Ioan.

— Multe, grai egumenul sagalnic. Intai, atacurile ramase fara rezultat. Apoi, cei o mie doua sute de calareti care i‑au lovit din spate.

— Stiati despre ei? il cerceta regele cu atentie.

— Stiam. Eu i‑am chemat. Sunt calaretii mariei‑sale Mircea. Ar fi fost o greseala sa lasam toate ostile in Dobrogea, cand Varna statea sub astfel de greutate.

Regele intui mustrarea ascunsa in vorbele mestesugite ale egumenului. El se opusese la aducerea lor, fiindca mizase mult pe prospetimea acestora in luptele ce aveau sa urmeze. Dar mai ales ii lipsise convingerea ca Ali nu va trimite o parte din achingiii sai asupra Dobrogei, asa cum ar fi fost firesc, ci va ataca Varna cu toate fortele sale. In mintea despotului staruia totusi o nedumerire. Daca Lazar poruncise calaretilor lui Mircea sa vina acolo, inseamna ca el nu‑i doar un simplu egumen, asa cum lasa sa para.

O barca de pescari cu patru pasageri turci in ea intra in port escortata de altele. Cand acosta la cheiul Varnei, cativa osteni ii inconjurara grabnic. Fusesera observati de departe. Cineva din multime ii recunoscu pe presupusii turci. Ruk, Sima, Carapelese si cavalerul blond o luara incet catre casa egumenului.

Tarziu, dupa pranz, o seama de calareti galopau catre portile orasului. In fruntea lor era tanarul cavaler al Ordinului Basarab, roscovanul Bogdan. Pe strazile pline la refuz, locuitorii romani, bulgari, greci, armeni se imbratisau fara alegere. Si abia acum observara ca e o dupa‑amiaza de mai tare frumoasa. Sub apasarea unor slabe adieri de vant, marea cu poalele ridicate a desfrau dansa dinspre orizont catre maluri. Crestele inspumate se spargeau langa tarm in mii de lumini de o clipa, apoi mureau. Altele le luau locul.

Iscoade repezite dupa ostile marelui vizir soseau din ceas in ceas si aduceau vesti sigure ca Ali nu avea de gand sa se intoarca asupra Varnei. Cel putin nu acum.

Vazandu‑l pe Arad in anticamera despotului, cavalerul Bogdan zambi gales.

— Ei, ei, domnule! spuse mirat si bucuros in acelasi timp. Iata o surpriza placuta. Ma asteptam sa va intalnesc oriunde, insa nu aici, intr‑un oras asediat. Dar, cu harurile voastre, nu ma mai mir de nimic.

O clipa, ochii roscovanului se subtiara ca in fata soarelui mult. Privirile sale cazusera din intamplare pe minunatul inel ce staruia in degetul blondului.

„Hm! reflecta Bgdan. Acum sapte‑opt luni cand am fost la Caliacra, inelul acela avea alt stapan. Parca nu‑mi vine a crede, ba pot sa fac pariu ca tanarul blond nu l‑a luat de la despot prin forta si nici cu imprumut. Iar daca asa stau lucrurile, de ce a ajuns oare in degetul sau?”

Cina cu multi invitati si prezidata de despot se desfasura fara toasturi. Cine s‑ar fi gandit la ele acum, cand razboiul nu facuse decat o pauza scurta.

Dupa ce sezu multa vreme de vorba cu Lazar, Bogdan parasi orasul alaturi de oamenii sai. Curand, intreaga oaste a romanilor facu un ocol pentru a nu fi in apropierea achingiilor si se indrepta catre miazanoapte. La putina vreme dupa plecarea lui Bogdan, cavalerii Ruk Spear si Carapelese isi luara ramas bun de la despot si de la ceilalti. Caii lor sprinteni galopau spre apus. Cei doi cavaleri isi facusera datoria la Varna, cu mult peste asteptari. Acum rosturile lor ii chemau prin alte parti. La brau, fiecare purta cate o suta de ducati de aur, daruiti cu generozitate de Ioan al Dobrogii. Ruk si Carapelese nu facusera mofturi. Astfel de obiceiuri erau curente si la moda pe vremea aceea. Chiar fara obiceiul pomenit, greu s‑ar fi putut lipsi de frumosii sunatori. In afara de caii de sub ei, de armele ce le purtau si de straie, nu cunosteau alta avere. Ruk implinise patruzeci de ani, varsta la care oamenii se gandesc la pragul batranetii si la alte rosturi. Cavalerul nu‑si batea capul cu asta. Nu avea nici casa, nici familie. Sau poate ca avea o casa cine stie pe unde. Taciturn din fire, Spear nu‑si deschidea sufletul nici macar in fata bunului sau prieten, Carapelese. Spre deosebire de Ruk, genovezul adesea parea apucat de limbarita. Lucru ce nu‑l supara cu nimic pe cavalerul sarb obisnuit sa nu‑i asculte frazele, ci numai sunetele inalte. Frazele nu‑l interesau. Si, cu toate ca genovezul ii povestise intreaga sa viata de nenumarate ori, sarbul stia putine lucruri despre el. Fiindca vorbele lui Carapelese aproape totdeauna se loveau de invelisul gandurilor lui Ruk.

Facura popas intr‑un luminis de padure. Zorile erau pe aproape. Dar nu numai ei parasisera Varna. Putin dupa miezul noptii, vreo douazeci de corabii iesisera din port. Pe una dintre ele calatoreau spre Caliacra despotul Ioan, cavalerul Toma, cativa curteni, Arad, Cirstev si micutul Grama. Doar egumenul Lazar lipsea. El pornise calare intr‑o directie necunoscuta celorlalti. Era de mirare ca un biet egumen se incumeta la drum prin Balcanii batuti adesea de lotrii si intrati sub focul razboiului.


Tanarul Gogoasa, incarcat cu cele doua pungi ale cavalerilor Grama si Arad, iesi multumitor din placuta campie a Barsei. Facuse ocol mare in jurul Brasovului. Orasul nu‑l atragea. Teama de o intalnire cu garzile cerea prudenta. Cum vremea era frumoasa, cum banii atarnau greu la brau, Gogoasa inainta plin de multumire. Chilipirul picat pe neasteptate de la nataraii cavaleri merita veselia de care era cuprins. Numai un narod s‑ar fi lipsit de asa noroc. Acestea erau gandurile lui. Apoi descoperi ca banii il nelinistisera zi si noapte. Ce minunate zile apucase el nu cu mult inainte, cand singura grija a sa era doar mancarea.

„Da, cugeta el. Nu era tocmai rau. Insa nici bine ca acum, incerca sa se imbarbateze. Acum sunt boier. Pe la hanuri doar misc un deget si se reped slujitorii sa ma ospateze. Straiele mele noi ii fac pe oameni sa ma priveasca plini de respect. Nu mai sunt pramatia si lotrul Gogoasa, ci domnul. Zau ca nu e tocmai putin lucru. Pentru a ajunge pe Valea Ampoiului, va trebui sa tin drumul spre Sighisoara si Medias. Nu ma duc eu cu banii la Sibiu nici in ruptul capului. Fostul stapan, fiindca acuma nu mai am stapan, poate sa trimita alti bani. Cam aici ar fi locul pe unde sa o iau catre Fagaras si Sibiu. Narodul de cal parca trage spre asta. Ei si? De fapt, totdeauna am vazut Sibiul in trecere. Niciodata pe indelete. Parca‑i mare lucru sa fac un ocol pe acolo? Doar imi da mana. Si cine ma opreste? Asta nu inseamna ca duc si punga la adresa data de cavalerul Arad. Am sa trec prin oras, ma opresc la un han, pun ochii pe vreo muiere mai acatarii si stau o zi sau doua. Nu mai mult.”

Cu acele ganduri isi indemna calul pe drumul Fagarasului. In toiul celei de‑a doua zile, ajunse la portile Sibiului. Nimerise intr‑o vreme de targ. Multe care incarcate intrau acolo. Multe ieseau. Hanurile greu faceau fata liotei de musterii. Datorita unui banut de aur, Gogoasa gasi adapost mai usor decat altii, minunandu‑se de puterile vrajite ale sunatorilor. Petrecu vreo cateva ceasuri incantatoare. Vinul de Tarnave, atat de pretuit prin acele parti, ii tinu tovarasie vremelnica, fiindca sfatosul maruntel pretuia cumpatarea. Bau doar o jumatate de galeata. E drept ca picioarele lui cam fugeau in laturi cand urca spre odaia ce i se pregatise, dar temeiuri de ingrijorare nu‑si facu nimeni din han, ceea ce‑l supara vizibil. Dupa un somn bun, i se adresa unui slujitor:

— Baiete, e seara sau dimineata?

— Dimineata, domnule. As zice ca‑i chiar prea de dimineata pentru un oaspete atat de ales.

— Asta cam asa e. Sunt un boier intelept. Insa lenevia patului rar ma atrage.

— Vai, domnule! grai acesta cam descumpanit. Se cuvine oare sa vorbiti asa? Boierii sunt facuti numai pentru odihna. Slujitorii pe care cred ca‑i asteptati vor alerga in locul vostru.

Incantat de vorbele tanarului randas, Gogoasa ramase pe ganduri.

„Fir‑ar sa fie, socoti cu adanca mirare. Uite ca nu m‑am gandit la asta. Si zau ca a cam venit vremea sa‑mi caut un slujitor. Insa nu acum. Intai dau o raita prin oras. O sa trec asa, ca din intamplare, pe la adresa primita de la cavalerul Arad. Nu ca as avea nevoie, ci numai asa ca chestie. Sa vad si eu cine locuieste acolo. Dar punga nu o dau. Nu ma intalnesc eu de doua ori cu astfel de bafta.”

Ingandurat, strabatu o sumedenie de strazi, pana cand o nimeri pe cea cautata. Casa, cam prea mare, cu poarta sub ea, nu‑i spunea cine stie ce. O casa veche, obisnuita si prin alte parti.

„O casa fara curte? se intreba. O casa fara curte nu face nici cat o ceapa degerata. Numai curtea ii da stralucire.”

Poarta era descuiata. Trecu pe sub ea si murmura satisfacut.

— Are.

Curtea, pietruita frumos cu piatra de rau, cuprindea pe stanga o seama de ronduri cu flori, bine intretinute. La celalalt capat al curtii, o casa mai mica, imprejmuita cu pridvor de lemn vopsit in alb si acoperit de plante agatatoare, arata mai prietenoasa, mai imbietoare, decat hardughia dinspre strada. Cineva stropise pietrele in jurul pridvorului. Lumina soarelui intra acolo ca o felie uriasa, sau ca o jumatate de evantai, dupa cum o lasau zidurile sa patrunda. Tufele de regina noptii, inca nepalite de arsita, raspandeau un parfum delicat. Cand ajunse in fata pridvorului, o tanara marunta la trup, imbracata in rochie albastra si cu guleras alb de dantela, iesi din casa si il intreba:

— Pe cine cautati, domnule?

— Pe doamna Dumitra.

Dupa care socoti, privind‑o lacom:

„Sa ma ia dracul daca asta nu‑i Zana‑Zanelor!”

— Cine sunteti?

— Pai, cin’ sa fiu? Sluji aaa scutierul cavalerului Arad. Numele meu e Gogoasa.

— Asteptati o clipa, domnule.

Fata reveni curand, urmata de o sora a ei, sau cam asa ceva.

— Ia loc, tinere, ii facu semn aceasta spre niste scaune de rachita aflate in pridvor.

Dar Gogoasa ramasese cu gura cascata si nu auzi invitatia. Apoi se dezmetici si puse un genunchi pe prima treapta a scarii ce ducea spre izvor.

„Sfanta Fecioara! gandi fara a‑si lua ochii de la cea mai inalta. Aici e lacasu’ zanelor.”

Tanara doamna sau fata, cu fata la fel de proaspata ca si a celeilalte, cu ochii azurii si parul strans in coc, era una din acele fiinte care prin simpla lor aparitie parca aduc stralucire in jur.

— Inaltimea‑voastra! baigui Gogoasa nauc. Sunteti oare sora mai mica a cavalerului Arad? Ca eu pe mama adica vreau sa zic

— Eu sunt mama, tinere.

— Asa, asa! aproba Gogoasa, fara sa priceapa nimic. Fiecare muiere e mama ca toate mamele au prunci chiar daca altele n‑au ca si cele fara, tot mame d‑aia sa va traiasca pruncul! Insa eu pe mama cavalerului o caut, reusi sa o scoata la liman mai ca lumea.

— Pai eu sunt mama cavalerului.

— Asa de tanara? il lua gura pe dinainte.

— Nu mai sunt tanara. Am aproape treizeci si sase de ani.

— Pe cele trei cazne! exclama uluit. Atunci punga si scrisoarea Adica nu, scrisoare n‑am, de ce sa mint? Numai ce mi‑a zis sa va spun.

— Pofteste in pridvor! zambi gazda.

Cand, dupa o jumatate de ceas, maruntelul parasi casa, facu o pauza in mijlocul strazii si grai cumpatat:

— Sa te ia dracu, boier Gogoasa. Punga s‑a dus pe garla! In Valea Ampoiului nu mai am ce cauta, fiindca acolo sunt numai oameni destepti. Prostii n‑au loc. Daca nu iau seama la cea de‑a doua punga, pot sa ma spanzur de primul copac fara nici o paguba. Prea e plina lumea de natarai.

Parcurse drumul pana la han injurand in gura mare. Dar, curios, injuraturile nu‑i dadeau aceeasi satisfactie ca altadata. Ajuns in odaie, Gogoasa se tranti imbracat peste cuvertura de lana a patului. Ii trecuse mania, iar in minte nu‑i mai staruia paguba suferita, ci altceva.

„Maruntica e foc si para! chibzui cu ochii inchisi, incercand sa si‑o inchipuie. Ce ochi! Rotunzi si negri ca taciunele. Aiurea! Nu ca taciunele. Prea stralucesc. Genele lungi se lasa peste ei ca un capac peste lada cu aur. Cand salta genele”

Nu reusi sa mearga mai departe, fiindca marile ei haruri stateau in ochii rotunzi, ca de veverita, iar alte insusiri ale ei nu reuseau sa‑i intreaca. Nici macar zambetul care il bagase in racori.

„Inca nu sunt sarac, reflecta el. Mai am o punga. Insa fata nu e de nasul meu. Prea e frumoasa. Pe urma, o fi de neam ales. Eu n‑as putea spune ca sunt al dracului de slut, dar nici frumosu’ frumosilor. Am sa mai trec pe aici. Acum e vremea sa o iau din loc. Dau o raita pe la Deva, asa, ca sa fie. Cine calatoreste mult vede mult. Nu strica sa stiu cum arata surorile cavalerului Grama. Dar punga n‑o scot de la brau nici daca se scufunda pamantu’, altfel dau in mintea copiilor.”

Parasi orasul indata dupa miezul zilei. Trecuse podul peste apa Cibinului. Minunatul sau armasar o luase la pas. Privirile calaretului zaboveau cand spre frumusetea muntilor din stanga, cand catre linistea dealurilor din dreapta.

„Placut e pe aici, gandi el. Insa ca la mine, pe Ampoi, nu‑i nicaieri. Pacat ca am ramas doar cu o punga de aur.”

Chibzuind astfel, auzi tropot in urma sa. Un calaret parca zorea sa‑l ajunga. Il astepta. O calatorie in doi e totdeauna mai placuta. Omul din spatele sau nu arata prea instarit. Calul marunt, bine proportionat, ii aminti despre acei purtatori de poveri ce pot urca prin locurile grele ale muntilor. Saua de lemn, incheiata la partea din fata cu un pinten lucrat in crestaturi de cutit si vopsita in rosu numai pe Ampoi se purta. Peste sa o bucata de panura indulcea taria aspra a lemnului. Calaretul, voinic, rosu la chip, cu pletele lungi peste care purta o palarioara neagra, decolorata de timp, avea infatisarea pasnica. Varsta lui se arata intre douazeci si treizeci de ani.

— Noroc! saluta necunoscutul ducand un deget la palarie.

Gogoasa stramba din nas. In noua lui situatie, cand straiele, calul si punga aratau frumoasa deosebire de celalalt, nu astfel de salut asteptase. Trecu totusi peste marunta nemultumire si raspunse din varful buzelor:

— Noroc, tinere sarman!

— Ce te face sa crezi asta, domnule? bombani pletosul cu o usoara incruntare.

Cuvantul „domnule” schimba raspunsul aspru pregatit de Gogoasa.

— Tinere! grai cu blandete si nitel afectat. Fara sa vorbesc despre mine, care dupa cum vezi fiindca multi imi zic: inaltimea‑voastra. As crede ca hm Pe drumuri trec fel de fel de oameni. Unii saraci, altii pricopsiti. Ai alta parere?

— Nu. Insa pe oameni nu se cade sa‑i judeci numai dupa straie. Fara sa ma laud, ti‑as putea arata doi ducati de aur. Domnia‑ta poti face asta? Eu vin de la targ unde am vandut niste lana si ceva branza.

In primul moment, Gogoasa vru sa duca mana la punga ce atarna greu sub aripa hainei, dar prevederea il opri. Mai avea cinci ducati din cei oferiti de cavalerul Arad si inca doi primiti in dar de la frumoasa doamna. Cu un gest voit lenes, ii scoase in palma si zise:

— Imi pare rau ca nu te‑am intalnit in targ. Eu sunt darnic. Daca te intalneam aveai acum sapte ducati in loc de doi.

— Ehe! rase pletosul. Sa fii domnia‑ta sanatos. Nu ti‑ar fi ajuns nici macar pe sfert pentru marfurile aduse de mine. Ai mei vin mai pe urma in caruta. La ei sunt banii. Adica treizeci de ducati, minti cu seninatate.

— O fi, rase Gogoasa cam nemultumit. Multi au bani, dar putini sunt cavaleri ca mine.

— Domnia‑ta nu esti.

— Ce te face sa crezi? isi impreuna sprancenele stufoase.

— Pai, n‑ai nici spada, nici slujitori. Cati cavaleri d‑astia am vazut eu, sa am atata bine. Unde ai mai intalnit dumneata cavaler cu topor in loc de spada?

— Ei, tinere, se vede ca nu esti prea umblat prin lume. Acum spada nu mai e la pret, ci numai toporul.

— Macar stii sa te folosesti de el?

— Auzi vorba! Cu asta iau pasarea din zbor, spuse trufas, lovind cu palma peste muchia toporului ce atarna la saua din piele.

— Domnule! spuse pletosul neincrezator, apasand pe fiecare litera in parte. Nu as vrea sa te supar, insa nici asa sa n‑o luam. Multi poarta topoare. Multi se lauda cu priceperea lor. Totusi putini manuiesc un topor cum se cuvine. Ai vrea sa‑mi arati mestesugul domniei‑tale?

— Oricand.

— Acum.

— Fie! aproba Gogoasa maret.

— Descalecam?

— Descalecam.

La vreo douazeci si ceva de pasi dincolo de marginea drumului, printre tufele multe, staruia un copac ceva mai subtire ca mana omului.

— Te incumeti? arata pletosul cu o miscare a capului.

— A, nu! Intai sa vad ce stii dumneata, spuse Gogoasa caruia nu‑i convenea sa ramana dezarmat langa acesta.

La fel de precaut, nici pletosului nu‑i conveni o astfel de situatie, ceea ce‑l facu sa propuna:

— Aruncam in acelasi timp.

„Hm! socoti Gogoasa. Daca se preface ca arunca si ramane cu toporul in mana?”

— Tinere! grai el prefacandu‑se a chibzui adanc. Unul langa altul s‑ar putea sa ne incurcam in topoare. Poate ca esti un aruncator bun, insa eu n‑am de unde sa stiu asta. Daca ma lovesti din greseala? Da‑te vreo cincisprezece pasi mai incolo. Si eu voi face la fel in partea astalalta.

Pricepand unde bate Gogoasa si la fel de neincrezator, pletosul se invoi. Aruncara topoarele asa cum convenisera si fiecare dintre ele se opri in tulpina copacului. Cu pasi mari ajunsera amandoi acolo cam in acelasi timp. Mainile agere prinsera iute cozile topoarelor, apoi drumetii se privira lung.

— Esti de pe Ampoi? il intreba pletosul uluit.

— Sunt. Dar dumneata?

— Si eu.

— De unde?

— Pai de la Cumpana Miresei.

— Eu din Zlatna.

— Numai pe la noi stiu oamenii sa foloseasca topoarele astfel. Esti un tintas bun, domnule, il privi pletosul cu placere.

— Te cred, rase Gogoasa. Am castigat pana acuma patru turniruri.

— Nu‑i rau. Asta inseamna ca si eu as putea

— Ah, nici vorba! il intrerupse maruntelul. Eu le‑am castigat cu lancea.

— Inteleg, se intrista pletosul, fara sa‑si arate dezamagirea.

Renumiti pentru mandria si incapatanarea lor, oamenii de pe Ampoi rar si‑ar fi recunoscut o slabiciune. Iar despre saracia lor cam lucie nu discutau nici macar intre ei.

— Ce mai e pe la noi? se interesa Gogoasa, simtind ca l‑a apucat dorul de Zlatna.

— Ce sa fie? Bine. Vara, muncim prin padure, mai mult in saga. Iarna, huzurim.

— Da, da, asa a fost totdeauna pe la noi, aproba maruntelul, fara sa pomeneasca un cuvant de neincredere.

El stia bine ce inseamna munca la taiatul lemnelor. Munca de ocnas, fiindca lemnul nu era pretuit de seniori asa cum se cuvine. Poate ca vitele si oile ar fi dat frumoase castiguri, daca nu ar fi fost greu dijmuite de seniorii locului.

— Frumos calut! spuse Gogoasa prietenos.

— A, nu‑i al meu, domnule! Eu am vreo cativa asa ca al domniei‑tale, minti pletosul fara sa clipeasca.

— Si zici ca esti taietor de lemne?

— Cam asa ceva. Peste vara tai si fac doage. Iarna rostuiesc butoaie si putini.

Dupa acel raspuns, Gogoasa stiu destul despre tanarul insotitor. Mesterise si el butoaie. Castigul greu ajungea pentru mancare. Butoaiele erau scumpe. Se vindeau cu pret mare prin targuri, dar asta o faceau seniorii prin oamenii lor. Pe Ampoi, toata lumea lucra pentru seniori.

— As vrea sa cumpar niste pamant pe la Zlatna. Un petec de padure.

— Asta nu‑i greu daca ai bani. Insa padurile bune sunt scumpe. Iti trebuie banet, nu gluma.

— Ei, si? raspunse Gogoasa aratandu‑i punga burdusita cu sunatori.

Acum nu‑i mai era teama sa se fereasca. Despre cinstea ampoienilor stia toata lumea. El de mult nu mai era ampoian decat cu sufletul. Umblase hai‑hui prin lume si invatase ceva din obiceiul de a pisca de pe la altii.

— Nu‑i rau, aproba pletosul fara sa faca ochii mari. Mandria l‑ar fi oprit sa se mire chiar in fata a o mie de pungi.

— Hai, ia un ducat!

— Domnule! se rasti omul. Drept cine ma iei? Noi nu primim pomana.

— Ti‑am zis eu ca de pomana? Te platesc. Vreau sa‑i duci cuiva cinci ducati. Si sa‑i spui ca sunt din partea cavalerului Gogoasa.

— Asta‑i altceva. Cui sa‑i dau banii?

— Intrebi in Zlatna de Patru Gogoasa. Il stie toata lumea.

— Pai, domnia‑ta nu mergi intr‑acolo?

— Nu. Am treburi la Deva.

Pletosul nu mai spuse nimic si primi banii. Ducatul daruit de Gogoasa pica grozav de bine, fiindca cei doi ducati cu care se fudulise mai devreme erau ai unui cumatru.

Dincolo de Sebes se despartira fiecare cu drumul sau. Va precumpani oare partea cea buna din sufletul lui Gogoasa? Va duce el oare punga atat de necesara surorilor Grama?

Cal si calaret innoptara undeva in camp, nu departe de Vint. Gonaciul era prea obosit pentru a se putea tari pana acolo. Culcat in iarba, maruntelul sezu treaz multa vreme.

„N‑ar fi fost mare lucru sa dau o raita pe acasa, chibzui el. Insa dupa bataia pe care mi‑a tras‑o tata acum patru ani, inca nu mi‑a trecut supararea. Cand o primi ai cinci ducati, o sa vada tata aa senioru’ Patru Gogoasa”

Dar nu merse cu gandul pana acolo incat sa observe ce va vedea Patru. Cuvantul „senior” il coplesise de‑a binelea.


Capitolul 8


Intr‑o zi de iunie, egumenul Lazar facu o vizita la castelul comitelui Staicu. Drumul prin padure si prin campie nu‑l obosise, chiar daca pe fruntea sa inalta aparusera broboane. Arsita din pragul zilei avea puteri pana in desisurile codrilor. Cunoscut si pretuit la castel, egumenul isi lasa gonaciul in seama unui randas. Majordomul, placut surprins de vizita prelatului, ii iesi inainte gata sa‑l conduca dar, dupa primii pasi, oaspetele si omul casei se oprira. Margareta cobora treptele spre ei intr‑un usor strai cavaleresc. Cizmulitele sale cu tocuri inalte bateau sprintene pe minunatele dale de marmura. Egumenul o privi cu ochi fin de cunoscator al frumosului. Camasa ii scotea in relief umerii mici si rotunzi pentru a cobori in linii armonioase catre pieptul delicat, sprinten si saltaret la fiecare pas. Pantalonul din postav, prins in cizmele stramte ca niste manusi, lasa sa se vada formele tineresti.

— Iata o adevarata placere, sfintia‑ta, veni ea cu mana intinsa.

— Doamna! zambi Lazar aplecandu‑se cavalereste in loc de cuvenita binecuvantare.

— Ma mira faptul ca adesea calatoriti singur. Lotrii bat uneori drumurile chiar pana pe aici.

— Cine s‑ar incumeta asupra unui biet egumen? continua el sa zambeasca.

Din cauza grabei cu care coborase treptele, umerii obrajilor ei parca imprumutasera varfuri de flacari. Albul imaculat al camasii descheiate la gat ii aducea un aer de prospetime. Privirile ei aparent nestiutoare, nevinovate, staruira asupra voinicului prelat. Iar vesnica aplecare spre ironie o facu sa graiasca astfel:

— Pe spatele sfintiei‑tale vad varful unei tolbe. Cred ca sagetile din ea le folositi doar pentru iepuri. Fiindca un slujitor al celor sfinte

— Si pentru ei, raspunse Lazar cu prefacuta modestie.

— Sa inteleg oare ca va puteti apara la caz de nevoie?

— Doamna, vremurile sunt aspre. Un arc incordat nu inseamna prea mult in mainile unui egumen, dar nici chiar nimic atunci cand se arata raul.

— Va pricepeti sa‑l folositi?

— Nu cine stie ce.

Discutau amandoi in saga si amanau cu buna stiinta ceea ce aveau sa‑si spuna. Margareta banuia pe buna dreptate ca el nu venise de florile marului drum lung pe asemenea zapuseala. La randul sau, egumenul pandea si cantarea fiecare cuvant al ei. Si totul sub aparenta usurinta a conversatiei. Sub zambete parca lipsite de griji. Rezemata de bratul prelatului, tanara doamna sarea de la o idee la alta si radea din te miri ce. Insa incordarea ei, pe care altul greu ar fi intuit‑o, Lazar o pricepea fara chip de greseala. Vazuti de departe, aratau a sot si sotie. Se asezara pe scaune de rachita in umbra unei terase indragite de ea. La picioarele lor, apele Prahovei, domoale pe langa maluri, sprintene pe fir, cantau o melodie calma si fara sfarsit. Salciile mari picoteau deasupra apei ca toropite intr‑un somn adanc. Caldura incremenita la rasul pamantului, lipsa unei adieri, umbra si lumina aduceau acel aer de liniste, atat de cunoscut peste vara. Cateva slujitoare tinere, sfioase, infatara o masa si adusera gustari, iar intre acestea un cosulet cu cirese. Lazar si Margareta nu luara seama la gustari, dar tabarara tinereste asupra cosuletului.

— Ati vrea sa va spovediti? o intreba printre altele, prefacandu‑se atent la minunatele fructe.

— Mi se pare o datorie a fiecarui crestin, raspunse, ascunzandu‑si dezamagirea, fiindca asteptase vesti de la el.

— Socotiti locul acesta potrivit?

— Nu. Cred ca in capela castelului s‑ar cuveni.

— E pentru prima oara cand vin sa va spovedesc. Stiu ca pana acuma ati facut‑o la biserica din Targsor.

Coborara mai putin vioi decat urcasera. Capela nu facea parte din corpul cladirii, ci se afla in partea de miazanoapte a parcului, pe o muchie de deal. Inconjurata de brazi inalti, capela parea mai scunda decat in realitate. Intrara. Pe Margareta o infiora linistea greoaie de acolo. Crescuta in spiritul timpului, cu toate rigorile aspre ale credintei, tanara doamna inainta pe dalele de marmura cuprinsa de obisnuita sfiala.

Egumenul scoase patrafirul si‑l despaturi. Margareta ingenunche si primi o parte a patrafirului pe bogatul sau par blond. Chircita acolo, se simti dintr‑o data mica si lipsita de ajutor. Vocea tanarului egumen o infiora. Nu era aspra, dar avea o anumita greutate care se impletea cu atmosfera sumbra de acolo. Acum, Lazar devenise pentru ea nu acelasi prieten vesel de altadata, ci duhovnicul ce nu tine seama nici macar de cuvenita politete.

— Ai pacatuit cu gandul si cu fapta?

— Cu gandul adesea.

— Ai mintit?

— Am mintit.

— Ai cazut in pacatul adulterului?

— Sunt fecioara, baigui ea cu glasul aproape in soapta. Aproape stins.

Cu toate ca stia cate ceva despre raceala dintre Margareta si Staicu, mana lui Lazar asezata pe patrafir inlemni pret de o clipa. Aici nu mai era vorba despre o raceala, ci despre altceva, mult mai grav. Staicu totdeauna ii vorbise despre ea in culori vii si pline de caldura. Nici Margareta nu‑l invinovatise vreodata. Casatoria impusa celor doi soti sa fie oare intre ei un obstacol de netrecut? Egumenul capatase oarecare experienta. El stia ca timpul intervine cu blandetea lui in astfel de casnicii. Sa nu fi lucrat oare timpul pentru ei?

— Ai inchinat gandurile tale altui barbat?

— Nu.

— Ai dat saracilor din prisosul tau?

— Am dat.

— Dar lui Dumnezeu?

— Rugaciunile mele.

Intrebarile si raspunsurile mai continuara un timp. Cand totul se implini dupa datina credintei, egumenul impaturi patrafirul si‑l puse la loc. Iesira ingandurati. Afara, unde nu mai staruia nimic din apasarea capelei, Margareta se simti mai inviorata. Ajunsera iar pe terasa si catara odihna scaunelor. Reluara discutia, dar ea nu reusi sa atinga incantatoarea sprinteneala ce‑i facuse mai devreme sa se simta atat de bine.

— Doamna, va iubiti sotul?

Intrebarea, pregatita din timp intre niste fraze banale, o prinse nepregatita. Il privi in ochi convinsa ca e trimis sa o iscodeasca. Apoi privirile ei se oprira pe obrazul frumos, limpede. Curand ele coborara asupra mesei. Genele incetara zadarnic sa opreasca niste lacrimi prea rebele.

— Il invinuiti de ceva? se interesa el, constient ca e momentul cel mai potrivit.

O ridicare din umeri fu raspunsul. Egumenul intui ca va fi greu sa o scoata din apatia cu care se inconjurase.

— Maine voi veni pentru sfanta cuminecatura.

— Nu ramaneti la castel? intreba ea din politete, fiindca dorea sa ramana singura cu gandurile ei.

— Nu. Am de facut un drum pana la Breaza. Dar voi mai trece pe aici. Snagovul nu‑i prea departe.

— Vizitele voastre ne bucura oricand.

— Comitele v‑a trimis vreo scrisoare?

— Nu. Rar obisnuieste asa ceva. Poate v‑a scris voua, insinua, aparent napasatoare. Stiu ca va leaga o frumoasa prietenie, iar prietenia obliga.

— Nici mie nu mi‑a scris. Cred ca umbla cu vreo misiune data lui de domnul tarii.

— Poate. Ce stiti despre Varna? schimba subiectul discutiei ce nu‑i facea placere.

— Stiu ca nu a cazut sub turci.

— Mare mirare! Ostile lui Ali‑pasa sunt prea numeroase pentru un biet oras.

— Aparatorii lui au luptat minunat.

— Ati fost acolo?

— Numai in trecere, doamna, raspunse cu mai putin entuziasm.

Margareta nu insista. Primise un ravas de la cavalerul Bogdan. Acesta scrisese lucruri uimitoare la adresa unor cavaleri, dar mai ales la minunata iscusinta a egumenului. Bogdan nu se sfiise a spune ca Lazar ar putea fi nu numai unul dintre stralucitii cavaleri ai timpului, ci si un mare general.

„Pana si un prelat e laudat astfel, gandi cu amaraciune, chiar daca se bucurase pentru Lazar. Doar sotul meu”

— Atunci pe maine, doamna, o dezmeticira vorbele egumenului.

— Pe maine, sfintia‑ta.

— Nu mai aveti nimic sa‑mi spuneti? se intoarse dupa cativa pasi.

— Doar o intrebare. Ce se va alege cu despotatul Dobrogii?

— Asta nu stiu, dar cred ca va cadea sub turci. E drept ca Ioan al Dobrogii a fost instiintat de Nufarul Alb si a facut unele pregatiri, insa turcii, cu osti multe si conduse de un general bun, ca marele vizir, nu pot fi opriti.

— Da, da, inteleg. Cine e Nufarul Alb, sfintia‑ta? spuse, si il privi in ochi.

— Multa lume ar vrea sa stie, ocoli egumenul un raspuns direct, pe care Margareta, cu agerimea spiritului sau, il pricepu din plin.

— As crede ca e cel mai desavarsit cavaler al timpului, spuse tanara cu ochii plini de entuziasm.

— Poate, murmura ingandurat. Poate.

Si tocmai cand nu se astepta el, Margareta ii vorbi iute, si parca dintr‑o rasuflare.

— Sfintia‑ta, ajutati‑ma sa‑mi recapat libertatea. Sunteti prieten cu sotul meu si cu maria‑sa Mircea. Tot ce‑i greu pentru mine, nu‑i la fel pentru voi. As vrea sa ma intorc acasa, printre ai mei. Locul meu nu e aici.

Luat pe nepregatite, cu toata inteligenta sa sclipitoare, cu tot calmul sau, Lazar paru naucit. Isi reveni insa grabnic, si‑i raspunse incruntat, cum nu‑i era firea.

— Biserica ne indeamna sa unim doua suflete, nu sa le despartim. Sa luptam pentru fericirea lor. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa privim ingust invataturile biblice, incerca sa‑i dea curaj, fiindca fata ei se ofilise cu totul. Ma voi gandi la tot ce mi‑ati spus.

— Ganduri! izbucni ea. Mi se pare ca Biblia are multe cusururi de vreme ce binecuvanteaza casatoriile impuse. Iar asa stand lucrurile, credinta mea a inceput de mult sa se subrezeasca. Ganduri! Ganduri am si eu destule, sfintia‑ta. Acolo, in fata altarului, cand mirii se apropie unul de altul impinsi de la spate, cand preotul stie ce‑i in sufletele lor, dar zambeste parca fericit de asemenea moment placut, nu o casatorie se oficiaza. Nu, sfintia‑ta, ci se mai adauga o piatra la temelia ipocriziei. Nimeni nu stie sa obladuiasca ipocrizia mai bine decat biserica. Totul sfintit si curat. Numai pe dedesubt e altfel. Ganduri! Da, puteti sa va ganditi la asta, sfintia‑ta. Biserica ne indeamna sa fim umili, sa ne temem si sa credem. In ce sa credem? Mirii se tem si nimeni nu se intreaba ce‑i in sufletele lor. Intreaga Biblie e plina de amenintari la adresa omului. La biserica, trei sferturi din slujba preotul ameninta. Dar despre fericirea de pe pamant nu pomeneste nimeni nimic, ci numai despre aceea ce va veni. Care? „Crede si nu cerceta” ne indeamna cuvantul Bibliei. De ce sa credem fara a cerceta? Exista ceva de ascuns? Oare se teme cineva ca cercetand vom da peste lucruri neconvenabile credintei? Ganditi‑va, sfintia‑voastra! Aveti la ce medita.

Glasul sau cel frumos devenise suierator. Mania ii staruia in priviri ca niste flacari. Firea ei de Musatina, apriga, iesise la iveala. Nu mai era copila neajutorata de adineauri. Insa nu numai firea Musatinilor contribuise la explozia ei de manie, ci si timpul indelungat de infranare, de asteptare, de sperante fara noima. Dupa doi ani, aceasta fusese prima ei rabufnire. Isi reveni greu si cata spre Lazar tematoare. Insa nu de el ii era teama. Cuvintele rostite o inspaimantau.

Egumenul o ascultase calm. Pe fata lui limpede nu se putea citi nici manie, nici uimire. Multe din cele spuse de Margareta il chinuisera si pe el uneori. Candva ajunsese chiar sa se intrebe: „Cred oare din convingere, sau din teama?”

— Doamna, voi medita la tot ce am auzit. Dupa cele rostite, imi iau ingaduinta sa aman sfanta cuminecatura, fiindca nu sunteti pregatita de impacarea cu Dumnezeu. Ma voi ruga pentru voi. Cat despre desfacerea acestei casatorii, cred ca e bine sa chibzuiti adanc. Nu, nu ma intrerupeti! Sigur ca v‑ati gandit la ea vreme indelungata. Totusi, cercetati‑va bine, fara crutare si cautati cu migala adevarul asupra sentimentelor pe care i le purtati sotului vostru. Si nu‑l dispretuiti pe comite inainte de a‑l cunoaste cum trebuie, caci nu‑l cunoasteti in adevarata sa lumina. Ah, daca l‑ati cunoaste! Daca ati sti ce se ascunde in tanarul parca vesnic pus pe saga! Comitele Staicu e cel mai

Se opri brusc si murmura ceva atat de nelamurit, incat nici lui nu‑i fu prea clar. Gandurile prea navalisera multe.

— Acum trebuie sa plec.

— Nici o vorba de repros?

— Nici. Nu eu trebuie sa va judec. Cercetati‑va mai bine. Orice as spune eu nu are destula putere pentru a va lamuri tainele sfintelor legi. Raspunsul la astfel de indoieli sta numai in voi.

O saluta adanc, nu ca un duhovnic, ci asemenea unui cavaler, lucru ce‑i placea Margaretei, iar el simtise asta de multe ori. Frumoasa si mandra Musatina iubea mai presus de orice purtarile cavaleresti si faptele de arme. Fusese crescuta in mijlocul ostenilor si al cavalerilor. In zanganitul aspru al otelului. Familia ei daduse oameni straluciti in meseria aspra a armelor. Invatase manuirea spadei, arta calariei si tragerea cu arcul inca de mica. Straiul de cavaler o atragea mai mult decat frumoasele podoabe femeiesti. Si nu o data lacrimile staruisera pe fata ei, nefericita ca nu se nascuse baiat. Visase candva ca viitorul ei sot va fi unul dintre acei cavaleri despre care se vorbeste cu invidie, cu admiratie si respect. Multe dintre tainele credintei bisericesti erau neclare in mintea Margaretei. Dascalii ei, localnici sau adusi de domnul Moldovei de prin alte parti, aveau fiecare pareri diferite in privinta cunoasterii lui Dumnezeu. Cativa dintre ei, filozofi ai timpului, judecau mai liber, mai logic si uneori credinta lor nu se arata prea infocata. Altii, din contra, se fereau de argumente ca de foc si credeau orbeste. Iar tanara Musatina adunase fara ca timpul sa cearna destul.

Lazar parasi castelul in trapul domol al gonaciului. El nu lua seama nici la asta, nici la frumusetile din jur. Gandurile ii ramasesera in urma, la conversatia cu stapana locului. La gesturile ei. La schimbarile bruste pe care le observase. Fire sensibila si de obicei cu o puternica stapanire de sine, Margareta trecea usor de la o stare la alta, lucru greu de observat insa pentru un ochi mai putin ager.

Dupa plecarea egumenului, frumoasa castelana statu multa vreme pe o frumoasa alee a parcului impresurata de ganduri. Convinsa ca Lazar avusese dreptate, ea refacu in minte tot ce socotea semnificativ de‑a lungul scurtei sale casatorii. De fapt, o facuse de multe ori, si niciodata zadarnic, fiindca de fiecare data descoperise cate un amanunt ce‑i scapase cu alt prilej. Rabdarea de a medita asupra lucrurilor marunte petrecute intre ea si Staicu ii era la indemana. Stia bine ca numai femeile au darul de a despica firul in patru in tot ce priveste fericirea sau nefericirea dintre soti ori dintre indragostiti. Barbatii sunt mai nepriceputi. Femeile au gingasia si stiinta de a talmaci un gest, o privire sau un cuvant scapat candva printre altele, aparent fara noima.

„Ce a vrut sa spuna Lazar in ultima fraza? se intreba. Fiindca e clar ca jumatate din fraza i‑a scapat fara voie. Poate ca de la ultimele cuvinte ale egumenului ar trebui sa incep sa ma gandesc la Staicu. Dar ce a vrut sa spuna cu: «e cel mai»? E cel mai inteligent? Ei, da, comitele e un om inteligent. E cel mai frumos? Ei, da, comitele se bucura de astfel de haruri. Insa nu la acestea se gandea egumenul. Poate ca cheia e undeva mai departe, legata de celelalte fraze. Sa refacem toate cuvintele spuse de Lazar in legatura cu Staicu. «Sa nu vina o vreme cand veti regreta pasul acesta.» Parca asa a spus Lazar. Apoi: «Si nu‑l dispretuiti pe comite inainte de a‑l cunoaste bine, fiindca nu‑l cunoasteti in adevarata lui lumina. Ah, daca l‑ati cunoaste! Daca ati sti ce se ascunde in tanarul parca vesnic pus pe glume! Comitele Staicu e cel mai» Acestea au fost ultimele fraze rostite de egumen. Dupa felul in care suna ele, e limpede ca Lazar il cunoaste intr‑o lumina nestiuta de mine. Exclamatiile lui erau de mare admiratie pentru Staicu. Iata lucruri deosebit de neasteptate. Dar ce atrage admiratia egumenului? Un barbat ca el nu se minuneaza de insusirile marunte ale comitelui. E clar ca egumenul nu la desteptaciune sau frumusete s‑a gandit. Cu atat mai mult cu cat le cunosc si eu. Simt ca ma apropii de adevar, fiindca altceva a vrut el sa spuna. Ce, inca nu stiu? Tot intrebandu‑ma, nu gasesc drumul cel bun. Dar as putea folosi alta cale. Cred ca de la ultimele fraze ale egumenului trebuie sa ma intorc de‑a lungul celor doi ani. Pornind de la ele, sa incep a‑l descoperi pe Staicu.”

Tarziu, obosita de gandurile multe pe care le analizase fara nici un rezultat, fara nici o revelatie, dadu din maini a neputinta. Si totusi, simtea clar ca undeva printre gandurile ei aparuse o luminita palida careia nu‑i daduse atentia cuvenita pe moment si o pierduse. O intuia fara a sti unde trebuie sa se intoarca de‑a lungul drumului parcurs de gandurile ei. Insa nu acum o va face. Era prea obosita. Dar la noapte, in singuratatea odaii si a intunericului, cand totdeauna gandurile se aduna mai limpezi, va incerca din nou.

Doamnele din suita ei erau cinci. Cuvantul „doamne” nu li se potrivea. Ele abia acum visau la maritis. Fiice ale unor boieri cu stare de prin imprejurimi, fetele venisera in slujba fiindca moda zilei impunea ca sotia comitelui sa aiba doamne de onoare. Apoi, la castel veneau adesea cavaleri falnici. Parintii ambitiosi cunosteau locul unde pica de obicei pestele cel mare. Iar fetele lor nu dispretuiau niciodata astfel de avantaje.

Inconjurata de tinerele ei insotitoare, Margareta uita peste zi de necazuri. Poznase, fetele gaseau prilej de veselie din te miri ce. Totusi, uneori gandurile ei luau alt fagas. Printre altele, se gandi la Irina. Sora lui Ioan al Dobrogii se afla in mare primejdie la Caliacra. Trimisese acolo o stafeta cu ravas care o poftea pe Irina sa vina la castel. Stafeta adusese un raspuns, ce‑i drept, dar nu si pe tanara principesa. Dupa victoria de la Varna, aceasta credea in steaua cea buna a fratelui.

Spre seara majordomul o instiinta ca o cauta un cavaler de la curtea Moldovei. Nerabdatoare, privi prin fereastra de la etaj si‑l recunoscu. Era Amaricai. Un lungan slabanog si uscat ca o scandura. Vechiul ei prieten mai mare. Cavalerul care o invatase candva mestesugul armelor sau prinderea sticletilor cu pomul si cu ceara cand incepeau toamnele. Cobori scarile in goana, uimindu‑i pe slujitori.

Auzind bocanituri sprintene pe treptele peronului, moldoveanul o ghici fara a fi nevoie sa priveasca. Ultimii pasi Margareta ii facu domol, ferindu‑se de zgomot. Amaricai, intors cu spatele, mustacea. Ii simtea fiecare miscare, dar se prefacu atent la portile de langa malul Prahovei. Doua palme cu degetele stranse acoperira ochii lunganului. O respiratie usor agitata staruia langa el.

— Mai, mai! se mira oaspetele. Sa fie un tatar? Nu. Tatarii au mainile aspre. Sa fie un popa venit cu amenintare asupra mea? N‑ar fi de mirare, daca ne gandim ca prin biserica am calcat ultima data acum trei veacuri. Insa nu e popa. L‑as recunoaste dupa mirosul de tamaie. O fi o veverita. As! Nu‑i simt gherutele.

Margareta apasa cu unghiile pe fata lui ca pergamentul.

— Veverita e! striga incantat.

Rasera amandoi. Cavalerul desfacu bratele largi si o cuprinse. La spatele lor majordomul, cam ortodox in pastrarea etichetei, tusi degeaba.

„Poate ca‑i un unchi al doamnei, socoti el. Totusi, chestia asta e o abatere. Prea sunt multi ochi prin apropiere.”

Nemultumit ca a doua doamna a tarii se da in spectacol, isi scutura o scama imaginara de pe pieptarul frumos cu fireturi galbene. Apoi se imbuna. Cavalerul ingenunchease si o saluta cu palaria. Mainile lungi ale moldoveanului parca acopereau o arie.

Pana la vremea cinei, castelana si oaspetele zabovira prin parc. S‑ar fi cuvenit ca Amaricai sa‑si caute de odihna sau sa puna randuiala in straiele prafuite. Dar bucuria revederii era prea mare.

— Ai mai crescut, doamna.

— Ei, as! rase Margareta, cu ochii stralucitori.

— Zau! Si esti la fel de frumoasa. Altadata

— Altadata, ce?

— Altadata imi era teama ca dupa casatorie ai sa te uratesti.

Pe fata Margaretei trecu un nor. Scurta schimbare nu scapa privirilor musafirului. Auzise cate ceva despre raceala dintre ea si comite, chiar daca nu crezuse astfel de scorneli.

— Si tu te‑ai facut mai chipes.

— Ehe, stiu asta! Mi‑au zis‑o si altii. Din pacate, ma intrece unul pe care l‑au vazut oamenii noaptea si s‑au inchinat inainte de a‑si scuipa in san.

— Ce e pe la noi?

— Bine. Acum doua saptamani a plouat. Graul e frumos. Viile si mai si. Daca nu da mana sau piatra, va fi un an grozav.

— Cam tarziu ai venit.

— Crezi ca mi‑a fost usor? Maria‑sa Petru rar ma scapa din mana. Era gata sa ma trimita iscoada intr‑un loc anume. Am scapat greu. M‑am tot vaitat de reuma pana ce l‑am induplecat pe parintele vostru. L‑a prins mila de mine si m‑a povatuit sa merg la baile de sare de la Slanic. Am luat‑o din loc facut ghem pana ce am dat dosul. Doua luni sunt liber ca pasarea cerului. De ce m‑ai chemat in taina?

— Doream sa stim numai noi despre venirea ta aici.

— Necazuri?

— Da.


Domnul Tarii Romanesti era vesel. Acum cunostea bine iscoadele de la Arges ale regelui Ungariei. Dar nu acesta parea adevaratul motiv de satisfactie. Sigismund de Luxemburg primise, pesemne, o copie a scrisorii lui Mircea catre domnul Moldovei. Copie trimisa fara indoiala de acele iscoade care se strecurasera pana in cancelaria tarii. Prevederile Nufarului Alb se adevereau. Intr‑un timp destul de scurt, Mircea primise vesti de la regele Ungariei. Acesta il asigura ca e gata sa‑l ajute cu osti impotriva oricarei amenintari. Sigismund cazuse in plasa iscusita intinsa de domnul Tarii Romanesti. Acum nu ramanea decat sa se mentina buna alianta cu ungurii.

Capitanul Gherghina astepta langa usa, parca incremenit.

— Ce vesti, domnule? se interesa voda.

— Ostile lui Ali‑pasa au ajuns intre Balcic si Cvarna.

— S‑au miscat incet.

— Adevarat, maria‑ta. Marele vizir a asteptat sa soseasca bombardele.

— Corabii are?

— Cred ca nu.

— Fara corabii va pierde multi oameni. Nu‑l inteleg pe sultanul Murad.

— Se spune ca Ali‑pasa ar avea dusmani la Adrianopole.

— Asta nu‑i rau. Ali e un mare general. Sa urmariti fiecare miscare a lui!

— Doamne, iscoadele noastre sosesc din ceas in ceas. Nimic nu arata ca marele vizir are ganduri spre Dunare. Corabiile mariei‑tale patruleaza pe apa zi si noapte. Zece mii de osteni stau gata de lupta in padurile de la Carna Mica.

— Mda! Solii au plecat la tatari?

— Acum un ceas.

— Multumesc, domnule! Si inca ceva. Trimite la Chilia dupa consulul genovez Pietro Embrone. Pentru Genova, caderea Dobrogii sub turci va insemna reducerea comertului in Marea Neagra. Acum ar fi momentul sa incepem unele tratative cu genovezii, fiindca ei isi vor indrepta sperantele catre poloni. Lucru ce nu ne‑ar conveni. Ostile lui Vladislav Iagello ne‑ar sta in coaste daca ar cobori la Chilia. Ii vom convinge pe genovezi ca suntem puternici. Ca la noi trebuie sa caute sprijin.

— In ce scop, doamne? indrazni capitanul.

Mircea rase.

— Ti‑am spus. Pentru a nu‑i lasa pe poloni sa se infiltreze catre malul Marii Negre.

— Nu la asta ma gandeam, doamne.

— A, la avantaje. Acum e momentul sa obtinem de la genovezi nu numai un tratat de alianta, ci si un sprijin material. Vom cere mult, chiar daca ma astept la putin. Dar, oricum ar fi, e bine ca Tara Romaneasca sa traga foloase din cele mai marunte intamplari. Ma voi gandi si la venetieni.

Ochii capitanului stralucira. Putini il cunosteau cum se cuvine pe adevaratul Mircea. Iar el era unul dintre aceia. Parasi cabinetul de lucru, pentru a indeplini poruncile mariei sale.

„Acum e vremea sa ne apropiem de Vladislav Iagello, gandi voda. Regele Poloniei ne poate fi un aliat impotriva unei amenintari a lui Sigismund. Insa nimeni nu da fara sa primeasca. Asa‑i facuta lumea. Cand ceri, omul stramba usor din nas. Cand oferi, se bucura chiar daca are destul. Deci e bine sa‑i oferim lui Iagello. Sa‑i oferim ce? O nada, in orice caz. Ma voi gandi mult la asta. Intre regele Poloniei si al Ungariei exista o veche vrajba. Impacarea lor poate folosi multora. Din pacate, asa ceva nu va fi. Iar eu nu pot sa o fac. Astfel stand lucrurile, aici trebuie sa cautam ce‑i bun pentru noi. In vrajba lor. O alianta deschisa cu Sigismund avem. Una secreta cu Iagello cred ca‑i marja noastra de siguranta. Regele Ungariei e schimbator ca vantul. La el ce‑i azi nu e maine. Dar nu‑i aduc invinuiri. E un om intelept si se intoarce dupa cum cer interesele regatului sau. Traim vremuri aspre. Turcii nazuiesc mult. Pentru a supravietui trebuie sa fii intelept. Ioan al Dobrogii va pierde lupta cu Ali. Va pierde fiindca nu a stiut sa‑si faca aliante. Fara o minune, chiar si Imperiul bizantin va cadea. Cata vreme ceri ajutor nu‑ti da nimeni. Ajutorul trebuie impus. Asta nu intelege Ioan. Asta nu stie imparatul de la Constantinopole. Spre deosebire de fratele Dan, am sperat ca voi carmui fara razboaie. Acum ne pregatim de primul, pentru ca vor mai fi. Turcii nu ne vor lasa in pace. Daca vom stapani Dobrogea, vom deveni mai puternici. Banatul Severinului cu garnizoanele sale imi da nopti de nesomn. Primul meu pas va fi spre unirea cu Dobrogea. Al doilea, spre scoaterea Banatului din mainile lui Sigismund. Voi reusi oare?”


Ultima saptamana din iunie incepuse cu furtuna. Ploaia durase doar cateva ceasuri. Destul pentru a inunda o seama de locuri mai joase. Oamenii spuneau ca fusese o adevarata rupere de nori. Nu picaturi, ci valuri de apa cazusera pe pamantul crapat ici‑colo. Vantul rasturnase copacii izolati de pe langa malul Marii Negre. Apoi, vremea cata spre indreptare. Urmele ploii dispareau treptat. Diminetile se porneau cu soare. Dupa pranz, cerul se innoura usor. Doar peste noapte norii se adunau amenintatori.

Ioan al Dobrogii alesese din timp un loc bun in vederea inclestarii cu ostile lui Ali‑pasa. Locul acela era stramtorat spre stanga de apa marii, iar pe dreapta, de niste rape ce se opreau in coasta unor mlastini parca fara sfarsit. Fasia ingusta nu ingaduia o desfasurare mai buna a achingiilor. Marele vizir ar fi putut sa ocoleasca locul ales de Ioan si sa impuna un altul. Pentru aceasta, un ocol spre Dunare se impunea fara indoiala. Ibrahim era convins ca nu exista o solutie mai frumoasa. Chiar porni sa vorbeasca despre unele avantaje ale mersului catre miazanoapte si numai zambetul ironic al vizirului il facu sa taca.

— Bati campii, Ibrahim! rase Ali. Cu toata intelepciunea ta, nu vei ajunge niciodata un mare general. Ai auzit despre Padurea Nebuna? Ea desparte Dobrogea de taratul lui Sisman. De fapt sunt doua paduri cu astfel de nume. Una aici si aud ca alta in Tara Romaneasca. Prin ele greu trec ostile mari, fiindca sunt adevarate capcane. Rape, desisuri, paraie, mlastini, dealuri si vagauni se ascund in ele. Pentru dusman, locuri bune de a ne intinde o mie de curse. Prin astfel de paduri poti rataci zile intregi, convins ca lumea se sfarseste acolo. Nu, Ibrahim! Ioan a chibzuit bine locul bataliei, ceea ce ne arata ca e un mare strateg. Dar si noua ne convine. Mlastinile se intind paralel cu marea pe cateva mii de pasi. Prin ele nu se poate trece. Dincolo de mlastini incepe uriasa padure nebuna. Deci pe flancuri si din spate Ioan e asigurat ca nu‑l putem lovi. Si totusi regele Dobrogii a intrat intr‑o cursa. Razboaiele, Ibrahim, se castiga prin vitejie, strategie, noroc, uneori si prin viclenie. Mi‑ai propus un mars catre miazanoapte. Ma folosesc de ideea ta, insa in loc sa merg cu toata oastea, voi pune sa ocoleasca mlastinile la adapostul padurii, doar opt mii de osteni. Acesta va fi atacul nostru pe flancul drept. Ioan sunt sigur ca l‑a prevazut si ca a pus acolo o stavila buna. Pe flancul stang, acoperit de apa marii, nu are griji. Ei bine, flancul stang va fi caderea lui Ioan si victoria noastra.

— Flancul stang? se mira Ibrahim.

— Asa cum ai auzit, zambi marele vizir. Acum, dupa ploaie, noptile sunt intunecoase. Sase mii de achingii vor porni cu plutele pe mare. Acoperiti de intuneric, cine sa‑i vada? Vor iesi mai spre larg si vor vasli paralel cu tarmul. Pana la sfarsitul noptii, oamenii mei vor debarca la cel mult un sfert de ceas calare, dincolo de tabara lui Ioan.

— Stralucitorule, caii sunt greu de stapanit pe plute.

— Stiu. Oamenii vor merge fara cai. In locul cailor punem bombardele pentru Caliacra. Fiindca jumatate dintre ei vor porni spre cetatea de resedinta a regelui. Acolo sunt putini aparatori. Deci, inconjurat ca‑ntr‑un cleste, Ioan are de ales: ori sa se retraga din fata noastra, ori sa‑si cate moartea prin mlastini. De va incerca sa se retraga cu gandul de a sparge cercul nostru, il vom macelari pe la spate, pentru ca regele nu spre tabara mea cu osteni prea numerosi va face incercarea.

— Magnific, stralucitorule! se entuziasma Ibrahim.

— Magnific, daca ne reuseste planul, murmura Ali, mai ponderat decat aghiotantul sau.


Dupa doua zile de harta cu pierderi putine, Ioan mai pastra speranta unei victorii. Ostenii sai respinsesera fiecare atac. Il nemultumea totusi tactica lui Ali: nu angaja o batalie decisiva. Egumenul Lazar, care revenise in tabara, privea ganditor schimbul de sageti dintre cele doua osti. Era in zorii celei de‑a treia zile.

— Maria‑ta, de ce ataca turcii cu atat de putina convingere? intreba egumenul nedumerit. De ce nu se incing intr‑o lupta adevarata?

— O vor face, raspunse Ioan, nu prea convins. Ali e prudent. Locul ales de noi nu‑i convine. Acum doar ne incearca puterile.

— Credeti? Mie mi se pare ca marele vizir asteapta ceva. Poate un atac prin padurile de dincolo de mlastini.

— Acolo au inceput de ieri, insa cu slabe nadejdi pentru ei. Cavalerul Bogdan si ceilalti osteni ai Tarii Romanesti tin stavila buna. In ajutorul lor am trimis aseara inca o mie de arcasi. Din pacate, aici am ramas prea putini. Doar sase mii. Totusi, Ali nu va trece peste noi. Pozitia e buna.

Cavalerul Toma sosi in goana, pamantiu la fata, si le intrerupse discutia. Despotul si egumenul ghicira ca s‑a intamplat ceva grav.

— Maria‑ta, vorbi el aproape in soapta, suntem incercuiti.

— Cum asta? Au razbit achingii prin paduri?

— Inca nu. Dar peste noapte o seama de turci au trecut pe mare in spatele nostru.

— Glumesti. Ei n‑au corabii.

— Au facut‑o cu ajutorul plutelor.

„Deci asta era, gandi Ioan. Dumnezeu si‑a intors fata de la noi.”

— Sa vina comandantii de palcuri! ordona el.

Apoi privi spre tabara marelui vizir. Calaretii acestuia asteptau doar un semn.

„E limpede, chibzui Ioan. Ali‑pasa se asteapta sa incercam o spargere a cercului din spatele nostru. In clipa cand vom intoarce caii, va porni sa ne macelareasca.”

— Domnilor! li se adresa comandantilor de palcuri. Turcii ne‑au impresurat peste noapte. La spatele nostru sunt cateva mii. E bine sa nu facem spaima printre oameni, fiindca spaima totdeauna duce la dezastru. Ce propuneti?

— Sa razbim in spate, grai unul dintre ei.

— Cum?

— Prin iures, maria‑ta. Ridicam tabara intr‑un iures mare.

— Asta nu, domnule! Cunoastem atata strategie incat sa intelegem ca Ali asta asteapta.

— Mlastinile! vorbi Toma.

— Nici asta. Mlastinile ar inghiti prea multi oameni Pe acolo se pot strecura cu mult noroc doar cativa insi, insa nu o ostire. Am asista neputinciosi la cel mai mare dezastru.

Comandantii il privira pe despot intrebatori. Erau siguri ca el se gandise la ceva. Dar la ce?

— Avem o singura cale, spuse Ioan dupa o clipa de chibzuiala, parca alegandu‑si cuvintele inainte de a le pronunta. Vom face iures in spate, dar nu cum s‑a propus adineauri. Anghele!

— Aici, doamne!

— Vei iesi la atac in fata lui Ali cu cei cinci sute de calareti! Vanghelatos!

— Porunca, maria‑ta!

— Cei sapte sute de oameni ai tai vor porni alaturi de Anghel!

— Asa va fi, doamne!

— Sa fiti gata de atac intr‑o jumatate de ceas!

— Vom fi.

— Apoi sa rezistati cu orice pret macar un sfert de ceas. Cand se va implini sorocul dupa chibzuiala voastra, cei ce raman in viata sa caute adapost in mlastini! Domnilor! se intoarse catre ceilalti comandanti de palcuri. Peste o jumatate de ceas vom porni in iures sa spargem cercul din spatele nostru.

Ramas doar cu Toma si cu egumenul Lazar, Ioan il privi pe cel din urma si spuse mai calm decat credeau ei:

— Sa folosim cu rost cele cateva clipe de ragaz. Poate ca nu ne vom revedea decat in cer. Poate va fi altfel.

— Maria‑ta, il intrerupse egumenul, de veti pieri voi, Dobrogea va ramane fara conducator. Ar mai fi timp sa iesiti cu Toma si cu noi folosind adapostul mlastinilor. Nu‑i nevoie sa le strabatem. Peste cateva ceasuri sau chiar mai devreme, Ali va trece cu ostile sale de‑a lungul tarmului, iar locul de aici ramane liber. Nici ca se poate ascunzatoare mai buna decat in mlastini.

— Adevarat, aproba Ioan. Dar nu eu voi face asta, ci sfintia‑voastra. Locul meu e in fruntea ostilor mele. A fugi la vreme de primejdie nu‑i in firea noastra. Si nici nu ne‑ar aduce cinste.

— Atunci raman alaturi de maria‑ta.

— Asta nu! Spada sfintiei‑tale nu poate hotari soarta luptei. O spada mai mult sau mai putin are slaba importanta azi. Doresc sa va incredintez o misiune.

Apoi vorbi incet. Lazar si Toma il ascultau mirati. Uneori, egumenul aproba prin dese aplecari ale capului. Ioan ispravi ce avea de spus. Egumenul facu un gest de binecuvantare asupra tanarului rege, iar acesta se inchina.

Arad, Grama, Sima, Cirstev si Cotae, care faceau parte din garda personala a lui Ioan, erau pe aproape. Egumenul le facu un semn.

— Prieteni, spuse intunecat la chip, aici nu mai avem ce face. Dupa cum spunea despotul, spadele noastre nu pot hotari soarta acestei lupte. Curand, aici va fi un masacru. A muri alaturi de Ioan al Dobrogii nu‑i lipsit de maretie, dar cui foloseste? Sa salvam acum ce se cuvine. Printesa Irina a cazut, poate, sau va cadea in robie. Eu trebuie sa plec la Snagov. Despotul mi‑a incredintat unele sarcini. Domniile‑voastre incercati sa o scoateti pe printesa Irina din mainile turcilor. Stiu ca‑i greu si chiar fara sorti de reusita. Insa celui care va izbuti ii ofer o mie de ducati venetieni. O mie de ducati de aur.

— Sfintia‑ta! vorbi cu raceala cavalerul blond. Locul meu e aici. Am venit cu despotul si raman cu el. A fugi acum de langa Ioan al Dobrogii nu‑i o fapta demna de un cavaler.

— Pretuiesc mult cuvintele voastre, raspunse egumenul calm, dar ceea ce v‑am cerut adineaori e chiar dorinta despotului.

— Atunci ma supun.

— Pe mine sa nu va bizuiti, interveni Cirstev. Eu am venit la Varna si aici cu o misiune din partea tarului Sisman. Sa vad si sa‑i spun. Astept sfarsitul acestei lupte, apoi voi calari spre Tirnova. Sisman e la fel de amenintat.

— Pacat ca stapanul vostru nu si‑a unit ostile cu cele ale Dobrogii. Ali ii va invinge pe rand.

— Stapan? zambi Cirstev. Eu n‑am stapan decat poporul bulgar. Sisman nu mi‑a poruncit, ci m‑a rugat sa vin aici. In rest, sunt de acord cu spusele voastre. Si eu am sperat ca tarul de la Tirnova va intelege lucrul acesta. Intre Ioan si Sisman exista o veche vrajba. Acum e prea tarziu sa mai discutam astfel de lucruri.

— Va las cu bine, domnule! grai Lazar. Noi intram in adapostul mlastinilor.

— Pai, si eu fac la fel, raspunse Cirstev.

— In cazul acesta, e vremea sa pornim.

Cei sase barbati isi purtara caii de capestre prin apa si namolul ce le ajunse curand pana la brau. Si, spre mirarea lui Cirstev, egumenul se pricepea sa‑i conduca, ferindu‑se de ochiurile adanci, inselatoare, parca ajutat de un simt aparte. Stufarisul ii acoperise de mult cand tabara regelui suna atacul.


Trecusera unsprezece zile. La Arges, stafetele soseau des si aduceau stiri despre luptele din Dobrogea. Capitanul Gherghina asculta cu rabdare, fiindca o parte dintre oameni se pierdeau uneori in amanunte. Comandantul garzilor nu‑i intrerupea. Chiar si amanuntele, aparent fara noima, de multe ori capatau insemnatate, pentru ca ele intregeau imaginea situatiei de acolo. Gherghina dorea sa‑si faca o idee clara despre noua stare a Dobrogii, care sub atacurile marelui vizir devenea alta dupa fiecare zi. Si numai filtrate de inteligenta sa stirile ajungeau la voda limpezi.

Maria‑sa Mircea sedea in cabinetul sau de lucru alaturi de egumenul Lazar si comitele Staicu. Discutau lejer, fara constrangerile etichetei. Il asteptau pe consulul genovez de la Chilia.

— Ce mai fac cumnata noastra, doamna Margareta? se interesa voda.

— Maria‑ta, zambi Staicu, nu stiu. N‑am avut timp sa trec pe acasa.

— Mda! Cam lipsesti des si mult. Intr‑o zi ai sa gasesti cuibul gol, rase domnul tarii.

— Asta mai greu, ii tinu isonul comitele. Dragostea dintre mine si Margareta ma fereste de astfel de temeri.

Voda il privi insistent. Auzise unele zvonuri, poate fara temei. Staicu ii sustinu privirea iscoditoare. Egumenul, parca absent, privea undeva prin fereastra. Gherghina deschise usa si anunta:

— Domnul Pietro Embrone, consul genovez si castelan al Lycostomului.

Urmat de secretarul sau, un tanar sprinten la minte, Pietro Embrone, se opri in mijlocul odaii si saluta adanc.

— Sire!

— Dar nu sunt rege, domnule.

— Pentru mine sunteti. Pe masura ce inteleg limba voastra, imi dau seama ca titlul de domn nu vi se potriveste, continua lingusitor. Chiar adineauri ati avut bunatatea a‑mi adresa cuvantul domnule. E drept ca doar noi, latinii, avem calitatea de a folosi acest cuvant, fiindca din limba latineasca porneste el si e imprumutat de alte popoare. Dar cand in toata Europa se foloseste cuvantul „domnule”, ar trebui sa adoptati titlul de rege, pentru a va feri de unele confuzii.

— Poate, zambi voda. In fond, ce‑i mai important, omul sau titlul? Insa ne vom gandi la propunerea voastra.

— Mi‑ati luat o piatra de pe inima, sire.

„Negustor din talpi pana‑n crestet, gandi Mircea. Dar un negustor chibzuit, care stie sa se foloseasca de toate harurile cuvantului. Cu un astfel de negustor, tratativele nu vor fi usoare.”

— Gherghina! porunci el. Ce vesti ne poti da?

— Proaste. Caliacra, Cavarna, Tomisul, cetatile Enisala, Bisericuta si Pacuiul lui Soare sunt in mainile lui Ali. Lupte mari se desfasoara la Dunavat si Silistra. Ioan al Dobrogii a disparut. Mort sau rob, nimeni nu stie. Printesa Irina, alaturi de multi robi, a fost trimisa catre Adrianopole. Cavalerul Bogdan s‑a intors la castelul comitelui Staicu doar cu opt oameni din cei doua sute. Bogdan e ranit grav. Din mia de calareti ai Tarii Romanesti, au venit aproape sase sute. Dar jumatate din ei au nevoie de ingrijiri. Felcerii nostri se ocupa de ei.

Embrone, zguduit de cele auzite, retinu totusi admirabila limpezime cu care vorbea capitanul. Nici o fraza in plus. Totul in putine cuvinte, insa destul pentru o imagine clara a dezastrului din Dobrogea.

— Altceva? intreba voda.

— Ali nu a lovit populatia Dobrogii si nu a pus foc.

— De ce?

— Fiindca nu‑i doar un mare general, ci si un intelept in treburile gospodaresti. El stie ca fiecare locuitor viu aduce mai mare folos Imperiului turcesc.

— Tocmai ce gandeam si noi, aproba voda. Care‑i situatia noastra la Dunare?

— Cei douazeci si patru de mii de osteni stau prin paduri si asteapta un semn al mariei‑tale, minti Gherghina fara sa clipeasca. Stia si el, si voda ca in realitate erau doar zece mii.

— Dar corabiile?

— S‑au impartit pe zone de‑a lungul Dunarii. Patruleaza zi si noapte.

— Negustorii de la Sibiu au venit?

— Au venit, doamne.

— Cu arme?

— Cu arme, dar putine.

— Multumesc, Gherghina! Domnule consul – privi spre genovez –, capitanul nostru v‑a infatisat situatia de azi a Dobrogii. In cateva zile ea va fi supusa cu totul. Avem stiri sigure de la acel vestit cavaler ce se ascunde sub numele de Nufarul Alb, ca taratul lui Sisman va fi atacat de ostile marelui vizir. De fapt, prin lovirea Silistrei, atacul lui Ali a inceput.

— Si eu am primit o scrisoare de la Nufarul Alb, se mandri Embrone. El mi‑a dezvaluit acelasi lucru privitor la taratul lui Sisman. Voi pastra scrisoarea ca pe ceva sfant. Copiii si nepotii mei se vor mandri cu ea, fiindca vine de la cel mai mare cavaler al timpului nostru. Taratul lui Sisman va cadea curand. Pericolul care va ameninta pe voi, sire, ne umple de adanca mahnire, vorbi in continuare precaut, stiind ca la tratative trebuie sa ataci fara a te jelui de situatia proprie. Sa ataci daca vrei sa obtii mult si sa dai putin.

— Pericol pentru noi? interveni Staicu. Poate. Dar noi avem cu ce sa‑l infruntam. Ne‑am pregatit pentru asta. In schimb, Chilia, prin caderea Dobrogii, nu prea are cu ce. Comertul Genovei va suferi mult in aceasta parte a Europei.

— Suntem in aceeasi situatie cu polonii, replica Embrone. Regele Iagello va interveni cu osti la cererea noastra, fiindca si marfurile ce vin de la Liov catre Marea Neagra sunt in pericol.

— Polonii? Slaba nadejde. Iagello are prea multe griji acum. Regele Ungariei ii sta in coasta. Sigismund de Luxemburg nu se poate impaca cu gandul ca a pierdut Galitia si chiar stapanirea Poloniei, care‑i ramasese mostenire de la socrul sau, Ludovic cel Mare. Apoi, in regatul Poloniei sunt unele razmerite.

Genovezul stia ca asa stau lucrurile. Auzise multe de la negustorii care treceau pe la Chilia.

— Oare pentru aceste frumoase stiri ne‑ati chemat aici? intreba.

— Si pentru asta, continua Staicu. Numai cunoscand bine cele ce se intampla in jurul nostru vom discuta mai temeinic la aceste tratative. Noi putem apara Chilia.

— Cum?

— Scotand Dobrogea din mainile marelui vizir.

— Ma iertati, dar nu sunteti prea slabi pentru asta? murmura uimit.

Mircea lua un sul de pe masa si‑l cantari in palme cateva clipe, dupa care grai:

— Iata o scrisoare abia sosita de la curtea lui Buda. Sigismund nu‑i de parerea voastra.

Genovezul o privi lacom. Ar fi dat mult sa‑i stie continutul. In fond, ce putea sa‑i scrie regele Ungariei lui Mircea?

— Ii recunoasteti pecetea?

— Fara sminteala, zambi genovezul. E a regelui Sigismund.

— Citeste, domnule, il imbie voda. E in limba latina, atat de raspandita azi pe la cancelariile Europei.

Ca un adevarat negustor, consulul o parcurse in graba, fara ca pe fata lui sa se poata observa vreo schimbare.

— Ei?

— Sire, rase genovezul, Sigismund se arata generos cu voi.

— Generos? Dar cine‑i generos azi doar de florile marului? Sigismund ne asigura de sprijin cu osti. Ai vazut asta. Cui i‑a mai oferit el ajutor? Lui Sisman, lui Ioan al Dobrogii, lui Stratimir de la Vidin, lui Lazar al Serbiei? Nu. Numai noua. Si stii de ce? Sigismund e convins ca Tara Romaneasca e azi singura care se poate infrunta cu ostile sultanului Murad. Iata, domnule consul, pe ce se intemeiaza propunerea noastra de a va proteja. Vom lua Dobrogea din mainile turcilor, iar comertul Genovei se va desfasura ca si pana acum.

— Ce vreti in schimb? intreba genovezul, stiind ca a sosit momentul hotarator.

— Nimic pentru noi, zambi Staicu.

— Nimic? Va multumim

— Nimic pentru noi, il intrerupse Staicu. Totul pentru ostile care va vor apara.

Consulul ciuli urechile. Era clar ca avea in fata niste oameni de mare finete diplomatica.

— Cu cat ostile noastre vor fi mai tari, cu cat vom ajunge mai de temut in Marea Neagra, cu atat Genova are numai de castigat, sfarsi comitele.

— Ce ajutor putem da ostilor voastre?

— Ajutor? zise Staicu. Nu ajutor, domnule consul, ci investitii. Tot ce va veni de la voi va fi pentru voi.

„Diavolo! injura genovezul in gand. Nu‑mi place cum prezinta asta lucrurile. Inseamna ca va cere mult.”

— Fie, investitii, se hotari el.

In fond, principalul era sa se afle pretentiile curtii de la Arges.

— Ne bucura hotararea voastra, se amesteca Mircea, fara a‑i lasa timp de meditatii. Cred ca Genova isi poate ingadui sa‑si apere interesele comerciale din Marea Neagra cu zece corabii. Zece corabii mari si cu velatura de cuviinta.

— O va face, sire, aproba consulul.

— Si cand le primim?

— Sa primiti ce?

— Corabiile.

— Pai ziceati ca Genova sa se apere

— Sigur ca da, dar prin noi. Genova e prea departe pentru a mentine azi acele corabii in stare de lupta. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca ar fi prea putine pentru apararea Chiliei.

— Nu avem de unde va da zece corabii, sire, se vaicari genovezul. Cine poate da atat de mult? Genova e saraca. Poate o corabie

— O corabie? Doar cu atata vreti sa va asigurati linistea comertului vostru?

— Doua, sire. Peste atat, Genova nu va consimti.

— Atunci, sa nu mai vorbim despre asta, juca Staicu o carte. Incercati la poloni.

— Ba vorbim. De ce sa nu vorbim? De cand e lumea tratativele n‑au fost niciodata usoare. Unul cere prea mult, insinua el, altul da cat poate. Negustorii genovezi pot oferi cel mult doua corabii.

— Fie! aproba Mircea, fara a‑si arata satisfactia, fiindca nu se asteptase la atat.

Pietro Embrone rasufla la randul sau usurat, dupa care vorbi:

— Secretarul meu va pleca maine spre Genova.

— Ar mai fi banii, interveni Staicu parca nepasator.

— Care bani?

— Banii pentru intretinerea ostilor pe toata durata campaniei noastre in Dobrogea. Adica o contributie, fiindca greul il suportam noi.

— Bani nu avem, domnule. Comertul nostru a mers destul de prost in ultima vreme. Suntem plini de datorii. Colonia genoveza de la Chilia are azi mare nevoie de ajutor in aur.

Comitele se prefacu a‑l crede. Cunostea bine situatia infloritoare a Chiliei. Marfurile aduse de caravanele din Orient erau foarte scumpe si cautate in Europa. Piperul, mirodeniile, stofele orientale, covoarele grele, aduceau genovezilor, venetienilor si grecilor mari castiguri in aur. Piperul cumparat de ei pe sume modeste se vindea in Europa prin numararea boabelor. Capatanile de zahar ajunsesera la preturi astronomice. Mirodeniile, adevarate raritati, aduceau prilej de ingamfare a gazdelor la ospetele marilor bogatasi.

— Tocmai stramtorarea voastra ne face ca in loc de cincizeci de mii de ducati sa ne multumim doar cu jumatate.

— Santa Madona! sari Embrone, prefacandu‑se inspaimantat. De unde sa iau atata aur?

— Usor, domnule consul! il potoli Staicu. In actul pe care il semnam, noi va garantam linistea pe un an. Daca in acest timp Chilia va suferi din pricina turcilor, veti primi indarat corabiile impreuna cu banii.

— Dar nu castigam atata intr‑un an.

— Vorba sa fie! grai Mircea cu asprime. Domnule consul, audienta voastra se apropie de sfarsit.

— Dar, sire, striga genovezul, am fost chemat la tratative.

— Adevarat. Insa, cum nu ne intelegem, socotim vizita voastra ca o audienta placuta. Poate ca aveti dreptate sa stati la indoiala. Poate ca Genova isi va putea apara singura colonia ei de la Chilia. Sau poate ca polonii vor fi mult mai generosi decat noi.

— Inca o clipa, sire, se ruga genovezul, temandu‑se ca Mircea nu pune prea mult pret pe tratativele lor.

— Va ascult.

— As dori sa incheiem un act de garantii, nu pe un an, ci pe doi. Si sa‑l reinnoim la fiecare doi ani, daca cele doua parti vor fi de acord. Cat priveste suma, colonia noastra se poate angaja cu cincisprezece mii de ducati de aur. Ei vor fi platiti la o saptamana dupa semnarea actului.

— Primim, hotari voda. Ati uitat insa de corabii.

— Nici vorba. De indata ce ajung la Chilia, cele doua corabii vor urca pe Dunare pana la locul hotarat de voi, sire.

— La Giurgiu.

— La Giurgiu, sire.

— Domnule consul, sa veniti mai spre seara pentru semnarea actului. Voi da porunca la cancelaria noastra.

— Va rog sa fie pentru mine in dublu. O copie va lua maine drumul spre Genova. De fapt, e o simpla formalitate, fiindca toate cheltuielile sunt suportate de Chilia. Sire! Domnule! Sfintia‑ta! se inclina el si iesi urmat de tanarul secretar.

Cand ajunse afara, il intreba pe acesta:

— Ce parere ai despre domnul Tarii Romanesti?

— Aceeasi, zambi tanarul. Aceeasi pe care v‑am spus‑o adesea. Pentru unul cu vederea mai putin agera, pare molau. Prea pasnic. Dar e un om mare. Va veti convinge de asta.

— Parca incep sa cred si eu, rase Embrone, multumit ca scapase destul de ieftin. Abia azi l‑am cunoscut mai bine. E un fin diplomat. Iar comitele Staicu, naiba sa‑l ia, m‑a facut sa ma invartesc in jurul cozii! Crezi ca am incheiat o afacere buna?

— O stiti si voi, zambi secretarul. Polonii ne‑ar fi jumulit de‑a binelea. Cu atat mai mult, cu cat marfurile lor de pe drumul Liovului si al Moldovei vin nu la Chilia, ci la Cetatea alba. Deci nu au interese de a ne apara. Ba din contra. Daca ar cadea Chilia sub turci, negustorii poloni ar scapa de concurenta noastra. Asta ma face sa cred ca nu i‑ar interesa sa ne sprijine.

— Esti un tanar istet. Vei ajunge departe.

— Stiu, rase acesta. Un negustor natang e ca luptatorul fara brate. Traim timpuri de mare inflorire a comertului. Concurenta e apriga. Si tocmai pentru ca sunt un negustor bun, m‑am gandit sa‑i facem o surpriza placuta domnului Tarii Romanesti. Bunavointa lui e aur pentru noi. Genova e departe. Mircea e doar la un pas de Chilia.

— Ce surpriza?

— Ii vom trimite pe una dintre cele doua corabii ceva piper, cateva capatani de zahar, vreo zece covoare, mirodenii, doua trei scule de aur aduse de noi din Orient pe un pret de nimic si stofe. Noi facem aici un comert de milioane. Ce daruim nu are importanta. Daruim din castig.

— Da, nu‑i rau. Darurile au fost totdeauna armele de pret ale negustorilor. Crezi ca Mircea va lua Dobrogea?

— Cred. Domnul Tarii Romanesti n‑ar semna acte cu noi daca nu ar fi pregatit pentru asta.

— Dar cand?

— As zice ca nu peste multa vreme.

— Da, da. Negustorii care au trecut pe la Giurgiu mi‑au povestit ca au vazut ceva osti frumos echipate. Totusi, nu cred ca Mircea are azi douazeci si patru de mii de osteni. Haide, sa mergem la hanul „Doi cocosi”. Simt nevoia unui chef strasnic.

— Poate maine. Azi nu ne ingaduim. Spre seara vom veni in fata protectorului nostru si e bine sa aratam cum se cuvine.

— Diavolo, asa e! Acum patru ani, cand te‑am rascumparat de la turci, m‑ai costat cinci banuti de aur. Atunci nu stiam ce investitie fac.

— Nici acum. Eu tintesc sus, domnule. Peste un an sau doi va voi lua locul.

— Esti un ticalos simpatic, rase consulul.

— Nu tagaduiesc. Ati imbatranit. Sunteti bogat si se cuvine sa va retrageti la Genova alaturi de copii si nepoti. Sa va bucurati de munca voastra macar cativa ani buni. Altfel, e pacat de cat ati trudit o viata intreaga.

— Iar tu imi vei lua locul.

— Nu‑i firesc?

— Ba da. Ia spune‑mi, draga Rava, cat ai castigat tu in cei patru ani? Dar nu din leafa de secretar, ci din comert.

— Trei mii de ducati venetieni.

— Frumos! O mica avere. Si ce‑ai facut cu ei?

— Doua mii cinci sute i‑am depus la o banca din Florenta.

— De ce la Florenta si nu la Genova?

— Fiindca sunt un tanar chibzuit. Genova traieste doar din comertul ei infloritor azi. Florenta face si ea comert, ce‑i drept, dar baza veniturilor sale sta in mestesuguri, in cultivarea pamantului, in vite si oi. Pamantul a adus totdeauna castiguri mici, dar sigure. Genova se mandreste cu venituri mult mai mari, insa in comert exista si neprevazutul. O mica defectiune pe undeva si totul se duce pe copca. De aia cred ca bancile din Florenta sunt mult mai sigure.

— Da. Si eu m‑am gandit la asta. Admir intelepciunea ta. Si cu restul de cinci sute, ce‑ai facut?

— I‑am investit in arme, domnule. Poate nu stiti ca la Sibiu se afla un meserias care face spade la fel de bune ca si cele din Toledo. Am incheiat un act cu el. Tot ce produce atelierul sau va fi numai pentru mine.

— Arme? stramba din nas Pietro. Cui le vinzi?

— Macar de‑as avea destule. Ele au ajuns la pret ca si mirodeniile pe care le aducem de la mari departari si cu multe primejdii. Viitorul e al armelor, domnule. Cine face comert cu arme se poate lipsi de altele. Multa vreme de aici inainte Europa nu va mai gasi liniste din cauza turcilor. Razboaiele cer sumedenie de arme.

Pietro Embrone se opri locului, ingandurat. Rava ii atragea atentia spre o ramura a comertului rar valorificata si numai ocazional de obicei.

Ramasi singuri, Mircea, Staicu si egumenul Lazar isi zambira. Incheiasera un targ plin de foloase.

— Prieteni, va trebui sa luam ceva si de la venetieni. Dar nu acum, ci dupa cucerirea Dobrogii de la turci. Venetienii nu au colonie la Marea Neagra. Ii vom pofti sa se aseze mai multi la Tomis si le vom da sprijin. Castigul va fi inzecit, fiindca marfurile lor vor plati vama. Hotarasem sa scot Dobrogea din mainile turcilor abia in primavara viitoare. Acum cred ca e bine sa ne grabim pe cat se poate.

— Maria‑ta, il intrerupse egumenul, inainte de a parasi tabara lui Ioan al Dobrogii am avut cu el o discutie. Atunci a fost dorinta lui ca tot ce mi‑a spus sa aflati voi. De fapt, dupa asediul Varnei, regele mi‑a lasat unele inscrisuri pentru voi.

— Inscrisuri?

— Da. Acum, cand el e disparut sau mort, nimic nu ma opreste sa le scot la iveala. Luati‑le, maria‑ta! grai si‑i intinse doua suluri cu pecetea Dobrogii pe ele. Mircea desfacu primul sul si prinse a citi cu voce tare:


Noi, Ioan, din mila lui Dumnezeu despot al Dobrogii si autocrat al Varnei, fiul seniorului de fericita memorie Dobrota, lasam Tarii Romanesti intreaga putere in Dobrogea si Varna. Tezaurul tarii sa fie folosit numai spre binele poporului meu. Unirea cu Tara Romaneasca e ultima noastra dorinta.

Acest inscris are tarie deplina numai dupa moartea noastra.

Ioan.

Ingandurat, voda desfacu al doilea sul si nu mai citi titulatura obisnuita, ci numai textul:

Sora noastra Irina va ramane la curtea Tarii Romanesti cu titlul ei de principesa si cu toata cinstirea de cuviinta. Maria‑sa Mircea, comitele Staicu si egumenul Lazar sa‑i fie parinti si frati. Alaturi de marea populatie a romanilor dobrogeni, traiesc aici si alte neamuri. Greci, genovezi, venetieni, bulgari, evrei, tatari, turci si armeni. Acestia sa se bucure de aceleasi drepturi pe care le‑au avut si sub noi.

Zestrea printesei Irina, depusa de noi la manastirea Snagovului, ramane intreaga a ei. Dar am mai depus la Snagov din averea noastra, inca cinci mii de ducati venetieni. Lasam din acestia manastirii o mie pentru sufletul nostru, iar egumenului Lazar, inca o mie. Cavalerului Arad, trei sute. Cavalerilor Bogdan, Grama, Cirstev, Ruk Spear, Sima si Carapelese, cate o suta. Restul va trece in stapanirea slujitorului nostru Toma. Daca averea noastra din Caliacra si Tomis nu se va spulbera cu totul sub urgia turcilor, ea va trece in vistieria Tarii Romanesti, dar va fi folosita pentru binele Dobrogii. Mai lasam cavalerului Arad casa noastra din Tomis si dreptul de a se stabili acolo.

Ioan.


— Dumnezeu sa‑l ierte! murmura voda, inchinandu‑se. Nu‑i stiam un asemenea suflet mare. Pacat de el.

— Poate ca nu‑i mort, vorbi egumenul. Poate e rob.

— Cum sa aflam asta?

— Numai Nufarul Alb ne‑ar putea ajuta, zambi egumenul.

— O va face, interveni Staicu.

— O va face, se lumina domnul tarii. M‑as bucura sa‑l gasim in viata. Sa‑l scoatem din mainile turcilor, fie prin viclesug, fie prin rascumparare. de asemenea, trebuie sa trimitem solii la Adrianopole pentru a o rascumpara pe tanara printesa Irina a Dobrogii. Poate ca negustorii genovezi ar fi cei mai potriviti sa o faca.

— Mai asteptam, vorbi egumenul. Am trimis in cautarea ei niste oameni care nu se dau indarat de la nimic. Tinerii cavaleri, Arad si Grama, dimpreuna cu Sima al nostru, sunt pe urmele ei.

— Cavalerul Arad? Cine e omul acesta? De unde vine el?

— E un tanar ce nu a implinit inca douazeci de ani.

— Un copil. Ati trimis un copil sa o scape pe Irina din mainile turcilor?

— Maria‑ta, copilul acesta i‑a facut fata cavalerului Bogdan intr‑o intrecere cu spada.

— Ce vorbesti, domnule? se entuziasma voda.

— Sageata lui loveste fara gres pana la o suta de pasi, completa egumenul.

— Ei, ei, nici chiar asa sa nu o luam!

— Dar am vazut asta!

— De necrezut! striga voda cu ochii stralucitori.

— La Varna a fost unul dintre cei doi care au intrat in tabara lui Ali si l‑au pacalit, primejduindu‑si viata.

— Drace! sari voda incantat. Parca am auzit despre el. Nu cumva a fost amestecat in povestea medalionului?

— A fost, maria‑ta, aproba egumenul.

— Dar asta inseamna ca ne‑a adus mari foloase la Buda!

— Asa se pare. Cavalerii Ionut si Dumitru s‑au intors la Snagov. Insa misterul celor petrecute la Buda nu l‑am putut dezlega. Pana azi nu am putut afla cine i‑a atacat si cine i‑a ajutat. Am luat masuri sa trimitem pe altcineva la curtea Ungariei, fiindca e clar ca acolo oamenii nostri au fost descoperiti.

— Bine, bine, lasa asta! spuse Mircea nerabdator. Inca nu m‑ati lamurit in privinta tanarului Arad. Cine e el?

Comitele Staicu ridica din umeri. Egumenul facu la fel, cu toate ca stia unele lucruri.

— Mda! Cand se va intoarce, sa‑mi fie prezentat. Numai de se va mai intoarce.

— Noi nu ne facem griji, zambi Lazar. Toate harurile lui in privinta maiestriei armelor stau in umbra fata de marea chibzuiala cu care e inzestrat.

— Dar Grama? Nu cumva e pirpiriul cavaler ce a castigat in mai turnirul de spada?

— Chiar el. La Varna a luptat ca un leu, uimindu‑l pe Ioan al Dobrogii.

— Ah, era sa uit! Ce legaturi au fost intre Ioan si tanarul Arad? Vad ca despotul s‑a ocupat in chip deosebit de el. I‑a lasat bani mai multi si o casa.

— Caile Domnului sunt mari si minunate! spuse Lazar cucernic.

— Asa este, dar aud ca la Snagov ar fi vreo doua sute optzeci de calugari. Cel putin asa mi s‑a spus. Cati dintre ei sunt calugari cu adevarat?

— Asta numai Bunul Dumnezeu stie, zambi Lazar. Sigur e faptul ca ei stapanesc manuirea armelor cu multa pricepere. Numarul lor a crescut la peste patru sute.

— O mica si puternica armata, grai Mircea.

— Da, dar ne ocupam si de instruirea lor in stiinta cititului si a cunoasterii adevarului despre tot ce ne porunceste Dumnezeu. Chiar si indaratnicul nostru Sima a inceput sa citeasca si sa scrie. Insa, fantezia lui o ia razna adesea. El e sarea si piperul Snagovului.

— Maria‑ta, interveni comitele Staicu, din cate stiu, pe teritoriul tarii avem nouasprezece scoli. In ele, dascali sunt o seama de calugari mai slab sau mai bine pregatiti. Acele scoli functioneaza pe langa biserici. Ar fi bine sa mai infiintam inca opt.

— Si eu m‑am gandit, dar de unde luam dascali buni?

— De asta m‑am ingrijit eu. O seama de tineri boieri, care au studiat pe la universitatile din Bologna si Florenta, doresc nu numai sa fie dascali, ci sa si intretina scolile cu banii lor.

— Iata o veste buna, dragul meu frate.

— Da, dar nu e totul, maria‑ta. Impreuna cu prietenul meu Zamfirescu, despre care cred ca e cel mai cult om al tarii, am facut un alfabet al limbii romane. Poate ca nu e perfect, insa e un inceput bun, fiindca nu se poate sa vorbim romaneste si sa scriem in latina. Il vom introduce in scoli. Eu nu prea dispun de timp. Zamfirescu poate sa o faca.

— Zamfirescu a fost la mine in urma cu cateva zile. De la el stiu tot ce mi‑ai spus. De asemenea, mi‑a cerut sa infiintez trei spitale conduse de medici si felceri. Am stat de vorba si cu cei trei medici tineri, care au studiat medicina la Florenta. Eu cunosc multe medicamente folosite in Apus, dar nu cunosc plantele medicinale folosite de felcerii nostri. Asa stand lucrurile, fiecare medic va lucra impreuna cu doi sau cu trei felceri. Multe boli nu pot fi tratate acasa la bolnav. Apoi, spitalele ii vor scuti pe medici si pe felceri sa faca deplasari lungi.

— Unde vor fi plasate cele trei spitale?

— Unul la Campul Lung, unul la Olt si unul la Giurgiu. Toate costurile spitalelor vor fi suportate de curtea noastra de la Arges.

— Cam greu, zambi Staicu. Unul va fi suportat de mine. Cel de la Giurgiu.

— Ai atatia bani?

— Am destui.

— Iar cel de la Olt va fi suportat de Manastirea Snagovului, interveni Lazar. Suntem mult mai bogati decat s‑ar crede. Acum eu trebuie sa plec. Am o seama de treburi ce nu pot fi amanate. Maria‑ta, domnule comite! se inclina el si parasi odaia de lucru.

— Pari obosit, frate, observa domnul tarii. Poate ca ar fi bine sa te odihnesti o vreme.

— Draga Mircea, zambi trist comitele, te rog sa ma crezi ca visez un timp de odihna. Dar cand va fi el? Acum cand turcii sunt langa noi? Mi‑am dorit sa fac o vizita la Curtea Moldovei. Pe Margareta a prins‑o dorul de parinti, de rude si de prieteni. Ea nu‑mi spune asta, insa eu stiu ce e in inima ei.

Capitolul 9


Trei sute de calareti coborau de‑a latul Balcanilor catre Adrianopole. Dupa imbracamintea rosie cu alb, se vedea ca fac parte din ostile de achingii ale sultanului Murad. Caldura scazuse la apropierea serii, dar mai avea destula putere asupra calatorilor. Convoiul se misca domol, ca o corabie pe o mare calma. Cauza acelei inaintari greoaie statea in oboseala robilor multi, flamanzi si istoviti. Sandjac‑begul, comandantul achingiilor, avea destule motive sa fie nemultumit ca picase asupra lui o astfel de raspundere. Ii lipseau merindele, atat de necesare la drum lung, locurile nu erau tocmai sigure, iar robii se incaierau adesea cu ostenii. O parte dintre ghiaurii dobrogeni pareau niste dulai gata sa rupa lantul si sa muste. Sareau la incaierare cu achingiii din te miri ce, fara teama de moarte. Potecile peste dealuri, prin vai si paduri, pe la vaduri de ape nu ingaduiau totdeauna o buna incercuire a robilor. Cativa dintre ei scapasera fara urma. Altii cazusera sub sagetile sau iataganele achingiilor.

Sandjac‑begul avea destule motive sa fie catranit. Marele vizir Ali‑pasa ii daduse prinsii cu numar. Si tot cu numar trebuia sa‑i predea la Adrianopole. Mai purta la el o scrisoare catre maritul padisah, in care Ali‑pasa trecuse o seama de date in dreptul fiecarui rob, chiar daca multi dintre ei mintisera in privinta numelui. Fara scrisoare i‑ar fi fost usor, fiindca ar fi completat numarul robilor fugiti ori morti cu bulgari de prin satele aflate in drumul sau. In numai trei zile, pierduse vreo cincizeci de robi.

„Maritul padisah imi va taia capul, socoti el. Mare minune sa am noroc! Totusi, poate ca aurul, stofele de pret si celelalte daruri incredintate mie de marele vizir sa‑l induplece pe Murad. Insa cu Fareddin‑pasa va fi mai greu. Seitanul acela batran si lacom, crud si nesimtitor ca un porc, ma va osandi. Putina prada de razboi pe care am dobandit‑o eu in Dobrogea nu‑i destula sa‑l pot indupleca. Norocul meu ar fi sa nu‑l gasesc pe Fareddin la Adrianopole, ci pe Sabahaddin. El e ostean si intelege greutatile unui drum lung. Daca stau sa ma gandesc bine, padisahul ma poate ierta cand o va vedea pe frumoasa printesa a Dobrogii. Ticalosului ghiujoi ii plac blondele, fiindca el e tuciuriu ca smoala.”

Tresari si privi in jur. Pana si de gandurile sale ii era teama. Spionii lui Ali sau ai sultanului totdeauna isi faceau veacul printre osteni. Dar achingiii isi cautau de treburi. Pusesera tabara la o margine de padure, langa un parau, hotarati sa faca acolo popas de noapte. In spatele celor cateva corturi, tabara era aparata de niste stanci. Robii, culcati deasupra paraului, sorbeau lacomi din apa racoroasa. Cravasele achingiilor ii domoleau pe cei ce se apropiau prea mult de straji. Doar femeile si pruncii sedeau ciopor in mijlocul taberei.

Sandjac‑begul dadu porunca sa se imparta robilor din putinele merinde. Cei unsprezece achingii trimisi de el sa caute de mancare inca nu revenisera in tabara. Frumoasa Irina, acoperita cu un val negru, se asezase pe pamantul uscat alaturi de slujitoarea ei, o tanara grecoaica inalta si voinica asemenea unui luptator. Nu discutau intre ele. Jalea lor era prea mare. Nimic nu le atragea spre vorba. Cazusera intr‑o apatie ce nu lasa de obicei gandurile sa se toarca in voie, ci sa vina razlete si fara nici o legatura unele cu altele. Sandjac‑begul era ingrijorat de soarta celor unsprezece achingii.

Noaptea cazu domol peste tabara. Vantul adia slab ca o parere. Doar padurea pornise nu geamatul obisnuit la vreme de iarna, ci murmurul placut al verii. Stelele apareau tot mai multe pe cer. La poalele stancilor staruia un foc vesel. Deasupra lui doi osteni invarteau o frigare. Mai alaturi, sandjac‑begul dimpreuna cu doi ofiteri sedeau de taina. In padure, paisprezece barbati trageau cu urechea spre tabara. Departe de ei, intr‑o vagauna, slujitorul Cotae, nu tocmai multumit de vecinatatea achingiilor, pazea cincisprezece cai.

„Hm! reflecta el mohorat. Lipitorile mi‑au supt sangele prin mlastini. La Varna era gata‑gata sa mi se cante prohodu’. In Dobrogea la fel. Azi, dupa pranz, cand i‑am atacat pe cei unsprezece achingii, am crezut ca mi‑a sosit sfarsitu’. Putin a lipsit ca unul dintre turcaleti sa ma gaureasca frumos cu o sageata. Acum, dracu stie daca nu voi cadea rob, sau chiar mai rau. Ferice de Gogoasa! Cred ca, intelept cum il stiu, a dat dosu’ cu cele doua pungi burdusite. Inca nu ma incumet sa o iau din loc. Dar daca Sfanta Nascatoare ne ajuta sa scapam de aici, stapanu’ poate sa toscaie din buze a paguba dupa mine.”

Cavalerul blond sedea intre scundul Grama si rotofeiul comandant al Snagovului, bucuros ca numarul micului sau grup crescuse. Cu multe ceasuri inainte, intalnisera la celalalt capat al padurii saptesprezece fugari din tabara sandjac‑begului. Opt romani, cinci greci si patru bulgari. Ii ospatasera dupa puteri din propria merinde si le dadusera sfaturi sa tina drumul spre rasarit catre mare. Patru dintre fugari erau inarmati cu arcuri luate de la strajile pe care le sugrumasera cu o noapte inainte.

— Vazandu‑va atat de putini, eram gata sa va atacam cu sageti, spuse unul dintre fugari. Abia cand ati ajuns mai aproape ne‑am dat seama, dupa straiele de pe voi, ca sunteti crestini.

Discutasera o vreme acolo, printre copacii din marginea rasariteana a padurii. Cand sa se desparta unii de altii, zarisera unsprezece achingii calari. Iesisera pe neasteptate dintr‑o valcea si isi indemnau caii catre alta, ce adapostea un parau. Descalecasera apoi langa apa, desfacand legaturile mari cu merinde. Era ceasul pranzului. Caii gustau din iarba frageda de pe laturi. Privindu‑i prin desisul de frunze, cucernicului Sima ii veni o idee.

— Ce‑ar fi sa ne strecuram pana aproape de ei si sa‑i luam cu sagetile?

Grama stramba din nas.

— Aici avem alta misiune. Pe urma, suntem doar patru contra unsprezece. Asta daca il punem la socoteala si pe Cotae.

Dar cavalerul blond nu impartasi parerea lui Grama.

— Suntem opt, dragul meu, spuse privind spre fostii robi. Patru dintre acestia ne pot ajuta. Parintele Sima are dreptate. Armele, merindea si gonacii turcilor ne fac mare trebuinta.

Unii dintre fugari isi lasasera in mainile sandjac‑begului nevestele, pruncii sau prietenii. Motiv pentru care se bucurara afland planul cavalerilor. Opt barbati pornira a se furisa de‑a lungul paraului printre numeroasele tufe, catre locul unde achingiii pranzeau lipsiti de griji. Cotae, ultimul din grup si destul de neajutorat in folosirea arcului, era singurul nemultumit de isprava ce se putea incheia prost.

Cei opt barbati, acoperiti de tufele multe din jurul paraului, ajunsera la vreo patruzeci de pasi in spatele achingiilor. Le auzeau glasurile destul de lamurit. Cei ce le cunosteau limba dedusera ca ei carau ceva merinde luata dintr‑un sat bulgaresc. La un semn al blondului oamenii isi incordara arcurile, iar sagetile lor pornira odata. Insa, asa cum se intampla adesea, unii ochisera acelasi dusman, astfel ca numai patru dintre achingii fura loviti din plin. Surprinsi, ceilalti turci sarira in picioare. Armele lor erau alaturi. O noua salva mai dobori trei. Dar mai erau inca patru. Unul alerga spre cai si sari in sa. Blondul il dobori la vreme. Ultimii trei isi incordara arcurile spre locul de unde venea atacul. Una dintre sageti trecu doar la un deget de capatana lui Cotae. Lupta se incheie totusi cu bine. Achingiii ramasera prea putini si descoperiti in fata sagetilor. Doi dintre achingii erau doar raniti. Nu avu insa nimeni mila pentru ei.

In vreme ce fugarii se ospatau cum se cuvine, Arad imparti caii si armele. Sase dintre fostii robi, lipsiti de gonaci, isi continuara drumul. Asa se facuse ca micul grup al cavalerului blond crescuse la cincisprezece oameni. Tabara sandjac‑begului o gasira dupa numeroasele urme ale cailor.

„Sunt vreo trei sute de achingii, chibzui Arad. Multi si prevazatori. De trei zile ne tinem dupa ei. Pana acum nu ne‑am putut strecura in tabara. Poate vom reusi in noaptea aceasta. La lumina zilei, e curata nebunie sa te apropii de ei.”

— Plec sa dau o raita pe langa tabara, spuse in soapta.

— Sa nu te duci prea departe! il povatui Grama.

— Nici o grija, raspunse tanarul. Ma pricep sa ma strecor la vreme de noapte.

Umbra deasa a copacilor il inghiti curand. Arad nu se grabea. Pana la miezul noptii mai era mult. El voia sa atace cu putin inainte de schimbarea strajilor. In celelalte nopti observase ca primul schimb de straji se facea la mijlocul lor. Dincolo de padure lumina lunii staruia puternica. Tanarul isi petrecu arcul pe dupa gat si pipai cutitul asezat intr‑o teaca de piele la sold. Ajunse printre ultimii copaci. Se afla pe o inaltime. Terenul urca in panta mare. Din locul acela privirile lui acoperira intreaga tabara. Robii, culcati direct pe pamant, aratau ca niste musuroaie. Erau multi. Poate vreo cinci‑sase sute. La picioarele blondului, pamantul se rupea brusc intr‑o vagauna. Prin ea trecea un parau care facea un cot catre mijlocul taberei. Dincolo de vagauna, strajile vegheau asezate cam la zece‑cinsprezece pasi una de alta. Putin mai sus, pe marginea de miazanoapte a taberei incepeau parca, in trepte, inaltimile. Stancile aratau ca un brau. La poala lor ardea un foc vesel. Cativa barbati sedeau in preajma lui si poate ca isi asteptau cina, fiindca in aer plutea miros de frigaruie. Vantul slabut trecea peste tabara spre padure.

„Langa stanci si‑a ales, cred, loc de odihna comandantul, chibzui Arad. Friptura nu poate fi pentru altul, iar cortul cel mare imi dovedeste ca nu ma insel. In partea de miazazi a valcelei se afla caii turcilor. Si tot acolo achingiii din celelalte schimburi. Daca vreau sa vad mai mult, e bine sa urc inca o bucata de drum prin padure. Aici nu pot trece pe malul din fata fara zgomot.”

Ajunse curand destul de departe de tabara. Cobori langa parau, apoi iesi dincolo de el. Stancile porneau chiar din marginea apei. Incepu sa coboare spre tabara de‑a lungul lor. Fosnetul vantului ii era aliat bun. Ajunse doar la vreo douazeci de pasi de prima straja. Pe acolo primejdia se anunta clar. O lua spre stanga in urcus.

„Spatele dinspre miazanoapte al taberei nu cred sa aiba straji, reflecta Arad. Stancile si inaltimile mari sunt o aparare sigura pentru achingii. Ei bine, tocmai pe aici ne vom sili sa atacam.”

Asa cum prevazuse blondul, pe stanci nu erau straji. Incepu sa se tarasca, fiindca lumina lunii era prea puternica, iar strajile din josul valcelei ar fi putut sa‑l observe. Pipaia cu grija locul inainte de a face o miscare. Inca putin si ajunse pe marginea stancii. De sus vazu intreaga panorama a taberei. Strajile stateau neclintite, semn ca se luptau cu somnul. Sub el, la vreo trei inaltimi de om, focul murea treptat. Sandjac‑begul discuta cu doi ofiteri si se arata nelinistit de faptul ca cei unsprezece achingii trimisi dupa provizii prin satele bulgaresti inca nu revenisera. Comandantul mai era nemultumit si de fuga unor robi. Ofiterii catau sa‑l imbuneze.

Cavalerul blond mai privi inca o data pe deasupra taberei, apoi se retrase, convins ca vazuse destul.

Dupa chibzuiala lui Grama, trecuse mult peste o jumatate de ceas. Si tocmai cand se nelinisti de‑a binelea auzi un fosnet. Venise Arad. Oamenii micului grup se apropiara in jurul blondului.

— Prieteni, vorbi el in soapta, cred ca e vremea sa pornim. Vom lovi tabara dinspre miazanoapte. Pe stancile de acolo nu sunt straji. Insa mare atentie la zgomot. La cea mai mica greseala, va trebui sa fugim. Sa lasam totul balta. Sandjac‑begul achingiilor se odihneste langa stanci. Voi incerca sa‑l prind. Frumos ar fi sa inconjuram tabara si sa lovim cu sagetile din mai multe parti. Suntem insa putini, nu ne convine asta. Vom fi puternici numai in grup.

Le explica planul sau in amanuntime, dupa care taiara prin padure catre miazanoapte pentru a ajunge la locul pe unde trecuse Arad. Sub apasarea vantului, crengile de sus ale padurii cantau frumos acoperind zgomotele. Noaptea cadea domol catre miezul ei. Treisprezece barbati cu arcurile pregatite sedeau neclintiti la picioarele stancilor. Reusisera sa ajunga acolo cu bine. Umbra acestora ii ferea de privirile strajilor. Sus, pe prima treapta a stancilor, blondul se pregatea sa faca o saritura. Langa focul amortit, sandjac‑begul isi lua cina ingandurat. Ofiterii plecasera. In tabara domnea aceeasi liniste. Un trup greu cazu asupra comandantului. Nu prea voinic, sandjac‑begul se pomeni ridicat in picioare de o mana puternica. Lama unui cutit ii zgaria pielea gatului. Strajile mai apropiate auzira zgomotul si tresarira. In aceeasi clipa razbi un glas puternic in turceste.

— Sunt Nufarul Alb. Comandantul vostru e in mainile mele. Orice miscare a voastra ii primejduieste viata.

Apoi Arad grai mai incet:

— Spune oamenilor sa ramana pe loc!

Dar lucrurile nu se petrecura dupa cum se asteptase tanarul. Sandjac‑begul nu era fricos si, in loc de a pronunta cuvintele impuse de Arad, striga aspru:

— Achingii, la mine! Sariti!…

Acelea fura ultimele sale cuvinte. Arad il lovi. Strajile pornira in goana. Pasii lor se apropiau iute. La partea de miazazi a taberei, ceilalti achingii se trezisera si isi catau armele cu infrigurare. Sima, Grama, dimpreuna cu prietenii lor trasera primele sageti asupra strajilor care soseau in goana. O clipa, atacul neprevazut ii descumpani pe turci. Cativa dintre ei cazusera, dar situatia micului grup se parea ca e pecetluita. Primele sageti se lovira de stanci destul de aproape de ei. Arad fu pe punctul de a incerca o retragere cu oamenii sai spre padure cand se petrecu un fapt uluitor. Un fapt la care nu se gandise. Robii se trezisera in acelasi timp cu paznicii lor. Nimeni nu le poruncise. Nimeni nu asteptase ceva de la ei. Insa fiecare intelese intr‑o clipa ca o astfel de ocazie nu vor mai intalni. Sarira ca niste arcuri asupra paznicilor. O batalie cumplita se porni in valceaua de la poalele stancilor. Primele straji, prinse intre oamenii blondului si surprinse de atacul robilor, cazura inainte de a se uni cu ceilalti. O seama de arme isi schimbara stapanii. Racnete puternice razbeau din partea de jos a taberei. Acolo, achingiii din celelalte schimburi nu apucasera a se grupa. Ofiterii strigau zadarnic sa o faca. Dar cine sa‑i mai asculte intr‑o astfel de situatie? O seama dintre ei, ingroziti ca Nufarul Alb intrase in tabara, fugeau pe marginea paraului in jos. Robii mai multi decat ei le sareau in spinare. Incaierarea dura doar cateva minute. Cazusera multi turci si, alaturi de ei, multi crestini.

Curand cavalerul blond ii aduna pe fostii robi si puse straji in jurul valcelei. Era stapan pe situatie, chiar daca pericolul inca nu trecuse. Cel putin jumatate dintre achingii fugisera si cu siguranta ca se vor strange laolalta undeva, in josul paraului. A porni impotriva lor pe vreme de noapte nu era intelept. Cei mai multi dintre caii turcilor ramasesera in tabara datorita lui Sima. Grasunul repezise acolo oameni inarmati pentru a‑i opri pe achingii sa se apropie.

Nimeni nu dormi pana la ziua. Strigatele ranitilor – romanesti, turcesti, grecesti, bulgaresti – infiorau imprejurimile. Cand prima geana de lumina a zilei isi facu aparitia, Arad slobozi o seama de porunci. Sima se interesa de starea si numarul ranitilor. Grama de numarul cailor. Un grec, de cel al mortilor. Peste putina vreme, Grama reveni langa cortul cel mare al comandantului.

— O suta saizeci si sase de cai, spuse el.

Indata dupa Grama sosi grecul.

— Douazeci si trei de morti ai paganilor si treizeci si unu de ai nostri.

In sfarsit, veni si Sima.

— Domnule, grai el, nu stam prea bine. Multi raniti achingii si crestini. Unii raniti greu, altii mai usor.

— Cati, sfintia‑ta?

— Patruzeci si doi de turci si cincizeci si sapte de crestini.

— Deci douazeci si trei de morti, patruzeci si doi de raniti, la care mai adaugam nouasprezece prinsi dimpreuna cu comandantul lor, plus unsprezece pe care i‑am lovit in timpul zilei, fac nouazeci si cinci de turci scosi din lupta. Asta inseamna ca undeva, prin apropiere, mai sunt vreo doua sute de achingii, insa multi dintre ei fara arme si fara cai. Tabara noastra numara aproape cinci sute de suflete. Sfintia‑ta, ingrijeste‑te de ingroparea mortilor crestini!

— Fara cazmale?

— Fara.

— Dar turcii?

— Ii vor ingropa ortacii lor, care sunt pe aproape si ne pandesc. Chiar si achingiii raniti raman pe loc. Intr‑un ceas vom ridica tabara si pornim la drum. Orice intarziere ne poate aduce mari neajunsuri. Cred ca si alte convoaie trimise de marele vizir catre Adrianopole vor trece pe aici. Apoi, achingiii fugiti din tabara pot trimite dupa ajutor.

Oamenii scormoneau pamantul folosind, in loc de cazmale, doar cutitele si iataganele. Altii faceau targi pentru transportarea ranitilor. Femeile puneau fese peste rani. Copiii umpleau burdufurile cu apa. Grama facea inventarul putinelor provizii. Incruntat, Sima arata cam pamantiu la fata. Lui i se ceruse a face rugaciunile de cuviinta pentru morti si‑i era teama. De cand se stia, nu fusese atent la astfel de lucruri. Pana la urma isi lua inima‑n dinti si intona de vreo cateva ori: „Aleluia”. Apoi spuse ceva pe nas astfel ca nimeni nu pricepu nimic, dupa care tinu scurta si obisnuita predica.

— Proorocu’ Isac l‑a omorat pe Lot, Lot l‑a omorat pe Avram, Avram pe Irod, Irod pe… Pilat, Pilat pe Noe, Noe pe Cain, Cain pe Isac, Isac pe Pilat, Pilat pe Lot si s‑a sfarsit prima zi dupa facerea lumii. In cea de‑a doua zi ridicatu‑s‑au evreii impotriva tatarilor si au scapatatara din robie pe Marea Rosie. Marele vizir al evreilor lovit‑au cu ghioaga in stanca si au cazutara mana pentru oameni si dobitoace, care mana imputinat‑au viile. Pe urma s‑a facut lumina si s‑au despartitara apele de uscat. Aleluiiia!

Unul dintre ascultatori ii sopti ortacului sau:

— Sfintia‑sa le cam incurca. Daca Isac l‑a omorat pe Lot, Pilat ce i‑a mai facut mortului?

— Crede si nu cerceta, narodule! il domoli ortacul. Sfintia‑sa stie mai bine. Aud ca e calugar. Adica mai intelept ca un popa. Calugarii totdeauna sunt toba de carte. De mult n‑am mai ascultat o predica asa de frumoasa. E om subtire, mai frati‑miu! Cand vom prinde ceva ragaz de timp, il rog sa ma spovedeasca. Sfintii calugari iarta mai adanc decat popii.

— Zau?

— Dar ce ti‑ai inchipuit?

Cavalerul blond se apropie de cortul Irinei. Frumoasa fiica a Dobrogii isi uitase propria durere, caci nu stia nimic despre fratele ei, si dadea ajutor la ingrijirea zecilor de raniti.

— Printesa, grai el, numele meu e Arad.

Tanara ii privi o clipa straiele manjite de sange.

— Parca Nufarul Alb am auzit ca sunteti.

— Ah, nu! se apara el. In noaptea asta doar m‑am folosit de numele marelui cavaler, nestiut de noi.

— Da, da, asa trebuie sa fie! aproba fata, cam neincrezatoare. Va multumim, domnule Arad. M‑ati salvat de la dezonoare.

— Inca nu, vorbi el cu sinceritate. Mai avem drum lung de strabatut. Vom calatori spre rasarit, catre malul Marii Negre, pentru a ocoli o intalnire cu alti achingii. Drumul nostru nu va fi prea usor.

Grupul fugarilor ocoli padurea. Multi dintre barbatii cu arme calareau pe de laturi, gata sa infrunte vreo primejdie. Mergeau domol. Ranitii, copiii si femeile nu ingaduiau un mars mai aspru. Undeva, pe o inaltime, cativa achingii priveau in urma convoiului.

Cand soarele sezu in cumpana zilei, fugarii ajunsera intr‑un sat bulgaresc. Un sat mare si pustiu. Multe din case cazusera in paragina, iar altele trecusera prin parjolul focului. Doi batrani localnici iesira la iveala dintr‑o margine de padure. Ei povestira ca satul e asezat in drumul achingiilor care vin dinspre miazanoapte. Din aceasta cauza populatia se adapostea prin paduri. Auzind din ce urgie scapasera fugarii, cei doi batrani umblara pe la ascunzatorile stiute de ei. Adusera paine, cas proaspat si chiar cateva pulpe afumate. Cam putine merinde pentru cinci sute de suflete, dar impartite de Sima cu chibzuiala ajunsera pentru fiecare macar sa‑si astampere foamea. Pana si celor nouasprezece turci prizonieri li se facuse parte.

In vreme ce oamenii pranzeau asezati in grupuri, cavalerul blond, Sima si Grama facura un scurt inventar al prazilor scapate de la turci. Darurile trimise de marele vizir sultanului Murad cuprindeau scule de aur, ducati venetieni, perperi, ducati de argint si alte monede. Stofele, multe si grele, impovarau cativa cai.

— Cred ca am putea libera caii de poveri, spuse micutul Grama.

— Adica? intreba calugarul.

— Sa impartim stofele pe numarul de oameni. Fiecare dintre ei isi va cara propria bucata de stofa.

— Buna idee! aproba Arad. Chiar si banii ii putem imparti. De fapt, oamenii acestia nu mai au nimic. Lor li se cuvin banii si toate sculele de aur. Transformat totul in aur, avem la noi cam unsprezece mii de ducati venetieni. Poate ca ma insel in pretuirea inelelor, bratarilor si celorlalte scule, dar sper ca nu cu mult. Asta inseamna ca fiecarui barbat, femeie sau copil le revin cate douazeci si doi de ducati de aur.

— Nu‑i rau! murmura Sima. Ar fi insa o greutate. Cum impartim sculele care sunt sau mai ieftine, sau mai scumpe de douazeci si doi de ducati?

— Pe familii, acolo unde nu se poate altfel.

In mai putin de doua ceasuri, fiecare dintre fugari isi primi partea de aur si stofe. Suma nu era chiar de lepadat. Unele familii primisera pentru toti valoarea a o suta sau chiar peste o suta de ducati venetieni. O mica avere, ce le ingaduia sa‑si refaca viata. De fapt, unii nu avusesera atata niciodata, astfel ca acum se socoteau bogati. Apoi, multi dintre ei aveau rosturi bune in Dobrogea. Turcii le luasera lucrurile de pret, dar casele ramasesera, ca si pamantul bun. Totul era sa ajunga din nou acasa.

Parasira satul. Noaptea ii prinse pe un platou inalt si nu prea intins. Arad alesese locul acela fiindca prezenta siguranta pentru tabara de noapte. Pe urmele lor, o seama de achingii se atineau ca lupii dupa prada. Arad simtea ca sunt urmariti. Nu vazuse nimic nelinistitor, insa stia ca achingiii nu‑si pot lasa prada, fiindca la Adrianopole i‑ar astepta calaul. Sima imparti ultimele merinde doar pentru copii si raniti. Ceilalti isi rostuiau culcusuri pe intregul platou. Arad puse doua randuri de straji in jurul taberei. O parte pe buza platoului, iar alta la cel mult cincizeci de pasi mai jos. Cand totul fu ispravit cum se cuvine, cavalerul blond, Sima si Grama chibzuira o vreme impreuna.

— Simt ca turcii ne urmaresc, spuse grasunul.

— Si eu am aceasta banuiala, intari Arad. Totusi, acum nu ne temem de ei. Sunt prea putini.

— Dar iti amintesti ce ziceau cei doi batrani din sat? interveni Grama. Dupa spusele lor, cam la o jumatate de zi calare spre miazazi de sat ar fi o garnizoana turceasca. O garnizoana mare si puternica. Achingiii stiu asta si cred ca au trimis calareti dupa ajutor. Altii se tin pe urmele noastre.

— E tocmai de ce ma tem, grai Sima intunecat. Pe noi ne vor prinde mai greu, insa oamenii acestia ar fi pacat sa pice iar in mainile lor. V‑ati gandit la asta? privi catre Arad.

— M‑am gandit. Vom trimite si noi dupa ajutor.

— Ajutor?

— Da, ajutor. Dupa spusele celor doi batrani, in satul lor eram cam la o zi si jumatate de Varna. Ei bine, o jumatate de zi de drum am facut‑o. Asta inseamna ca maine seara putem ajunge acolo. Daca turcii au cerut ajutor, oricat de iute ar fi calarit incolo si indarat, nu ne pot ajunge inainte de maine pe la pranz. Vom trimite cativa calareti la Varna. Noi numai acolo putem cere ajutor. Cred ca vreo suta si ceva de turci sunt acum prin apropierea noastra. Numarul lor mic nu le ingaduie sa atace tabara. Ei asteapta intariri, iar pana atunci nu ne scapa din ochi. Sfintia‑ta, esti priceput la oameni ca nimeni altul. Te rog sa alegi sase tineri in plina putere.

Placut impresionat de lauda, Sima porni iute in cautarea lor si nu zabovi prea mult. Alese niste tineri voinici, buni sa indure osteneala unui drum lung. Arad ii privi cu placere.

— Prieteni, grai el, plecati indata ce cade intunericul serii. Veti primi sase cai pe alese. Lumina lunii sa va prinda departe de platou. Si sa nu va opriti din drum. Numai cu ajutoare de la Varna putem scapa de primejdia turcilor. Sa mergeti numai spre rasarit. Cand ajungeti la malul marii o luati spre miazanoapte. Varna trebuie sa fie undeva pe aproape. Noi venim, dupa puteri, in urma voastra.

Sima si Grama sezura o vreme de taina cu cei sase calareti. Arad se apropie de grupul de prizonieri turci.

— In seara asta veti rabda de foame dimpreuna cu noi, vorbi el in turceste. Merindele abia ne‑au ajuns pentru copii si raniti.

Sandjac‑begul il privi adanc. Mania staruia puternica in ochii sai.

— De ce nu m‑ai omorat, caine? De ce ai folosit nu lama, ci manerul cutitului tau?

— Sa te omor? facu Arad cu blandete. La inceput am avut un astfel de gand.

— Apoi?

— Apoi mi‑am dat seama ca esti un viteaz, comandante.

Tacura. Dupa o vreme, vocea sandjac‑begului se auzi ca un murmur.

— De fapt, nu‑i o rusine sa fii doborat de Nufarul Alb.

— Nufarul alb? rase Arad. Eu nu sunt Nufarul Alb.

— Lasa ca stim noi, vorbi comandantul cu admiratie in glas. Cine ar fi cutezat, doar cu o mana de oameni, sa atace o tabara de achingii? Numele tau e cinstit la noi ca si la ghiauri.

Arad ridica din umeri. Ca nu‑i el Nufarul Alb era greu sa i‑o scoata din minte. Comandantul ii facu un semn sa se aseze alaturi, fiindca ce dorea sa‑i spuna nu era si pentru urechile celorlalti prizonieri.

— Ghiaure, grai cu voce joasa, Nufarul Alb se zice ca a facut adesea lucruri drepte chiar si printre credinciosii lui Allah. Noaptea trecuta ma gandisem sa‑mi fac seama la primul prilej. Sa ma incaier cu unul dintre oamenii tai si sa capat o moarte cum se cuvine. Apoi mi‑am dat seama de prostie. Eu sunt un ostean sarac. De cand ma stiu, car mereu bogatii pentru stapanii mei. Mie mi se intinde atat cat sa nu mor de foame. Uneori am fost chiar laudat. Dar o singura data daca‑mi pagubesc stapanii, ma asteapta calaul. Iata ca niciodata nu am alergat in folosul meu. Poate ca a venit vremea sa o fac. In noaptea care a trecut, m‑am gandit la multe. Si tare imi vine a crede ca lumea fiilor lui Allah, ca si a crestinilor, e tare prost rostuita. Unii alearga, altii trandavesc. Unii au puterea si bogatiile, altii nimic. Cei mari ne vorbesc adesea ca fiii lui Allah sunt una peste tot. Prostii! Lumea se imparte in bogati si saraci. Asa a fost totdeauna si asa va fi mereu. Poate ca padisahul Murad e mai natang decat mine. Dar soarta i‑a harazit o viata de stapan. Un semn al sau si unul dintre copiii lui Allah cade sub securea calaului. Iar daca e asa, in ce sa mai cred? In Coran? Mi‑ai daruit viata, dar daca sufletul tau e atat de bun pe cat se spune la noi, ajuta‑ma pana la capat.

— Ce pot sa fac?

— Multe, Nufere Alb. Sa‑mi dai un cal si cativa ducati venetieni. Voi pleca departe de imperiul sultanului Murad, unde nu ma asteapta altceva decat mania lui. Mi‑am faurit o seama de planuri. Poate ca unul va fi destul de bun pentru a incepe o viata noua. Inca nu sunt batran. Abia am implinit treizeci si patru de ani.

— Maine seara vei primi un cal si douazeci de ducati venetieni, hotari blondul, ingandurat de cele auzite.

— Mai mult decat ma asteptam, raspunse fostul comandant cu ochii stralucitori. Pe fata lui curata, limpede, parca aparu un inceput de zambet frumos. Pacat ca ne‑am intalnit ca dusmani, continua sandjac‑begul. In alta imprejurare poate ca am fi fost prieteni.

— Care e numele tau? intreba Arad.

— Omar, Nufere Alb.

Incepea sa se intunece. Blondul il parasi pe Omar. Cei sase calareti erau gata de drum.

— Vom cobori cu ei prin partea de rasarit a platoului, le spuse lui Sima si Grama. Eu o iau inainte. S‑ar putea ca achingiii sa fi pus pandari in jurul nostru. Voi porniti dupa mine cam peste o jumatate de ceas. Va astept la capatul de jos al rapelor.

Noaptea picase blanda, cu aerul caldut. Tanarul ajunse la poalele platoului fara a simti macar un fosnet. Nici frunzele copacilor nu se miscau. Totul parea incremenit si calm. Facu un drum scurt catre o vale inconjurata de arbori inalti. Pe acolo achingiii s‑ar fi putut strecura spre platou chiar in timpul zilei. Dar valea era pustie. Reveni tocmai cand cei sase calareti insotiti de Grama si Sima isi incheiasera coborasul.

— Sa mergeti o bucata de drum cu caii de capestre! le porunci Arad. Incalecati cand va rasari luna. Aveti cai buni. Sa ocoliti padurile, fiindca primejdiile aproape totdeauna de acolo se arata.

Intunericul noptii ii inghiti iute pe tinerii calatori. Zgomotul de copite era domolit de iarba deasa si frageda.

— O facuram si pe asta, sopti cu satisfactie rotofeiul calugar. Acum e vremea sa ne tragem spre odihna. Maine avem o zi grea. Va trebui sa mergem mai sprinten, iar merindele ne lipsesc.

— Sa dam un ocol taberei, propuse blondul.

— Bun gand! fu de acord micutul Grama. Parca nu‑mi vine a crede ca turcii se atin dupa noi doar la mare distanta. Si nu numai atat. Sa ne gandim ca sunt vreo doua sute.

— Nu toti au cai si arme, raspunse calugarul.

— Parca noi avem? In timpul zilei poate ca si‑au faurit bate pentru cei fara arme. Bata nu a fost niciodata mai slaba decat spada. Noi i‑am atacat doar cu cincisprezece oameni si am izbutit. Dar doua sute de osteni caliti pot mai mult.

— Avem doua randuri de straji, replica Sima.

— Ei si? Turcii n‑au avut straji?

Luna aparu la fel de frumoasa ca si cu o noapte in urma. Cei trei prieteni pornira sa faca inconjurul platoului la adapostul tufelor si al copacilor. Cand ajunsera in partea de apus, adica in locul pe unde trecusera in timpul zilei, auzira fosnete slabe. Ele veneau din dreapta lor. Apoi totul se linisti. Era in partea aceea o ruptura a terenului, o albie de parau secata. Vagauna continua cateva sute de pasi, dupa care se rasucea brusc pe sub poala unui deal.

— Cred ca e bine sa ne retragem pe povarnisul platoului, sopti Arad. Sa urcam, fiindca de aici nu se vede cum trebuie.

Folosira umbra tufelor si urcara vreo treizeci de pasi. La picioarele lor privelistea era alta acum. Puteau sa vada destul de clar peste tufe. Isi pregatira arcurile si ramasera nemiscati. Dinspre parau nu mai razbeau zgomote.

Trecuse, poate, un ceas ori mai mult. Linistea de la poalele platoului era deplina.

„Sa fi fost niste vulpi, sau iepuri?” se intreba fiecare dintre ei.

Spre miazazi, pe cer se adunau molcom cativa nori palizi. Undeva, nu prea departe, razbira grohaituri puternice.

— Mistreti, murmura blondul.

Apoi auzul sau ager prinse din nou zgomot slab dinspre locul pe care il priveau. Cateva umbre aparura pe buza paraului. Sagetile celor trei prieteni pornira in acelasi timp. Doua racnete puternice sparsera linistea noptii. Umbrele disparura brusc, iar in parau zgomote limpezi de forfota, de pasi ce se departau in goana ii lamurira pe cei trei prieteni ca nu se inselasera. In urma celor din parau, cavalerul blond striga in turceste doar doua cuvinte:

— Nufarul Alb!

— Acum putem sa ne retragem spre odihna, spuse calugarul. Achingiii au incercat, cred, sa ne surprinda strajile. Daca ar sti ei ca doar trei oameni i‑au infruntat! Dar n‑au cum sa afle. Au inteles doar atat, ca ghiaurii nu dorm si ca‑i asteapta. Peste noapte nu vor mai incerca. Si nici la ziua, fiindca suntem mai numerosi decat ei.

Arad, Grama si Sima revenira in tabara. Strigatele de moarte ale celor doi achingii fusesera auzite acolo. Strajile, care picotisera mai devreme, acum sedeau cu ochii la panda. Somnul le fugise. Dincolo de cercul strajilor rasari in fata lui Arad o umbra.

— Ce a fost cu strigatele acelea de la poalele platoului? il intreba Irina.

— Achingiii au incercat sa ne loveasca tabara pe furis. Culcati‑va! Pana la ziua nu ne mai pandeste nici o primejdie.

Irina se indeparta, convinsa ca langa Nufarul Alb e in deplina siguranta.

„Cat e de tanar! reflecta ea. Totdeauna am crezut ca Nufarul Alb e un om in plina maturitate. Un cavaler caruia anii i‑au sapat brazde pe frunte si pe fata. Iar anii multi inseamna experienta multa. Blondul nu cred ca are peste douazeci si trei‑douazeci si patru de ani. Poate nici atat. Experienta greu face casa buna cu varsta frageda. Si totusi, blondul arata ca o are din plin. Acum, dupa ce am fost martora la scoaterea noastra de sub puterea celor trei sute de achingii, nu ma mai mir ca Nufarul Alb e atat de vestit printre oameni.”


Zorile umplura platoul cu lumina lor blanda. Convoiul pornise la drum in graba mare. Arad banuia ca ziua care abia incepuse va fi cea mai grea. Daca achingiii au primit sau vor primi ajutoare, un atac din partea lor era de asteptat. Poate ca o pozitie buna, aleasa cu grija undeva, pe desele inaltimi, i‑ar fi ajutat sa reziste un timp. Din pacate lipseau merindele, iar sagetile erau putine. Apoi o lupta de aparare aduce aproape totdeauna morti si raniti. Dorea mult sa‑si duca oamenii teferi la Varna. In timpul noptii, ar fi putut sa plece cu prietenii sai si cu Irina. Insa incercarea de atac a turcilor il lamurise ca fostii fugari ar sfarsi prin a cadea din nou in robie.

Cu toata graba, convoiul nu se misca dupa dorintele tanarului. O seama de calareti, in frunte cu Sima, veneau departe in spatele fugarilor. Erau vreo cincizeci de barbati cu arcuri si iatagane. Blondul luase aceasta masura de prevedere pentru a nu se lasa atacat prin surprindere din urma. Alti calareti, condusi de Grama, deschideau drumul. O vale dulce, inconjurata de dealuri impadurite, oferea calatorilor mers mai lesnicios. Pe masura ce inaintau catre mare, dealurile deveneau tot mai scunde.

Cand soarele se apropie de miezul zilei, convoiul fugarilor ajunse langa o coasta de deal argilos, cu pamantul rupt ici‑colo in brazde mari, semn ca in lipsa copacilor, a tufelor, ploile izbutisera sa muste adanc din pamantul fara aparare.

„O fi ajuns stafeta noastra la Varna? se intreba Arad. Dupa spusele celor doi batrani, asa s‑ar cuveni. Poate ca acum…”

Tresari. In urma convoiului zgomot puternic de cai in galop se auzea tot mai lamurit. Peste cateva clipe Sima veni cu oamenii vartej dupa el.

— Achingiii! spuse grasunul intunecat la chip.

— Multi?

— Multi. Cred ca vreo patru‑cinci sute.

Valea prea deschisa de la poalele dealului argilos nu ingaduia sa se faca o stavila buna impotriva unui atac. Arad intelese asta dintr‑o privire si porunci oamenilor sa zoreasca spre creasta. Fugarii ajunsera sus cu mult inainte ca achingiii sa se apropie de poale. Femeile, copiii, ranitii si prizonierii se asezara in mijlocul taberei. In fata lor arcasii facura zid viu. Acum, Arad ii vedea limpede pe urmaritori. Erau sub patru sute.

„Au scuturi, gandi el. Noua ne lipsesc. Asta inseamna ca vom fi tinte sigure pentru ei.”

Achingiii se desfasurara in cerc larg, semn ca aveau de gand sa inconjoare dealul. Blondul isi scoase prima linie de aparatori la vreo cincizeci‑saizeci de pasi mai jos de creasta. Ascunsi prin rupturile de pamant fugarii primisera ordin sa faca economie de sageti. Sa nu traga fara rost sigur. Achingiii nu se grabeau. Incercuisera dealul. Vreo trei sute dintre ei ramasesera in partea de apus, unde urcusul mai dulce putea oferi un atac in goana cailor. Nu‑si faceau temeri. Ei stiau ca fugarii stau prost cu sagetile. Vor face atacuri inselatoare pana cand ghiaurii vor ramane fara sageti.

Un ofiter turc iesi la iveala si ridica bratul. Trei sute de calareti asteptau clipa sa porneasca. Alaturi de Arad razbira strigate. Tanarul privi in directia mainilor intinse. O seama de calareti soseau ca o vijelie dinspre apus.

„Inca vreo patru sute, socoti el. Turci, pesemne, fiindca noi asteptam ajutor nu dinspre apus, ci dinspre mare.”

Grupul calaretilor fu observat si de achingii. Trecura cateva minute. Calaretii se vedeau tot mai clar. Si – mirare! Purtau straie de ghiauri. Pentru a nu fi prinsi intre doua fronturi, turcii isi indemnara caii spre miazazi si galopau intins catre o padure. Curand, calaretii ajunsera la piciorul dealului. O comanda scurta in bulgara si caii se oprira. Un barbat inalt descaleca. Ceilalti calareti il urmara, dar numai el porni sa urce dealul agale. Privirile blondului incremenisera pe chipul ce se apropia.

— Cirstev, murmura el. Cavalerul Cirstev.

Ii iesi in intampinare. Cand ajunsera aproape unul de altul, scoasera palariile si se salutara dupa moda Apusului.

— Lumea nu‑i prea mare, observa Arad.

— Nu prea, domnule, mustaci Cirstev.

— Cum de ati dat de urma noastra?

— Destul de usor. Dupa ce ne‑am despartit langa marginile Dobrogii, eu am calatorit spre Tirnova. Intamplarea a facut sa intalnesc un om al meu, caruia i‑am incredintat stirile pentru tarul Sisman. Eu am tare multi prieteni. Pe cei ce ma insotesc i‑am ridicat de prin sate in mai putin de doua zile. Iscoadele mele au aflat despre convoiul sandjac‑begului. Banuiam ca sunteti pe urmele sale, dar eram in mare intarziere fata de voi. Acum vreo cateva ceasuri era gata‑gata sa ne lovim de achingiii care va urmareau.

— Si cum ati stiut ca am luat drumul spre mare?

Cirstev zambi.

— E adevarat ca nu stiu chiar tot ce se intampla in Balcani, insa nici prea putin. Ati trecut printr‑un sat unde v‑au dat merinde doi batrani?

— Am trecut.

— Ei mi‑au spus despre drumul vostru. Bine ca am ajuns la…

Arad nu mai prinse ultimele cuvinte ale bulgarului. Dinspre mare soseau calareti. Intrasera pe firul vaii si erau multi.

— O! rase Cirstev, fiindca si el avea ochiul la fel de bun. Pe voi va cauta.

— Da, am cerut ajutorul Varnei.

— Atunci, cu bine, domnule! Eu ma intorc la ai mei. Am fost instiintat ca alte doua convoaie cu robi trec pe acelasi drum catre Adrianopole. Trec e un fel a spune. Prietenii mei si cu mine vom incerca sa hotaram altfel.

— Ii aveti pe achingiii acestia in coasta.

— Nu va faceti griji. La revedere, domnule. Ma bucur ca l‑am cunoscut pe Nufarul Alb. Inchipuiti‑va ca am aflat pana si asta! Oamenii le‑au vorbit celor doi batrani despre conducatorul lor blond.

— Dar nu sunt Nufarul Alb, domnule.

— Ei, sigur, stim noi, il privi bulgarul sagalnic.

— Daca va dau cuvantul de cavaler ma credeti?

— Sa nu faceti asta. Eu nu o pretind, insa am ochiul ager. Cine altul ar fi indraznit sa‑i atace pe turci doar cu cincisprezece oameni? Cine i‑a adus pe fugari pana aici si nu s‑a lasat surprins adineauri? Pozitia aleasa de voi e cum nu se poate mai buna. Pe un deal sterp, fara acoperire, achingiii nu prea aveau sanse de castig. Si, in sfarsit, cine ar fi avut prevederea sa ceara ajutorul Varnei? Ma pricep, domnule, sa inteleg niste lucruri. Eu nici macar nu v‑am fost de folos. Iata ca ajutorul vostru se apropie.

— Ne‑ati fost, il contrazise blondul. Fara voi, am fi avut o seama de morti si raniti.

— Dar si turcii, rase Cirstev.

— Da, si turcii.

In vreme ce Cirstev si oamenii sai calareau fara teama spre apus, ostenii Varnei sosira cu cai de rezerva si cu merinde. Convinsi ca‑i o cursa la mijloc, achingiii nu indraznira sa porneasca pe urmele cavalerului bulgar, ci isi continuara drumul greoi spre miazazi.


Capitolul 10


O corabie genoveza cu toate panzele ridicate parasi portul Varnei intr‑o dimineata, indreptandu‑se catre cetatea Chiliei. Marea era calma, spre desfatarea lui Grama, Sima si Cotae. Nici macar obisnuitii berbeci inspumati ce anunta intarirea vantului nu aveau destula putere. Adierea slaba ii facu pe marinari sa ridice deasupra picului acea vela suplimentara numita sageata. Inaltat in saua unui frumos cal arabesc, sandjac‑begul Omar privi multa vreme in urma corabiei care se pierdea, treptat, undeva la orizont. Strajile Varnei ii ingaduisera lui Omar sa paraseasca orasul, fiindca aceasta fusese dorinta cavalerului blond. Sandjac‑begul isi pipai punga cu cei douazeci de ducati venetieni, iar calul sau, indemnat la galop, se mistui curand printre marile paduri. Tinta lui Omar parea a fi Raguza. Straiele sale nu mai erau aceleasi, ci aratau acum ca ale unui cavaler crestin. Pentru el incepea o viata noua. Mai buna sau mai rea, cine putea sa stie?

Multi dintre fostii robi asteptau o ocazie sa se intoarca acasa. Pe corabie se imbarcasera doar vreo douazeci dintre ei. Stirile sosite din Dobrogea erau contradictorii si, in loc sa faca lumina, ii incurcau pe oameni. Putini stiau ca cetatea Silistrei cazuse, iar ostile de achingii pornisera catre Tirnova, unde tarul Sisman, cu slabe puteri, hotarise a se impotrivi. In Dobrogea, marele vizir lasase o seama de garnizoane puternice. De‑a lungul si de‑a latul Balcanilor, numele Nufarului Alb era din nou pe buzele multor oameni. Vestea ca Nufarul Alb e un cavaler blond umbla uimitor de iute. Zadarnic incercase Arad sa dea explicatii la Varna, fiindca oamenii zambeau cu inteles. Pana si micutul Grama il intrebase intr‑o zi:

— Chiar esti Nufarul Alb?

— Si tu crezi? se mirase blondul.

In prova corabiei, Cotae isi gasise cativa ascultatori printre marinari. Vorbea destul de incet si poate ca avea motivele sale sa o faca.

— Da, oameni buni, spuse el. Era intuneric bezna. Eu eram sus, pe stanca. O stanca de doua ori mai inalta decat catargul asta. De acolo am sarit cu spada intre dinti asupra achingiilor.

— Si nu v‑ati lovit in cadere? intreba unul dintre marinari, inmarmurit de admiratie.

— As! Alta data am sarit de pe un munte.

Apoi isi lua seama, fiindca marinarii il privira cam neincrezatori.

— Muntii sunt mari sau mici, continua el. Pe urma, eu port la mine niste facaturi. Poate nu v‑am spus ca sunt solomonar.

Pe fetele marinarilor, interesul reveni, chiar mai mare decat inainte.

In pupa vasului, rotofeiul Sima era asaltat de doi dintre fostii robi. Cel mai inalt dintre ei grai cu mare rugaminte in glas:

— Sfintia‑ta, poate ca te apleci cu mila asupra noastra si ai putea…

— As putea ce?

— Sa ne spovediti. Sa fiu al naibii daca am ascultat o predica mai frumoasa ca a sfintiei‑tale! Se vede de departe ca esti scolit, nu ca popii nostri. Eu, daca ma intorc acasa, rar dau cu ochii de un popa, fiindca stau mai mult prin baltile Dunarii.

— Ce meserie ai?

— Cioban. Achingiii mi‑au luat sase sute de oi. Facusem prostia sa ies cu ele din balta catre oras. Insa mai am de trei ori pe atat. Si nu le gasesc ei. Turcii nu indraznesc a se vantura prin desisurile, prin smarcurile si baltile fara numar. Doar noi cunoastem pe acolo. Altii pot pieri in capcanele apelor. Acolo poti sa stai o mie de ani fara sa stii ce se intampla in lume.

— Inseamna ca esti pricopsit?

— Nu ma plang.

— De, stiu eu? O spovedanie nu‑i lucru usor. Va trebui sa platesti.

— Platesc, sfintia‑ta.

— Atunci scoate cinci ducati!

— Nu e prea mult? tresari ciobanul. Popa imi ia de obicei un perper.

— Atunci, du‑te la el! se zborsi rotofeiul. Popa nu poate ierta nici pe jumatate din ce pot eu.

— Fie! hotari ciobanul. Unde o facem?

— Pai, intre colacii de parame de colo.

Se retrasera amandoi intr‑un loc mai ferit de privirile celorlalti.

— Ai mintit?

— Am mintit.

— Ai pacatuit cu muieri?

— Am pacatuit. Chiar acum o luna am fost la Tomis cu niste miei si am petrecut doua nopti cu o…

— Frumoasa? il intrerupse calugarul.

— Asa si asa. Insa zdravana cat un voinic.

— Hm! glasui rotofeiul. Mie imi plac alea marunte, stafidite, uscate si date nai…

— E pacat mare, sfintia‑ta?

— Sa vedem. Nevasta‑ta a aflat?

— Nu.

— Atunci nu‑i pacat. Ai pagubit pe cineva?

— L‑am pagubit pe unul cu niste lana.

— Drace! Asta‑i rau. Mai scoate un ducat!

Omul ofta si i‑l intinse.

— Ai poftit la muierea altuia?

— Am poftit.

— In cartile mele scrie ca asta nu‑i rau. Sa incerci o data la una maruntica, slabanoaga si afurisita. Sa stii de la mine ca astea sunt ca sfarlezele.

— Am sa incerc, sfintia‑ta.

— Bine! Mai scoate un ducat ca sa‑ti pot ierta viitoarea greseala!

— Dar, sfintia‑ta, se impotrivi credinciosul, mie imi plac alea grase si mari ca ai pe ce pune mana…

— Sa nu te mai prind la ele! Habar n‑ai ce draci zac in pieile slabanoagelor. Pe nevasta o bati?

— Nu, sfintia‑ta. Mai degraba sare ea la mine cand e in toane rele. O data m‑a impuns cu furca.

— Zau? E voinica?

— As! Marunta si sfrijita. La suparare, e numai gura din talpi pana‑n crestet. Are o gura!…

— Drace! Am sa trec o data pe la voi.

— Sa treci, sfintia‑ta. Poate ca o imbunezi.

— Am sa vin negresit. Cum vrei sa‑ti iert pacatele? Numai pe cele vechi, sau si pe un an inainte?

— Poti inainte?

— Pana la zece ani. Mai mult nu. Insa fara inca trei ducati nu stau de vorba.

Omul se supuse cu gandul la cei zece ani de huzur. Aurul nu‑i facea trebuinta prea mare. Avea aproape doua mii de oi, cativa magari si straie. La alte bogatii nu jinduia. Apoi stia si el ca specialistii in problemele credintei totdeauna aveau tarife mai mari.


Arad si printesa Irina sedeau de vorba undeva, pe duneta.

— Care va fi drumul nostru de la cetatea Chiliei incolo? se interesa tanara.

— Inca nu stiu. Cred ca pe Dunare pana la Carna Mica. M‑am inteles cu egumenul Lazar sa va duc la manastirea Snagovului. Mi se pare ca veti locui in castelul comitelui Staicu, dar nu sunt prea sigur. Asta veti hotari voi si domnul Tarii Romanesti. Rangul vostru va ingaduie sa aveti un castel propriu.

Tacura. Blondul era impresionat, poate, si de frumusetea ei, insa mai mult de taria pe care o aratase in ultimele zile. Nu se vaitase de asprimea drumului. Nu‑si aratase durerea fireasca dupa marile pierderi intamplate. Nu‑l plangea pe fratele sau, despre care aflase ca e mort sau disparut. Doar buzele ei, stranse uneori ca o linie dreapta, aratau suferintele ascunse.

Razele soarelui puternic parca se spargeau in mii de smaralde pe crestele valurilor mici. Traiau o clipa, apoi mureau odata cu spuma valului si altele le luau locul. In parul blond al Irinei, miracolul se repeta altfel. Miile de smaralde staruiau acolo parca in deplina siguranta. Fara sa‑si dea seama prea bine, privirile blondului se oprira pe minunatul ei par.

— Ce pot sa fac pentru voi? isi reveni el.

— Ati facut destul domnule. Va multumim inca o data. Si ne mandrim cu prietenia Nufarului Alb.

Arad o privi dezarmat. Ar fi fost zadarnic sa mai incerce a‑i spune ca nu el e Nufarul Alb.

La cetatea Chiliei nimerira cu mult noroc. Doua corabii ce intrasera in proprietatea Tarii Romanesti erau gata de drum catre Carna Mica. Genovezul Pietro Embrone o cunostea bine pe Irina. El zabovise adesea pe la palatul din Caliacra. Tinerii calatori petrecura o noapte in castelul Licostomo, iar in zori se imbarcara pe una din cele doua corabii. Drumul lor se apropia de sfarsit. Numai ca blondul ar fi dorit sa tina o vesnicie. Dar ce staruia in mintea lui nu stia nimeni.

Curand, cele doua corabii infruntara drumul pe Dunare la deal. Timpul era frumos, iar peisajul smulgea calatorilor murmure de admiratie.

Irina observase cu mirare inelul din degetul blondului. Era un inel vechi, pe care fratele sau il mostenise de la parintele lor, Dobrota. Ce‑l facuse oare pe Ioan sa se desparta de frumoasa bijuterie? Ce legaturi fusesera intre cavalerul blond si fratele ei? Acestea erau gandurile tinerei, dar un raspuns era greu de gasit.


Intr‑o sambata dupa pranz, sosira la manastirea Snagovului sase calareti. Cel din fruntea lor, marunt si rotofei, descaleca pios langa poarta cea mare. Gesturile lui voit domoale, ca si fatarnica evlavie, facura frumoasa impresie asupra calugarilor adunati acolo in card.

— S‑a intors cuviosul comandant Sima, strigara cei din primele randuri.

Vestea ca grasunul pornise in cautarea Irinei, ca il pacalise pe marele vizir asupra intariturilor Varnei o adusese nu egumenul Lazar, ci oamenii cavalerului Bogdan. Grasunul Sima mizase mult pe faptul ca ceilalti calugari aflasera de ispravile sale. Asta fiindca isi dorise o intrare de erou la manastirea Snagovului. Dupa fetele cuviosilor, alungite de un cot, dupa ochii mari ai acestora si mai ales dupa gesturile lor, Sima intelese ca ei cunosteau faptele sale de vitejie. Se gandise la asta de‑a lungul drumului. Acum era fericit, dar nu lasa sa se vada aceasta stare a sa. Pe fata ii aparuse un zambet blajin, jumatate cucernic, jumatate ipocrit, insa numai pentru cine avea ochiul ager. Blondul, care incepuse a‑l cunoaste bine, ii lasa intaietatea, fiindca stia ca acesta e numarul cel mai tare al grasunului.

Cuviosii calugari tabarara asupra comandantului. Unii incercau sa‑i scuture inchipuite scame de pe straie. Altii faceau asupra lui cuvenitele semne de binecuvantare, iar o parte dintre cei indrazneti il cuprinsera cu bratele. Asa isi facu Sima intrarea la Snagov, cam topit de atata fericire.

Egumenul Lazar isi primi oaspetii in sufrageria racoroasa si atat de linistita, incat drumetii intelesera dintr‑o data ca dincoace de portile manastirii parca era alta lume. O lume de calm, de liniste. Irina, Arad, Sima si Grama fura poftiti sa se aseze. Calugarii tineri umblau sprinteni in jurul lor si aduceau la masa gustari.

— Iata ca, in ceea ce va priveste, totul s‑a sfarsit dupa sperantele noastre, spuse egumenul si cata spre Irina. Din mila lui Dumnezeu, ati scapat de urgia robiei. Va multumesc, domnilor! se intoarse catre Arad si Grama, spre totala nemultumire a grasunului comandant.

Dar Lazar era un fin cunoscator al firii omului, astfel ca ii zise lui Sima:

— Cuvioase, ne mandrim cu sfintia‑ta.

Oaspetii infulecau zdravan, cu pofta calatorului tanar si flamand. Arad povesti despre tot ce se intamplase si adesea laudele cadeau cand asupra grasunului, cand spre micutul Grama. Nu pomeni nimic despre faptul ca se folosise de numele Nufarului Alb, fiindca avusese destule nemultumiri. Mai mult, din vorbele sale nu reiesi nici un merit personal. Incantata de modestia acestuia, dar si nemultumita ca el ramasese voit in urma celorlalti, Irina hotari sa puna lucrurile la punct.

— Da, cam asa a fost, aproba ea. Insa un lucru e sigur. Fara curajul si iscusinta Nufarului Alb, greu am fi scapat din mainile achingiilor.

Auzind despre Nufarul Alb, egumenul reusi sa se stapaneasca. Totusi tacamul din mana sa incremeni o clipa deasupra mesei. Acesta fu singurul semn de surpriza.

— Nufarul Alb? intreba calm. Dar ce a facut Nufarul Alb?

— Ah, se vede treaba ca nu‑l cunoasteti! interveni Grama cu entuziasm. Pai Nufarul Alb e chiar cavalerul blond!

Egumenul zambi cu bunatate si numai Arad descoperi in zambetul acela un mic semn de ironie.

— O, e o cinste pentru noi sa va cunoastem! il privi Lazar.

— Mi se pare ca e o neintelegere, protesta blondul. Eu nu sunt Nufarul Alb. Am incercat adesea sa ma explic. Din pacate, nu m‑a crezut nimeni. E drept ca m‑am folosit de numele stralucitului cavaler, insa am facut‑o numai in scopul de a‑i inspaimanta pe achingii.

Egumenul cugeta cateva clipe, dupa care grai bland:

— Nu dorim sa va contrazicem. Totusi, minunatele voastre haruri in manuirea armelor, in gandire, in viclenie, ne‑ar indreptati si pe noi sa credem. Si nu vad nimic rau in asta.

Gesturile sale si expresia fetei nu aratau ca Lazar il cunoaste pe adevaratul Nufar Alb. Dupa cele rostite de egumen, blondul se multumi cu obisnuita sa ridicare din umeri.

— Pana cand voi si maria‑sa Mircea veti hotari resedinta ce vi se cuvine dupa rang, veti locui la castelul comitelui Staicu, privi Lazar catre Irina. Acolo veti fi primita ca o fiica si sora. Averea voastra de la manastirea Snagovului va sta la dispozitie in orice clipa.

— Va multumesc, sfintia‑ta! Acum am nevoie doar de putina liniste. In saptamanile ce vor urma, poate ca vom discuta si despre altele. Am sa va trimit vorba cand voi fi pregatita sa ma spovedesc. M‑as bucura daca ati primi sa‑mi fiti duhovnic.

— Va fi prilej de cinste si bucurie pentru noi, se inclina egumenul. In noaptea aceasta veti dormi aici. Eu voi trimite chiar azi solie la castelul comitelui. Maine, in zori, caii va vor astepta gata de drum.

Apoi se intoarse din nou catre ceilalti.

— Domnilor, sfintia‑ta, cand ne‑am despartit in mlastinile Dobrogii, v‑am promis o mie de ducati venetieni pentru scoaterea printesei Irina din mainile oamenilor lui Ali‑pasa.

— Dar n‑am facut‑o pentru bani, protestara cei trei prieteni.

— Asta ma bucura, insa munca trebuie rasplatita totdeauna. Si ce munca!

Se ridica de la masa si scoase dintr‑un sertar cei o mie de ducati.

— Cum ii impartim? intreba.

— Daca tineti cu orice pret la rasplata, interveni Grama, atunci opt sute prietenului Arad si cate o suta pentru mine si Sima.

— Asta nu! facu blondul cu hotarare. In parti egale e cum nu se poate mai frumos. Primejdia a fost aceeasi pentru toti.

— Asa ma gandeam si eu, rase egumenul. Deci cate trei sute treizeci si trei de ducati. Si inca ceva, domnilor. Ioan al Dobrogii v‑a lasat in testamentul sau cate o mica mostenire. Voua, cata catre blond, trei sute de ducati venetieni si o casa la Tomis. Tie, draga Sima, si cavalerului Grama cate o suta de ducati.

Uimirea celor trei prieteni era vadita. Vorbira un timp despre minunatele insusiri ale regretatului Ioan al Dobrogii. Apoi cavalerul blond ii propuse egumenului:

— As dori sa las acesti bani in pastrarea voastra. Mai siguri ca aici nu pot fi nicaieri. Acum voi lua din ei doar o punga.

— Si eu, se amesteca Grama.

— Si eu, vorbi rotofeiul calugar.

— Asa sa fie, aproba egumenul.

Indata dupa pranz, Irina se retrase dimpreuna cu voinica ei slujitoare. Calugarii pregatisera odaile pentru oaspeti in aripa de sud a cladirii. Lazar dadu cateva porunci. Un calaret parasi manastirea si taie drumul prin Codrul Vlasiei catre castelul comitelui Staicu. Arad si Grama pornisera o scurta plimbare pe marginea lacului. Amandoi erau veseli. Ducatii primiti de la egumen le alunga pentru o vreme saracia. Un tanar scund, cam prea lat in umeri, sedea la oarecare distanta si ii privea gales.

— Pe barba lui Allah! se minuna Grama. Cel de colo nu e cumva Gogoasa?

— Asa se pare, zambi Arad mai putin uimit.

— Ca sa fiu drept, recunoscu micutul cavaler, nu credeam sa mai dam vreodata ochii cu slujitorul tau. Ba as putea spune ca imi luasem nadejdea de la punga incredintata lui. Atunci n‑am vrut sa te supar cu neincrederea mea.

— Domnilor! se apropie Gogoasa fara a‑si ascunde bucuria. Din cate auzisem pe aici, sa fiu al naibii daca mai credeam ca o sa am placerea sa va slujesc in continuare. Insa acum, cand ma gandesc bine, stiu ca picasem in apasarea gandului negru pe care nu l‑am avut cand am intrat in slujba voastra, si zau…

— Ei, ei! il intrerupse Arad. Ai facut cele doua drumuri?

— Pai, altfel mai eram eu aici? Le‑am facut. La Sibiu se simtea mare nevoie de bani. Insa la Deva, sa ma ia naiba ca picasem taman la vreme. Pramatia de proprietar indraznise a vorbi despre alungarea din casa a surorilor cavalerului Grama. Iar ele nu aveau un chior sa plateasca chiria pe nu stiu cate luni.

— Drace! murmura micutul cavaler. Nu mai aveau chiar nimic?

— Nimic, domnule. Batea vantul, nu alta. Din cate am inteles eu, pe la inceputul primaverii a trecut pe acolo seniorul Grama, parintele vostru, si le‑a curatat de tot maruntisul.

— Hm! facu tanarul, cam pamantiu la fata.

— Cu ce sa te rasplatesc? interveni blondul, caruia nu‑i facea placere sa se discute astfel despre familia prietenului sau.

— Nu sunt in slujba voastra? facu Gogoasa marinimos, fiindca urmarea un anumit scop. E drept ca mama domniei‑tale mi‑a daruit doi ducati. E drept ca am primit in dar de la surorile Grama inca pe atat, insa e tot atat de drept ca am si eu o familie, ca orice crestin. Iar aceasta familie mananca si ea din cand in cand, asa ca acuma sunt lefter de‑a binelea.

— Iata zece ducati.

Vazand o suma atat de mare, inima lui Gogoasa inlemni o clipa, dar el nu‑si arata nici bucuria, nici surpriza, ci ii primi cu aerul cel mai firesc din lume.

— De la mine inca zece, spuse micutul cavaler. Cotae unde e?

— Plange.

— Ce face?

— Plange, domnule. Cotae mi‑a zis ca a indurat primejdii mari la Varna, in mlastinile Dobrogii si in ceva lupte cu o tabara de achingii, insa nimeni nu s‑a gandit la el. Asta spre deosebire de mine, care am huzurit prin locuri mai sigure si am capatat daruri in drumul meu.

— Cheama‑l! porunci blondul.

Insa nu mai fu nevoie, fiindca lunganul aparu de dupa un pom cu cea mai deznadajduita figura pe care si‑o putuse croi.

— Te dor maselele, Cotae? zambi Arad.

— Nu, domnule. De cateva zile, m‑a apucat o tristete careia nu‑i gasesc leac decat daca parasesc slujba voastra. Zau! Ma doare inima dupa un stapan atat de bun, dar e vremea sa ma retrag undeva si sa‑mi incheg un rost.

— E dreptul tau, aproba blondul. Cavalerul Grama si cu mine iti daruim douazeci de ducati. Cand vei dori sa pleci, imi spui si iti platesc simbria pe cat m‑ai slujit.

— Nu‑i nici o graba, domnule, se lumina Cotae. M‑au mai apucat pe mine d‑astea si de obicei nu m‑au tinut mult.

— Bine! Vedeti‑va de odihna!

— Ar mai fi ceva, domnule, vorbi Gogoasa din nou, atent la fiecare vorba pentru a nu‑i supara pe cavaleri cu un cuvant nepotrivit.

— Ei, ce mai e?

— Pai, domnia‑voastra aveti doi slujitori, iar cavalerul Grama nici unul.

— Si ce propui?

— Sa ne impartim, domnule.

— Bravo, Gogoasa! Iata o idee buna. Alege, prietene! cata spre Grama.

— Mi‑l dai pe Cotae? Eu sunt marunt. Mi‑ar placea sa am un slujitor voinic.

— Asa sa fie! Si acum, gata. Hai sa ne continuam plimbarea inceputa!

— Ar mai fi ceva, domnule, il opri Gogoasa, credincios planului sau la care se gandise de‑a lungul drumului din Transilvania.

— Iar? Adica ce?

— Domnilor, spuse cu multa siguranta in glas, domniile‑voastre sunteti niste cavaleri prea de soi pentru a fi slujiti de niste bieti servitori. De‑aia ma gandeam…

— Te gandeai ce? se amuza blondul, observand cu cata hotarare graieste.

— Pai, tocmai la asta ce va spusei.

— Lasa, lasa!

— De ce sa las, domnule? Ma platiti ca sa alerg si sa gandesc uneori pentru voi.

„Sa ma ia naiba! chibzui Arad. Pe masura ce‑l cunosc mai bine, descopar la Gogoasa frumoase haruri ale istetimii.”

— Si ce ne sfatuiesti?

— Sa va luati doi scutieri.

— Da, bine! Ne vom gandi la asta. Vom cauta doi scutieri.

— De ce sa cautati cand ne aveti pe noi?

Cavalerii slobozira un hohot mare de ras. Deci asta era! Acum intelegeau limpede ce urmarise istetul Gogoasa cu vorbaria sa. Cum amandoi aveau spadele la ei, cum nimic nu‑i impiedica sa o faca, se intelesera din priviri si le poruncira celor doi slujitori sa se aseze in genunchi. Gogoasa si Cotae se repezira atat de naprasnic, incat simtira dureri la genunchi cateva zile. Egumenul Lazar, Sima si o seama de calugari aflati pe aproape fura poftiti ca martori la marunta ceremonie. Spadele cavalerilor cazura cu latul pe umerii fostilor servitori.


Capitolul 11


La manastirea Snagovului, dimineata de iulie pornise cu un adevarat concert al pasarilor, aflate puzderie prin Codrul Vlasiei. Concert care, in loc sa scada linistea de acolo, parca o intarea. Primele raze ale soarelui se furisau hoteste peste ziduri si navaleau in odaile cu ferestrele larg deschise. Stanjeneii de culoarea cerului, carciumaresele cu petale parca rujate, regina noptii cu fard alb, trandafirii desfranati in puterea parfumului delicat, ca si verdeata multa din jur, aduceau in zori o nota de prospetime. Limpezimea lacului, tainica blandete a padurilor si aerul usor asprit il indemnau pe om spre veselie. Langa poarta cea mare a Snagovului, sase cai frumos tesalati in patratele mici asteptau gata inseuati. Cativa calugari ii stapaneau greu, fiindca mandrii bidivii simtisera si ei dulceata zorilor si jucau in loc, asteptand un prilej sa porneasca intr‑o goana indracita.

Egumenul Lazar o ajuta pe Irina sa urce in scari. Simtindu‑i bratul pietros, puternic, tanara isi retinu un zambet, gandind ca prelatul seamana mai degraba a cavaler decat a egumen. Trupul acestuia, vanjos si elastic, fata frumoasa cu linii calme, ochii patrunzatori si intreaga sa tinuta falnica ar fi gasit pret mare in inima oricarei fete.

„O avea vreo iubita?” se intreba Irina.

Cu toate ca Lazar le ceruse tinerilor Grama si Arad sa faca un drum la Arges, ei nu se aratara prea entuziasmati. Dupa dorinta domnului Tarii Romanesti, cavalerii urmau sa fie prezentati la curte. Dar pe tineri ii chemau unele treburi in Transilvania. Asa se facuse ca, in zori, Arad si Grama dimpreuna cu scutierii Cotae si Gogoasa erau in suita Irinei. Drumul lor spre Transilvania trecea pe langa castelul de pe Prahova. Atat Grama, cat si Arad luasera cate patru sute de ducati din sumele ramase in pastrarea egumenului.

Poarta se deschise curand. Calaretii intrara printre copacii mari ai Codrului Vlasiei, iar zgomotul de copite scazu treptat odata cu departarile. Calareata desavarsita, Irina o luase cu mult inaintea celorlalti. Cavalerul blond, al carui cal nu prea avea rivali in sprinteneala, ar fi putut sa o ajunga usor, dar ii lasa intaietate micutului Grama. Tanarul simtise in ultimele zile ca Grama e indragostit lulea de frumoasa fiica a Dobrogii. In urma lor, egumenul Lazar sedea pironit langa poarta Snagovului. Zadarnic incerca sa‑si adune gandurile, fiindca ele se invarteau in jurul Irinei, si nu tocmai limpede. Cotae si Gogoasa, inca mahmuri dupa cheful de peste noapte, picoteau in sei si nu mai aveau destula putere sa se bucure de noua lor situatie, nevisata doar cu doua luni inainte.

Cand iesira calaretii din Codrul Vlasiei, soarele se ridicase de vreo patru‑cinci sulite pe cer. Departe, peste cranguri si campie, aparuse mandra silueta a castelului prahovean. Arad era multumit ca amanase o intalnire cu maria‑sa Mircea. Simtea ca inca nu era momentul sa o faca. Privi de la distanta parul bogat al Irinei ce flutura in goana calului, si gandurile sale luara alt fagas.

La poarta de miazazi a castelului, comitele Staicu si doamna Margareta asteptau sosirea micului grup de calareti. Lazar ii instiintase cu o zi inainte. Si, in vreme ce Irina se departa la brat cu stapana locului, Arad, Grama, Cotae si Gogoasa ramasera dincolo de podul Prahovei si‑l salutara pe comite cu palariile. Mirata ca tinerii sai insotitori se oprisera, Irina privi indarat.

— Credeam ca vor intra alaturi de noi, ii spuse Margaretei.

— Dar cine sunt?

— Blondul e Nufarul Alb.

— Nufarul…? incremeni castelana. Glumesti, pesemne.

— Nu prea. El m‑a scapat din mainile achingiilor.

„Nufarul Alb! gandi Margareta contrariata. Iata ca mi se naruie ultimele visuri. Fiindca visasem, ce‑i drept prosteste, ca altul e Nufarul Alb…”

Privirile ei zabovira o clipa asupra comitelui ca spre un strain a carui infatisare nu‑ti spune nimic. Isi reveni iute si pornira amandoua catre poarta. Staicu tocmai ducea tratative cu tinerii calareti si‑i indemna sa ramana o vreme la castel. Grama ar fi dorit‑o din toata inima. Cotae si Gogoasa se si gandeau la un somn bun, dar blondul se puse impotriva. De ce oare nu‑i convenea sa mai stea un timp in preajma Irinei? Pricina era Staicu. La ultima lor intalnire de la Arges, comitele il privise lung si graise: „Domnule, chipul vostru parca imi aminteste ceva. Parca mi se pare cunoscut. E de mirare, fiindca nu prea stiu cum si de unde.” O noua intalnire cu Staicu nu‑l atragea. Totusi, la insistentele gazdelor, calaretii cedara si trecura podul.

— Aud lucruri mari despre voi, domnilor, ii intampina Staicu.

— Si noi, spuse Margareta, privindu‑l pe blond doar o clipa.

„Chipes, cu ochii curati si privirile cutezatoare, la fel de voinic pe cat e si comitele. Acestea sunt haruri pe potriva Nufarului Alb, gandi Margareta. Pe cele interioare vom incerca sa i le ghicim. Insa, cu toata voinicia lui, e prea tanar. Cred ca e de seama mea. Poate cu unu sau doi ani mai varstnic. De necrezut. Nufarul Alb – aproape un copil? De vreo doi ani se vorbeste despre Nufar. Dar cati ani avea vestitul Nufar cand s‑a pornit spre marile sale ispravi?”

Pe o terasa de la parter, frumos impodobita de o masa plina de gustari si vinuri alese, gazde si oaspeti se asezara in scaune de rachita alba. Aplecat spre obisnuita sa veselie, comitele ridica o minunata cupa si propuse:

— Doamnelor, prieteni, sa inchinam pentru printesa Irina!

— Si pentru Nufarul Alb, interveni Margareta privind iscoditoare fata comitelui.

— Fie! zambi el calm. Si pentru Nufarul Alb.

— Domnule, se intoarse castelana pe jumatate catre Arad, e o cinste sa‑l cunoastem azi pe Nufarul Alb.

Si, in vreme ce vorbi, iscodi in continuare cu coada ochiului fata lui Staicu. Dar nici un muschi al acestuia nu tresari. Poate ca zambetul sau paru o clipa mai pronuntat. Margareta se asteptase ca sotul ei sa sara in sus de entuziasm la asemenea veste.

„Ce suflet o avea el? se intreba tanara doamna. Ce suflet se ascunde oare in trupul voinic si frumos al comitelui? Voinic si frumos, iar pe dinauntru gol.”

Isi intrerupse gandurile. Cavalerul Bogdan, palid si slabit, venea domol catre meseni. Blondul ramase nauc doar o clipa, fiindca in cea urmatoare tasni in intampinarea roscovanului. Iar daca nu se imbratisara, aceasta se datora temerii lor de a nu face o necuviinta de fata cu doamnele.

— Cavalere, spuse Arad, auzisem ca unele rani grele v‑au retinut in Dobrogea. Pentru mine, surpriza si bucuria sunt in egala masura!

— Parca pentru mine e altfel! rase Bogdan. Mi se pare ca am picat la vreme. La vreme ca sa aud ca se inchina aici in cinstea Nufarului Alb. Ca sa fiu drept, dupa intalnirile noastre de la Brasov, Snagov si Varna, m‑am gandit adesea ca sunteti Nufarul Alb.

Uitat de ceilalti in capatul mesei, pe chipul frumos al comitelui Staicu flutura un zambet ironic.

— Nu sunt Nufarul Alb, vorbi Arad cu suparare greu retinuta. M‑am folosit de numele sau in scopuri bune. Din pacate, se dovedeste ca asta imi aduce numai necazuri. Si eu m‑am gandit adesea la Nufarul Alb si as da mult sa‑l cunosc.

— O! rase Irina. De cand m‑a scos din robie, domnul acesta repeta mereu ca nu e Nufarul Alb.

Ceilalti meseni, in frunte cu Staicu, intetira hohotele de ras. Dezarmat, blondul nu mai spuse nimic. Doar ochii sai scanteiara maniosi. Observandu‑i supararea, comitele il pretui mult pentru sinceritate. Poate ca altul s‑ar fi impaunat cu un nume atat de vestit. Blondul se vedea clar ca nu e dintre aceia. Staicu stia bine cine e Nufarul Alb si la inceput intentionase sa se distreze pe seama tanarului cavaler. Acum alte ganduri ii treceau prin minte. El socoti ca pe Arad il paste o grava primejdie. Prea multi oameni credeau ca tanarul e Nufarul Alb. Cum astfel de stiri circula de obicei cu mare iuteala, turcii vor afla in curand. Oamenii sultanului Murad, imbracati in straie de crestini, pot veni oricand sa‑l loveasca pe furis. O sageata, un pumnal sau chiar otrava sunt arme impotriva carora nu esti in stare sa lupti, daca nu esti prevenit.

— In ce parte calatoriti? se interesa comitele.

— In Transilvania, raspunse Grama.

— Poimaine as vrea sa fac si eu un drum la Brasov. Ce‑ar fi sa ramaneti la noi pana poimaine? Am calatori impreuna.

— Va multumim, domnule! se grabi maruntelul inainte ca blondul sau prieten sa se opuna.

Un ceas mai tarziu, cunoscand intentia lui Staicu de a merge la Brasov, Margareta il chema pe Amaricai si‑i dadu unele porunci. Moldoveanul aproba cu o miscare a capului, dupa care isi inseua calul si parasi castelul in mare taina.


Ostile de achingii ale marelui vizir Ali‑pasa luasera Tirnova cu asalt. Tarul Sisman, in proaste relatii cu vecinii sai si lipsit de ajutorul acestora, nu reusise sa fuga. Cazuse rob si erau putine sanse ca va scapa cu viata. In cortul sau, comandantul achingiilor sedea incruntat. Victoria asupra lui Sisman si cucerirea Dobrogii ar fi trebuit sa‑l bucure, insa el nu se mai gandea la satisfactii. Vesti rele ii venisera din Adrianopole si din Balcani. Sandjac‑begul Omar disparuse. Si, ce era mai rau, printesa Irina dimpreuna cu sutele de robi scapasera, datorita interventiei Nufarului Alb. Alte doua convoaie cu robi fusesera atacate de bulgarii cavalerului Cirstev. Iar asta insemna ca tot ce ii trimisese el marelui padisah de la Adrianopole se spulberase pe drum. Aurul si robii cu care nadajduise a‑l coplesi pe Murad ii scapasera printre degete.

Aghiotantul sau Ibrahim lipsise vreo doua zile ocupat cu strangerea prazilor si a robilor. Reveni in tabara multumit ca aducea scule de pret, mai multe decat sperase. Robii erau in buna parte oameni cu stare frumoasa, ceea ce insemna ca rudele lor vor plati bine pentru a‑i rascumpara la Adrianopole.

— Te‑ai intors, Ibrahim? observa Ali fara entuziasm.

— M‑am intors, stralucitorule, iar prazile si robii sunt peste asteptari.

„E in toane proaste, gandi aghiotantul. Oare ce s‑a intamplat in lipsa mea?”

— Stai jos! ii porunci marele vizir pe un ton mai aspru decat alta data. In zori am primit o seama de vesti. Nici un convoi de‑al nostru nu a ajuns la Adrianopole. Nufarul Alb l‑a atacat pe Omar. Cirstev a spulberat urmatoarele doua convoaie.

— Iarasi Nufarul Alb? Iar Cirstev? striga Ibrahim cam pamantiu la chip.

— Da, da, iar ei. Insa vestea cea mai tare am lasat‑o la urma. Ben‑Din e mort.

— Cum asta?

— Injunghiat de Nufarul Alb pe o straduta din Adrianopole. Unul dintre slujitorii mei a sosit acum doua ceasuri. El mi‑a spus ca pumnalul infipt in pieptul lui Ben‑Din purta un biletel din partea Nufarului Alb cu salutari pentru mine.

— Cum a putut sa afle Nufarul Alb? se minuna aghiotantul. Doar voi, eu si Ben‑Din stiam despre misiunea aceea.

— Asta ma intreb si eu, il privi marele vizir incruntat. Ben‑Dim nu era prost sa i‑o spuna.

Aghiotantul pali. Intelese intr‑o clipa banuiala vizirului. Intrebarea sa veni ca un oftat dureros.

— Doar nu ma banuiti? Doar nu va inchipuiti ca…?

— Nu, Ibrahim. Nu‑mi inchipui nimic. Sunt prea intelept pentru a te banui. Tu esti prea legat de mine pentru a face un gest ce nu‑ti aduce folos, ci paguba. Esti inteligent si stii bine ca, de nu voi mai fi eu, nu vei mai fi nici tu. Murad insa nu ar fi chibzuit mult intr‑o astfel de situatie. De cateva clipe capatana ta ti‑ar fi stat alaturi, nu pe umeri.

— Iti multumesc, stralucitorule! baigui aghiotantul.

— N‑ai de ce sa‑mi multumesti. Bucura‑te ca eu pun intelepciunea inaintea banuielilor si a maniei. Din toate vestile rele, un singur lucru bun am aflat, chiar daca nu prea stiu cat sta el in picioare. Nufarul Alb e un tanar cavaler blond al carui nume e Arad. Din cele auzite, Arad lucreaza in slujba domnului Tarii Romanesti.

— Si‑i putin lucru? se entuziasma Ibrahim. Vom trimite la Arges oameni de‑ai nostri imbracati in straie de ghiauri. Acum, cand il cunoastem, e simplu sa‑l lovim fara gres.

— Lucrurile nu sunt atat de simple pe cat par. Mi‑e teama ca blondul nu e Nufarul Alb, murmura Ali ingandurat.

— Pe ce se intemeiaza aceasta parere?

— Pe logica, Ibrahim. Pe logica, apoi pe fapte. De cata vreme lucreaza Nufarul Alb impotriva noastra?

— De vreo doi ani si ceva.

— Asa e. In acesti doi ani, Nufarul Alb niciodata nu si‑a strigat numele in gura mare. Niciodata nu si‑a aratat chipul. Si stii de ce? Fiindca el e puternic printre noi atata vreme cat nu‑l cunoaste nimeni. Ne‑a dat atatea prilejuri sa‑i admiram inteligenta, incat nu putem crede ca e in stare sa faca o prostie. Din cate stim, nu numele sau a zdrobit tabara lui Omar, ci oamenii cu care blondul venise acolo si robii. Arad a mizat pe o rascoala a robilor si nu a gresit. Stii ce cred eu?

— Nu.

— Cred ca tanarul blond si‑a insusit numele Nufarului Alb in speranta ca va crea panica printre achingii.

— Da, aproba Ibrahim, ce mi‑ati spus pana acum sta in picioare numai pe logica. Dar ati pomenit si despre niste dovezi. Care sunt ele?

— Ben‑Din a fost injunghiat de Nufarul Alb la Adrianopole intr‑o joi noaptea.

— Si ce‑i cu asta?

— Asteapta, Ibrahim! Tabara lui Omar a fost atacata de Nufarul Alb tot joi noaptea. Cum ar fi putut Nufarul sa fie in aceeasi noapte in doua locuri despartite de doua zile calare?

— Si daca la Adrianopole un om al Nufarului Alb l‑a injunghiat pe Ben‑Din?

— M‑am gandit la asta. M‑am gandit fara rost. Nufarul Alb lucreaza singur. Un barbat ca el nu se da pe mana altuia. Numai asa a reusit sa ramana nedescoperit vreme de doi ani. Un om al sau poate ca nu l‑ar trada pentru gramada de bani oferita de noi, insa ar putea face greseli. Nufarul e prea inteligent pentru a nu se gandi la astfel de lucruri.

— Atunci? intreba aghiotantul, descumpanit.

— Atunci inseamna ca pe Nufarul Alb tot la Adrianopole il vom cauta. Vechiul nostru plan ramane in picioare.

— Dar blondul, cum ramane cu el?

— Pe blond il vom lovi oricum. Intai pentru ca mai pastram o mica banuiala asupra lui. Apoi, pentru faptul ca ne‑a pagubit cum nu se poate mai rau. Cavalerul blond a dovedit prin iscusinta lui ca e un tanar plin de haruri. A‑l lasa in viata inseamna sa ne pastram cu buna‑stiinta un mare dusman. Stii ce ma bate gandul?

— Nu.

— Dupa descrierile ce mi‑au fost facute, inclin sa cred ca blondul e unul dintre cei doi ghiauri care ne‑au pacalit asupra intariturilor Varnei. Fuga lor din tabara noastra cam aduce a minune. Dar sa lasam asta. Campania noastra se apropie de sfarsit. In urmatoarele doua‑trei zile, achingiii mei vor curata ultimele cuiburi de rezistenta ale taratului lui Sisman. Vom pune si aici garnizoane puternice. In cetatea Silistra l‑am lasat comandant pe Iacsi‑bey, la Caliacra pe Osman, iar aici il numim pe Asan‑pasa. El e omul de incredere al lui Suhar. Lasandu‑l aici cu cinste mare, il pagubim pe Suhar de un om valoros.

— Vicleana judecata! spuse Ibrahim cu admiratie.

— Stiu. Peste cinci zile ridicam tabara si pornim spre Adrianopole. In Dobrogea si aici am pierdut multi osteni, dar misiunea data de padisah ne‑am indeplinit‑o cu cinste.

— Nu atacam Varna?

— Nu. Nu acum. Pentru asta va veni Abdulah pe mare cu o seama de corabii. A ataca Varna de pe uscat inseamna sa pierdem oameni multi si poate fara folos. Apoi, timpul nu ne mai ingaduie sa intarziem pe aici, departe de Adrianopole. Am stiri ca se unelteste mult impotriva mea. Sultanul Murad e schimbator in hotarari. Daca suntem langa el, macar ne putem apara de dusmani. Totusi, lupta nu va fi usoara. La Adrianopole ne asteapta necazuri si, din pacate, mergem in fata padisahului cu prea putine daruri.

— Il avem pe Sisman si o gramada de prazi. Robii sunt multi si de pret. Achingiii mei au adunat de prin satele bulgaresti peste doua mii de prunci. Acestia il vor bucura pe sultan. Peste cativa ani, pruncii vor deveni osteni ai imperiului. Stralucitorule, suntem doar la un pas de Dunare. Oare nu ar fi nimerit sa facem o calcare dincolo? Ne‑am putea intregi darurile si robii pierduti.

— Nu. Iscoadele mele m‑au instiintat ca Mircea ne asteapta bine pregatit. Aud ca vreo douazeci si ceva de mii de osteni ghiauri stau ascunsi in padurile din lungul Dunarii. Cifra mi se pare cam exagerata, fiindca, din cate am aflat, Mircea nu a ridicat oastea cea mare a tarii. Totusi, putini nu sunt. Corabiile ghiaurului patruleaza pe apa zi si noapte. Achingiii sunt obositi si acriti dupa atatea lupte. Avem o groaza de raniti. Garnizoanele mi‑au luat multi achingii. A ne infrunta acum cu Mircea inseamna a pierde nu numai o batalie, ci si cel putin un sfert din oamenii mei. Si asa, va trebui sa‑i ascundem padisahului numarul mortilor nostri. Nu ne aventuram, Ibrahim. Dusmanii nostri atata asteapta pentru a ne improsca frumos cu invinuiri. Murad nu ne‑a dat un astfel de ordin si cred ca‑i intelept sa nu ne legam la cap daca nu ne doare. Cel putin asa suna un vechi proverb al romanilor, si zau ca nu‑i lipsit de intelepciune!

— Stralucitorule, dar daca Mircea asteapta plecarea noastra pentru a sfarama garnizoanele din Dobrogea si de aici?

— Nu o va face, zambi marele vizir. Cine dintre ghiauri ar starni azi mania padisahului? Mircea va respira usurat, va fi bucuros ca nu ne‑am aruncat asupra Tarii Romanesti. Vazand ce au patit Ioan al Dobrogii si tarul Sisman, el se va preface cat mai mic in viitoarele luni. Atat de mic, incat sa nu‑l bagam in seama. Si chiar daca s‑ar incumeta la o prostie fara margini, asta nu ne mai priveste acum. Cand va fi cazul, vom veni asupra lui cu osti mari si‑l vom tari in robie la Adrianopole.

In toiul noptii doi slujitori ai marelui vizir pornira calare de‑a lungul Dunarii. O barca ii trecu pe malul romanesc fara bagaje si fara cai. Straiele lor de ghiauri le dadea o infatisare obisnuita. Amandoi cunosteau locurile. Mai fusesera pe acolo ca iscoade. Tinta celor doi slujitori era cetatea Argesului. Ali‑pasa le promisese cate o suta de ducati venetieni daca ii vor aduce capatana cavalerului blond.


Arad, Grama, Gogoasa si Cotae, dimpreuna cu Staicu, isi manau caii in zori catre Brasov. Dupa vreo doua ceasuri de drum, comitele ii facu semn blondului sa ramana mai in spatele celorlalti.

— Zaboviti mult in Transilvania? se interesa Staicu.

— Nu prea. Peste doua saptamani vom fi la manastirea Snagovului. Sfintia‑sa Lazar m‑a rugat sa revenim cat se poate de iute. Din vorbele sale, am inteles ca ar dori sa‑mi incredinteze o misiune. Cum avutia nu prea face casa buna cu mine, va inchipuiti ca nu am de ales.

— Mda! Purtati cumva o camasa de zale?

— Nu.

— Ar trebui sa cumparati una.

— La ce bun? Vara, o camasa de zale e tot ce poate fi mai nesuferit.

— Sunt de aceeasi parere. Totusi pentru voi se cade a purta una. Poate nu v‑ati gandit, domnule, ca turcii stiu azi cine e Nufarul Alb. Ah, nu ma intrerupeti! Va cred ca nu sunteti Nufarul Alb, dar o cred oare si turcii? Oamenii lor se pot strecura la noi in straie de crestini. O sageata, un pumnal n‑ar fi cine stie ce, daca iti cunosti dusmanii. Din pacate, voi nu‑i stiti. Va trebui sa umblati vesnic inarmat, iar o camasa de zale sa aveti sub straiele voastre chiar si noaptea.

— M‑am gandit la asta, domnule.

— Inseamna ca sunteti un tanar intelept.

Cum nu mai aveau ce‑si spune, isi zorira caii, alaturi de ceilalti. Tarziu dupa pranz, tinerii cavaleri se despartira de comite si ocolira cetatea Brasovului catre Sibiu. Staicu trase la vestitul han „Berbecul de aur”. Construit pe o coasta a muntelui Tampa numai in piatra si lemn, cu odai multe, incapatoare si luxoase, hanul era cunoscut in toata Transilvania. Musterii de mana a doua nu zaboveau acolo, din cauza preturilor piperate. Pozitia lui incantatoare atragea insa multi calatori cu stare buna. Putine hanuri se puteau mandri cu o tinuta atat de aleasa. Chiar slujitorii erau imbracati la fel, in straie scumpe, femeile in alb, iar barbatii in mov. Acolo nu se pomeneau scandaluri, iar cuvantul de ordine al hangiului Gaspar se dovedea lege pentru intreg personalul hanului. Nimeni nu vorbea cu glas tare. Nimeni nu‑si ingaduia intrebari fara rost. Slujitorii incercau sa ghiceasca din ochi dorintele oaspetilor. „Berbecul de aur” adapostise adesea oameni de mare vaza. Gaspar ar fi putut pomeni ca zabovisera candva pe acolo chiar Sigismund de Luxemburg al Ungariei, doamna Mara, soata mariei‑sale Mircea, voievodul Transilvaniei, domnul Moldovei si alte nenumarate marimi ale zilei.

Cativa slujitori pregatisera o baie calda pentru ilustrul oaspete venit din Tara Romaneasca. In astfel de ocazii, Gaspar se ocupa personal de dorintele clientului. El isi insemna in minte tot ce‑i porunci Staicu, dupa care parasi frumosul apartament si dadu ordinele de cuviinta.

Catre seara, o tanara doamna cu fata ascunsa sub un val intra la „Berbecul de aur”. Gaspar ii iesi in intampinare.

— Il caut pe comitele Staicu. Sunt asteptata.

— Stiu, doamna, se inclina hangiul. Am primit porunca in aceasta privinta. Poftiti!

Marea sufragerie a hanului adapostea la ora aceea vreo cincisprezece‑douazeci de musterii. Unii locuiau chiar acolo. Altii venisera doar sa guste un pahar cu vin sau ceva mancaruri alese. Printre acestia se afla si un barbat inalt, uscat la chip. Nimeni nu‑l cunostea acolo pe Amaricai.

Tanara vizitatoare isi scoase valul indata ce usa se inchise in spatele ei. Staicu o saluta cavalereste si o pofti sa se aseze la cina. Dupa fata si dupa gesturile sprintene, doamna avea cel mult douazeci si cinci de ani.

— La fel de frumoasa. La fel de punctuala, zambi comitele.

— Va astept de trei zile. Dar nu ma plang. Am aici prieteni buni, iar timpul zboara usor intr‑un oras atat de frumos ca Brasovul.

— Cum ati calatorit de la Cluj pana aici? o intreba din politete.

— Cu trasura.

— Sper ca nu a fost prea obositor.

— Ah, nu! Din contra. De fapt, calatoresc mult. Dupa moartea sotului meu, am facut adesea drumuri lungi.

— Stiu. Ce doriti, un vin de Tarnave sau unul de Buzau?

— Ati uitat oare preferintele mele? rase ea.

— Nici vorba, dar ele se mai schimba, odata cu trecerea timpului. Daca au ramas aceleasi, inseamna ca va voi turna un rubiniu de Buzau. Pentru noua voastra misiune! inchina Staicu.

— Pentru sanatatea voastra! zambi ea.

Tacura un timp si gustara din renumitul vin adus tocmai de pe dealurile Buzaului, locul de bastina al tinerei doamne.

— Iscoadele noastre de la Buda au fost descoperite, vorbi Staicu. Nu stim inca cine a facut‑o, dar e sigur ca nu ungurii.

Ii povesti tot ce stia in legatura cu plecarea de la Buda a cavalerilor Dumitru si Ionut.

— Sa inteleg ca ma trimiteti in locul lor?

— Admir inteligenta voastra. Da, asta e. Veti parasi curtea voievodului Transilvaniei. Acolo va merge altcineva in locul vostru. Sigismund de Luxemburg se arata prietenos fata de noi si speram ca isi va tine fagaduielile. Am insa banuiala ca la curtea Ungariei cineva trateaza impotriva domnului Tarii Romanesti. E bine sa aflam, pentru a lua masurile de cuviinta. La nevoie, il vom sili pe Sigismund sa respecte tratatul incheiat cu noi. Tineretea voastra, frumusetea si inteligenta, ca si titlul de contesa ramas de la regretatul vostru sot, sunt o chezasie sigura ca acolo vi se vor deschide multe usi.

— Unde voi locui?

— Un om al egumenului Lazar a cumparat pentru voi o minunata casa la Buda. Iata adresa.

— Voi avea nevoie de slujitori multi.

— Au fost angajati. Am prevazut si banii…

— Ah, nu! il intrerupse tanara. Fostul meu sot, contele Imre Bethlen, mi‑a lasat o avere uriasa. As fi preferat sa traiasca el si sa fim saraci. Dar asta e altceva. Dupa cum stiti, lucrez in slujba Tarii Romanesti nu pentru bani, ci ca o fiica a ei.

— Da, va multumim…

— Sa nu‑mi multumiti, fiindca multumiri pentru astfel de servicii se pot face doar unui strain. A‑mi multumi inseamna ca ma socotiti o straina. Cum voi tine legatura cu egumenul Lazar?

— Doamna, luati acest mic inel de aur. Bijutierul meu a lucrat doua la fel. Cel ce va veni la voi il va purta pe al doilea. Lui sa‑i incredintati tot ce aveti a ne transmite.

— Incerc sa aflu rostul inelelor fara a pricepe. Nu‑i mai firesc sa‑mi prezentati omul in cauza?

— Ar folosi prea putin. Omul nostru nu va fi de fiecare data acelasi.

— Inteleg. Dar daca al doilea inel cade in mana unui strain? El ar afla usor secretele noastre fiindca eu n‑am cum sa‑l banuiesc.

— M‑am gandit la asta, iar ca masura de siguranta il veti intreba pe cel ce poarta al doilea inel: „Domnule, mi‑ati putea recomanda un vin bun?” El va trebui sa raspunda: „Incercati un rubiniu de la Cumpana Buzaului”.

— O, minunat! Minunat, mai ales ca atat intrebarea, cat si raspunsul imi vor aminti despre locuri dragi. De ce nu folositi un barbat in locul meu?

— Fiindca un barbat, oricat de viteaz, de iscusit, nu poate razbi totdeauna acolo unde o femeie frumoasa si cu nume mare deschide usile in joaca. Apoi, barbatul e nevoit sa intrebe si uneori starneste banuieli. Pe cand unei femei frumoase i se fac multe confidente. Oricum, e o deosebire. Mai aveti intrebari, doamna contesa?

Ileana Bethlen il privi ingandurata.

— Am o cerere.

— Va ascult.

— Dupa cum banuiti, misiunea mea la Buda e foarte periculoasa.

— Nu tagaduiesc si am luat masurile de cuviinta. Un om al meu va fi umbra voastra ocrotitoare. Va veti lovi poate adesea de el fara sa‑l ghiciti. La caz de primejdie, el stie ce are de facut.

— Sa nu ma incurce.

— Nici gand. In umbra voastra va sta unul dintre cei mai buni arcasi din rasaritul Europei.

— As prefera o inteligenta.

— Omul nostru le are pe amandoua in egala masura. Ati venit insotita?

— Nu. Cand am sosit aici, mai era inca lumina.

— Am sa va conduc, hotari el.

Parasira hanul la brat. Cand trecura prin sufragerie un barbat inalt, uscat la chip, ii privi lung din coltul sau. Omul astepta pret de un minut sau doua, dupa care se ridica, lasa pe masa un ducat de aur si porni spre usa hanului. Unul dintre slujitori o inchise in urma lunganului cu plecaciuni adanci. Pasii comitelui si ai contesei Ileana Bethlen rasunau slab undeva catre capatul strazii.


Trecuse de vremea pranzului. Margareta iesise calare dimpreuna cu Irina. Cativa arcasi le urmau, dupa obicei. Locurile generoase in verdeata frageda si copacii toropiti de caldura din miezul zilei, linistea desavarsita, cantecul raului ce‑si salta poalele peste bolovani ii smulgeau Irinei exclamatii de incantare. Zabovira la o stupina, unde gustara faguri si apa rece ca gheata. Ocolira platoul Campinei pana la ses. Adunara flori de mac si colilie. Printre paduri, holdele de grau picau sub asaltul sutelor de seceri. Femeile, cu palarii mari de paie, cu bluze albe frumos lucrate in cusaturi de mana, acum se ridicau, acum dispareau printre spice. Barbatii bronzati de taria soarelui faceau snopi grei si asezau claile.

Cand revenira la castel, cu fetele imbujorate, ziua cazuse catre seara. Pe una din terasele de la parter, Amaricai si Bogdan se intretineau langa doua cupe cu vin. Observandu‑si prietenul, Margareta i se adresa cavalerului:

— Domnule Bogdan, i‑am vorbit printesei Irina despre incantatoarea noastra capela. Ati vrea sa i‑o aratati?

— Nu veniti si voi? intreba tanara dobrogeana.

— Sunt prea ostenita.

Bogdan si Irina se indepartara de‑a lungul parcului. Amaricai era nemultumit gandindu‑se la ce avea sa urmeze.

— Te‑ai intors iute, observa castelana. L‑ai vazut pe comite?

— L‑am vazut.

— De ce nu ai ramas la Brasov in continuare?

— Nu mai era cazul. Am vazut destul.

— Adica?

— Hm! se foi Amaricai. As vrea sa va crut, dar n‑am incotro. Comitele a tras la renumitul han „Berbecul de aur”. Acolo a primit vizita unei femei. Au stat impreuna pana aproape de miezul noptii.

— Cine e femeia? intreba cu glasul parca sugrumat.

— Din cate am putut scoate de la slujitorii casei in care locuieste, e vorba despre contesa Ileana Bethlen.

— Multumesc!

Devenise palida. Mainile ii tremurau atat de puternic incat si le ascunse la spate. Mania ei de Musatina apriga il infiora pe Amaricai. Acesta ii privi mersul aspru pana cand ea se pierdu la capatul scarilor de la etaj.


Comitele Staicu reveni acasa la o zi dupa Amaricai. Adusese de la Brasov o minunata cruciulita de aur batuta cu pietre scanteietoare. Cu putin inainte de cina, ciocani in usa Margaretei si intra.

— Ce surpriza, domnule! rase. Dorul de noi nu v‑a putut tine prea mult la Brasov.

— Adevarat, doamna! se inclina Staicu. Uneori mi se parea ca roibul meu galopeaza prea incet si ma batea gandul sa parasesc saua, fiindca picioarele indemnate de dorinta inimii poate ca m‑ar fi adus cu un ceas mai devreme.

„Ipocrit!” gandi ea ascunzandu‑si mania ce era gata sa izbucneasca.

Apoi grai la fel de ironic:

— Placute vorbe, domnule! Si bine ca nu v‑ati osandit picioarele, neobisnuite la greu. Ar fi fost o mare mahnire pentru noi. Si asa ne incearca durerea gandindu‑ne cat ati putut patimi la un calarit indelungat. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca in lipsa voastra nu am avut o clipa de liniste. Mereu ne inchipuiam cu groaza ca ati fost atacat de un lup, sau de un urs, ori de un caine rau si chiar de un lotru. Prea calatoriti singur! E adevarat ca singuratatea isi are foloasele ei, dar si neajunsuri. Ar fi timpul sa va luati la drum unul sau doi aparatori de nadejde. Oameni care stiu sa manuiasca spada si arcul.

Staicu zambi. Firea ei apriga razbise parca mai aspra decat alta data. Si, ca de obicei, se prefacu a nu intelege sagetile.

— V‑am adus un dar.

— O! rase ea. Oare nu v‑am spus ca cel mai frumos dar sta in prezenta voastra aici?

— As vrea sa cred. Si ma mahneste faptul ca maine in zori va vom parasi pentru o vreme.

Castelana isi uita intentiile spre ironie. In glasul comitelui parca vibrase ceva cald si sincer. Ii disparuse zambetul sagalnic, iar in ochii lui observa aceeasi luminita ciudata pe care o mai vazuse la el de cateva ori. Un licar ca o chemare tainica ce nu ar fi scapat chiar unei femei cu putina experienta.

Isi reveni insa iute si raspunse cu o asprime abia simtita de el:

— Cum nu se poate mai bine, domnule. Si noi vom pleca.

— Unde?

— Acasa in Moldova.

— Stati mult acolo?

— Mult.

— Si cand va intoarceti?

— Niciodata.

— Da, da, inteleg, zambi el. Dar zambetul sau era spart, ofilit dintr‑o data. Pacat ca nu va pot conduce. Sunt chemat la Arges. Maria‑sa Mircea mi‑a trimis vorba. Voi da porunca sa pregateasca trasura. O suta de arcasi vor asigura paza drumului vostru. O luati si pe Irina?

— Tocmai asta e, ca nu stiu ce sa fac.

— Ar fi bine sa ramana. Va fi prezentata domnului Tarii Romanesti. Inca nu s‑a hotarat nimic in privinta ei.

Tacura mirati ca nu mai au ce‑si spune. Comitele porni spre usa dupa ce o saluta adanc, dar se opri in prag.

— Ar mai fi ceva, doamna. Am sa va cer ceva.

— Cereti! Cereti cat de mult, il privi cu raceala. Domnul Moldovei e bogat si poate plati oricat. Orice compensatie. Sa nu va fie teama pentru asta. Nu de bani ne plangem noi.

— Altceva doream sa va cer, spuse usor incruntat. In cei doi ani care au trecut, v‑am sarutat o singura data… la cununia noastra in biserica. Apoi, nu am fortat lucrurile, fiindca dragostea nu cu forta se obtine. Insa asta e altceva. Acum se cuvine sa va sarut a doua oara, in semn de ramas bun. Aveti ceva impotriva?

Obrajii ei palira usor.

— Nu, domnule, nu am nimic impotriva, incerca sa‑si potoleasca tremurul glasului. E dreptul vostru de sot. E ultimul vostru drept.

O cuprinse cu bratele usor, ca pe ceva deosebit de fragil. Margareta se ridica mult pe varfuri. Buzele ei il intampinara, reci, doar o clipa, fiindca in cea urmatoare cu greu se opri sa‑si arunce bratele pe umerii lui.

„Nu‑l iubesc, socoti ea intr‑o frantura de luciditate. Cel mult, poate ca il doresc nitel. Doar sunt la varsta cand o femeie poate dori un barbat.”

In zori, trasura Margaretei porni catre asezarea Tirgsorului. Pe masura ce se indeparta de castelul Prahovei, in loc sa simta o usurare asa cum visase, o incerca un sentiment de apasare, de vinovatie. Acum vedea altfel lucrurile. Intalnirea comitelui cu o femeie nu‑i aducea siguranta ca el o inselase. Dar drum de intoarcere nu mai era. Tot chibzuind la cele intamplate, ramase o clipa incremenita si exclama:

— Dumnezeule! Sa fiu oare geloasa? Nu. Nici vorba! Mania mea pentru injosirea pe care mi‑a adus‑o intrece orice margini.

Capitolul 12


La 24 iulie, marele vizir Ali isi facu intrarea in Adrianopole, asa cum banuise. Calarea dinaintea ostilor sale. Privirile iscodeau de‑a lungul strazilor. Populatia ii iesise in intampinare, dar lipseau pregatirile cu fast ce‑l asteptasera in alte dati. Emirul Sabahaddin, seful politiei imperiale, inrudit de aproape cu sultanul, Suhar‑pasa si Fareddin‑pasa il salutara destul de rece, chiar daca zambetele lor fatarnice indulceau oarecum ostilitatea. Doar batranul amiral Abdulah isi manifesta bucuria fara rezerve.

„Intalnirea cu padisahul va fi grea, reflecta marele vizir. Poate ca nu trebuia sa plec in campanie. Poate era mai bine sa‑l fi lasat pe Suhar. Ma intorc victorios, cu toate ca Varna mi‑a scapat. Firesc ar fi ca Murad sa‑si arate recunostinta si bucuria. Insa, dupa fetele ipocrite ale dusmanilor mei, intalnirea de maine poate insemna sfarsitul carierei mele. Cred ca s‑a facut mult tapaj pentru pierderea convoaielor cu robi si prazi. Cat despre Varna, aici va sta greutatea intrebarilor.”

Ostile victorioase trecura prin dreptul palatului imperial cu iataganele ridicate dupa datina. Padisahul iesise in balcon sa primeasca defilarea. Inainte de a‑si pleca fruntea pe gatul calului, Ali ii vazu o clipa fata rece, mohorata.

„O fi bolnav, gandi el. Iscoadele mele m‑au instiintat ca rar il slabesc reumatismul si tusea. E batran si acrit. Pacat ca nu i‑am adus‑o pe blonda printesa a Dobrogii.”

Cand ajunsera intr‑o piata, Ali‑pasa ridica bratul. Ostile se oprira aliniate frumos la spatele sau. Emirul Sabahaddin isi porni obisnuitul discurs care incheia campania de la Dunare.

— Stralucitorule Ali‑pasa! Achingii! Va multumim pentru tot. Ii plangem din inima pe cei ce nu s‑au mai intors. Multi dintre fiii nostri cei mai buni au ramas pe campul de lupta. Jalea noastra…

— Pe sufletul lui Allah! injura marele vizir printre dinti. Discursul ticalosului de emir suna a inmormantare, nu a intoarcere victorioasa. Cel putin bine ca stiu la ce ma astept!

Achingiii se raspandira treptat. Ali‑pasa, urmat de Ibrahim si o garda, porni catre palatul sau inconjurat de gradini fermecatoare. Slujitorii si robii il asteptau insiruiti printre rondurile de trandafiri. Cateva roabe minunat invesmantate in valuri subtiri venira in jurul lui si‑i scoasera tinuta de razboi. Un parfum discret de trandafiri indulcea atmosfera odailor. Din baia uriasa, lucrata dupa model bizantin in faianta albastra, se auzeau chicoteli. Era bine acasa. Covoarele moi ii mangaiau din nou talpile. Ferestrele inalte, acoperite pe jumatate de perdele albe aduse de negustorii greci din Constantinopole, ii incantau privirile. Mobila sculptata, primita candva in dar de parintele sau de la Salonic, dadea odailor o nota de eleganta. Vestitele vaze grecesti, multimea bibelourilor fine si lucratura de mana a lemnului care acoperea tavanele aratau bogatie si gust.

„Mi se pare ca am imprumutat multe de la greci, rase el. Dar grecii nu prea au in ce sa ne copieze! Din pacate, luam adesea de la vecini mai mult rele decat bune. Vechea civilizatie a grecilor, careia ii datoram recunostinta, a cazut pe vremuri catre pacatul desfraului, a leneviei, si a reusit sa darame un imperiu. Vechiul Imperiu grecesc. Aceeasi civilizatie aplecata spre desfrau si lenevie a contribuit la caderea Imperiului roman de apus. Tot civilizatia greaca va darama si cel de‑al treilea imperiu. Imperiul bizantin. Iata un adevarat tur de forta. Dar aceasta civilizatie patrunde uimitor de iute si la noi. Lenevia, coruptia, imbuibarea, setea de putere, desfraul sunt doar cateva din pacatele civilizatiei ce prind la noi radacini adanci.”

Apa calda, cea rece si masajul facut de maini sprintene il inviorara. Trupul sau tanar, robust, nu mai simti oboseala. Privi in jur, dornic de toate locurile si obiectele stiute. Imbracat usor, in straie lejere, iesi pe o terasa. Ibrahim il urma credincios ca o umbra.

— Va fi greu maine la palatul padisahului? intreba aghiotantul.

— Nu stiu. Azi, in imperiul nostru nu mai e usor ca altadata sa te intorci victorios dintr‑un razboi. In lipsa ta, dusmanii lucreaza cu spor. Sabahaddin, Fareddin si Suhar tintesc a‑mi lua locul. Acum sunt uniti sa ma doboare. Daca vor reusi, abia la urma se vor incaiera intre ei. Ai vazut vreodata o haita de lupi? Ei alearga impreuna dupa prada. Dar cand o rapun, se sfasie intre ei. Poate ca ma vor invinui de multe. Ma voi apara prin logica si inteligenta. Iar daca padisahul mai pastreaza o urma de intelepciune, daca trufia lui nu i‑a acoperit‑o cu totul, poate voi reusi.”

Ora de primire la palatul sultanului Murad se apropiase. Imbracat simplu, in caftan lung, lipsit de podoabe, Ali intra in anticamera padisahului cu fruntea sus. Impunatoarea lui statura, parca neimpovorata de griji, privirile aspre, distante, nu se potriveau cu umilinta la care se asteptau dusmanii.

Marele vizir cata cu coada ochiului spre Fareddin, care pendula nehotarat intre a se apropia de el sau a ramane prudent langa ceilalti.

„Cutra de Fareddin incearca sa‑mi arate prietenia sa, dar imi va intinde numai un deget, fiindca nu e sigur ca voi iesi de la padisah la fel de trufas pe cat intru!”, gandi privindu‑l pe batran cum se apropie mieros.

— Stralucitorule, ti‑a fost greu cu ghiaurii? intreba cu prefacuta grija.

Ali privi undeva peste el si spuse din varful buzelor:

— Te‑ai cam ingrasat, Fareddin.

Batranul tresari abia vizibil si se retrase chibzuind:

„Oare ce a vrut sa spuna cainele asta? Mai are dinti sa muste? Vom vedea.”

Cativa generali isi manifestara simpatia ignorandu‑i cu buna stiinta pe Sabahaddin si Suhar. Pe ei nu‑i interesau jocurile de culise. Usile mari se desfacura in laturi.

— Marele vizir Ali‑pasa, fiul lui Hairedim! razbi o voce puternica.

Tanarul comandant isi retinu un zambet. La ceremonia primirilor, Murad pastrase ceva din moda amenintatului Constantinopole. Padisahul nu sedea pe tronul imperial, asa cum obisnuise alta data. Isi aflase loc mai bun pe cateva perne tari. Junghiurile il necajeau rau in ultima vreme. In tron greu se putea ghemui, cand il impungeau, aspre. Dintr‑un vas de aur, unele ierburi frumos mirositoare acoperite cu jaratic raspandeau un fum subtire ca cel de tamaie. Undeva, dupa o draperie, o femeie ingana cu glas scazut o melodie tanguioasa. In jurul usilor, cativa osteni voinici, cu iatagane mari, stralucitoare, pareau turnati in bronz. Un mascarici primit in dar de la venetieni incerca zadarnic sa atraga atentia stapanului prin tumbe si tipete ascutite. Era de mirare ca un om inteligent ca Murad il suporta. Moda Apusului cucerise teren la Adrianopole.

Ali inainta hotarat pana la doi pasi de sultan. Acolo duse mana la frunte, la buze si la piept, apoi ingenuche.

— Ridica‑te, efendi! porunci Murad, tot dupa moda Apusului.

Usile mari se inchisera. Spre satisfactia lui Ali, mascariciul fu concediat cu un gest. Numai femeia canta, dar atat de domol, incat vocea ei semana cu o mangaiere usoara. Sabahaddin, Fareddin si Suhar trecura in stanga padisahului. Ali ramase in dreapta, dupa cerintele etichetei.

— Vorbeste, Sabahaddin! porunci Murad parca somnoros.

Marele vizir isi retinu, prin puterea vointei, mania. Dupa rang, el trebuia sa graiasca primul. Seful politiei imperiale desfacu un pergament mai mult de forma si spuse cu glas puternic.

— Noua mii de achingii morti si sapte mii de raniti.

— Insa prazile… interveni Suhar.

Un gest al padisahului il amuti.

— Suhar, iti scurtez limba! Trebuie sa luam totul pe rand. Ce ai de spus, Ali‑pasa?

„Acum se va asterne cu fruntea la podea si va cere mila, chibzui Fareddin. Iata clipa in care invinuirile noastre vor veni peste el ca o grindina. Sultanul va chema garzile…”

Tanarul comandant socoti ca numai un raspuns cutezator il poate feri de mania sultanului. Va trebui sa joace o astfel de carte mare.

— Marite padisah! zambi tanarul spre stupoarea celorlalti. S‑au schimbat multe aici, in lipsa mea. Eu trebuia sa vorbesc primul, dupa datina. Apoi, primirea ce mi se face nu‑i aceea datorata unui invingator in slujba imperiului, ci a unui invinuit. Cu victoriile noastre s‑ar fi cuvenit sa incepem.

„Acum va chema garzile?” se intreba Ali.

Fata somnoroasa a padisahului parca se trezi dintr‑o data.

„Ticalosul asta ma infrunta, dar are dreptate”, gandi Murad. Apoi vorbi cu asprime:

— Continua, Ali! Continua! E interesant ce ne spui.

— Marite padisah, vorbi tanarul cu un calm desavarsit, numarul mortilor si al ranitilor cine il poate cunoaste mai bine decat comandantul? Sabahaddin a facut numaratoarea doar prin iscoadele lui slabe. Asa se intampla ca la cifra mortilor s‑au adaugat, din nepricepere sau din rautate, si o parte din garnizoanele lasate de mine in Dobrogea si in fostul tarat al lui Sisman. Avem aproape cinci mii de morti si patru mii de raniti.

— Sa te cred?

— Nu, marite padisah. Sa nu ma crezi. Trimisii vostri pot afla adevarul in mai putin de o saptamana. Pentru cine dintre noi doi minte, cer osanda capitala, incheie cu asprime.

— Ce spui, Sabahaddin? il sfredeli cu privirea Murad.

— Stralucitorule! se ingalbeni acesta, fiindca nu controlase temeinicia listei. Poate ca oamenii mei au gresit…

— Aha! Vrei sa spui ceva, Fareddin?

— Putine, stralucirea‑ta. Inteleptul nostru mare vizir nu a fost prea norocos in privinta prazilor. Slabe prazi au sosit aici. Noi le‑am asteptat cu sufletul la gura.

— Ce poti raspunde la asta, Ali?

— Marite padisah, raspunse tanarul fara a se pierde o clipa. Eu am fost trimis nu dupa prazi, ci sa cuceresc tinuturile de la Dunare. Si le‑am cucerit, spre slava imperiului.

— Dar ti‑a scapat Varna! lovi Sabahaddin.

— Scapat? A, nu! zambi marele vizir. Varna nu mi‑a scapat: acolo am fost infrant de‑a binelea!

— E de mirare, continua Sabahaddin. Cu treizeci de mii de achingii sa nu poti lua un biet oras? Dar pentru asta ar fi ajuns un sfert din ostenii vostri! Cel mai nepriceput general ar fi cucerit orasul. Cand s‑a mai pomenit ca o mana de ghiauri sa puna pe goana ostile imperiului? Si ce osti!

— Asa e! se intuneca Murad, amintindu‑si.

— Nu, preamarite padisah, il contrazise tanarul, fapt nemaiauzit.

„Acum il taie”, gandi Suhar.

Insa Murad il privi curios pe Ali, asa cum te uiti la un obiect nou si interesant.

— Adica, ce vrei sa spui?

— Vreau sa spun, marite padisah, ca pe ghiauri ne‑am obisnuit din rea trufie sa‑i privim ca pe niste iepuri fricosi. Am uitat oare ca anul trecut, la Polènik, chiar slavitul nostru padisah a pierdut in fata ghiaurilor?

„Acum il taie! gandi Fareddin, bucuros de intorsatura discutiei. Ali isi cauta moartea cu lumanarea.”

— Asa este! recunoscu sultanul, spre stupefactia celorlalti. Nufarul Alb i‑a instiintat pe ghiauri din vreme ca mergem peste ei.

— La fel ca si la Varna, adauga marele vizir. In loc sa gasesc acolo un biet oras surprins si ingrozit de aparitia noastra, am intalnit o adevarata aparare care mi‑a nimicit o seama de achingii. In Dobrogea am adunat prazi mari si printre robii de soi stralucea frumoasa printesa Irina. Convoiul trimis de noi catre Adrianopole a cazut sub lovitura Nufarului Alb. Dar nu pe Nufarul Alb il socotesc azi dusmanul nostru cel mai mare, ci pe altul.

— Pe cine? intreba Murad surprins.

— Pe acel dusman care se numeste coruptie, sete de putere, lacomie, ura, desfrau si complot. O parte dintre marii slujbasi ai imperiului nu se mai gandesc la interesele acestuia, ci numai la cele proprii. Ca s‑a uneltit aici impotriva mea cui foloseste?

— Stralucirea‑ta! interveni Sabahaddin manios. Marele vizir a inceput sa acuze pentru a‑si ascunde…

— Asteapta, Sabahaddin! il domoli sultanul. Omul acesta ne spune lucruri mari. Vorbeste, Ali!

Tanarul intelese ca a venit clipa sa loveasca nu cu bobarnace, nu cu sageti, ci cu toata puterea.

— Marite padisah, nu am luat Varna fiindca mi‑au lipsit cele cincizeci de corabii pe care le‑am cerut. In Micul Divan de atunci s‑au opus acesti trei oameni. Ei v‑au convins ca Varna e o biata intaritura ce poate fi luata cu cateva cete de achingii. Ca vechi general ce cunoaste rosturile razboiului, ce a adus imperiului multe victorii, ii acuz pe acesti oameni nu de tradare, ci de totala nepricepere. Nufarul Alb v‑a adus si voua, si mie mari neajunsuri. Setos de putere, Sabahaddin, seful politiei imperiale, stie sa traga sfori, stie sa arunce cu noroi, dar de doi ani il cauta pe Nufarul Alb fara folos. Pe omul ce ne loveste chiar aici. Marite padisah, mi se pare ca Sabahaddin s‑a cam ingrasat. Acum doua saptamani, iscoadele noastre din Constantinopole au cazut. Intreaga noastra retea de iscoade a pierit acolo, sub toporul calaului. Imparatul din Constantinopole a primit de la Nufarul Alb o lista cu toate iscoadele noastre.

— Adevarat, Sabahaddin? sari Murad, cu ochii scanteietori de manie. De ce nu mi‑ai spus?

— Fiindca am auzit numai zvonuri, se balbai emirul.

— Aha! Marele vizir a aflat asta pe campul de lupta, iar seful politiei imperiale nu stie nimic. Inteleg. Ali are dreptate. Te‑ai ingrasat, Sabahaddin.

In primul moment, sultanul se gandi sa cheme garzile. Apoi isi lua seama. A‑l taia pe Sabahaddin, ruda sa apropiata, ar fi insemnat mari nemultumiri in sanul familiei imperiale. Parca si auzea cu groaza strigatele rudelor sale. Acum era batran, bolnav si lipsit de vlaga. Poate ca altadata si‑ar fi impus autoritatea asupra lor prin cateva lovituri ale ostenilor sai.

— Sabahaddin!

— Porunca, stralucirea‑ta!

— Te numesc comandant la Sabaha. Maine in zori sa nu mai fii in Adrianopole! Ti‑am simtit jocul. Doreai sa te fac mare vizir. Dar pentru ce merite? Pleaca!

Emirul parasi incaperea cu chipul vanat. Parca totul se invartea in jurul sau. Sabaha era un biet sat de pescari, cu o fortareata prapadita de vreme.

— Suhar!

— Porunca, stralucitorule!

— Te numesc sef al politiei imperiale.

Suhar se arunca la podea si vru sa‑i sarute varful incaltarii.

— Lasa prostiile, efendi! il masura sultanul dispretuitor. Sa mi‑l gasesti pe Nufarul Alb! Iti dau ragaz pana la mijlocul toamnei. Acum plecati! Sunt obosit.

— Ar mai fi ceva, marite padisah, starui marele vizir.

— Ce?

— Va cer o audienta intre patru ochi.

— Bine! Sa vii pe la asfintitul soarelui.Vom gusta un ceai impreuna.

Iesira. Fareddin se apropie de tanar, lingusitor.

— Stralucitorule! grai cu o privire complice. L‑ai cusut bine pe ticalosul de Sabahaddin. Asteptam asta si jubilam de placere. Sa contezi pe mine.

— Fareddin! il biciui acesta cu vorba aspra. Ai uitat ce ti‑am spus? Te‑ai cam ingrasat in ultima vreme.

Batranul se indeparta injurand printre dinti, chiar daca salutase cu adanca umilinta. Marele vizir privi in urma lui ca dupa un paianjen.


Cu putin timp inainte de asfintitul soarelui, Ali‑pasa reveni la palatul imperial insotit de Ibrahim. Un slujitor ii conduse catre un minunat chiosc, ascuns printre copacii si boschetele din spatele cladirii. Padisahul parea mai vioi. Ii primi cu un zambet si nu intreba despre rostul lui Ibrahim acolo.

— Marite padisah! incepu Ali. La audienta de dimineata, v‑am cerut o discutie intre patru ochi. Apoi am chibzuit ca‑i mai bine sa‑l aduc si pe acest ofiter care, prin harurile inteligentei, prin dragostea fata de voi si de imperiu, ne poate fi de mare folos. E drept ca eticheta nu ingaduie…

— Prostii! il intrerupse Murad. Eticheta o impun eu. Ramai, tinere! il privi cu interes pe Ibrahim. Sa se aduca inca o ceasca de ceai! Sa nu fii prea vesel, Ali, continua bine dispus. Ai pierdut achingii multi din campania de la Dunare si ai dovedit usurinta in trimiterea convoaielor cu robi si prazi. Aici s‑a complotat mult impotriva ta. Dar m‑a mahnit lipsa de iscusinta a dusmanilor tai. Imi plac oamenii inteligenti si indrazneti. Pe tine astea te‑au salvat adesea. Sabahaddin isi merita soarta, fiindca nu e numai prost, ci si lenes. Putine prazi, Ali! Avem nevoie de grane, de miere, de piei, de copii pentru osti si de aur.

— Tocmai asta m‑a adus aici, raspunse marele vizir. Politica imperiului nostru nu merge pe drumul cel mai bun. Noi traim din ce jefuim de pe la vecini. Stiu ca nu va place ce va spun. Uneori putem lua de la altii. Insa nu totdeauna. Iata, un popor mare ca al nostru, se lasa in seama hazardului. Ar fi vremea sa intarim agricultura noastra, mestesugurile si comertul.

— M‑am gandit la asta, dar sunt batran, Ali. Poate copiii mei vor face mai mult.

— Sunteti inca in putere. Dati‑mi mana libera sa intaresc agricultura! In Dobrogea am vazut lanuri de grau ce ne ajungeau pana la piept. Noi avem multe pamanturi bune si nelucrate. In taratul lui Sisman, am vazut livezi uriase. Noua aproape ne lipsesc. Dati‑mi mana libera pentru intarirea mestesugurilor! Dati‑mi mana libera sa intaresc negotul! Ce pot face venetienii si genovezii, putem si noi. In cativa ani va fi altfel. Va trebui sa construim corabii pentru razboi si comert.

— De unde atatia bani?

— Inca nu stiu. Vom porni la drum cu ce putem. Sa luam pilda de la regii Ungariei, care au facut colonizari nu cu robi, ci cu oameni liberi. Ei au sprijinit aducerea de emigranti germani, cumani, evrei, venetieni si genovezi. Negotul lor s‑a ridicat din nimic. Iar ungurii au invatat mult de la venetici.

— Bine, Ali! Intocmeste‑ti planurile tale si sa vii sa le vad.

— Marite padisah, continua el, nu vi se pare curios ca tot ce am discutat pana azi in Micul Divan a ajuns la Nufarul Alb? La ultimul nostru Divan, ati fost voi, eu, Sabahaddin, Fareddin, Abdulah si Suhar. Scazandu‑va pe voi, pe mine si pe Abdulah, pentru care bag mana in foc, raman trei. Sabahaddin a plecat. Deci raman doi. Sa facem un nou divan peste o saptamana sau doua si sa hotaram un atac de prada in Tara Romaneasca. Daca vom fi asteptati acolo, inseamna ca unul dintre cei doi tradeaza. Urmarindu‑i, ajungem fara gres la Nufarul Alb. Aceasta stralucita idee, din pacate, nu mi‑a venit mie, ci inteligentului Ibrahim.

— Crezi in ea?

— Altfel nu as propune. Urmand pe acest fir logic, l‑am trimis aici pe cel mai iscusit om al meu. Poate ca ati auzit despre Ben‑Din. Nu stiu pe cine a urmarit el. Nu stiu ce a aflat, dar a dat cu siguranta de o urma buna. Pe Ben‑Din l‑a injunghiat Nufarul Alb chiar aici, in Adrianopole. Acum ii incredintez lui Ibrahim primejdioasa misiune de a‑l cauta pe Nufarul Alb.

— Te increzi in el?

— Ca in mine. Altfel nu l‑as fi adus aici. M‑a urmat in toate razboaiele. Trupul sau e acoperit de rani in slujba maritului nostru padisah. Multe din victoriile mele i le datoresc lui. De multe ori am gresit fiindca nu am tinut seama de parerile lui. El e vestitul erou de la Sabaha, pentru care fapta nu a primit macar o strangere de mana.

Murad il privi din nou cu interes pe Ibrahim. Ii placura ochii lui inteligenti, dar ghici in acelasi timp ca Ali incearca sa‑l impinga la deal. Prea multe laude dintr‑o data.

— Locul de comandant al garnizoanei din Adrianopole e liber de azi‑dimineata, spuse padisahul ganditor. Comandant a fost Suhar. Acum vei fi tu, Ibrahim.

Ali isi ascunse cu grija triumful. Noul comandant duse mana la frunte, la buze si la piept fara obisnuita explozie de bucurie. Fara nimic lingusitor, ceea ce ii placu mult padisahului.

— Stralucirea‑ta! vorbi Ibrahim, fiindca noua functie ii acorda acum acest drept. Pe pamanturile cucerite la Dunare am lasat garnizoane, insa dincolo de apa domnul Tarii Romanesti a ridicat osti mari. Daca face un atac in Dobrogea si in taratul lui Sisman, cine il poate opri?

— Crezi ca indrazneste? zambi Murad.

— Nu cred. Ma intreb.

— Ne vom gandi si noi. Maine, robul nostru Sisman va fi primit in audienta. Poate il vom repune in scaunul taratului sau. El va lupta acolo pentru noi.

— Dar Dobrogea?

— Dobrogea va fi transformata la primavara in pasalac. Vom duce osti mari. Trebuie sa cucerim Chilia si Cetatea Alba. Abia cand vom fi stapani acolo putem lovi mai sus. Micul Divan il vom tine peste doua saptamani. Poate asa vom da de urma Nufarului Alb. Si cred ca aveti dreptate. Nu strica sa‑i incercam puterile ghiaurului Mircea. Acum plecati!

Marele vizir si noul comandant al garnizoanei il salutara adanc si parasira frumoasa gradina. Ali era vesel. Acum avea doi oameni in posturile cheie ale imperiului. Pe Abdulah si pe Ibrahim. Ii vor mai trebui si alti oameni credinciosi lui. Cu cat vor fi mai multi, cu atat puterea sa va creste, spre binele neamului sau. Iar el nu va mai sta cu teama la cheremul padisahului. Era multumit. Prin noul comandant al garnizoanei, ostile din Adrianopole se puteau ridica oricand cu amenintare chiar asupra sultanului. Dar o va face numai de va fi cazul sa‑si apere viata. Acum avea nevoie de liniste si de timp, care sa‑i ingaduie a fortifica slaba putere economica a imperiului.


La manastirea Snagov, egumenul Lazar il primi intr‑o dimineata pe comitele Staicu. Calugarii scoasera o masa afara, in umbra placuta a unui stejar. Caldura scazuse sub apasarea vantului care adia bland. Crengile stejarului parca se angajasera intr‑o simfonie grava. Comitele arata cam nedormit. Totusi, nu lipsa unui somn bun lasase urme pe chipul sau. Egumenul il cunostea prea bine pentru a se linisti. Niciodata nu‑l vazuse atat de ravasit si de palid.

— Ati fost la Brasov? intreba, ferindu‑se a‑si manifesta curiozitatea asupra infatisarii lui Staicu.

— Am fost. Ileana Bethlen va pleca spre Buda in cel mult doua saptamani. De aici inainte, ramane sa va ocupati voi de asta.

— Da. Ocrotitorul Ilenei acolo m‑am gandit sa fie cavalerul blond. Sper ca in viitoarele zece zile sa se intoarca la Snagov.

— Curios. Si eu tot la el m‑am gandit. Credeti ca va primi?

— Cred.

— Asta ne‑ar scuti de multe griji. Dar in privinta omului de legatura, a omului ce va purta al doilea inel de aur?

— M‑am gandit la micutul Grama. Il vom folosi o vreme. Mai tarziu vom vedea cu cine il inlocuim.

— Stim prea putine despre el, se opuse comitele.

— Nu prea. Calugarii mei au cules in Transilvania destule informatii asupra lui.

— Totusi, va asumati o mare raspundere.

— Stiu, zambi egumenul. Cu Grama sunt convins ca nu risc nimic. E un tinar pe care se pot pune temeiuri sigure. Ah, era sa uit! Cum se simte printesa Irina acolo, pe valea Prahovei?

— Destul de bine. Incepe sa‑i placa. Noi ne obisnuim cu ea. Ne‑am despartit acum un ceas.

— Nici nu s‑ar putea simti altfel cu o gazda atat de gingasa ca doamna Margareta.

— Margareta a parasit castelul in zori. A plecat pentru o vreme in vizita la ai sai, minti Staicu.

„Deci asta era, gandi egumenul. Acum inteleg fata ravasita a comitelui. Cred ca intre ei s‑a produs ruptura definitiva. Pacat! Mare pacat! Staicu nu‑mi spune adevarul fiindca incearca sa castige timp. Nu in folosul sau, ci al ei. Peste o vreme, Petru Musat si Mircea se vor obisnui cu gandul lipsei sale de aici.”

Prefacandu‑se a nu cunoaste nimic din necazurile acestuia, Lazar schimba subiectul discutiei.

— Peste un ceas vom porni spre Arges. Maria‑sa Mircea ne asteapta. Ostile noastre sunt pe picior de razboi.

Absent, comitele ii raspunse:

— Nu, azi nu va ploua. Ma bucur ca Margareta are noroc de timp bun.

Se opri brusc din vorbele lui si intelese ca altceva trebuia sa raspunda. Privi spre egumen nelinistit, dar fata inteligentului sau prieten parea adancita in alte ganduri.

Tarziu catre seara, ajunsera in cetatea Argesului. Acolo nimic nu arata ca se fac mari pregatiri de razboi. Precaut, domnul Tarii Romanesti nu‑si aratase inca intentiile sale cu privire la Dobrogea. Iar faptul ca oastea cea mare nu fusese chemata sub steaguri ii convingea pe oameni de liniste.

Staicu si Lazar il gasira pe domnul tarii intr‑o lunga discutie cu capitanul Gherghina.

— In sfarsit! zambi voda. Ati venit la timp. Acum vom hotari impreuna campania din Dobrogea.

— Nu chemati Sfatul Domnesc? intreba egumenul.

— Nu. Secretul discutiilor trebuie sa fie desavarsit.

— Va lipseste oare increderea in boieri? insista prelatul.

— N‑am spus asta, dar e bine sa fim prudenti. Daca am fi ridicat oastea cea mare a tarii, atunci poate ca ne‑am fi gandit si la Sfatul Domnesc. Cei zece mii de osteni sunt ai mei. Platiti de mine si intretinuti din camarile mele. Tu ce zici, frate?

— E si parerea mea, intari Staicu. Iata ca in ultima vreme am gasit un tradator printre boieri. Logofatul Filos e iscoada a regelui Ungariei. Vom pierde putini oameni daca stim sa pastram secretul asupra miscarilor de osti. Acolo trebuie sa aparem pe neasteptate. Cred ca e bine sa stabilim acum chiar si amanuntele.

— Da. Pentru asta v‑am asteptat. Planurile mele sunt gata. Am hotarat sa lovim garnizoanele turcesti aproape simultan. Sa nu‑i dam ragaz dusmanului pentru pregatirea unei aparari bune. Vom imparti ostirea in vederea acestei strategii. Sase mii de arcasi vor ramane in padurile de pe langa Giurgiu. Ei apara tara in cazul unui atac dinspre miazazi, fiindca acum numai de acolo se pot arata primejdiile. Doua mii de arcasi ii trecem prin balti pana sub zidurile Silistrei. Alti doua mii ii ducem prin paduri pana aproape de Caliacra. O mie vor lovi Harsova, trei sute Enisala, doua sute Pacuiul lui Soare, doua sute Bisericuta si trei sute Dunavatul.

— Ceva nu e limpede, rase egumenul. Daca sase mii de osteni raman langa Giurgiu si alti sase mii trec in Dobrogea, inseamna ca sunt douasprezece mii in loc de zece.

Voda rase si el.

— Cam asa este. Nu v‑am spus ca doua mii de dobrogeni din fosta oaste a lui Ioan au trecut la noi. Atatia au mai ramas dintre ei. I‑am primit si i‑am ascuns in padurile de langa Carna Mica. Refacuti, sunt gata acum sa intre sub porunca noastra.

— E bine oare ca impartim ostirea? se interesa egumenul.

— Altfel nu se poate, interveni Staicu. Planul mariei‑sale mi se pare stralucit. Daca am porni cu toata oastea sa lovim cetatile pe rand ar dura mult si ne‑ar fi greu, fiindca le‑am da turcilor timp sa‑si faca pregatirile de lupta si chiar sa ceara ajutor garnizoanelor de la Tirnova, Sistov sau Nicopole. Atacul simultan asupra celor mai de seama cetati ii va inspaimanta pe achingiii raspanditi dupa prada prin sate si porturi. In ce zi va fi atacul, maria‑ta?

— Intr‑o zi de joi. Stiti domniile‑voastre ce‑i in fiecare joi la Silistra?

— Zi de targ, rase inteligentul egumen, incepand sa priceapa gandul lui voda.

— Asa este! Dar la Harsova, Caliacra, Enisala, Dunavat si Bisericuta?

— Tot zi de targ.

— Cum nu se poate mai adevarat. Ei bine, continua voda, atacul nostru simultan va fi de joia viitoare intr‑o saptamana. Multi osteni de ai nostri, imbracati in straie de negustori, de mestesugari, de ciobani sau de oameni obisnuiti ai targurilor, vor intra in cetati cu armele ascunse. Ei se vor ingriji sa‑i opreasca pe turci a inchide portile cand vor veni ceilalti.

— Adica ii sacrificati? intreba egumenul.

— Nu tocmai. Mizez mult pe populatia Dobrogii. Oamenii de acolo abia asteapta o incaierare cu garnizoanele turcesti. O seama de fosti curteni ai lui Ioan au venit la noi si ne‑au spus asta. Populatia de acolo ne cheama, fiindca unde poate fi speranta omului: la strainul de neam sau la fratele sau? N‑am dat raspunsuri de mangaiere, socotind ca nu vorbe asteapta ei de la noi.

— Domnule Gherghina, cunoasteti cifrele garnizoanelor turcesti? se interesa comitele.

— Fara indoiala. Doua mii doua sute la Silistra, o mie opt sute la Caliacra, opt sute la Harsova, sapte sute la Enisala, treisute la Dunavat, doua sute la Bisericuta si doua sute la Pacuiul lui Soare.

Staicu fu incantat de economia cu care vorbise capitanul. Ii placea omul acesta scurt si cumpatat la vorba.

— Multumesc, domnule! Asta inseamna ca fortele vor fi cam egale. Totusi, noi suntem mult mai puternici caci lovim prin surprindere. In Dobrogea, in Balcani, in Imperiul turcesc si chiar in Tara Romaneasca, cine se gandeste ca vom ataca garnizoanele lui Murad? Totul va fi ca o lovitura de trasnet. Si sa nu uitam, vorbi cu mandrie neretinuta, ca azi suntem singura tara din rasaritul Europei care se gandeste nu sa se apere, ci sa‑i loveasca pe turci.

— Dar dupa aceea? zambi egumenul. Fiindca totdeauna urmeaza un „dupa aceea”.

— Dupa aceea ne vom gandi la altele. Cine se intreaba prea mult isi face singur frica.

— Bine spus, frate! grai voda cu ochii stralucitori. Pe urma vom avea destul timp sa ne gandim la mania turcilor. Insa acum, ei trebuie sa tina seama de mania noastra. Turcii gresesc azi tocmai pentru ca se incred prea mult in fortele lor si in faima, neglijand prevederea. Niste oameni chibzuiti nu ar fi scos grosul fortelor din Dobrogea. Dupa planul meu, intreaga campanie va dura doar trei zile.

— Maria‑ta, cine vor fi comandantii?

— Pentru apararea tarii la caz de primejdie l‑am numit pe cavalerul Ordinului Basarab, Roman Herescu. El a plecat ieri spre padurile de langa Giurgiu. Cavalerul Ordinului Basarab Manea ii instruieste de o saptamana pe cei doua mii de dobrogeni pentru atacarea Silistrei. Cavalerul Ordinului Basarab Bogdan va pleca maine sa‑si ia in primire ostenii cu care va lovi Caliacra. Pentru Enisala il trimit pe capitanul Gherghina. La Dunavat va merge spatarul Sin. La Bisericuta, cavalerul Andrei, iar la Pacuiul lui Soare, capitanul Ghinea.

— Cum nu se poate mai buni. Dar voi?

— Eu, cu garda domneasca doar, voi fi la Oltina. Acolo voi primi toate stafetele si voi da poruncile dupa cuviinta. Domnia‑ta pleci?

— Plec, doamne, zambi Staicu.

— Mda! Cred ca am discutat tot ce se cuvine. Cand vom porni din Arges cu garda domneasca spre Dobrogea, aici se va sti ca domnul Tarii Romanesti a iesit la obisnuita partida de vanatoare.


Intr‑o marti dimineata, patru calareti descalecara la poarta Snagovului. Dupa straiele colbuite si dupa caii incinsi, se vedea limpede ca oaspetii facusera drum lung. Anuntat de obisnuitele lovituri de toaca ce rasunasera prin Codrul Vlasiei cu mult inaintea sosirii calaretilor, cuviosul Sima le iesi in intampinare.

— Pe toti dracii si tartorii iadului. Doamne iarta‑ma! striga el. Egumenul are prilej de placuta surpriza.

Arad si Grama intrara in curtea manastirii, dar Cotae si Gogoasa purtau straie prea stralucitoare pentru a nu zabovi printre calugarii adunati in jurul lor. Cuviosii isi aratara entuziasmul din plin. Frumoasa tinuta a scutierilor daduse loc la numeroase exclamatii admirative. Dar, cum se intampla adesea in lume, entuziasmul scade odata cu trecerea timpului, spre nemangaierea sarbatoritilor. Dupa o jumatate de ceas, zadarnic incercara cei doi scutieri sa mai aduca vorba sau sa atraga atentia asupra unor amanunte, fiindca focul de paie al interesului ce starnisera se potolise de mult.

Sima ii conduse catre un loc tainic unde obisnuia uneori sa guste un vin bun, ferit de privirile cuviosilor. Era un chiosc inconjurat pe trei parti de copaci si cu vederea spre lac. De fapt, se afla chiar pe marginea apei. Acolo nimeni nu indraznea sa‑l tulbure, mai ales ca egumenul Lazar ori lucra din zori pana seara in biroul sfintiei‑sale, ori pleca aiurea cu treburi misterioase. Comandantul Snagovului se retragea in chiosc spre meditatie si rugaciuni, dupa spusele sale, sau spre a pacatui langa o oala cu vin dupa soaptele altora. Asezati acolo, la umbra placuta, Sima, Cotae si Gogoasa isi ascundeau chipurile pe rand in oala voinica pe care si‑o treceau cu eleganta din mana in mana. Dar oala, mica sau mare, tot oala ramane, nu butoi. Asa stand lucrurile, curand ramase trista, pacatoasa si usoara, spre mahnirea vizibila a celor doi musafiri. Sima le intelese atat subita tristete, cat si setea inca nepotolita. Iar fiindca intalnirea cu ei ii prilejuise mare placere, gandurile sale pioase catara spre o minune. Fiindca a face rost de vin la Snagov fara stirea cuviosului pivnicer egala cu o minune mai stralucita decat cea din Cana Galileii. Oala aceea cu vin o luase de la pivnicer pe sunatori. Acum se cuvenea o minune. Cum de la gand la fapta era doar un pas, comandantul ii pofti pe oaspeti sa se ridice de pe bancile de lemn si sa le scoata afara dimpreuna cu masa. Apoi, spre mirarea oaspetilor, Sima ridica scandurile din podeaua chioscului. Sub ele cineva sapase o groapa nu prea mare, dar suficienta pentru a adaposti un butoias pantecos.

— Fir‑as al naibii! suiera Cotae, incremenit de uimire. Plin? intreba, coborandu‑si buza de jos cu vreo doua degete.

— Ochi, se fuduli Sima, aprins la fata din cauza placutei privelisti.

— De buturuga? se interesa Gogoasa ingrijorat.

— As! Soi greu, domnule. Soi din cele mai alese. Buturuga beau pacatosii de rand. Zaibarul nu‑i pentru niste fete ca ale domniilor‑voastre. L‑am cumparat alaltaieri de la Valea Calugareasca. Sfintia‑sa egumenul era plecat. Cu ailalti am facut adevarate manevre si marsuri pentru a‑i indeparta. Numai cu mare intelepciune poti aduce la Snagov un butoias fara sa prinda de veste cuviosii mei calugari, care, fie vorba intre noi, sunt niste pramatii ce adulmeca vinul cale de o posta.

— Mai bun ca cel baut de noi adineauri?

— Posirca aia? se stramba calugarul. Auzi, vorba! se izmeni, bucuros de uluirea celor doi scutieri. Daca vreti sa o stiti p-aia adevarata, in butoiasu’ asta e aur curat. E haru’ Domnului. E sfanta cuminecatura. E urgie. O mie de draci stau inchisi intre doagele lui. Ai baut un degetar, te sfintesti. Ai baut o cana, esti un om facut. Ai baut o oala, damblagesti cum va vad si ma vedeti. Privindu‑l, te infioara ca pacatoasa coapsa de muiere, fie la noi acolo!

Spunand acestea, ii ruga pe cei doi musafiri sa‑l ajute a scoate butoiasul afara,

— Prindeti cu toata nadejdea! porunci cuviosul cu aerul unui comandant pe campul de lupta. Cand zic: „Acum”, trageti o data din toata inima. Aaa‑sa! Usurel! Acum!

Trasera dintr‑o zvacnitura si se lovira unii de altii. Butoiasul era gol. Sima intai rase prosteste, mai privi o data groapa goala pentru a se incredinta ca nu viseaza, isi facu semnul crucii si murmura nauc:

— Sfinti prooroci si arhangheli! Miluieste, Doamne, pe robu’ tau Sima! Fiindca pastele… si grijaniile… am fost jefuit, domnilor!

Atras de taraboiul iscat de Sima, care zbiera ca din gura de sarpe, Lazar veni in goana, urmat de Arad si Grama cu spadele in maini. Privirile egumenului se plimbara cateva clipe de la Sima la butoias si invers, apoi prelatul vorbi cu asprime:

— Sfintia‑ta, ia‑o mai usurel. Dupa cum te invartesti in jurul cozii, nu inteleg nimic.

— Am fost jefuit, sfintia‑ta, se jelui rotofeiul.

— Jefuit? De unde pana unde?

— Sfintia‑ta, daca lua din el o galeata, sau Doamne fereste, doua, mai treaca‑mearga! Dar tot? Nici macar un strop?

Apoi isi lua seama, speriat de privirile egumenului, si fu nevoit sa povesteasca intreaga patanie cu butoiasul.

— Chestia asta nu‑mi place, spuse Lazar suparat de‑a binelea. In pivnitele Snagovului avem vinuri pentru douazeci de ani.

— Stiu, sfintia‑ta, replica Sima abatut. Stiu, insa de ele ne apropiem intr‑o prea nechibzuita economie. Intamplarea face sa dispun de niste bani la care n‑am visat niciodata. In fond, la ce se rezuma viata unuia ca mine? De afurisita urgie a femeilor nu ma bucur. Spre ganduri de inavutire nu se apleaca un biet calugar. Singurele mele bucurii sunt rarele intalniri cu prietenii. Oare nu‑i prea putin?

— Poate ca ai dreptate, il privi egumenul oarecum mirat. Zic: poate, fiindca sfintiei‑tale nu‑i lipseste aici impacarea cu Cel de Sus.

Apoi, observand pe fata rotofeiului prea putina intelegere pentru viata viitoare, continua zambind.

— Vei primi o cheie de la pivnitele cele mici. Acolo avem vinuri mai vechi decat varsta noastra.

Dupa acele vorbe, se intoarse catre locuinta sa urmat de cei doi cavaleri.

— Deci ne‑am inteles, domnilor, grai Lazar satisfacut. Aveti aici cate o punga cu aur. Pentru stradania voastra, la Buda veti primi fiecare patruzeci de ducati venetieni pe luna. Domnule Arad, iata adresa Ilenei Bethlen. Domnule Grama, luati micul inel de aur. De cum treceti Tisa, veti calatori separat. La Buda veti trage fiecare la alt han si cu nici un pret sa nu va recunoasteti acolo unul pe altul. Mi‑e teama ca la curtea lui Sigismund de Luxemburg cineva, care ne stie bine, lucreaza impotriva noastra. Cand plecati?

— Maine, raspunse blondul.

— Atunci, odihniti‑va pana maine.

— Ah, nu! Am unele treburi la Targoviste, minti Arad.

Doua ceasuri mai tarziu, patru calareti iesira din Codrul Vlasiei. Calarira o bucata de drum spre Targoviste, apoi o luara catre cetatea Argesului.

— De fapt, ce treburi ai tu la Arges? se interesa Grama.

— Peseme ca ai uitat, rase tanarul sau prieten. La balul mariei‑sale Mircea, am avut placerea sa fiu remarcat cu bunavointa de privirile unei doamne.

— Ei, fir‑ar sa fie! rase micutul cavaler. Acum imi aduc aminte.

In realitate, blondul dorea sa‑i faca o vizita unchiului sau Voicu. Gonacii lor umblau sprinteni, ziua era frumoasa, pungile de la brau atarnau cu placuta greutate, astfel ca isi continuara drumul schimband intre ei o seama de glume. Ajunsera la Arges catre seara. Hanul „Doi cocosi”, mai putin aglomerat de la plecarea la vanatoare a domnului Tarii Romanesti, ii primi cu toata veselia de acolo. Dupa un ceas de odihna, coborara in sufragerie, unde slujitorii pregatisera o masa pentru oaspeti distinsi. Cavalerii si scutierii lor tabarara tinereste asupra cinei. Hangiul veni personal sa se intereseze de dorintele oaspetilor.

— Mare cinste, grai privind spre Grama. Se pare ca soarta s‑a intors cu haruri bune asupra voastra, continua observandu‑i minunatele straie.

Atat socoti sa‑i spuna, fiindca neplacutele intalniri de altadata, evacuarile din han cam tari nu se cuveneau amintite. Apoi ii vorbi blondului:

— Domnul cavaler Arad binevoieste sa ne onoreze cu prezenta sa. Nici ca am visat o cinste mai mare.

— Nu m‑ai uitat? zambi tanarul.

— Un hangiu bun nu‑si uita musterii de neam ales.

La o masa alaturi, doi barbati cu fetele usor aramii, negustori pesemne, tresarira la numele blondului si vorbira intre ei cu glasuri scazute.

Cand innopta de‑a binelea, Arad parasi sufrageria sub privirile ironice ale micutului cavaler.

„Mare lucru si dragostea asta!” reflecta Grama.

Apoi isi aminti de frumoasa Irina, iar gandurile sale zabovira o vreme in jurul ei.

De la hanul „Doi cocosi” pana in oras, distanta nu era prea mare. Cel mult un sfert de ceas pe jos. Rasarise luna, dar lumina ei patrundea slab pe drumul acoperit de coroanele copacilor.

„Iata, gandi blondul, abia acum lucrez cu adevarat in slujba Tarii Romanesti. Nu stiu ce ma asteapta la Buda, insa, de voi face treburi bune pe acolo, acestea vor cantari mult in fata unchiului Mircea. Sunt fericit ca i‑am putut cumpara mamei casuta din Sibiu si o trasura. Cel putin grija ei nu ma va apasa o vreme.”

Auzind zgomot in spatele sau, duse mana la spada si se abatu cativa pasi catre un loc unde lumina razbea in toata puterea ei. In urma lui veneau agale doi barbati.

— Domnule, grai stricat romaneste cel mai inalt, suntem doi negustori armeni. Avem gazda in oras, dar am intarziat la han mai mult decat se cuvine. Mi‑e teama ca nu vom putea intra acolo. Portile se inchid odata cu inserarea. Dupa straiele voastre, se pare ca sunteti cavaler. Poate ca ne‑ati putea ajuta.

— Nu cred sa fie nevoie, raspunse Arad. Strajile totdeauna deschid celor intarziati.

Pornira impreuna. Dupa cativa pasi blondul observa ca armenii manevreaza unul in stanga si altul in dreapta sa, ceea ce nu‑i conveni. Mana lui aluneca usor catre pumnal. Pe neasteptate, cutitul celui din stanga straluci prin aer si cerca a lovi cu sete, dar tot atunci de pe buzele armeanului scapa o exclamatie de mirare. Pumnalul tanarului ii patrunse adanc in stomac. Al doilea armean facu o saritura sprintena catre Arad, insa din nou mirare! O bufnitura, si omul scapa un horcait, apoi cazu la picioarele cavalerului. Toporul aruncat de Gogoasa venise in spinarea armeanului de la cel mult zece pasi.

— Drace! facu Arad. Camasa de zale mi‑a salvat viata, iar toporul tau a venit la timp. Cum se face ca te‑ai tinut pe urmele mele?

— Pai, domnule, facu Gogoasa, cam plin de el. Cand am facut drumul acela spre Brasov cu comitele Staicu, el m‑a luat deoparte, mi‑a daruit zece ducati venetieni si mi‑a poruncit sa nu te slabesc din ochi ziua si noaptea. L‑am ascultat, fiindca in jurul vostru vad ca ploua cu aur.

— Inteleg. Cine or fi astia? Cel pe care l‑ai palit tu nu mai traieste. Bine ca nu m‑ai palit pe mine.

— Vai, domnule, se poate? Acum sunt in mana buna.

Se aplecara asupra celui lovit in pantec. Vaietele ranitului ii convinse ca armeanul mai are vlaga.

— Omule! grai blondul. Voi pune sa te ingrijeasca daca ne spui cine esti. Altfel te las aici.

— Numele meu e Osman, vorbi presupusul negustor. Marele vizir Ali‑pasa mi‑a poruncit sa te ucid.

Ii mai pusera o seama de intrebari, dupa care il ridicara si‑l dadura in seama strajilor de la Arges. Cel mai castigat de atacul falsilor negustori era Gogoasa. El ii scotocise pe cei doi oameni ai marelui vizir si aflase asupra lor saptesprezece ducati venetieni. O facuse fara a se sinchisi prea mult, socotind ca ducatii fac parte din obisnuita prada de razboi. De fapt ranitul arata cam pe duca, astfel ca aurul nu‑i mai putea fi de folos.

Zece zile mai tarziu, in vreme ce Arad, Grama si scutierii lor isi catau de treburi la Buda, printr‑un mister greu de patruns, un slujbas gasi o scrisoare in gradina casei din Adrianopole a marelui vizir. Dupa cuviinta, omul i‑o inmana stapanului sau. Ali o desfacu mirat si incepu sa citeasca.


„Domnule Ali‑pasa,

Atentia cu care ne‑ati onorat e mai mult decat graitoare. Ne mira insa ca aceasta atentie vine din partea unui inalt demnitar al Imperiului turcesc sub o forma ce nu i se potriveste. Fiindca ne este greu sa credem ca marele Ali‑pasa poate cobori atat de jos, incat sa plateasca niste asasini pentru a ne lua viata. Am avut placerea sa va cunoastem sub zidurile Varnei, cand m‑am prezentat in fata voastra ca nobil corabier florentin. Dar atunci eram in razboi, iar viclesugul era cerut de imprejurari. Ne pare rau ca va dam vesti proaste. Oamenii vostri au pierit de moarte naprasnica. Noi credem ca numai un moment de crancena manie v‑a indemnat la un gest ce nu‑i in firea voastra.

Cavalerul Arad.”


Ali‑pasa ramase pe ganduri.

„Oare blondul sa fie cu adevarat Nufarul Alb? se intreba. Logica si faptele petrecute atunci ne arata ca nu. Si totusi, poate ca ne‑a scapat ceva. Scrisoarea aceasta nu a picat din cer. Iar cine a adus‑o e peste masura de cutezator. Cine ar indrazni si cine ar reusi sa intre in gradina mea atat de strasnic pazita? Daca a aflat Nufarul Alb despre incercarea facuta asupra blondului si cauta sa ne abata banuielile catre acesta? Intr‑un astfel de caz, logica ar fi perfecta. Din pacate, se nasc si alte intrebari. Poate ca sub numele Nufarului se ascund doi cavaleri. Apoi, n‑ar fi de mirare ca tanarul blond sa fi facut un drum pana aici numai pentru a ne mustra. Harurile si cutezanta lui acum imi sunt bine cunoscute. Din ce ma gandesc mai mult, itele se incurca. Insa, oricum ar fi, vom pastra vechiul plan ce ne poate duce la Nufarul Alb.”


Intr‑o noapte de marti spre miercuri, pe Dunare doua corabii alunecau fara lumini. Cand ajunsera in dreptul Oltinei, domnul Tarii Romanesti dadu porunca de acostare. Corabiile manevrara domol, iar la vremea cand se crapa de ziua coborara pe malul dobrogean atat curtenii, cat si garzile domnesti. Un mic alai, de vreo doua sute de oameni, isi croi drum prin balti si papuris pana la o padure de salcii.

— Maria‑ta! graira cativa boieri nelinistiti. Vanatul e la fel de bun si pe malul Tarii Romanesti. Suntem doar la un ceas calare de Oltina. Daca ne simt achingiii, putem pica in mare primejdie. Oare se cuvine sa riscam atat de mult?

Voda zambi.

— Avem stiri, domnilor, ca pe aici vanatul e mai bun ca oriunde. Cui i‑i teama sa plece. Acum facem tabara si ne odihnim. Vom astepta pana maine. Fiindca maine va veti convinge de temeinicia spuselor noastre.

Incurcati, boierii se indepartara, socotind ca voda si‑a pierdut mintile. Totusi, atat ziua cat si noaptea urmatoare trecura in liniste. Abia in zorii zilei de joi, cornurile de vanatoare pornira a suna frumos de‑a lungul apei. Haitasii mergeau in cerc larg. Strigatele lor puternice scorneau vanatul.

— E nebun, sopti Filos la urechea prietenului sau Bratei. Voda a innebunit de‑a binelea, iar ponoasele o sa le tragem noi. Daca vin achingiii, singura scapare e pe corabii. Sa nu ne indepartam de ele.

Trecura cateva ceasuri. Voda revenise in tabara cu niste rate salbatice sagetate de el. Alti cativa boieri adusesera un mistret.

— Faceti foc mare! porunci Mircea. Sa mancam, domnilor, fiindca vanatoarea abia a inceput.

Tarziu dupa pranz, ostenii din paza dadura alarma. Peste o suta de calareti se apropiau in goana cailor.

„Acum e de rau, tresari Filos. Sfanta Varvara, ochii lui voda stralucesc parca a veselie! Poate ca asa se arata nebunia.”

Isi pregati arcul privind catre maria‑sa, in speranta ca macar in ultima clipa acesta va da dovada de intelepciune si va porunci retragere la corabii. Dar, spre uimirea lui, Mircea iesi dintre salcii in intampinarea calaretilor. Apoi se petrecu ceva ce‑i incremeni pe toti curtenii domnului Tarii Romanesti.


Prin baltile si stufarisurile de dincolo de Dunare, cavalerul Manea iesise in zori, cu doua mii de tineri dobrogeni, cam la vreo douazeci de minute de jos de cetatea Silistrei, sau Darstorului, cum i se mai spunea. Era o zi de targ. Convoaiele lungi de locuitori ai satelor apropiate, negustori, mestesugari si ciobani intrau cu marfurile lor prin portile deschise larg. Comandantul garnizoanei, batranul Iacsi‑bey, privea incantat sumedenia de provizii, ce se aduna acolo parca fara sfarsit. Insotit de cativa ofiteri, trecea prin targ si zabovea uneori in fata putinilor cu branza, a vaselor cu miere curata ca aurul, a gramezilor de pepeni, a stivelor de lana, a vaselor cu peste, a sacilor cu grau si cu ovaz, sau ramanea pironit langa frumoasele valuri de panza, langa harnasamentele din piele si unelte lucrate cu mestesug bun. Targul era in toi, cand un ostean de pe ziduri dadu alarma. Iacsi‑bey tresari. Apoi intreba incruntat:

— Ce i‑a apucat pe cei din paza?

Ofiterii pornira a rade.

— Cred ca li se nazare, vorbi aghiotantul comandantului.

Doi achingii sosira in goana.

— Stralucitorule! strigara ei intr‑un glas. O oaste de ghiauri se apropie in vartejul cailor.

— Sa se inchida…

Acestea fura ultimele cuvinte ale lui Iacsi‑bey, fiindca, spre uluirea sa, o spada il lovi in pantec. Si in ultima clipa vazu arme in mainile celor cu marfuri, iar armele se abatura iute asupra ofiterilor sai. Langa porti, putinii achingii incercau zadarnic o impotrivire. Multi dintre ostenii garnizoanei erau prin targ, razletiti unii de altii. Multi dormeau dupa veghea de noapte. Dar mai ales surpriza hotari soarta cetatii. Oamenii din targ pricepura iute. Ciomegele, sapele, armele achingiilor cazuti incepura a lovi temeinic alaturi de ostenii Tarii Romanesti.

Intr‑o jumatate de ceas, o mie sapte sute de achingii lepadara armele. Ceilalti picara fara a intelege ce se petrece. Silistra iesise de sub puterea Imperiului turcesc. O suta de calareti pornira in goana cailor catre Oltina, cu vesti bune. Departe in urma stafetei, alti o mie si ceva de calareti veneau mai domol.

Pana a doua zi in zori, sosira la Oltina stafete de la Pacuiul lui Soare, de la Caliacra si Harsova. Cele mai mari intarituri ale Dobrogii purtau steaguri romanesti. Maria‑sa Mircea astepta vesti de la Enisala, Dunavat si Bisericuta, dar, oricum ar fi fost ele, puterea garnizoanelor turcesti cazuse. Din porunca lui voda, o seama de osteni pornira prin sate sa‑i prinda pe achingiii scapati din cetati. Apoi sosira si ultimele vesti. Enisala, Dunavat si Bisericuta aveau garnizoane noi.

Voda isi facu o seama de insemnari, dupa care le vorbi curtenilor din ce in ce mai uluiti.

— Domnilor, mergem la Tomis. Vanatoarea noastra s‑a incheiat.

Boierii pricepusera inca de la sosirea primelor stafete, dar parca totul aducea a vis. Astfel de campanie, atat de tainuita, nu se mai pomenise. Iar voda li se arata in alta lumina. Nu era molaul pe care il crezusera.

In zorii celei de‑a patra zile, maria‑sa Mircea, imbracat simplu, doar in camasa inflorata la piept si cu pantalon strans pe picior, isi spala fata in cerdacul unei frumoase case de pe malul inalt al Marii Negre. Soarele abia facuse ochi. Negustori, mestesugari, boieri ai locului si o multime de sateni de prin imprejurimile vechiului port umplusera strazile cu daruri sau numai cu prezenta lor vesela. Garzile greu le faceau fata, fiindca toti doreau sa se apropie cat mai mult de voda. Apa marii, calma, semana cu o imensa tipsie de cupru. Departe in larg, o seama de barci ale pescarilor dobrogeni staruiau ca niste pete albe. Ceva osteni intrasera cu caii in apa. Multi dintre ei o vedeau pentru prima oara. Voda lua prosopul aspru de canepa si incepu a se sterge. Se opri insa o clipa si privi pe deasupra stergarului harjoana tinerilor osteni.

In curtea larga, printre rondurile de flori, asteptau alaturi de boieri toti comandantii ostilor. Sus, pe acoperisul casei, doi capitani pusesera steagul romanesc. Pe strazi oamenii se sarutau intre ei, romani, greci, armeni, bulgari si de alte natii. Tanarul capitan Gherghina, socotind ca a venit vremea potrivita, striga sa se auda pana departe:

— Maria‑sa Mircea, mare voievod si domn singur stapanitor a toata Tara Romaneasca, stapan al cetatii Darstorului si peste toata Podunavia pana la Marea cea Mare!

Urale continuara pana cand voda facu un semn.

— Domnilor! grai el. Asa cum am prevazut, din mila lui Dumnezeu campania noastra a durat doar trei zile. Unirea Tarii Romanesti cu Dobrogea s‑a infaptuit dupa dorinta noastra si a locuitorilor dobrogeni. Pe vremea stramosilor nostri, cele doua tari au fost una peste tot si chiar mai departe de hotarele de azi. A pastra ce‑i al nostru e o datorie sfanta. Noi ne legam… azi… aici… sa aparam acest pamant al mosilor si stramosilor neamului romanesc… al nostru. Asta e tot. Clipa de fata e prea mare pentru a grai mai mult, incheie, inecat de emotie.

Privirile i se incetosara o clipa, insa distanta era prea mare pentru ca cei prezenti sa observe ca ochii ii joaca in lacrimi. Singur Gherghina se afla mai aproape, dar fata lui impietrita nu arata nici un semn graitor. Apoi, atentia curtenilor fu prinsa cu altceva. O mie de osteni defilau prin fata casei. In fruntea lor, cavalerul Andrei, neintrecutul zurbagiu al turnirurilor, isi stapanea calul catre mers domol.

— Capitane Gherghina!

— Porunca, maria‑ta!

— De azi incolo, ne despartim. Imi voi cauta alt capitan pentru garzile domnesti de la Arges, zambi observand norul de pe fruntea tanarului. Imi voi cauta alt capitan, fiindca din clipa aceasta te numesc comandant al ostilor Dobrogii. Toate ostile noastre raman aici.

Cativa dintre boieri primira vestea cu uimire si un inceput de manie. Unuia dintre ei i s‑ar fi cuvenit aceasta mare cinste, dar nu cutezara a‑si arata gandurile si zambira alaturi de ceilalti.

— Stii cum trebuie sa aperi Dobrogea?

— Stiu, doamne, raspunse Gherghina cu un inceput de zambet, cam rar la el. Ca pe ochii din cap. Chiar cand voi avea stiri sigure ca dusmanii dorm, eu voi fi treaz.

— Sunt sigur de asta. Mai tarziu sa vii sa pranzim impreuna. Vom mai discuta unele masuri ce se impun. Populatia Dobrogii, care a trecut prin atata parjol, va fi scutita de dari pe doi ani.

Curand, incepu alaiul celor ce aduceau daruri. Voda ii multumea fiecaruia in parte. Cativa negustori greci, venetieni si genovezi venira cu frumoase postavuri si cu mirodenii.

— Domnilor! le spuse voda. Avem de gand sa sprijinim aici comertul grecilor, venetienilor si genovezilor. Va indemnam sa va mariti coloniile. Impreuna cu domniile‑voastre, vom face alte impuneri, mult mai lesnicioase decat in trecut.

Spre pranz, cand in curte se adunasera adevarate movile de daruri, multi credeau ca Mircea le va imparti curtenilor.

— Comandante Gherghina! striga voda bine dispus.

— Aici, maria‑ta.

— Toate darurile acestea sa fie date saracilor! Loc mai asteptat si mai bun ca la ei nu cred ca se afla.

— Asa va fi, doamne.

— Cavalere Manea!

— Porunca, maria‑ta!

— Maine in zori parasim Tomisul catre Arges. Sa te ingrijesti de cele de cuviinta! Sa vina logofatul Filos!

— Aici, doamne.

La masa de pranz a lui voda luara loc Manea, Gherghina, Bogdan si logofatul Filos, iscoada lui Sigismund al Ungariei.

— Filos, ai la tine scule pentru scris?

— Am, doamne.

— Atunci scrie cum iti poruncim noi!


„Marite padisah Murad,

Stralucitorul mare vizir Ali‑pasa a calcat cu osti pamantul romanesc dintre Dunare si Marea cea Mare spre uimirea noastra, fiindca intre noi si Imperiul turcesc au fost si sunt inca multe semne de prietenie. Indurerati si cu sufletul greu, ne‑am unit ostile cu cele ale Dobrogii si am scos de sub achingii pamantul romanesc atat de crunt lovit. Din marea prietenie pe care v‑o purtam, am cautat sa nu fie multa varsare de sange. De la noi au pierit o suta douazeci de osteni, iar dintre achingii sase sute. Ranitii vostri capata bune ingrijiri. Pe cei peste cinci mii de achingii care au picat robi la noi nu ne gandim nici sa‑i oprim, nici sa‑i taiem dupa datina. Pastram inca multa prietenie Imperiului turcesc si ne gandim sa va slobozim achingiii in luna octombrie, cand ostile intra la iernat. Numai armele lor raman aici. Il ingropam pe Iacsi‑bey cu cinste, asa cum se cuvine unui viteaz ce a fost. Achingiii vostri au luptat minunat, dar ce puteau face in fata a treizeci de mii de romani?

Stim, marite padisah, ca duceti lipsa de grane, de miere, de vite, de oi, lana, ceara si fructe. Ne‑am gandit sa intarim negotul dintre noi si voi si suntem gata sa va vindem astfel de marfuri. Corabiile voastre pot veni la Tomis dupa marfuri romanesti. Comertul cu voi il scutim de orice vama pe timp de un an. Dorim sa pastram buna vecinatate cu Imperiul turcesc.

Mircea”


— Gherghina!

— Porunca, maria‑ta!

— O suta de achingii sa primeasca arme si cai! Comandantul lor va duce aceasta scrisoare. Maine in zori achingiii sa fie pe drum!

— Asa va fi, doamne.

— Acum sa vina conducatorii negustorilor venetieni, greci si genovezi!

Oamenii intrara cu plecaciuni adanci.

— Domnilor! le zambi voda curtenitor. Asa cum v‑am spus azi‑dimineata, ne‑am gandit sa pastram vama veche a lui Ioan, cu toate inlesnirile ei. Fostul rege Ioan v‑a dat anul trecut avantaje mari, pe care noi dorim sa le intarim cu unele mici adaosuri. Scrie, Filos! privi catre seful cancelariei domnesti. Domnilor, vama ce o veti plati pentru marfurile voastre va fi de numai doi la suta. Adica unu la suta la intrare si unu la suta la iesire, daca acele marfuri sunt in tranzit. Pentru aur, argint, perle, pietre pretioase si alte bijuterii aduse de voi nu se plateste nici un fel de vama, si nici pentru stationarea corabiilor.

Sarea pe care o veti cumpara din Tara Romaneasca o scutim de orice vama, ca si obiectele de mestesug faurite la noi. Alimentele in tranzit le oprim numai in caz de foamete, dar ele vor fi platite pana la ultimul perper. Va acordam dreptul de a face cate o casa de comert (loggia) si atat grecii, genovezii, venetienii, cat si bulgarii pot avea aici cate un consul. El va fi judecatorul comunitatilor de negustori pe natii. Numai abaterile grave de la legile Tarii Romanesti vor fi judecate de noi. Domnilor, vom face copii dupa acest act si le vom intari cu pecetea si semnatura noastra.

— Va multumim, maria‑ta! striga cel mai varstnic dintre ei. Multi negustori, multi corabieri vor veni aici.

Voda ii zambi cu bunatate. Planurile lui erau mult mai mari decat isi inchipuia negustorul. Mircea dorea sa ridice corabieri si negustori romani, iar acestia aveau ce invata de la colonistii straini. Mai tarziu, intregul comert romanesc va intra numai in mainile romanilor. Dar asta cerea timp, bani si, mai ales, liniste.


Mare fu surpriza egumenului Lazar cand rotofeiul Sima veni intr‑un suflet sa‑l instiinteze ca maria‑sa Mircea, cu toata suita si cu vreo doua sute de osteni ai garzilor, taie prin Codrul Vlasiei spre manastirea Snagovului.

— Esti sigur?

— Pai ce dra… Doamne iarta‑ma, la asta ma pricep ca nimeni altul! De un sfert de ceas ascult semnalele de toaca ce vin din inima padurii.

Lazar dadu o seama de porunci. Cuviosii calugari fugira prin chilii sa‑si puna straiele in buna randuiala. Cand sosi domnul tarii, egumenul il astepta dincolo de porti, in fruntea a doua sute de calugari inarmati pana‑n dinti.

— Oho! grai voda sagalnic. De am fi venit cu amenintare asupra Snagovului, tare mi‑e teama ca victoria nu se arata catre noi. Mi‑au placut semnalele de toaca. Chiar pasarea greu trece pe aici fara stirea voastra. Sfanta biserica se apara frumos.

— Ne gospodarim dupa puteri, mustaci Lazar. Suntem fericiti sa va primim, maria‑ta. Acum cateva ceasuri, un om al meu ne‑a adus vesti mari de pe pamantul Dobrogii.

— Zau? Nici macar placerea surprizei nu ne‑ai lasat‑o.

Intrara amandoi in sufragerie. Afara, la umbra copacilor, calugarii puneau mese lungi cap la cap si aduceau gustari pentru liota de oaspeti.

— Acum ce va fi? se interesa prelatul. Mania turcilor o asteptam. Oare numai la ea va ganditi azi?

— Si la ea, si la altele. In Dobrogea, am lasat sase mii de osteni. Cam putini in caz de atac al achingiilor lui Murad. I‑am dat porunca lui Gherghina sa cheme in leafa inca o mie de tineri dobrogeni. La fel vom face si aici. In zori am vorbit cu Roman Herescu. Dar ostile ne inghit multi bani, iar visteria nu mai e atat de bogata pe cat a fost. Vistiernicul Plopsor se jeluieste la fiecare plata.

— Maria‑ta, la nevoie putem ridica oastea tarii.

— Da, numai la mare nevoie. A ridica oastea tarii inseamna sa lasam pamanturile nelucrate, sa nesocotim banoasele mestesuguri, sa zdruncinam economia. Apoi, oastea tarii nu‑i instruita si nici nu poate fi. Azi razboaiele se poarta nu cu populatia, ci cu oameni bine instruiti. Cel putin turcii asta fac. Dar sa ne gandim si la altele. As vrea sa punem baze mai puternice comertului romanesc si vom incepe intai in Dobrogea. Deschiderea la mare trebuie folosita cum se cuvine. Vom face o casa de comert romaneasca. Pentru inceput, o inzestram cu cele doua corabii primite de la genovezii din Chilia. Vom incerca sa aducem marfuri pe mare, la concurenta cu grecii, genovezii si venetienii. Ce pot ei, va trebui sa putem si noi. M‑am gandit de asemenea sa aducem marfuri din Asia cu ajutorul caravanelor si sa le trimitem pana la celalalt capat al Europei. Preturile mirodeniilor, stofelor, obiectelor si covoarelor din Asia ajung aici inspaimantator de mari. E vremea sa ne infruptam si noi din comert. La Sibiu se afla un vestit fauritor de spade. Il vom incuraja in taina sa vina la Arges sau Bucuresti.

— Parca spuneati ca, in Dobrogea, grecii, venetienii si genovezii se vor bucura de multe atentii.

— Da, asa spuneam. Vom invata de la ei arta folosirii corabiilor mari si arta comertului. Sa nu uitam ca multe dintre popoarele Europei invata de la acestia. Cand vom sti destul, vom ridica pretul vamilor pentru straini. Insa pana atunci mai avem. Am observat ca in Dobrogea aproape toate hanurile vestite sunt in mainile grecilor. Pentru inceput, m‑am gandit sa deschidem la Tomis un han romanesc mai frumos decat cele grecesti. Ceva cam de felul „Berbecului de aur” din Brasov. Cred ca cel mai nimerit sa o faca e Petrache din Craiova. Oltenii sunt grozav de priceputi in arta comertului. Cred ca se nasc plini cu astfel de haruri. Si nu m‑as mira daca Petrache ii va lasa in umbra pe greci, mai ales ca‑l vom finanta noi in taina.

— Frumos! grai Lazar cu vadita ironie. Sa cred oare ca numai pentru asta ati venit pana aici?

— Nu, rase voda, simtind ironia prelatului. Cand se intoarce fratele Staicu?

— Il astept la noapte.

— Mda! Va trebui sa profitam de victoria noastra asupra ostilor lui Murad. Vestile vor pica asemenea trasnetului la Adrianopole, la Venetia, la Genova, Florenta, Buda si in alte parti. Acum e momentul sa capatam Banatul Severinului, care a fost al nostru de cand e lumea. Daca scapam astfel de moment, nu stiu cand ne vom mai intilni cu el.

— Cum?

— Ostenii nostri vor intra in Banatul Severinului.

— Dar asta inseamna razboi cu Ungaria! Acolo sunt garzile si banul regelui Sigismund de Luxemburg.

— N‑am uitat, rase voda. Vom trimite in Banat presupusi negustori si calatori, chipurile in trecere din Balcani. Ei vor raspandi stiri ca o oaste de achingii vine sa loveasca Banatul Severinului. Cand panica va fi in toi, ostile noastre intra acolo strigand: „Traiasca regele Sigismund al Ungariei! Traiasca marele voievod Mircea! Moarte paganilor!”

— Hm! Viclenia voastra imi place, numai sa nu iasa prost. Sa nu ajungem la un razboi cu ungurii tocmai acum, cand ne asteapta amenintari de la turci.

— Nici vorba. Am chibzuit bine. Sa intre ostile mele acolo si pe urma sa vad cine le mai poate alunga.

— Dar ungurii vor afla pana la urma ca a fost o alarma falsa. Ca nici pomeneala de turci.

— Ei si? Turcii n‑au voie sa‑si schimbe planurile pe drum?

— Cum va primi curtea din Buda o astfel de veste?

— Pai tocmai asta e, zambi voda. Cand va afla ca ostile romanesti sunt in Banatul Severinului, o solie a noastra se cuvine sa fie in Buda pentru a da explicatiile ce se impun. In fruntea soliei il trimitem pe comitele Staicu.

— Sunteti cutezator, maria‑ta, il privi Lazar cu admiratie.

— Altfel nu se poate. Vremurile sunt grele. Turcii nazuiesc mult mai sus de Dunare. Aliantele totdeauna au fost bune, insa baza ramane in puterea noastra. De la Sigismund trebuie sa luam cat mai mult, fiindca tot ce luam e pamant romanesc. Regele Ungariei e la mare stramtoare acum si va trebui sa profitam. Are necazuri cu polonii, care ii stau in coasta amenintatori. In Croatia sunt tulburari. Nobilii unguri isi cam fac de cap, in ciuda suveranului. Noi nazuim, sfintia‑ta, si catre cetatea Branului, aparata azi de cavaleri adusi de Sigismund tocmai din indepartata Anglie. Mai nazuim spre dobandirea Amlasului si Fagarasului, tinuturi ce au stat sub coroana romaneasca a parintilor mei. Dar sa nu ne gandim la lucrurile indepartate. Azi tinta noastra este Banatul Severinului.

Tacura. In curte, boierii si garzile domnesti petreceau dupa voie. Numai pivnicerul Snagovului cam stramba din nas la fiecare cerere de bautura.

Capitolul 13


Vestea pierderii Dobrogii picase la Adrianopole parca a gluma proasta. Padisahul Murad ii asculta intai pe ofiterii care se intorceau de acolo. Abia la urma citi scrisoarea domnului Tarii Romanesti, insa mania si mirarea il oprira sa gandeasca limpede. Nu putea crede, si totusi era adevarat. Ghiaurul Mircea cutezase a lovi ostile imperiului.

— Sa vina Ali si Ibrahim! striga.

Slujitorii iesira grabnic, fiindca in astfel de ocazii nu era bine sa stea in preajma padisahului. Mania lui se revarsa din senin asupra unuia sau altuia.

Marele vizir aflase uimitoarea stire cu mult inaintea sultanului. Impreuna cu Ibrahim, sedea pe o banca din frumoasa gradina a palatului sau si incercau amandoi sa gaseasca masurile ce se impuneau.

— Cati achingii ai acum in Adrianopole?

— Putini, stralucitorule, raspunse comandantul garnizoanei. Abia vreo treisprezece mii. Rascoalele din Asia ne‑au lipsit de multi oameni.

— Si cate corabii la mare?

— Douazeci si patru.

— Asta inseamna ca in viitoarele trei zile putem trimite asupra Dobrogii douazeci de corabii si zece mii de achingii.

— Asta nu! se opuse Ibrahim. Nu ne putem lipsi de osteni, fiindca o razmerita pe aici nu ar fi un lucru de mirare. Cred ca e bine sa chibzuim adanc.

Ochii marelui vizir se subtiara ca in fata soarelui mult. Mania il cuprindea molcom.

— Auzi, Ibrahim? Te‑am numit comandantul ostilor din Adrianopole pentru a avea aici un om al meu. Cu doua luni in urma erai un nimic. Acum te numeri printre marii demnitari ai imperiului. Mi se pare ca m‑am inselat asupra ta si va trebui sa te cobor mult mai jos decat ai fost. In ultima vreme, m‑ai infruntat adesea. Iata recunostinta ta.

— Stralucitorule! zambi Ibrahim calm. Recunostinta e una, iar datoria e alta. Nu le putem baga in aceeasi oala. Eu credeam ca m‑ai ridicat ca mare demnitar in folosul imperiului, nu al tau. Nimic nu e mai umilitor in lume decat a fi un om de paie. Cata vreme eram un simplu ofiter, se cuvenea sa ascult ordinul superiorului fara sa cracnesc. Dar acum sunt comandant de osti si nu pot sa nu tin seama de interesele imperiului. Ti‑ai dorit un om de paie? Un om care sa aplaude chiar o hotarare gresita? Un astfel de om nu foloseste nici imperiului si nici tie. Pe omul de paie nu poti pune baza, fiindca el se da dupa timp.Voi veni mai spre seara sa‑ti aduc toate inscrisurile ce m‑au investit cu puteri. Stralucitorule, cauta‑ti alt om!

— Hm! murmura marele vizir. Mi se pare ca ai dreptate. Mania m‑a facut sa nu vad ce se cuvine. Sa stii ca si inteligentii gresesc uneori. Prostii fac prostii pe masura lor. Adica mari si nu prea. Insa prostiile celor destepti adesea n‑au margini. Haidem la padisah! Inca nu stim destul pentru a lua o hotarare.

Fata ii stralucea de o roseata puternica.

„Tocmai eu, care tunam impotriva setei de putere, cad in ispita”, gandi tanarul vizir.

Il imbratisa pe Ibrahim, iar acesta, cam naucit, ii sopti la ureche:

— Dupa atatia ani petrecuti impreuna, abia acum incepem a ne descoperi unul pe altul. Si zau ca, uniti, suntem o forta in slujba imperiului. Sa mergem. Esti un om mare, stralucitorule!

Ali pricepu ca acele cuvinte nu erau o lingusire, ci veneau din inima inteleptului comandant.

„Ibrahim a fost mult mai chibzuit decat mine si marele vizir, reflecta padisahul. Imi amintesc vechiul semnal de alarma pe care il daduse el in privinta ghiaurului Mircea. Atunci nu l‑am luat in seama. Totusi, mangaierea ca am in comandantul garnizoanei din Adrianopole un slujitor intelept nu‑mi poate domoli supararea. Zadarnica a fost campania noastra la Dunare, cu toate pagubele ei in morti, raniti si aur. De fapt, numai tulburarile din Asia m‑au hotarat sa las putini achingii in Dobrogea. Domnul Tarii Romanesti vad ca stie sa profite de imprejurari. Inseamna ca‑i un dusman de care trebuie sa tinem seama in viitor. Partea mai proasta e ca ghiaurii din Balcani isi rad azi de puterile Imperiului turcesc. Dupa Polènik, Varna si Dobrogea, ghiaurii isi dau seama ca nu suntem chiar atat de invincibili pe cat ne‑a mers faima.”

Ali si Ibrahim il intrerupsera din gandurile sale.

— Ati auzit?

— Am auzit, marite padisah.

— Cititi scrisoarea cainelui de la Dunare!

Acestia o facura cam incet, ceea ce‑l irita pe Murad.

— Ei, ce aveti sa‑mi spuneti?

— Stralucitorule, incepu Ali‑pasa, cred ca se cuvine sa chibzuim. In aceasta scrisoare domnul Tarii Romanesti se arata prietenos si nu va calca in taratul lui Sisman, pe care l‑ati intors la Tirnova ca supus al imperiului. Nu a avut el treizeci de mii de osteni in Dobrogea. Cifra e umflata, asa cum se obisnuieste. Dar jumatatea ei cred ca ne da adevarul. Noi nu dispunem azi aici de cincisprezece mii de osteni. Rascoalele din Asia ne‑au slabit fortele. Nu cred ca Mircea a pierdut numai o suta douazeci de morti, insa chiar daca dublam cifra mi se pare uimitor de putin. Poate ca e bine sa‑l privim pe acest ghiaur cu alti ochi. Ca pe un mare general, fiindca vitejii nostri achingii nu l‑au asteptat acolo cu bratele incrucisate.

— Bine, bine! La asta m‑am gandit si eu, spuse Murad nerabdator. Ce propuneti?

— Sa chibzuim, stralucitorule, interveni comandantul garnizoanei. Dati‑ne ragaz vreo cateva zile. A va indemna la o hotarare pripita cui foloseste? O seama de achingii se intorc victoriosi din Anatolia. Sa‑i asteptam.

— Da, poate ca nu‑i rau. Tu esti un om intelept, Ibrahim.


Cand stirile din Dobrogea sosira la Chilia, consulul genovez Pietro Embrone exclama uimit:

— Santa Madona! Secretarul meu avea dreptate. Mircea nu‑i omul pe care l‑am crezut. Am facut o afacere buna cu el si m‑a costat ieftin. Bine ca nu ne‑am adresat polonilor! Cred ca se cuvine sa‑i trimit niste daruri de pret.

Lazar al Serbiei asculta incantat vestea despre stralucita victorie a lui Mircea in tinutul Dobrogii.

— Domnilor! grai catre curteni. Izbanda voievodului roman intareste parerea noastra ca nu trebuie sa ne aplecam cu teama in fata turcilor, ci sa lovim hotarati. Mircea a dat dovada de mult curaj. Ii vom trimite in dar o spada batuta in nestemate.

Vladislav Iagello bau o cupa de vin in cinstea domnului Tarii Romanesti. Campania voievodului roman, frumos exagerata de tinerii nobili poloni ce venisera sa‑i povesteasca regelui, aducea a basm.

„Se pare ca voievodul Mircea e un strasnic general, chibzui Iagello. Propunerile lui in vederea unei aliante nu prea le‑am luat in seama. Vom repara aceasta greseala.”

La Buda, Sigismund de Luxemburg porunci sa i se povesteasca in amanuntime despre campania domnului Tarii Romanesti in Dobrogea. Acea plecare a lui la vanatoare spori veselia regelui, dar ii intari si credinta in intelepciunea valahului.

„Pe vasalul nostru Mircea l‑am crezut bun gospodar si om chibzuit, insa nu general, socoti el. Mi se parea chiar ca e cu mult inferior in virtuti militare fratelui sau Dan, cu care am ajuns candva la infruntari de osti. Acum, valahul a crescut in ochii nostri. Prin iscoada noastra Filos, ii cunoastem credinta si dragostea fata de noi. Sa o mentinem aratandu‑i prietenia noastra. Acum e amenintat de turci. Sa vedem cum se va descurca. De va reusi, inseamna ca la Dunarea de Jos vom fi linistiti in privinta lui Murad.


Pe la sfarsitul lui August, in Banatul Severinului pornisera din senin o seama de zvonuri ce facura panica. Se spunea ca douazeci de mii de achingii urca prin pasurile Balcanilor pentru a lovi Banatul. Vestile circulau iute. Multi locuitori se pregateau sa fuga spre munti. Banul de Severin trimisese iscoadele sale la miazazi de Dunare, insa fara folos. Cum nu avea alte temeiuri decat in zvonurile care circulau, banul nu indraznise a repezi stafete la Buda dupa ajutor. Cu voievodul Transilvaniei se avea rau, astfel ca acolo nu putea cauta sprijin. Abia cand primi o scrisoare de la faimosul Nufar Alb se hotari sa trimita oameni la Buda. Acel cavaler nestiut de nimeni totdeauna ii instiintase din timp pe crestini la caz de primejdie. Totusi, Buda era departe, iar ajutorul asteptat de acolo nu‑i dadea speranta ca va ajunge la timp.

Intr‑o dimineata din ultima zi a lui august, vreo mie cinci sute de osteni ai Tarii Romanesti se apropiara de portile Severinului cu palariile in varfurile spadelor strigand puternic: „Traiasca regele Sigismund al Ungariei! Traiasca marele voievod Mircea! Moarte paganilor!”

Aflat pe ziduri, banul de Severin isi pregatise oamenii pentru aparare, dar, intelegand strigatele celor ce se apropiau, dadu ordin plin de bucurie sa se deschida portile cele mari. Un sfert de ceas mai tarziu, roscatul Bogdan, cavaler al Ordinului Basarab, veni in fata banului si‑i ura sanatate.

— Ce va aduce aici, domnule comandant? se interesa banul, temator sa nu fi facut vreo prostie.

— Luminate ban! zambi cavalerul. O scrisoare a Nufarului Alb l‑a instiintat pe maria‑sa Mircea, domnul Tarii Romanesti, stapan al cetatii Darstorului si a toata Podunavia pana la Marea cea Mare, ca Banul Severinului va fi calcat de turci. Cum stapanul nostru e aliatul credincios al regelui Ungariei, ne‑a repezit incoace, cu porunca sa va sprijinim.

— Domnule cavaler, grai acesta incantat, noi, contele Ladislau, mare ban al Banatului Severinului din gratia regelui Sigismund, va multumim pentru ajutor.

„Sa vedem, sa vedem la urma, gandi roscovanul Bogdan. Cred ca te cam grabesti cu multumirile.”

Cateva zile mai tarziu, o noua scrisoare a Nufarului Alb il vesti pe contele Ladislau ca ostile de achingii fusesera intoarse din drum, fiindca in Anatolia izbucnisera mari tulburari. Fericit la astfel de veste, banul il pofti pe Bogdan la un ospat de adio. Petrecura toata ziua impreuna, schimband intre ei o mie de mici amabilitati.

— Cand plecati, cavalere? se interesa contele, cam cherchelit.

— Unde sa plecam?

— Acasa.

— Pai de ce sa plecam acasa?

— Fiindca pericolul a trecut.

— O fi, rase cavalerul nepasator. O fi, insa eu nu am primit ordin sa parasesc Banatul.

— Vi‑l daruim noi.

— A, nu! se impotrivi Bogdan. Hai sa mai ciocnim un rand. Eu ascult numai de domnul Tarii Romanesti. El nu m‑a chemat, iar eu nu pot pleca.

Banul Ladislau se dezmetici intr‑o clipa. O banuiala cumplita i se infiripa in minte, chiar daca inca nu‑i dadea crezare.

— Cavalere! isi stapani mania. Gluma voastra o gustam din plin, fiindca numai a gluma arata.

— Marite ban! rase tanarul in continuare. Nu as vrea sa va supar. Ganditi‑va ca plecand acasa fara porunca ma asteapta calaul de la Arges. Cu chestii d‑astea eu nu glumesc. Daca stapanul meu nu m‑a chemat pana acum, inseamna ca el inca se mai gandeste la o primejdie. La apararea Banatului.

— Dar, pentru Dumnezeu, nu el e stapan aici! exploda contele Ladislau.

— Poate, insa eu sunt un cavaler marunt si un ostean care nu indrazneste a judeca dupa cum il taie capul.

— Vom fi nevoiti sa va silim cu armele.

— Voi fi nevoit, cu toata parerea de rau, sa ma supar, grai tanarul nepasator. V‑am indragit, conte. Si zau ca e pacat sa incheiem acest ospat printr‑o cearta ce nu se cade intre prieteni si aliati.

— Slabeste‑ma, tinere, cu prietenia si alianta! De cand ai venit aici, numai despre ele imi pomenesti. Iti dau ragaz de plecare doua ceasuri.

— Ne racim gura de pomana, ridica din umeri tanarul cavaler.

In prima clipa, contele Ladislau intentiona sa‑l aresteze pe roscovan. Din pacate, observa ca nu e cu putinta, caci erau mai multi valahi decat garzile sale. Si nici o incaierare cu osti nu‑i conveni. Intai fiindca nu stia ce intelegere exista intre regele Sigismund si domnul Tarii Romanesti. Apoi, populatia Banatului, formata in cea mai mare parte din romani, i‑ar fi stat impotriva, alaturandu‑i‑se lui Bogdan.

Stapanit de acele ganduri, parasi incaperea. In odaia sa de lucru, il gasi pe aghiotantul sau.

— Domnule, o scrisoare a mea va trebui sa ajunga la Buda in cel mai scurt timp, i se adresa acestuia.

— Asa va fi, se inclina ofiterul. Peste un sfert de ceas stafeta va sta la dispozitie.

— Vei pleca in fruntea ei! hotari banul. Regele nostru trebuie sa afle ca valahii au venit aici cu viclenie si refuza sa plece. Asteapta, domnule! Termin indata scrisoarea adresata suveranului nostru. Adica, vreau sa spun ca banuiesc asta, relua el ideea. Nici o oaste mare de achingii nu s‑a aratat la pragul Balcanilor.

— Credeti ca Nufarul Alb v‑a mintit?

— Asta nu. Totusi, ceva nu‑i in ordine. Sa‑i spui suveranului banuielile mele. Mi‑e teama ca domnul Tarii Romanesti a planuit sa ne smulga Banatul Severinului prin viclenie. Prevad un razboi intre Sigismund si Mircea.

„Iar mie nu‑mi va fi usor, gandi Ladislau. Am inghitit prosteste momeala aruncata cu dibacie de valahi in privinta Banatului. In privinta ostilor venite aici. Asta ar fi singura mea salvare. Sau poate ca vad stramb. Poate ca mai exista inca o amenintare a turcilor.”


Intr‑o dimineata din primele zile ale lui septembrie, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, intra in sala tronului bine dispus. Il ispitea o vanatoare prin padurile care incercuiau minunatul lac al Balatonului. Avea destule motive sa fie vesel. Frumoasa si tanara sa regina Maria isi revenise dupa o lunga suferinta. Din Croatia si Dalmatia picasera o seama de stiri bune. Focul rascoalelor incepea sa se stinga. Nobilii sai, potrivnici candva, aratau mai multa supunere. Capul de pod ocupat de turci in Dobrogea cazuse sub loviturile domnului Tarii Romanesti. Fusese un an bun. Recoltele mari intrecusera cu mult asteptarile. Vistieria coroanei, mai bogata ca oricand, arata o buna situatie economica. Nicolae de Gara, comandantul suprem al ostilor Ungariei, se casatorise cu una dintre cele cinci fete ale cneazului Lazar al Serbiei. Din partea sarbilor Sigismund nu se astepta la o frumoasa prietenie, dar stia ca macar pentru o vreme nici suparari nu vor fi. Urmand pilda cneazului Lazar, regele Tvartko al Bosniei isi potolise incursiunile cu osti in Dalmatia. Dupa asasinarea lui Carol de Anjou, care se proclamase rege al Ungariei cu vreo doi ani inainte, fiul acestuia, Vladislav de Anjou, nu mai cuteza sa pretinda coroana regala. Marea familie a nobililor Horvathy, cea care cu ani in urma ridicase si raspandise focul rascoalelor din Croatia si Dalmatia, disparuse fara urma. Totul se datora politicii intelepte duse de Sigismund. Dar el stia bine ca ii vor trebui inca vreo cativa ani pana cand va prinde aripi. Pana cand va fi destul de puternic pentru a ridica o cruciada impotriva turcilor. Fiindca turcii se aratau ca o mare primejdie catre inima Europei. Iar dupa cruciada, cand va obtine un mare prestigiu, poate ca se va incorona imparat din Boemia pana dincolo de Nistru, pana mai jos de Dunare si pana la Venetia.

Sigismund trecu prin culoarul viu format din curteni. In fata tronului se opri o clipa. Statura sa inalta, impozanta, domina imprejur. Era frumos la chip, chiar daca barba cam prea bogata, dupa moda ungurilor, ii scadea ceva din farmec. Avea un spirit cultivat, ca si al parintelui sau Carol, imparatul germanilor. Iubea luxul, cultura si calatoriile. In doi ani si ceva de domnie, reusise a‑si castiga multe simpatii printre nobilii unguri. Numai firea sa schimbatoare, uneori cruda, ii retinea pe cei cu ochiul ager sa‑i acorde toata increderea.

Dupa ce primi raportul obisnuit, gandurile ii zburara din nou la vanatoarea proiectata si atat de des amanata in ultima vreme. Era dornic de o destindere pe un timp atat de placut.

— Maria‑ta! se apleca unul dintre sfetnici. Un ofiter al banului de Severin asteapta sa fie primit.

— Dar ce mai vrea banul de la Severin? Acum trei zile ne‑a cerut ajutor noua, in loc sa‑l ceara de la voievodul Transilvaniei. E drept ca am primit o scrisoare de la Nufarul Alb, iar iscoadele noastre au intarit stirile ca garnizoanele turcesti de la Nis au facut unele manevre spre miazanoapte, insa ele s‑au intors din drum, astfel ca nu mai e pericol acolo. Sa intre!

Aghiotantul contelui Ladislau veni pana la cinci pasi de tronul regal, saluta dupa datina cu palaria, puse un genunchi la podea si astepta sa i se vorbeasca.

— Ce vesti, domnule?

— Maria‑ta, o scrisoare a banului de Severin.

Scrisoarea trecu prin cateva maini, dupa protocol, pana ajunse la rege. Acesta o desfacu molcom, cu gandurile spre vanatoarea planuita, dar dupa primele randuri tresari. Cand incheie lectura, ochii sai albastri scanteiau de manie.

— Asa stau lucrurile acolo? tuna, incremenindu‑i pe curteni. Vorbeste, domnule! Ladislau ce a pazit?

Ofiterul aduse cateva completari, astfel ca nobilii intelesera noua situatie din Banatul Severinului.

— Trimiteti dupa Nicolae de Gara! Vom taia degetele prea lungi ale voievodului valah.

— Sunt aici, maria‑ta, isi facu loc spre tron vestitul comandant suprem al ostilor Ungariei, Nicolae de Gara.

Era un barbat inalt, chipes, cu fruntea usor bombata, a carui infatisare il amintea pe parintele sau, cel ce fusese pe timpuri favoritul raposatei regine Elisabeta a Ungariei.

— Sa aduni osti, domnule! Adica, nu! Sa vii sa pranzim impreuna!

— Maria‑ta! interveni unul dintre sfetnici. O solie valaha asteapta de ieri sa fie primita.

— O solie valaha? Alungati‑o, domnilor! Alungati‑o cu biciul! Adica, nu! Toti membrii soliei sa fie arestati! Unde‑i comandantul garzilor?

— Aici, maria‑ta.

— Bine, bine, asteapta! Sa intre valahii!

Comitele Staicu, urmat de zece osteni, isi facu aparitia in sala tronului. Fata lui placuta, privirile indraznete, trupul sau mladios si tinuta stralucitoare facura buna impresie asupra suveranului.

— Va ascult, domnule, inainte de a porunci garzilor sa va puna in lanturi, vorbi Sigismund cu mare asprime.

Chipul comitelui parca turnat in bronz nu tresari la auzul unei astfel de amenintari. Saluta dupa moda Apusului si grai cu un zambet abia inflorit in coltul buzelor.

— Maria‑ta! vorbi calm. Din cuvintele voastre sa cred ca‑i o declaratie de razboi impotriva domnului Tarii Romanesti?

Sigismund isi uita o clipa mania.

— Razboi? Dar cine a pomenit despre asta? Pentru o biata solie, nimeni nu face razboi.Voi pune sa va aresteze pana cand se vor lamuri lucrurile.

— Maria‑ta! rase comitele Staicu. Ultimele voastre cuvinte tot a amenintare suna. Nu am auzit pana azi ca o solie sa fie arestata la curtea Ungariei, vestita in practicile cavaleresti. Apoi, eu sunt print al neamului meu si al doilea om al Tarii Romanesti dupa maria‑sa Mircea. A ma aresta pe mine inseamna sa loviti cu razboi Tara Romaneasca. Aici vad ca nu sunt primit dupa rangul meu. Ingaduiti, maria‑ta, sa ma retrag si faceti cum doriti. Eu nu mai am nimic de spus.

Sigismund ghici amenintarea din vorbele solului. Staicu lasase de fapt a se intelege ca Mircea va lovi cu osti regatul Ungariei, dar ascunsese totul sub o formula convenabila, ca si cum amenintarea cu razboi ar fi venit de la unguri. Lui Sigismund nu‑i convenea tocmai acum un razboi. Pe Staicu il tratase ca pe un ostean de rand. Isi dadu seama ca mersese prea departe si raspunse, potolit pe data:

— Si ce va aduce la noi, printe?

— Prietenia.

— Aha! nu‑si putu infrana o noua exclamatie de manie.

Staicu se prefacu a nu pricepe si continua calm:

— Slavitul Mircea, domnul Tarii Romanesti, stapanitor al cetatii Darstorului si peste toata Podunavia pana la Marea cea Mare, va trimite prin noi salutul sau. Ca buni si credinciosi prieteni, va aducem in dar cincisprezece cai de rasa romaneasca, douazeci de iatagane turcesti, cincisprezece steaguri ale sultanului Murad si spada lui Iacsi‑bey, raposatul comandant suprem al fostelor osti de achingii din Dobrogea.

— Cu cati oameni ati atacat Dobrogea? Fiindca nu‑mi vine a crede ca ati avut treizeci de mii.

Staicu observa ca Sigismund nu‑i multumise pentru daruri.

— Maria‑ta! rase el. Cifra a fost umflata doar pentru turci. In realitate am lovit acolo doar cu saptesprezece mii de osteni. Am fost mult superiori. Ei nu aveau decat unsprezece mii.

„Fir‑ar sa fie! injura Sigismund in gand. Noi nu putem ridica azi saptesprezece mii de osteni pentru a‑l lovi pe valah.”

— Dar cu Banatul Severinului ce e?

— Banatul amenintat de turci l‑a indemnat pe maria‑sa Mircea…

— Stim, stim, printe, il intrerupse regele. Acum, cand amenintarea a trecut, ostile voastre se pot retrage.

— Stapanul meu judeca altfel, maria‑ta, replica Staicu. La inceputul verii, nimic nu arata a razboi. Si totusi Dobrogea a fost lovita de turci. Taratul lui Sisman parea infloritor si lipsit de primejdii. Acum in taratul lui Sisman stau zece mii de achingii. Balcanii sunt controlati de turci. Anul trecut, la Polènik, daca nu era Nufarul Alb, cine ar fi stiut ca vin turcii peste sarbi si bosnieci? Ostile lor se misca pe negandite. Intreaga linie de frontiera a Dunarii sta sub amenintare. Vazand urgia paganilor, domnul Tarii Romanesti a intins ostile pe tarmul marii si de‑a lungul Dunarii, din Dobrogea pana in Banatul Severinului. A ne intreba ce cauta acolo ostile marelui vostru prieten ne mira. Amenintarea turcilor se vede intr‑un fel de la Buda, care e atat de departe, si in altfel din Tara Romaneasca. Banatul Severinului, aparat de coroana Ungariei, are abia o mie de osteni. Mariei‑sale Mircea nu‑i este indiferenta o spartura la Dunare. Daca turcii razbesc acolo, nici Ungariei si nici Tarii Romanesti nu i‑ar fi bine. Cei saptesprezece mii de osteni ai nostri ce stau lant, pe toata frontiera Dunarii, se pot aduna in mai putin de doua zile acolo unde se arata vreo amenintare.

— Bine, printe! Vom chibzui la tot ce am auzit de la voi. Sa veniti intr‑o noua audienta la ora sase. Va astept, domnule. Ah, era sa uit! Stiti cumva cine e faimosul Nufar Alb?

— Multi ar dori sa stie, rase comitele, evitand un raspuns direct. Multi si mai ales turcii. El poate fi unul dintre vestitii cavaleri unguri sau germani. Ori sarb, ori chiar fiu al Tarii Romanesti.

— Da. Pacat ca nu stiti. Ii suntem recunoscatori pentru multe. Ultimul sau serviciu facut coroanei Ungariei a fost o lista cu numele tuturor iscoadelor turcesti de la Buda. Printe, traim vremuri mari daca printre noi se afla un astfel de cavaler, ce vine parca dintr‑un basm frumos.

Ingandurat, Sigismund pranzi numai cu Nicolae de Gara.

— Ce crezi, domnule de Gara, despre intrarea valahului in Banat?

— Cred ca Mircea, pe langa faptul ca‑i un mare general, stie sa profite de un moment favorabil. Dupa stralucita sa victorie din Dobrogea, multe priviri s‑au indreptat asupra lui mai altfel decat inainte. Regele Vladislav Iagello, afland stirea, a strigat in fata curtenilor sai: „Domnilor, iata un om cutezator. Putini indraznesc azi a starni mania turcilor. Voievodul Mircea ne‑a propus candva o alianta pe care nu am bagat‑o in seama. Vom indrepta greseala noastra.”

— De unde stiti ca a vorbit asa?

— Oh! rase Nicolae de Gara. Una dintre doamnele de onoare ale doamnei Hedviga e iscoada noastra la curtea Poloniei. Va inchipuiti ce inseamna o alianta intre Mircea si Iagello? Regina Hedviga, cumnata voastra, il zoreste adesea pe Iagello sa intre cu osti in Ungaria, pe care o considera mostenire de la parintele sau Ludovic cel Mare. O astfel de alianta ne‑ar ameninta din doua parti si sa nu uitam ca valahul e chiar mai puternic decat lasa a se vedea. Pe langa o excelenta strategie aplicata de‑a lungul Dunarii, valahul doreste Banatul Severinului. Asta e limpede.

— Oho, sa vedem cine i‑l lasa!

— Maria‑ta, asa m‑am gandit si eu la inceput. Si pe mine m‑a incercat aceeasi manie. Dar sa nu uitam ca azi noi nu putem trimite in Banat nici macar cinci mii de osteni. Mircea stie asta. Stie ca grosul fortelor noastre nu‑l putem disloca dinspre granita cu polonii. Nici din Croatia si Dalmatia nu‑i momentul sa retragem ostile, fiindca ele inseamna siguranta acolo. La Buda avem forte putine. Abia opt mii de oameni. In caz de razmerita a nobililor, vesnic aplecati spre nesupunere, e bine sa fim tari aici. Sa nu uitam nici de Moldova. Petru Musat e inrudit cu Mircea prin casatoria printesei Margareta cu printul Staicu. Impreunarea unor astfel de osti ar putea duce la pierderea Transilvaniei.

— Dar e de mirare, domnule! exclama Sigismund. Vasalul se arata mai puternic decat suzeranul.

— Vasal il socotim noi, rase tanarul comandant. Chiar printul Staicu nu a pomenit de vasalitate, ci numai de prietenie. Din punctul nostru de vedere, e un vasal asupra caruia puterile ne sunt limitate, si inca asta nu‑i totul. Amintiti‑va de scrisoarea lui Mircea catre Petru Musat. Scrisoare copiata de iscoada noastra Filos. Mircea era imbiat atunci de sultanul Murad spre o alianta. Azi, cand a dovedit ca e puternic, Murad va incerca din nou sa‑l atraga spre el. O alianta a lui Mircea cu paganii ar insemna pentru acestia drum liber asupra Transilvaniei si poate chiar mai mult.

— Domnule de Gara, cred ca se face prea mult tapaj despre stralucita victorie a valahului in Dobrogea. In fond, cu saptesprezece mii de osteni ar fi razbit oricine.

— Maria‑ta! rase tanarul comandant. Sunt si eu general si am invatat atata strategie incat sa inteleg ca Mircea nu a lovit acolo cu saptesprezece mii de osteni. Un om chibzuit nu‑si lasa granitele lipsite de aparare. Cred ca in Dobrogea nu a dus nici jumatate din numarul acestora. Asa stand lucrurile, victoria se arata parca altfel.

— Curios! murmura Sigismund. De cateva generatii valahii de la Dunarea de Jos au numai voievozi vrednici.

— Nimic nu‑i curios, maria‑ta. Oamenii mari apar in momentele mari. De cateva generatii valahii au inteles ca, razletiti in voievodate mici, prinsi in ambitii si rafuieli, sunt o prada usoara pentru oricine. De cateva generatii, valahii sunt in plin urcus. Iar primul care si‑a frant degetele acolo a fost raposatul nostru rege, Carol Robert. Acum valahii de la Dunarea de Jos reprezinta o forta de care trebuie sa tinem seama. Cat despre Mircea, nu‑i numai un om cutezator, ci si chibzuit. El a stiut sa aleaga momentul cel mai potrivit pentru intrarea in despotatul Dobrogii si sa loveasca prin surprindere.

— Ce crezi ca e bine sa facem?

— Sa ne aratam a nu pricepe intrarea lui in Banatul Severinului decat ca avand scopuri strategice. Mai mult: acum e vremea sa‑i aratam prietenia noastra, inainte ca el sa o caute la dusmanii Ungariei. Sa‑i daruim Banatul Severinului. In fond, pe Mircea il socotim vasalul nostru, dar nu i‑am daruit nimic pana azi pentru a‑i arata bunavointa noastra de suzerani. Cu atat mai mult cu cat n‑am avut prilejuri sa ne indoim de prietenia sa. Lasati‑l sa apere granita de la Dunare in folosul lui si al nostru. Mai ales al nostru. Acum avem nevoie de liniste. Cand vor veni timpuri prielnice, vom sti sa ne amintim aceasta manie si sa‑i dam valahului bobarnacul de cuviinta.

— Fie! ofta Sigismund. Oricum, Tara Romaneasca, Dobrogea si Banatul Severinului raman in titulatura coroanei noastre si asta spune mult altor popoare.

Pe la ceasurile sase dupa pranz, comitele Staicu reveni in aceeasi sala a tronului, plina cu aceiasi curteni curiosi sa afle hotararea lui Sigismund.

— Printe! ii grai regele cu prefacuta bunavointa. Intelegem primejdia turceasca de la Dunare. Aprobam minunatul vostru plan strategic. Ne bucuram ca avem in vasalul nostru Mircea un mare general. Il felicitam pentru scoaterea Dobrogii de sub turci. Banatul Severinului i‑l daruim in semn de pretuire si credem ca aceasta ii va spori si mai mult credinta fata de noi. Cancelaria coroanei a intocmit actul de danie. Sa‑i duceti domnului Tarii Romanesti salutul suzeranului sau!


Comitele Staicu plecase de la Buda. Poate ca niciodata o solie nu umblase atat de iute. Prin locurile cu drumuri bune, solia folosise trasuri. Prin altele, cai de schimb. Putine ceasuri de odihna isi ingaduia comitele. Bucuria prea mare ii dadea aripi. La Arges primirea soliei se facu fara ceremonia de cuviinta.

— Ai adus? intreba voda.

— Am adus, rase comitele Staicu si se prabusi pe un scaun. Somnul il cuprinse in aceeasi clipa.

Privindu‑l, Mircea slobozi un hohot mare apoi dadu porunca sa fie asezat in dormitorul sau. Comitele ajunsese la Arges de unul singur. Intreaga solie se raspandise franta de oboseala de‑a lungul drumului.

Un sfert de ceas mai tarziu, trambitele sunara pe ziduri. Boierii, curtenii obisnuiti, ostenii, slujitorii si populatia orasului intelesera ca se dau unele vesti. Multi se inghesuira in curtea domneasca. Multi ramasera dincolo de porti. Un crainic iesi pe o terasa la stanga mariei‑sale si striga sa se auda pana departe:

— Maria‑sa Mircea, mare voievod si domn singur stapanitor a toata Tara Romaneasca, stapan al cetatii Darstorului si peste toata Podunavia pana la Marea cea Mare, domn al Banatului Severinului.

Ultimele cuvinte ale titlului ii incremenira pe oameni. Zurbagiul cavaler Andrei, care niciodata nu‑si punea prea multe intrebari, arunca palaria in aer si racni din toate puterile sale:

— Traiasca maria‑sa Mircea!

Dupa care chibzui:

„Sa fiu al dracului, ca m‑a apucat o sete!… Iata un prilej ce ma indeamna sa sorb o galeata cu vin. Am sa dau o fuga pana la hanul «Doi cocosi». Insa daca nu ma grabesc, mi‑o vor lua altii inainte. Azi va curge mult vin la Arges.”

Capitolul 14


Proiectata vanatoare, atat de ravnita de Sigismund al Ungariei, fusese amanata din nou. Unele tulburari ivite la Maæva si Belgrad ii intareau credinta ca familia marilor nobili Horvathy iesise iar la iveala. O iscusita iscoada ii adusese vestea ca Ioan de Horvathy e ascuns la curtea cneazului Lazar al Serbiei, de unde incearca „sa muste”. O mie de osteni pornisera din Buda catre Belgrad. La Cluj si Bistrita, ca si pe valea Ampoiului, o seama de valahi se ridicasera impotriva nobililor prea hrapareti. Castele si case fusesera mistuite de focul rasculatilor.

„Am primit o mostenire grea, socoti Sigismund. Poate ca era mult mai bine daca ramaneam doar un principe al Brandenburgului. Ungaria e azi prea dezbinata. Iar faptul ca sunt strain ii indeparteaza de mine pe multi nobili unguri, prea mandri pentru a se supune coroanei. Toate silintele noastre se lovesc de neincredere.”

In sala tronului erau putini curteni. Regele primise raportul ce i se dadea zilnic, astfel ca nu mai intra acolo. Nicolae de Gara il saluta vesel. Ce‑i pasa lui Nicolae de Gara? El era ungur. Era intre ai sai.

— Maria‑ta! ii sopti tanarul comandant. Un raguzan va cere o audienta. Eu l‑am ascultat si cred ca merita sa o faceti si voi.

— Bine! Adu‑l in cabinetul meu de lucru!

Tanarul se indeparta zambind.

„Poate ca a venit vremea sa avem o parghie cu care sa‑l manevram pe valahul Mircea”, gandi el.

Reveni curand cu un barbat voinic, nu prea inalt, dar lat in umeri si imbracat in straie de mare pret.

— Maria‑ta! saluta oaspetele si ramase cu un genunchi la podea.

— Ce doriti, domnule? il intreba Sigismund cu vadita raceala.

— Maria‑ta, va aduc de la Raguza salutul printului valah Vlad.

— Vlad? Cine mai e si asta?

— Fiul cel mare al raposatului Dan‑voievod, cel ce a fost domn al Tarii Romanesti inaintea lui Mircea si apoi impreuna cu acesta.

— Da, bine, ii multumim! Numai pentru atata ati venit aici?

— Nu, maria‑ta. Stapanul meu, Vlad, are aceleasi drepturi la coroana Tarii Romanesti ca si unchiul sau Mircea. Ba chiar mai mari.

Sigismund il privi iute pe Nicolae de Gara si parca se intelesera dintr‑o fulgerare.

— Va ascult, domnule.

— Maria‑ta, stapanul meu isi cere drepturile asupra coroanei…

— De la noi? il intrerupse regele.

Raguzanul era un fin diplomat. Se asteptase la o astfel de intrebare si isi pregatise raspunsul din timp.

— Dar de la cine, maria‑ta? Nu sunteti voi suzeranul Tarii Romanesti?

„Asta cam asa e”, gandi Sigismund.

— Domnule! grai el precaut. Credeti ca ati batut la usa cea mai buna? Il iubim pe vasalul nostru Mircea si nu avem a ne plange impotriva credintei sale. Pe voi nu va cunosc. Poate ca ati venit doar pentru a ne iscodi gandurile. Cu ce ne puteti convinge ca e altfel?

— Il cunosc bine, maria‑ta, rase tanarul comandant. Omul acesta e cea mai buna iscoada a noastra la curtea regelui Tvartko al Bosniei. Acum patru ani a slujit in ostile parintelui meu. De trei ani lucreaza cu noi.

— Atunci se schimba lucrurile, zambi Sigismund cu bunavointa. Spuneati ca stapanul vostru isi cere drepturile asupra coroanei din Tara Romaneasca. Frumos! Foarte frumos! Ce puteri are el pentru asta?

— Nimic in afara de drepturi.

— Cam putin, domnule.

— Nu tocmai. Cativa mari boieri de la curtea voievodului Mircea sunt de partea lui Vlad si il vor sprijini la vremea potrivita.

— Cativa boieri, dar nu toti. Si cum ar dori sa o faca?

— Nu stiu, maria‑ta. Eu am venit aici doar pentru a‑i mijloci printului o audienta la palatul regal.

— Sa‑i spui stapanului domniei‑tale ca il asteptam. Prin domnul Nicolae de Gara va ajunge la noi.

— Maria‑ta, grai raguzanul cam incurcat, bunavointa voastra imi da aripi, insa numai pe jumatate. Cateva randuri catre el din partea maritului rege al Ungariei vor face mult mai mult.

— Bine! Ma voi gandi la asta. Peste trei zile sa‑l cauti pe domnul Nicolae de Gara.

Dupa plecarea raguzanului, Sigismund si tanarul comandant isi zambira cu inteles. Totusi, suveranului ii lipseau unele limpeziri.

— E nimerit oare sa‑l invitam aici pe printul Vlad?

— Nu vad nimic rau in asta, maria‑ta. E drept ca Mircea nu ne‑a dezamagit pana acum, chiar daca si‑a impus puterea in Banatul Severinului, care de fapt a ramas tot in titulatura coroanei unguresti, dar o sperietoare nu strica. Din pacate, pe Vlad nu‑l cunoastem. In schimb, domnul Tarii Romanesti e un mare general. Acest lucru nu trebuie sa‑l uitam, fiindca avem nevoie de oameni ca Mircea.

— Adevarat! Totusi e bine sa‑l tinem in frau. In cazul unei aliante a lui Mircea cu dusmanii Ungariei, Vlad poate fi o buna parghie in mainile noastre. Ma gandisem chiar sa‑l trimitem la curtea voievodului Transilvaniei, unde sa stea ca o permanenta amenintare, insa nu e bine. Asta ar insemna vrajba pe fata cu domnul Tarii Romanesti. Ar insemna sa‑l indepartam de noi pentru totdeauna.

— Asa e! Pe Vlad il vom tine in rezerva. De va fi necesar, il scoatem de la cutiuta. De nu, nu. O discutie cu el nu ne angajeaza cu nimic. Poate ca e necesar sa‑i dam si unele sperante.

— Esti un sfetnic intelept, rase regele. Ii voi trimite cateva randuri fara a pomeni vreun nume pentru ca o astfel de scrisoare sa nu poata fi folosita candva impotriva noastra, mai ales ca nu avem dovezi de incredere in printul Vlad. Ea va suna astfel:


„Domnule, avem placerea sa va invitam peste doua saptamani la o partida de vanatoare.

Sigismund


— Minunat conceputa! Minunat! se entuziasma Nicolae de Gara. Mie nu mi‑ar fi trecut prin minte un astfel de text. Aceasta scrisoare poate fi adresata oricui.


Ileana Bethlen se instalase la Buda intr‑o casa impozanta, a carei gradina cu flori si arbori falnici se intindea pana pe malul Dunarii. Un mic palat cu terase si balcoane ce ofereau o frumoasa priveliste asupra apelor fluviului. Slujitorii, multi la numar, locuiau intr‑o cladire anexa, aflata in spatele monumentalei locuinte. Infatisarea tinerei contese din Transilvania, luxul ce o inconjura si titlul greu hotarasera sa i se deschida numeroase usi la Buda. Nu trecuse nici macar o luna. O seama de admiratori roiau in jurul ei. Tanara doamna stia sa mentina cu tact un echilibru intre proaspetii curtezani. Iar daca preferintele Ilenei se aplecasera abia vizibil spre contele Tolmay, primul secretar al lui Nicolae de Gara, doar acesta pricepuse vag unele semne de bunavointa din partea frumoasei doamne. Ileana chibzuise adanc. Inca de la curtea voievodului Transilvaniei aflase ca Sigismund si Nicolae de Gara se consulta si iau hotarari in toate problemele regatului. Tanarul comandant al ostilor Ungariei era greu de abordat. Despre intelingenta lui sclipitoare stiau multi. Iar pe un astfel de om greu il poti descoase. Apoi, Nicolae de Gara avea o sotie care stralucea printre frumusetile de la Buda. Si chiar daca el ar fi cautat o aventura, privirile sale nu in jos puteau cobori. Cineva ii soptise odata Ilenei ca Nicolae de Gara isi atintise ochii asupra tinerei regine. Dar pe clevetiri nu se putea pune temei. Asa stand lucrurile, contele Tolmay parea cel mai indicat pentru ca ea sa ajunga la secretele coroanei, fiindca primul secretar al lui Gara era firesc sa cunoasca multe din tainele palatului regal.

Intr‑o placuta dupa‑amiaza din primele zile ale lui septembrie, Ileana si contele Tolmay sedeau pe o minunata terasa cu vederea spre Dunare.

— Doamna! grai secretarul. Aveti o casa incantatoare, iar voi ii dati stralucirea de cuviinta.

— Oh! rase ea, invaluindu‑l intr‑o privire ce spunea multe inimii lui. Palatele noastre din Transilvania intrec de departe aceasta modesta cladire. Poate nu stiti ca regretatul meu sot mi‑a lasat o avere mult prea mare pentru o biata copila ce se simte strivita sub apasarea ei.

— Interesant! exclama tanarul secretar. Pana acum stiam ca doar saracia il striveste pe om. Cred ca aveti o structura interioara plina de adanca sensibilitate. Numai asa imi pot explica suferinta voastra.

— Vai, domnule, sa nu vorbim despre mine! il dojeni cu blandete. Sunteti primul barbat care calca aici, iar daca va port un interes ce nu vi‑l pot ascunde… isi tremura genele, parca speriata de vorbele scapate fara voie.

Ochii lui Tolmay se aprinsera brusc. Privi spre fata ei indelung, fericit ca il lasa a cuteza. Chipul gazdei, usor imbujorat, cu pielea delicata ca o petala, cu ochii mari, vii, incarcati de caldura, il ameti o clipa.

— Continuati, doamna…

— A, nu! paru sa‑si revina. Doream sa stiu cat mai multe despre voi. Poate ca‑i doar acea teribila curiozitate, atat de specifica noua femeilor.

— Ultimele voastre cuvinte m‑ar fi mahnit daca le lipsea acel „poate”.

„E inteligent, chibzui ea. Stie sa cumpaneasca vorbele si sa le inteleaga rostul.”

— Doamna, continua el, prea multe lucruri mari nu am a va spune. Ma trag dintr‑o familie de cumani, crestinati pe la inceputul domniei fostului rege Ludovic. Bunicii mei au venit in Ungaria cu frumoase averi ce le‑au dat dreptul la innobilare. Dar desele razboaie, cat si unele conflicte cu alti nobili megiesi, au spulberat vechile bogatii. De‑a lungul timpului, ne‑au ramas doar titlul de nobili si doua case cam in paragina. Faptul ca parintele meu s‑a distins in cateva batalii mi‑a asigurat protectia lui Nicolae de Gara. Si cam asta e tot. Incerc sa refac vechea noastra stralucire. Poate voi reusi candva.

— Aveti nevoie de bani? De un imprumut? se interesa ea pe un ton afectuos.

— Nu, zambi Tolmay. Pentru asta gasim destui camatari la Buda. Pozitia mea imi deschide multe usi.

— Inteleg. Cred ca munciti peste masura. Doar nu‑i usor sa refaceti tot ce s‑a pierdut. E drept ca nu aveti bogatii, in schimb prietenia domnului de Gara valoreaza aur, il flata ea. Domnul de Gara va ajuta?

— Mai mult decat sperasem.

— Curios! Credeam ca un tanar nobil ca voi isi petrece timpul altfel. Mai placut.

— Da de unde? rase el. Diminetile mele se consuma in rezolvarea corespondentei. Doar cancelaria palatului are mai multa corespondenta decat noi. Uneori lucrez chiar pana seara.

— Si eu, care speram sa iesim maine la o frumoasa plimbare cu barca! ofta ea. Totusi pricep. Inaltele voastre preocupari stau mai presus de orice dorinta marunta.

— Maine am o zi foarte grea. In Transilvania, la Maæva si la Belgrad, au izbucnit rascoale. Stafetele sosesc des. Comandantii ostilor cer mereu alte instructiuni. Marele nobil Herman de Cilli va avea o lunga convorbire cu stapanul meu. Convorbire la care nu pot lipsi, spuse cu mandrie greu retinuta. Un raguzan trimis al printului valah Vlad ma roaga de cateva zile sa‑i inlesnesc o audienta la Nicolae de Gara. I‑am satisfacut cererea numai dupa ce m‑am convins ca temeiurile ei il vor interesa pe stapanul meu. Va inchipuiti ca vin prea multi oameni la noi, cu tot felul de cereri.

— Ah, ce plicticos va fi!

— M‑am obisnuit.

— Va cred. Pacat ca maine nu sunteti liber! ofta ea.

— As putea dupa pranz.

— Atunci, va astept. La ce ora?

— Asta nu stiu. Poate ca ar fi bine catre seara.

— Strasnic! batu ea din palme. Cinam impreuna.

Fericit ca obtinuse atat de mult, contele Tolmay parasi cocheta cladire cu pasi mai vioi decat venise acolo. Gandurile sale pornisera sa zburde catre inaltimi ametitoare. Averea uriasa a familiei Bethlen era bine cunoscuta. Daca va obtine mana aceste frumoase femei, ar putea aduce neamului sau vechea stralucire.

Ileana Bethlen privi in urma lui la fel de preocupata.

„Avea dreptate comitele Staicu, reflecta ea. Un barbat nu ar fi putut obtine atatea stiri cate am capatat eu azi. Domnul Tolmay e inteligent, dar a simtit nevoia sa se laude pentru a creste in ochii nostri. E uimitor cat de guralivi devin uneori barbatii alaturi de o femeie. Maine seara va trebui sa aflu cine‑i raguzanul si la ce han a tras. Voi folosi o intreaga strategie a vorbelor, fiindca in astfel de imprejurari cea mai mica banuiala a secretarului poate strica totul. Credeam ca Vlad e mort. Nimic nu s‑a mai auzit de el in ultimii ani. El are averi mari in Tara Romaneasca. De ce oare nu merge la Arges? De ce se fereste de Mircea? Si, mai ales, de ce isi trimite oamenii la Buda?”


Trecusera doua zile. Raguzanul intra la hanul „Doi porumbei” cam la vremea pranzului. Cei patru oameni ai sai il asteptau in sufragerie, unde gustau un minunat vin adus tocmai din comitatul Zala. Trimisul lui Vlad la Buda era multumit. Intrevederea avuta cu Nicolae de Gara si secretarul acestuia, apoi audienta de la palatul regal ii adusesera mari sperante. Obisnuit cu astfel de sarcini, raguzanul stia bine ca incercarea lui Vlad are sorti de reusita doar daca s‑a ivit o conjunctura favorabila. Altfel cei mari nu‑ti intind o mana cand esti lipsit de puteri. Totusi, primise aceasta insarcinare, fiindca, in calitate de iscoada a regatului, aflase ca exista o oarecare neincredere intre curtea din Buda si cea de la Arges. In caz de reusita a planurilor lui Vlad, el se va alege cu zece mii de ducati venetieni. Pentru o astfel de suma, cine nu ar fi alergat?

In casa frumoasei doamne Ileana Bethlen, contele Tolmay petrecuse o seara placuta, incheiata peste asteptari cu un sarut. Gazda i‑l oferise pe merit. Printr‑o seama de intrebari chipurile naive, prin manevre iscusite pe care o femeie le poate face cu multa finete, Ileana aflase ca peste doua zile raguzanul va primi de la Nicolae de Gara o scrisoare a regelui Sigismund catre Vlad. Dupa plecarea oaspetelui, tanara doamna ramase cam dezorientata.

„Comitele Staicu mi‑a promis un cavaler care sa ma ocroteasca aici, gandi ea. Totusi, de la sosirea mea la Buda, inca nu i‑am simtit prezenta, si doar stiu sa privesc in jur. Oare sa nu fi putut veni, sau nu m‑am priceput eu sa‑l descopar? Poate era mai bine daca ocrotitorul meu ma urma ca slujitor al casei. Numai micutul cavaler ce nu arata haruri prea mari in privinta voiniciei m‑a cautat de doua ori si mi‑a aratat inelul de recunoastere. Din pacate, n‑am avut ce sa‑i dau. Aflarea secretelor curtii regale de la Buda cere timp. Va trebui sa pun mana pe scrisoarea raguzanului. Acum il stiu cum arata la chip si cunosc hanul la care si‑a aflat gazduire. Cei patru slujitori ai sai par a sti sa manuiasca o spada cum se cuvine si ii stau in preajma. Mi‑e teama ca nu prea am sanse. Micutul meu cavaler, caruia am reusit sa‑i aflu urma la «Hanul cumanilor», unde se da drept negustor de piei, are un singur slujitor. Putin, foarte putin pentru ce doresc eu. Il voi chema pe cavaler la mine in seara aceasta.”

Un ceas mai tarziu, Grama se prezenta la casa Ilenei destul de mirat. Printr‑un slujitor al tinerei doamne, primise invitatia si era manios ca aceasta reusise a‑i da de urma. Gazda si oaspetele luara loc intr‑un mic salonas.

— S‑a intamplat ceva? intreba Grama, nemultumit de procedeul ei.

— Da, domnule, altfel nu va cautam pe la toate hanurile din Buda si de dincolo de portile orasului.

Ii povesti tot ce stia despre raguzan. Micutul cavaler scapa un fluierat usor.

— Cu siguranta ca raguzanul va parasi orasul de indata ce va avea scrisoarea lui Sigismund, continua ea. La hanul „Doi porumbei” nu poate fi atacat, ci numai pe drumul sau de intoarcere. Dar cu cine sa o facem? Slujitorii mei nu se pricep la manuirea armelor si nici nu mi‑ar conveni sa‑i folosesc. N‑am destula incredere in ei. Pacat ca nu i‑am adus pe vechii mei servitori de la Cluj! Poate ca n‑ar trebui sa va marturisesc, insa nu am incotro. Cand am plecat spre Buda mi s‑au dat asigurari ca voi fi ocrotita de un cavaler. Spre marea mea parere de rau, nu‑l stiu. Acum ne‑ar fi de mare folos.

— Il stiu eu, doamna, se hotari Grama. E drept ca am primit porunca sa ma prefac ca nu‑l cunosc, fiindca de va cadea unul dintre noi e bine sa nu‑i traga dupa el si pe ceilalti. Insa e tot atat de drept ca nimeni nu a prevazut o astfel de situatie. Doamna, puteti dormi linistita. Voi da de urma cavalerului. Ma voi ocupa si de raguzan. Hanul „Doi porumbei” va sta sub observatia noastra in orice clipa.

— Sa nu incercati a‑l lovi la han!

— Ah, doamna, rase Grama. Credeti ca facem noi astfel de prostii? Moartea raguzanului ar da loc la banuieli. S‑ar afla de indata ca cineva stie de rosturile sale aici. Atacul asupra lui va fi undeva pe drumul de intoarcere catre Raguza.

— Cavalere! grai dupa o clipa de gandire. As vrea sa fiu de fata la acel atac.

— De, stiu eu? Nu prea se cuvine ca o nobila doamna…

— Nu va faceti griji. Sunt tanara, ce‑i drept, dar intreceri de arme am vazut adesea,

— Fie! hotari micutul cavaler. Veti primi vorba de la mine. Totusi, nu prea imi place sa vin pe usa din fata. Gasiti cumva o solutie mai buna?

— Cred ca da. In acest salonas nu intra nimeni. Fereastra lui va fi deschisa in fiecare seara. Am sa va astept.

In cea de‑a treia seara, tanarul Grama reveni la casa Ilenei nu mult dupa ce innoptase de‑a binelea. Sarise peste zidul imprejmuitor si, la adapostul copacilor, ajunse pana la fereastra salonasului. Asa cum convenisera amandoi, aceasta era deschisa, iar gazda sedea intr‑un jilt atat de aproape, incat ar fi putut atinge pervazul cu mana.

— Sunt aici, doamna, sopti cavalerul.

— Va asteptam, raspunse Ileana intorcandu‑se doar pe jumatate. Ce vesti?

— Raguzanul si‑a platit datoriile la han si a dat porunca sa i se pregateasca trasura pentru maine dimineata. Va pleca la drum indata ce se vor deschide portile.

— Dar nu stim pe unde o va lua.

— Se poate? Exista un singur drum de trasura. El coboara o vreme de‑a lungul Dunarii.

— Apoi, nu stim daca are scrisoarea.

— Cred ca a primit‑o. Acum cateva ceasuri un slujitor l‑a chemat la palatul lui Nicolae de Gara. Cand a iesit de acolo, chipul sau arata mare satisfactie.

Mai discutara cateva minute in soapta, dupa care Grama parasi gradina si se mistui curand in intunericul strazilor.


De indata ce se deschisera portile cele mari ale orasului, o trasura parasi Buda si cobori de‑a lungul fluviului in goana cailor. La cel mult un sfert de ceas dupa prima, o alta frumoasa trasura lua acelasi drum, dar, cum calatorii aveau mult de mers, aceasta se misca ceva mai incet. Dimineata placuta, cerul inalt si limpede, caii buni aratau ca totul se desfasura dupa voia calatorilor. Adancit in ganduri, trimisul lui Vlad nu cata la minunatele locuri din jurul fluviului. Nici trei dintre ortaci nu pareau atrasi spre admirarea peisajului atat de proaspat, ci inchisera ochii si atipira curand. Numai ultimul dintre ei, aflat pe capra, in postura de vizitiu, dadea locurilor mai multa atentie.

Trecusera doua ceasuri. Trasura intrase intr‑o padure. Hatisurile parca sugrumau drumul, gata sa‑l acopere. In zona aceea, unde Dunarea iesea uneori din matca, nu erau sate. Tropotul placut al cailor pe drumeagul uscat se auzea pana departe. In jur, nici tipenie de om. Undeva, prin desisuri, canta cucul. La un cot al drumului, presupusul vizitiu tresari si opri tocmai la vreme. Trasa de‑a latul, o trasura le bara trecerea. Socul ii trezi brusc pe cei din trasura. Mirat, raguzanul privi prin fereastra. In fata trasurii, patru barbati, dintre care trei cu spade in maini, iar cel de‑al patrulea cu o toporisca, asteptau intr‑o pozitie mai mult decat graitoare.

— Ce doriti? intreba raguzanul incruntat.

— O partida de scrima cu domniile‑voastre, ii raspunse un blond inalt, chipes la trup.

Raguzanul cantari din ochi situatia. Erau cinci spadasini buni contra a trei lotri, fiindca cel cu toporisca nu avea sanse impotriva unei spade.

La randul ei, Ileana Bethlen chibzui ingrijorata:

„Mi se pare ca am intrat intr‑un joc periculos. Tinerii care ma insotesc sunt in inferioritate. Dupa cum isi agita spadele, cei cinci raguzani par greu de invins. De vor pierde prietenii mei, si asta e aproape sigur, situatia mea va fi destul de proasta. Ce explicatie as putea sa dau la Buda in cazul cand raguzanul se va intoarce din drum si va spune acolo ca ma aflam printre cei care l‑au atacat? Abia acum imi dau seama de prostia facuta. Prea m‑am increzut in laudarosenia domnului Grama.”

Ii veni o idee. Una din acele idei stralucite ce schimba adesea soarta lucrurilor, chiar in situatii disperate.

— Domnilor! striga ea cu un glas cat putu de jalnic. Acesti oameni m‑au rapit din casa mea de la Buda si nu stiu ce ganduri au cu mine. Cand am parasit portile orasului, nu am putut sa strig ajutor fiindca sedeam sub amenintarea unor cutite. Salvati‑ma, domnilor!

Cavalerul blond ii intelese jocul. Pe fata lui frumoasa aparu un zambet abia vizibil. Era limpede ca tanara doamna nu credea intr‑o victorie a lor.

— Asta nu ne priveste pe noi, raspunse raguzanul cu indiferenta. Descurca‑te, doamna, cum stii! Dupa ce‑i casapim pe acesti lotri, n‑ai decat sa te intorci la Buda, insa pe noi sa nu contezi.

Ileana Bethlen privi inceputul luptei cu inima stransa. Socotindu‑l pe blond mai periculos prin simpla impresie, raguzanul cu unul dintre oamenii sai se avanta catre acesta. Gogoasa iesise in intampinarea adversarului sau la fel de zambaret ca si blondul, pe care il copia in amanuntime, si grai intr‑o ungureasca destul de buna:

— Domnule, iertati‑ma ca indraznesc impotriva voastra cu o toporisca. O fac numai pentru ca la spada sunt prea bun. Greu intalnesc unul pe masura mea.

— Nu face nimic! rase omul raguzanului, convins ca are o prada usoara. Spada mea iti va da iertarea de pe urma.

Gogoasa il saluta pe raguzan dupa moda Apusului, izmenindu‑se de mai mare dragul. Apoi, spre uimirea adversarului si mai ales a Ilenei Bethlen, toporisca porni prin aer de pe la vreo patru cinci pasi, atat de iute, incat omul nu mai avu vreme sa se fereasca. Un strigat de moarte si spada slujitorului cazu odata cu acesta. Insa mirarea Ilenei nu mai cunoscu margini cand observa asalturile blondului. Dupa ce respinse cu laterale simple cele cateva lovituri ale adversarilor, Arad isi dadu seama ca are in fata niste spadasini mediocri. Niste oameni care au invatat corect apararea si atacul, dar lipsiti de finete, de arta. Zambi si sari brusc spre dreapta. Raguzanul si slujitorul, prea grabiti, se ciocnira intre ei. Scurtul moment de ragaz ii fu suficient blondului sa impunga in plin. Raguzanul se poticni si cazu. Inspaimantat de uluitoarea schimbare, slujitorul isi cauta salvarea catre hatisurile padurii, insa o facu prea tarziu. Eliberat de greutatea asalturilor, blondul privi o clipa desfasurarea luptei. Convins ca lucrurile merg bine, isi sterse spada calm si reveni la trasura. Micutul Grama, incantat de o intrecere cu spada, ii adresa adversarului o seama de cuvinte frumoase. Doua dintre loviturile cavalerului, maiestrit pregatite, nimerisera in plin. Iar ultima paru o simpla formalitate. Doar Cotae, care inca nu ajunsese la desavarsirea cunostintelor in taina scrimei, suportase cateva asalturi grele si se alesese cu o usoara impunsatura in umar. Situatia lui nu era de invidiat. Numai darzenia il opri sa nu o ia la sanatoasa. Apoi veni ajutorul cumatrului Gogoasa. Toporul sau cazu dintr‑o parte si incheie lupta.

„Doamne‑Dumnezeule! gandi Ileana Bethlen. In viata mea nu am vazut o astfel de intrecere. Acum inteleg vorbele lui Staicu. El a stiut ce oameni imi trimite.”

— Sunteti ranit, cavalere? il intreba pe blond.

— Nu, doamna, rase acesta. Am avut noroc, incheie cu modestie.

— Nu prea credeam in victoria domniilor‑voastre. De‑a lungul drumului imi facusem curaj, dar cand i‑am vazut pe raguzani asteptandu‑va gata de lupta, imi pierise nadejdea.

— Stiu, doamna, rase Arad. Micutul Grama nu prea arata a voinic. Totusi, a castigat un turnir de spada la Arges.

— El?

— El, doamna.

— Dar voi? Ati luptat cu doi adversari parca in joaca.

— Am avut noroc, repeta blondul.

— Da, da, inteleg, murmura tanara doamna. Sunteti un mare spadasin. Poate cel mai mare pe care l‑am vazut. Si va rog sa ma credeti ca nu am vazut putini. De fapt, comitele Staicu mi‑a pomenit despre inaltele haruri ale cavalerului care imi va fi ocrotitorul din umbra la Buda.

Grama cauta prin ascunzisurile hainei raguzanului si gasi scrisoarea lui Sigismund. I‑o intinse apoi Ilenei, fiindca el avea alte treburi. Ii ajuta pe ceilalti sa care trupurile fostilor adversari catre apele domoale ale Dunarii. Tanara doamna citi scurtul mesaj adresat lui Vlad.

„Hm! socoti ea ingandurata. Prea multe vieti pierdute pentru o biata scrisoare! Ce timpuri! Va fi oare candva altfel?”

Caii raguzanilor fura eliberati, iar trasura, impinsa de brate puternice, se mistui curand sub invelisul apelor.

— Acum ne intoarcem la Buda, hotari blondul. Prietene Grama, maine in zori pornim spre Tara Romaneasca. Misiunea noastra pe langa curtea regelui Sigismund a luat sfarsit.

— Credeam ca numai domnul Grama va duce scrisoarea, interveni Ileana Bethlen, contrariata.

— Regretam, doamna, raspunse blondul. Eu am primit alte porunci decat voi. De vreme ce va cunoasteti ocrotitorul, nimic nu ma mai retine aici. Locul meu si al prietenului Grama se vor ocupa cu alti cavaleri.

— Sa cred ca va feriti de mine?

— Nici vorba. Mi s‑a poruncit sa plec de indata ce ma recunoasteti. Sfintia‑sa Lazar a chibzuit bine. O cadere a voastra m‑ar trage fara rost si pe mine.

— Doar nu va inchipuiti ca ma poate sili cineva sa vorbesc.

— Imi inchipui, doamna, si va doresc sa nu cunoasteti rautatea caznelor, zambi Arad. Au fost oameni mai tari care sub apasarea caznelor n‑au putut rezista. Si chiar daca ar fi altfel, sunt nevoit sa ascult de porunca ce mi s‑a dat.

— Poate ca aveti dreptate.

— Din pacate, am.

— De vreme ce plecati manine, cred ca asta‑seara putem sarbatori despartirea noastra.

— Si eu cred.

— Atunci va astept cand incepe a se intuneca.


Innoptase. In casa Ilenei Bethlen ardeau o seama de lumanari. Slujitorii pregatisera o cina asemanatoare cu un ospat. Cotae si Gogoasa ii imitara pe cei doi cavaleri, astfel ca inchinara primele pahare in sanatatea gazdei. Dar vinul bun ii facu sa uite manierele alese catre care ravneau la trezie si numai din aceasta cauza lepadara paharele in folosul carafelor. Minunata lor comportare de peste zi le adusese multe laude din partea seniorilor Grama si Arad.

Oricat incercase Ileana Bethlen peste zi sa alunge gandurile ce reveneau asupra blondului, nu‑i reusise. Indrazneala acestuia, ochii sai parca aplecati catre usoara ironie, ca si intreaga infatisare, o urmarisera fara pic de ragaz. Intalnirea cu el fusese o adevarata revelatie pentru ea. Simtise din prima clipa ca blondul e omul pe care il asteptase in visarile ei.

Acum erau amandoi intr‑un colt al frumoasei sufragerii. Ileana isi pusese o rochie neagra dintr‑un material subtire ca voalul. Croiala ei eleganta ii scotea bustul in relief, punandu‑i in valoare pieptul usor implinit, umerii rotunzi, uimitor de albi, delicati, si talia subtire. Nu folosise farduri, fiindca fata ei plina de fragezime, peste care cei douazeci si cinci de ani inca nu apasasera, arata ca a unei copile nevarstnice. Contrastul intre negrul rochiei si albul trupului stia ca o avantajeaza. Ochii ei mari, luminosi, parca isi schimbau culoarea de la o clipa la alta. Incerca prin mici gesturi sa‑si stapaneasca surescitarea, cu toate ca nu era cazul. Arad avea prea putina experienta pentru asta. E drept ca o privise inmarmurit cand intrase in casa. Dar temeiuri erau destule. De dimineata, Ileana aratase mai putin stralucitoare. De dimineata i se paruse o femeie frumoasa si atat. Acum parca era alta. Parca intreaga ei faptura raspandea lumina si stralucire. „Prin care miracol?” se intreba el. In zori purtase parul bogat pe umeri. Acum il avea strans in coc greu. In zori folosise o rochie stransa la gat. Acum gatul si umerii, pusi in valoare cu fina stiinta, instinctiva uneori la femei, ii aduceau alte haruri. Venind spre casa tinerei doamne, gandurile blondului calatorisera catre valea Prahovei. Catre Irina. Dar, curios! acele ganduri se pierdusera undeva intr‑o ceata. Glasul ei il facu sa tresara.

— Va rog sa ma urmati, cavalere! Mi se pare ca ne vom desparti in curand. Tot ce‑i frumos in lume tine de obicei tare putin. As dori sa va fac unele daruri.

Il conduse intr‑un salonas de la etajul cladirii.

— Asa este, doamna, raspunse Arad. Va doresc mult noroc in greaua voastra misiune de aici si sper sa ne revedem candva in Tara Romaneasca, adauga politicos.

— Multumesc! Prin stralucita voastra victorie de azi mi‑ati amintit despre acei minunati cavaleri de basm pe care i‑am indragit de cand eram copila. Cuvinte de admiratie i se cuvin si domnului Grama. El ne‑a aratat o adevarata arta a scrimei. Nu‑i pot uita nici pe tinerii vostri scutieri, indrazneti si harnici in manuirea armelor. Domnule, sunt ingrozitor de bogata si imi ingadui multe. Acum, de despartire, ii daruiesc domnului Grama cincizeci de ducati venetieni, iar scutierilor cate zece. Pentru voi am ceva mai aparte. Un mic medalion de aur pe care l‑am mostenit candva… dar n‑are importanta. Imi ingaduiti?

— Va rog, doamna!

Ileana se ridica pe varfuri si ii trecu lantisorul in jurul gatului. O clipa, fu ispitita sa‑si rezeme fruntea de pieptul tanarului cavaler. Apoi se pomeni ca vorbeste fara noima si curand ii paru rau pentru frazele scapate necontrolat.

— Am fost casatorita cu tanarul conte Bethlen. Era un om deosebit. Poate ca merita chiar mai mult decat i‑am putut oferi eu. De cinci ani sunt vaduva. De cativa ani lucrez pentru binele Tarii Romanesti. In toti acesti ani am schimbat un singur sarut cu un secretar al domnului Nicolae de Gara. Sarutul acela nu l‑am putut ocoli, pentru ca m‑a dus la descoperirea raguzanului. Oamenii ma socotesc, poate, o vaduva bogata si usuratica. As dori ca voi sa credeti altfel. Fiindca… fiindca… suntem din acelasi neam, se corecta la timp. Si as mai dori sa va sarut acum, la despartire, in semn de… in semn de ramas bun.

Mainile ei se ridicara spre umerii cavalerului, cu ezitari, ca si vorbele pronuntate. Buzele atinsera obrazul aspru ca o parere. Tresari cand bratele lui o cuprinsera domol si scapa un mic scancet, asemanator cu al pruncului ce se intoarce in somn.

In sufragerie, Grama, Gogoasa si Cotae, nauciti de puterea vinului bun, inlantuiti pe dupa umeri si adunati ciopor barbi in barbi, cantau molcom si nefiresc de gravi:


Fetele de pe la Jii

Oare ce ascund in ii?


Pe urma se opreau brusc, plescaiau din buze cu siretenie de oameni chercheliti, pronuntau raspunsul triumfatori, ramaneau o clipa sub apasarea imaginatiei, apoi continuau la fel de gravi. Pe la jumatatea acelui cantec vesel, Gogoasa batu cu pumnul in masa si grai nemultumit:

— Ho, domnilor! Cu oltencele e clar. Sunt grozave… sunt date naibi… insa de o olteanca te lipesti mai greu. Iti da peste mana din te miri ce. Pe Ampoiul nostru e altfel. Sa fiu al dracu’!

— Adica? se incrunta Cotae, caruia cantecul cu oltencele ii placea grozav, iar intreruperea lui aducea a osanda. Adica ce‑i pe Ampoi?

Gogoasa rase viclean, cu gura pana la urechi. Inventase un cantec acolo, pe loc, si era sigur ca atat Grama, cat si Cotae vor ramane incremeniti de admiratie. Increzator in parerile sale, porni sa viersuiasca pe aceeasi melodie de adineauri:


Fetele de pe Ampoi…


Dar catastrofa adesea vine cand te astepti mai putin. Urmarea cantecului ii umblase prin minte destul de clar. Acum pierise. Gogoasa transpira din cauza incordarii, insa fara folos.

— Ei, care‑i urmarea? il privi Grama la fel de incruntat.

— Pai, asta e tot, baigui Gogoasa incercand sa se salveze cat de cat. Un cantec nu trebuie sa fie lung, ci sa aiba miez, incheie triumfator ca‑i venise o astfel de idee.

— Ai brodit‑o, rise Cotae cu dispret. Mi‑ai turtit palaria. Unde vezi tu miezu’?

— Eu il vad. Cine nu‑l vede n‑am ce‑i face daca atata il duce mintea. Afla ca fetele de pe la noi sunt leac pentru rana, ca s‑o stii si pa asta…

— Adica? il intrerupse lunganul. Adica sunt cam…?

— Fetele de pe Ampoi? se zbarli Gogoasa. Afla ca n‑ai nimerit‑o. La noi daca tainuiesti cu o fata, abia dupa doi ani te pofteste in fata portii de la ulita. Dupa alti patru ani greu te primeste in ograda si abia la adanci batraneti te lasa cum vrea Dumnezeu.

— Pai, daca e asa, ce rost are sa mai pomenim despre ele? se posomori Cotae.

— Nu totdeauna, raspunse maruntelul cam strans cu usa. Cand o ceri de nevasta se schimba chestia. Vrea si Dumnezeu mai iute.

Se ciorovaira o vreme, apoi cantara din nou cantecul cu oltencele, fiindca cel inceput de Gogoasa arata fara noima. Un lucru era sigur: pe toti trei ii cam prinsese dorul de tara. Tarziu dupa miezul noptii, cand usa se inchise in urma cavalerilor si a scutierilor, Ileana Bethlen ramase pe intuneric si simti brusc apasarea singuratatii. Planse pentru prima oara dupa multi ani. Un plans domol, fara suspine, fara hohote. Lacrimile o mangaiara si o inviorara ca ploaia cuminte ce cade binecuvantata asupra pamantului insetat.


Capitolul 15


Padisahul Murad se simtea ceva mai bine dupa baile cu sare si fan pregatite de medicul sau florentin. In zori, iesi la plimbare prin imensa gradina a palatului imperial. Pe la rascrucile dese ale aleilor intalnea osteni albi ori smoliti la faptura, voinici si tineri. Acestia atingeau pamantul cu fruntile de indata ce‑i auzeau pasii. Zilele de la sfarsitul lunii septembrie erau calme, placute, cu soare potolit. Frunzele copacilor, ingalbenite de vreme sau roscate, aveau inca stralucire, dar nu acea tinereasca fragezime a primaverii, ci alta, mai palida. Nervurile frunzelor, atat de elastice cu luni in urma, aratau acum batoase. In fata vantului de toamna, frunzele cantau altfel decat la vreme de primavara. Mai sec, mai uscat, mai solemn. Acolo unde aleile erau largi, unde nisipul se macinase peste vara, vantul ridica uneori rotocoale de praf, ca un semnal prevestitor de stricarea timpului. In chioscul sau preferat cu podelele acoperite de covoare moi, o tanara femeie, al carei chip ascuns sub obisnuitul voal se ghicea la fel de minunat ca si trupul, pregatise cele de cuviinta pentru gustarea de dimineata a maritului padisah. Ispitit doar o clipa de gesturile ei delicate, de unduirile corpului, Murad ii atinse bratul si‑i dezveli fata. Femeia incremeni, fericita ca stralucitorul sultan o observase. Dar el isi retrase mana uscata cam prea de timpuriu. Vechea tuse il incerca, la fel de rea. Privi ceaiul. Uitase de femeie. Apoi uita si de ceai.

„Allah a randuit slab rosturile vietii”, gandi Murad, observandu‑i pe Ali si Ibrahim.

Acestia veneau spre el cu sprinteneala tineretii ce se putea citi in fiecare miscare a lor. Padisahul uita din nou la ce reflectase cu o clipa inainte. Le facu un semn poruncitor sa se aseze la mica gustare. Tinerii demnitari infulecau cu pofta. El sorbi doar din ceaiul amarui.

„Allah a fost un mare natarau! isi aminti el. Cu un singur gest pot curma viata si tineretea acestor oameni, insa mie nu sunt in stare sa‑mi daruiesc putina vlaga.”

Femeia revenise. Ii servea la fel de sprintena, la fel de atragatoare. Murad observa cum privirile celor doi sfetnici se opresc asupra ei cu vadit interes. Facu un gest a lehamite.

— V‑ati gandit cum ii raspundem ghiaurului Mircea? intreba aspru.

— Ne‑am gandit, stralucitorule! raspunse Ibrahim. Acum nu‑l putem lovi cu osti. In Asia razboiul merge mai slab decat ne‑am asteptat. Greu am putea ridica o oaste mare…

— Fleacuri! Prostii! il repezi padisahul. Tara Romaneasca nu‑i un imperiu. Noi avem osti care sa le intreaca pe ale ghiaurului de douazeci de ori. Nu v‑am chemat aici sa va vaitati. O stafeta mi‑a adus stirea ca rascoalele din Asia au fost inabusite in sange. Acum e liniste acolo. Putem retrage din Asia cincizeci‑saizeci de mii de osteni si asta ar fi doar jumatate din ce avem acolo.

— Stralucitorule, vestea ne bucura! interveni marele vizir. Dar sa nu uitam ca ghiaurii lui Mircea nu sunt singuri. Ostile Ungariei ii vor sprijini la caz de nevoie.

— Nici asta nu ma opreste, il tintui cu privirea. Acum se apropie vremea iernatului. Spre miazanoapte, curand va incepe timpul rau, cu ploi si cu frig. Iata ce ne face sa amanam lupta pana la primavara viitoare.

— Marite padisah, se amesteca Ibrahim. Oare am folosit noi tot ce ne trebuie, tot ce se cuvine in privinta ghiaurului Mircea?

— Nu inteleg.

— Ma gandeam la tratative. Poate ca domnul Tarii Romanesti e destul de speriat de indrazneala avuta si e gata sa se supuna imperiului.

— Te crezusem intelept, Ibrahim. Dupa tot ce ne‑a facut in Dobrogea, dupa cum si‑a intins ostile de‑a lungul Dunarii, arata el a fi speriat?

— Totusi, ghiaurul ne‑a dat semne de bunavointa. Din scrisoarea lui am inteles ca e gata sa ne faca inlesniri asupra marfurilor romanesti, iar in urmatoarele saptamani ii va elibera pe achingiii care au cazut robi la el. Cine ar slobozi cinci mii de robi? Noi i‑am taia pana la ultimul, daca nu ne‑ar fi de folos. Cred ca e bine sa ducem tratative cu Mircea si sa‑i aflam gandurile. Va inchipuiti ce ar insemna sa‑l atragem pe ghiaur de partea noastra? Am avea drum liber catre miazanoapte pana dincolo de Carpati. Ostile lui impreuna cu ale imperiului pot lovi Transilvania, Moldova si chiar regatul Ungariei. Chilia si Cetatea alba ar intra in stapanirea maritului padisah. Oare nu merita sa incercam?

— Si ce‑i oferim ghiaurului? deveni Murad mai atent.

— Ajung si la asta indata. Mircea nu cred ca are treizeci de mii de osteni, dar douazeci cu siguranta. Pentru a‑l infrunta, ne trebuie si noua tot vreo douazeci de mii. Pierderile pot fi mari. De ne vom invoi cu Mircea, avem drum deschis catre miazanoapte. Unindu‑ne ostile cu ale lui, putem ataca prin surprindere atat Moldova, cat si Transilvania. Asta ii oferim ghiaurului. Va fi domn peste toata tara romanilor de la Dunare pana la granita cu ungurii si polonii, de la partile tatarilor pana la apa Tisei. Langa el vor sta ostile noastre. De fapt, noi vom fi stapanii. Si in loc sa‑l avem pe ghiaur ca dusman, el poate deveni un bun slujitor al imperiului. As mai adauga ca Mircea se arata ca un om deosebit. Ne‑a luat Dobrogea intr‑o campanie de numai trei zile. Indata dupa asta, ostile lui au intrat in Banatul Severinului strigand: „Traiasca regele Sigismund de Luxemburg! Traiasca marele voievod Mircea! Moarte paganilor!” Banatul Severinului care a fost cu ani in urma al domnilor din Tara Romaneasca, a iesit de sub puterea coroanei Ungariei, chiar daca a ramas in titlul ei de suzerana. Mircea e atat de intelept, de viclean, incat a ocupat Banatul fara lupta. Ba, mai mult: regele Ungariei a fost nevoit a se preface ca i‑l daruieste ca unui prieten. Iata faptele noi, aflate de iscoadele noastre la Buda. Acum e momentul sa‑i aratam ghiaurului prietenia noastra. In primavara poate ca va indrazni si mai mult. Iar de va trece inca o vreme, tare mi‑e teama ca prietenia cu noi nu‑l va interesa. Cred ca Mircea tinteste departe.

— Si daca va respinge tratativele cu noi?

— Il vom lovi altfel. Acum cateva zile a venit la mine printul ghiaur Vlad.

— Asta cine mai e?

— Fiul lui Dan‑voievod, fostul domn al Tarii Romanesti. Vlad a venit la noi cu rugamintea sa‑l ajutam impotriva unchiului sau Mircea.

— Prostii! Unul ca el gasim oricand. Cui foloseste un om care cere?

— Asta i‑am spus‑o si eu la inceput. Insa, marite padisah, ghiaurul nu‑i chiar atat de lipsit de puteri pe cat am crezut. El sustine ca va gasi sprijin la cativa dintre boierii Tarii Romanesti.

— La cativa? pufni Murad cu dispret. Sa le ceara lor ajutor, nu noua.

— O va face. Oameni de‑ai sai se vor strecura in Tara Romaneasca pentru a‑i cauta pe boierii credinciosi lui. La vremea potrivita, acestia pot ridica o rascoala.

— Asta‑i altceva, grai Murad cu vadit interes. La caz de rascoala, ne vor trebui putine osti pentru a‑l dobori pe Mircea.

— Asa crede si Vlad. El spera sa ia coroana Tarii Romanesti doar cu doua‑trei mii de achingii.

— Si ce promite in schimb?

— Supunere.

— Tu il crezi?

— Nu.

— Nici eu. Dar asta are putina insemnatate. Principalul e o rascoala acolo. Daca ghiaurii se incaiera intre ei, noi vom fi primii in cetatea Argesului. Sa‑i spui ca la momentul potrivit va primi ajutorul garnizoanei noastre din Tirnova!

— Stralucitorule! se inclina Ibrahim. Ii voi spune, insa mi‑as ingadui sa o fac mai tarziu. Intai sa incercam o solie la curtea lui Mircea.

— Da, uitasem. Printul Vlad sa astepte. Sa pregatesti solia pentru tratative!

— E pregatita, rase Ibrahim. Maritul Ali‑pasa si cu mine ne‑am ocupat de asta. In doua zile poate porni la drum.

— Cine va fi conducatorul soliei?

— Eu.

Murad il privi cu placere. Era limpede ca are un sfetnic intelept si harnic, iar asta i se datora marelui vizir.

— Pe Vlad sa‑l trimiti la mine! ii porunci Ali lui Ibrahim. Ii voi da locuinta si bani. Ii aratam prietenie si sprijin fiindca nu se stie ce aduce viitorul.


In timp ce la palatul imperial se pregateau noile relatii, bune sau rele, cu Tara Romaneasca, Suhar‑pasa, ingrozit de rapiditatea cu care trec zilele, incerca mereu alte solutii pentru prinderea Nufarului Alb. Padisahul ii daduse termen pana la jumatatea lui octombrie. Din pacate, toate incercarile sale ramasesera fara folos. Ragazul de timp devenea din ce in ce mai scurt. Seful politiei imperiale avea doua alternative: sa‑l gaseasca pe Nufar printr‑un mare noroc sau sa‑si pregateasca, in mare taina, fuga la Genova. El isi transportase acolo, de‑a lungul timpului, aproape intreaga avere. Ii era teama de o noua intalnire cu sultanul. Boala il inraise pe Murad, incat ajunsese sa cheme calaul intr‑o toana de moment. Cu el niciodata nu putea fi sigur de viata sa.

Fara a sti ce gandesc Ali, Ibrahim si Murad, Suhar‑pasa ajunsese sa‑l banuiasca pe Fareddin tot prin logica. Oamenii sai il urmareau pas cu pas. Suhar isi amintise de iscusitul Enver. Acesta fusese cu ani in urma unul dintre cei mai straluciti slujitori ai politiei imperiale. Dar cazuse in dizgratia lui Sabahaddin si, de teama, fugise la Sofia. Acum, Enver se afla in fata lui Suhar. Seful politiei il cantari din priviri. Enver era inalt, gras si moale in miscari. Numai ochii sai scanteietori aratau agerime.

— Crezi ca‑l vei gasi pe Nufar?

— Cred, stralucitorule! se inclina Enver. Mi‑ati aratat banuielile voastre asupra lui Fareddin si mi se pare ca suntem pe urma cea buna.

— Sa nu uiti ca Fareddin e un inalt demnitar al curtii imperiale si ruda a maritului padisah. Orice greseala te poate costa viata si nu am cum sa te scap.

— Nu uit, stralucitorule. Din pacate, ce ati facut pana acum nu a fost bine. Prea multi oameni pe urmele lui. Exista pericolul ca unul dintre ei sa‑i sopteasca o vorba asteptandu‑se la buna rasplata. Sau se poate intampla ca el sa observe ca e urmarit.

— Si ce propui?

— Sa retrageti toti oamenii din jurul lui Fareddin. Il voi pandi singur. Daca el e omul Nufarului Alb, nu are cum sa‑mi scape. Folosesc metodele mele.

Seful politiei imperiale nu avea de ales. Pana acum, slujitorii sai orbecaisera in dezlegarea misterului ce‑l inconjura pe Nufar.

— Fie! aproba Suhar-pasa.

— Multumesc, dar nu‑i totul! Pe langa pretul care s‑a pus pe viata Nufarului Alb, vreau inca pe atat.

— Vei primi.

— Apoi, am nevoie de imputerniciri.

— Nu inteleg.

Enver zambi si continua sigur pe el. Atat de sigur, incat il contamina si pe Suhar.

— Stralucitorule, dupa cum vedeti, pornesc de unul singur in cautarea Nufarului. Insa eu nu am o numire oficiala si nici nu doresc asa ceva. Cu cat voi fi mai nestiut, cu atat mai bine. Totusi, in cazul ca dau de o urma sau chiar peste omul nostru, poate ca voi avea nevoie de sprijin grabnic. La o astfel de situatie e bine sa ma pot bizui pe o imputernicire data de stralucirea‑voastra. O imputernicire ce ma va face ascultat de oricine.

— Cum vrei sa sune ea?

— Simplu. Doar cateva cuvinte:


Purtatorul acestei imputerniciri va fi ascultat si sprijinit de orice slujitor sau supus al imperiului.

Seful politiei imperiale,

Suhar‑pasa


Apoi, stralucitorule, intariti imputernicirea si cu sigiliul vostru.

Enver parasi palatul inaltului demnitar si se pierdu curand in multimea de pe strazi, convins ca va da de Nufarul Alb. El stia bine ce are de facut. Chibzuise temeinic si observase ca tocmai drumul cel bun fusese ignorat de Suhar si de oamenii acestuia.

Noaptea de sfarsit de septembrie cazuse blanda asupra orasului Adrianopole. Prin case, luminile se stingeau pe rand. Pe strazi trecatorii deveneau tot mai rari odata cu apropierea miezului noptii. Luna iesea din vreme in vreme printre norii ce amenintau a ploaie. Aerul era greu. Vantul se potolise. Intreaga natura parca isi retinea respiratia, asteptand primele picaturi de ploaie. Dar aceasta intarzia sa vina. Un barbat inalt, cu palaria trasa mult pe frunte, infasurat intr‑o pelerina usoara, strabatu cateva strazi cu pasul omului grabit spre locuinta sa. Dupa straie, aducea a armean. Necunoscutul intra pe o strada laturalnica si isi continua drumul de‑a lungul unui zid care imprejmuia gradina slavitului pasa Fareddin, cel ce se tragea din numeroasa si stralucitoarea familie a padisahului. Luna iesise dintre nori. Barbatul privi iute imprejur. Apoi astepta pret de un minut sau doua. Din nou luna se pierdu sub perdeaua deasa a norilor. Presupusul armean prinse cu degetele muchia zidului, facu un salt usor si sari in gradina. Ghemuit langa baza de jos a zidului, nocturnul vizitator trase cu urechea. Linistea era desavarsita. Adapostit de tufe si arbori, porni spre casa ce se vedea in departare ca o pata imensa. Calca atat de usor, incat nici un sunet nu razbea de sub incaltarile sale. Ajunse curand langa zidul casei. Alaturi era un platan frumos, ale carui crengi atingeau peretii. Deasupra se vedea un balcon. La cativa pasi de nocturnul vizitator se afla o usa. Omul duse mana la buzunar, scoase o cheie si o deschise. Aerul caldut il invalui intr‑o clipa. Niste scari de piatra duceau catre etaj. Barbatul parea sa cunoasca bine drumul acela, fiindca porni sa urce cu siguranta celui ce a trecut adesea pe acolo. In partea aceea a palatului, totul parea incremenit. Ajunse intr‑un hol mare, cu o seama de usi laterale si un coridor larg ce ducea undeva catre inima cladirii. Pe la jumatatea coridorului un sfesnic incarcat cu lumanari de ceara alunga intunericul din jur. Alaturi de sfesnic, doua straji tainuiau domol intre ele. Sunetul glasurilor ajungea pana la nocturnul vizitator ca un bazait slab. Spre stanga se aflau alte trei usi. Doua mai inalte, mascate de niste draperii, dupa moda bizantina, iar a treia scunda, destinata poate slujitorilor. Ascuns de intunericul holului, omul se apropie de usa din mijloc, intra dupa draperii si deschise. In odaie ardea o singura lumanare. Imbracat in camasa de noapte si cu o bonetica de lana pe cap, Fareddin parea un batran linistit, cuminte, fara griji, preocupat doar sa‑si faca obisnuitele pregatiri in vederea odihnei.

— Te‑a vazut cineva? intreba ingrijorat.

— Nu.

La un semn al gazdei, oaspetele isi trase un scaun langa pat. Apoi in mana lui aparu o punga. Fareddin o lua cu un gest de nerabdare pe care nu si‑l putuse infrana. Un pumn de pietre pretioase cazu pe asternutul inaltului demnitar. Scanteierea frumoaselor bijuterii il incremeni pret de cateva minute. Fareddin le trecu printre degete, le juca in palma, lua cate una pe rand si o privi in zarea luminii. Toate erau fara cusur.

— Ce pret au? se dezmetici.

— In bani, sau in ce‑ti voi cere? zambi Nufarul Alb.

— In bani.

— Sase mii de ducati venetieni.

— Cred ca esti foarte bogat, il privi cu admiratie fatisa. In ultimii doi ani, mi‑ai adus pret de nouazeci de mii de ducati.

— O nimica toata fata de cat vei primi in viitor.

— Oare e bine sa continuam? intreba Fareddin din nou ingrijorat. Ce‑ar fi sa ne multumim cu cat a fost pana acum? Simt ca in jurul meu se strange un cerc nevazut. Oamenii lui Suhar ma pandesc. Ce‑i drept, multi dintre slujitorii lui lucreaza in taina si pentru mine, insa mi‑e teama. Suhar ma banuieste. Dar a ma pari padisahului fara dovezi inseamna sa‑si piarda capatana. Acum doua zile, seful politiei imperiale l‑a adus in Adrianopole pe renumitul Enver, cel ce a fost candva primul slujitor al lui Sabahaddin. Enver e viclean si iscusit in urmariri. Mi‑e teama de el.

— Asa a fost si cu Ben‑Din, rase Nufarul Alb. Voi lua masuri ca banuielile sa cada in alta parte.

— Asta ma linisteste, dar nu de tot. Azi‑dimineata Suhar a tainuit multa vreme cu Enver. Si i‑a dat acestuia chiar o imputernicire. Secretarul lui Suhar e omul meu de incredere. Prin el aflu tot ce se petrece.

— Nu‑ti face griji! Unde locuieste Enver acum?

— Spre norocul nostru, secretarul lui Suhar ii cunoaste locuinta. Stii unde e pravalia de covoare, bijuterii si mirodenii a armeanului Aram?

— Adica a mea, rase Nufarul.

— Asa este, zambi Fareddin la randul sau. A treia casa de la pravalia ta catre marginea orasului e a lui Enver.

— Acum poti sa fii linistit, il asigura musafirul. Ce stiri imi dai?

— Sabahaddin a parasit Sabaha in mare taina. De cateva zile e aici, in Adrianopole.

— In ce scop?

— Nu stiu. Poate ca incearca, prin neamurile sale, sa capete iertarea lui Murad. Sabaha e un sat prapadit, nepotrivit unui inalt demnitar.

— Altceva?

— In Asia, rascoalele au fost inabusite. Padisahul a primit de acolo cateva stafete.

— Asta am aflat si eu.

Fareddin il privi uimit doar o clipa, apoi continua:

— Dar ce nu stii sunt tratativele secrete ce s‑au purtat acum doua saptamani intre sultan si Vladislav de Anjou, fiul fostului rege al Ungariei Carol de Anjou, zis cel Mic.

— Ce doreste Vladislav?

— Coroana Ungariei, prin asasinarea lui Sigismund de Luxemburg. El a cerut o seama de osti care sa‑l ajute in aceasta incercare.

Nufarul zambi neincrezator.

— Ostile voastre nu au pe unde sa treaca spre regatul Ungariei. Granita Dunarii e strasnic aparata de domnul Tarii Romanesti. Prin taratul lui Stratimir nu razbiti fara lupta. Tara lui Vuk Brancovici, tinutul Zetei, Serbia si Bosnia va stau impotriva. Nu vad cum ati zbura peste ele.

— Stiu, rase Fareddin. Patru mii de osteni ai imperiului nostru au plecat pe corabii spre insula Corfu, aflata in stapanirea Angevinilor. Corabiile vor urca pe Marea Adriatica pana mai sus de Raguza si vor intra prin tinutul Croatiei, care face parte din Ungaria.

— Ce‑mi spui mi se pare o neghiobie. Chiar daca lovesc prin surprindere, ce pot face patru mii de osteni? Sigismund are osti mari.

— Vladislav de Anjou dispune si el de o mie.

— Putin.

— As zice ca nu prea. Daca Sigismund piere asasinat, nobilii Ungariei credinciosi lui Vladislav isi vor uni ostile cu ale acestuia. Poate ca nici nu va fi nevoie sa lupte, ci de un simplu mars catre Buda.

— Cine il va ucide pe Sigismund?

— Asta nu stiu, dar cunosc data si arma. Data va fi la douazeci octombrie. Arma, o otrava puternica. La douazeci octombrie, ostile padisahului si ale lui Vladislav vor debarca acolo unde Croatia si Bosnia fac frontiera comuna.

— Si ce ofera Vladislav in caz de reusita?

— Intregul tinut al Croatiei. Iti inchipui ca pentru padisah interesul e mare. A dispune de osti in Croatia inseamna sa ameninte toate tarile balcanice din doua parti.


Trecuse o zi. Enver se instalase in noua locuinta din cartierul comercial al orasului. De fapt, el dorea sa treaca drept negustor. Casa daruita de Suhar cuprindea putine odai si o gradina in paragina, semn ca acolo de multa vreme lipsise un gospodar. Innoptase. Singuraticul barbat sedea intr‑un jilt. Pe o masuta de langa el se aflau ceva unelte de scris.

„Cred ca aici sunt pe drumul cel bun, gandi Enver. Dupa cate am aflat de la Suhar, toate drumurile duc spre Fareddin. Acesta e siret. Oamenii lui Suhar il urmaresc de cateva luni, dar nu au aflat nimic. Nimic, fiindca nimeni nu s‑a gandit la ce trebuie. Intalnirile din oras ale lui Fareddin au stat sub observatie. Insa nimeni din cei cu care a vorbit nu cade sub banuiala ca ar fi Nufarul Alb. Deci, undeva e o greseala. E limpede ca lumina zilei ca batranul demnitar nu in oras se intalneste cu Nufarul. Fareddin e prea istet ca sa‑l cred in stare de o nerozie. El nu‑i un om de rand, care poate trece neobservat. Cred ca pe Nufar il primeste in palatul sau. Daca Nufarul a aflat o seama de secrete ale palatului imperial, e clar ca se vad destul de des. La lumina zilei nu‑i convenabil pentru ei, fiindca desele intalniri nu pot ramane ascunse. Apoi, Fareddin, cu batranetea lui, greu s‑ar incumeta sa iasa in oras la vreme de noapte. Asta inseamna ca il cauta Nufarul pe el, dar nu prin usile din fata ale palatului. Daca as fi eu faimosul Nufar, pe unde m‑as strecura in locuinta lui Fareddin? Cred ca numai prin gradina. La noapte si in viitoarele nopti voi sta de paza in gradina batranului demnitar. Iata la ce nu s‑au gandit oamenii lui Suhar‑pasa.”

Mai zabovi o vreme, apoi parasi locuinta si se pierdu in intunericul noptii. Peste Adrianopole staruiau aceiasi nori cu semne de ploaie. Aproape de ziua incepu sa bata vantul. Cerul se inviora treptat. Enver reveni acasa aproape la inganarea intunericului cu primele semne de lumina ale diminetii. Deschise usa de la intrare si orbecai pe coridor catre incaperea de odihna. Prin ferestre se furisa in dormitor o lumina plumburie, inca fara puteri, ce dadea obiectelor contururi ciudate. Enver tresari. O umbra trecuse pe la spatele sau catre usa. Duse mana la cutit.

— Enver! se auzi o voce. Te puteam lovi de cand ai intrat, insa asta nu e firea mea. De fapt, chiar si pe cei mai rai dusmani i‑am atacat numai din fata. Stii sa folosesti un cutit?

— Stiu. Dar cine esti?

— Nufarul Alb. Ma cauti si iata ca am venit la intalnire. Tu lucrezi pentru bani, Enver. Eu pentru ceva mult mai inalt. Sa te aperi, fiindca unul dintre noi nu va iesi viu de aici.

Departe de a fi un fricos, omul lui Suhar privi insistent spre usa. Ochii sai se obisnuira curand cu slaba lumina a odaii. Totusi, fata Nufarului inca nu se vedea limpede. Observa destul de vag un barbat inalt cu o fata parca ovala. Enver stranse manerul cutitului in dreapta, iar cu stanga prinse marginea masutei pe care mai staruiau inca uneltele sale de scris. Masuta zbura prin aer ca un proiectil si se izbi in usa. Nufarul Alb sarise intr‑o parte la timp. Miscarile celor doi luptatori erau nespus de incete. Amandoi isi pregateau atacurile cu multa finete. Loveau rar, cu incercari inselatoare. Odata cu trecerea timpului, lumina incaperii capata stralucire. Parca incepuse a bate in argintiu. Stapanul casei il inghesui pe Nufar intr‑un colt al odaii. Manevrase mult pentru a‑l atrage acolo. Cutitul sau straluci o clipa prin aer si lovi cu toata puterea. Nufarul nu avea loc sa faca un salt convenabil, dar se rasuci scurt asemenea unui toreador. Enver scapa un tipat. Facu vreo cativa pasi parca beat. Se poticni. Aluneca domol pe langa perete. Cutitul Nufarului i se implantase in piept. Ochii sai devenira mari, mirati, iar in lumina ce capatase puteri observa fata adversarului si avu o ultima tresarire. Parca ii era cunoscuta. Parca ii amintea ceva. Nufarul se apleca asupra lui Enver si‑i scotoci buzunarele. Imputernicirea data acestuia de Suhar iesi la iveala. Cateva minute mai tarziu, un barbat ce aducea a negustor inchise usa casei, strabatu gradina, iesi in strada si trecu nepasator pe langa pravalia de covoare, bijuterii si mirodenii a armeanului Aram. Prin cartierul comercial al orasului, trecatorii se inmulteau odata cu limpezimea din zori.

Enver deschise ochii. Puterile il paraseau iute. Mana lui intalni uneltele de scris raspandite pe dusumea. Intui ca mai are putin de trait. Era nevoie sa se grabeasca.

Pe la pranz, unul dintre subalternii lui Suhar intra in cabinetul acestuia si‑i intinse o bucata de pergament.

— Ce‑i asta, intreba seful politiei imperiale.

— Stralucitorule! se inclina omul. M‑ai trimis sa‑l aduc pe Enver, dar el e mort. L‑am gasit injunghiat.

Suhar ramase o vreme pe ganduri. Cand isi reveni, il concedie pe slujitor cu un gest aspru. Apoi isi aminti de scrisoare.

Nufarul Alb poarta in deget un ghiul pe care e gravata o frunza.

Scarbit, Suhar indeparta scrisoarea cu dosul palmei. Orasul Adrianopole numara prea multi oameni. El nu mai avea curajul sa caute acul in carul cu fan. Termenul dat de padisah pentru prinderea faimosului dusman devenise mult prea scurt. Si poate ca omul cautat nici nu locuia in oras. Zambi. Slujitorii sai au acum un indiciu clar. Primul dupa atitea luni. Ticalosul de Enver, care s‑a lasat ucis tocmai acum, l‑a vazut pe Nufar. Asta inseamna ca el e pe undeva pe aici. Il rechema pe slujitor, iar poruncile lui il uimira pe om.


Spre seara, un barbat inalt, armean dupa straie, poposi in carciuma grecului Soridis. Acolo veneau adesea micii negustori de maruntisuri sa soarba o cana cu vin, sau sa puna la cale intre ei cine stie ce afaceri banoase. Presupusul armean se aseza la o masa langa unul care se ocupa de vanzarea de margele, ghiuluri si coliere ieftine din arama. Cum nu‑i lipseau banii, cumpara cateva podoabe lucrate grosolan, iar la pret se tocmi fara pricepere. Maruntul negustor jubila. Obtinuse pentru prapaditele obiecte de cinci ori mai mult. Cumparatorul, poate nitel cherchelit, parea sa fie un demn staroste al natarailor. Si, culmea, dupa zambetul sau ipocrit, cu siguranta credea ca facuse o afacere strasnica. Presupusul armean comanda bautura. La primul rand, client si negustor inchinara studiindu‑se din priviri. La al doilea rand de cani vorbira despre timpurile grele. La al treilea rand cantara domol o frumoasa melodie bizantina. La al patrulea, negustorul arata cam intepenit. Cumparatorul se apleca peste masa, clipi complice si ii sopti ortacului de ocazie:

— Stii ca luminatul Sabahaddin, fostul sef al politiei imperiale, a revenit pe ascuns la Adrianopole?

— Era plecat? intreba negustorul cu destul de putin interes. Mama, ce vin! Sa stii ca vin ca la Soridis greu poti gasi in alta parte. Mai dai un rand?

— Mai dau. Se sopteste ca Sabahaddin e Nufarul Alb.

— Sfanta Nascatoare! Glumesti?

— Iti spun ce am auzit si eu.

Vinul lui Soridis era cu adevarat bun. Maruntul negustor atipise. Cand isi reveni, constata cu mirare ca armeanul plecase. Privi in jur si isi recunoscu o seama de prieteni. Cana ii era plina ochi. Lua scaunul si trecu la alta masa, langa prietenii sai. Inchinara impreuna bucurosi. Apoi, omul se apleca mult peste masa si le sopti:

— Stiti ca marele Sabahaddin s‑a intors la Adrianopole in mare taina?

— Era plecat?

— Pai sigur ca era plecat. Lumea vorbeste ca Sabahaddin e Nufarul Alb.

Cel mai varstnic dintre ei privi iute imprejur si‑i spuse incruntat:

— Noi nu am auzit ce ai spus, iar tu nu ai vorbit nimic. O vorba ca asta ne poate duce in fata calaului. Ce ne intereseaza pe noi ce fac ai mari?

Speriati, tacura o vreme si baura pe nerasuflate. Totusi pe la miezul noptii, cand printre mese cu tavile incarcate, slujitorii lui Soridis parca pluteau, cel putin din unghiul de vedere al bautorilor, vestea facuse ocolul carciumii. A doua zi in zori, soaptele se rostogolira de colo pana colo printre pravalii si tarabe, in carciumi si in case, iar stirea, neinsemnata la inceput, crescuse si se transformase intr‑o adevarata avalansa. Putin dupa caderea serii, garzile padisahului il arestara pe Sabahaddin sub invinuirea ca parasise fortareata Sabaha fara incuviintare. Pentru sultan si sfetnicii sai era limpede ca Sabahaddin nu poate fi Nufarul Alb. Motive pledau destule in favoarea lui. Totusi, o vaga banuiala staruia in alt fel. Poate ca avea legaturi cu faimosul dusman. Suhar si Fareddin, fostii prieteni ai arestatului, ii luara apararea, insa atat de ipocrit, incat cuvintele lor aduceau a acuzare.

In vreme ce la palatul imperial numeroasele neamuri ale arestatului faceau presiuni asupra lui Murad, un calaret iesi din Adrianopole. La un astfel de ceas, putini ar fi reusit sa paraseasca orasul. Dupa cuviinta, ostenii il oprisera la una din porti. Dar omul avea o imputernicire semnata de Suhar‑pasa. Calaretul taie catre miazanoapte si se pierdu in desisurile intunericului. Pe incantatoarea vale a fluviului Marita, primele picaturi de ploaie vesteau schimbarea timpului.

Nocturnul calaret era Nufarul Alb.


Capitolul 16


In Campia Baraganului, primele zile ale lui octombrie se pornisera fierbinti, cu soare mult. In zori, obisnuita ceata de la mijlocul toamnei intarzia peste paduri, printre crengile arborilor ca o imensa panza de paianjen. Pe campuri se lipea la rasul pamantului si saruta iarba inca frageda. Prin vai, curentul o mana de la spate in caiere mari.

Intr‑o dimineata, un calaret strabatea Codrul Vlasiei catre lacul Snagovului. Deasupra apei, ceata isi legana soldurile parca aplecata spre un dans vesel. Calaretul ramase locului inmarmurit de admiratie. Vechea manastire se vedea prin ceata subtiata ca un minunat trup de femeie sub voal. De‑a lungul padurii sunetele de toaca se inganau in placute ecouri. Calatorul isi indemna calul si ajunse la portile Snagovului in plin soare. Calugarii, aplecati spre cele sfinte mai mult din pricina varstei decat din convingeri, curatau camarile in vederea proviziilor pentru iarna. Sima veghea la ceruitul strugurilor mari cat pruncul de o zi, sau la afumarea prunelor brumarii aduse tocmai de pe dealurile Buzaului. Sfintia‑sa pivnicerul rar injura printre dinti, fiindca butoaiele multe se cereau rostuite in pivnite pe soiuri. Cuviosii care il ajutau la frumoasa indeletnicire erau crita inca din zori si numai o minune ii tinea pe picioarele damblagite de taria vinului. Bausera ei, ce‑i drept, si ceva must, insa osanda si‑o aflasera la butoaiele cu vinuri vechi. O seama de femei din satul Ciulinita venisera cu noaptea‑n cap sa‑si sfinteasca dolofanele colive la manastire. Una maruntica, slabuta, cu miscari de veverita la vreme de primejdie, ii tot punea intrebari grasunului Sima. Acesta, cu privirile evlavioase coborate asupra ei cu atata osardie incat o despuiase numai prin puterea gandului, nu auzea intrebarile. O privea lacom, graitor, cu gura cascata de emotie. Pivnicerul il striga pe viteazul comandant al Snagovului, insa grasunul era prea ocupat a o privi pe maruntica si, in loc de raspuns, isi dezveli dintii albi intr‑un marait ca al catelelor fatate cand vad o primejdie pentru pui.

Egumenul Lazar il primi pe oaspete in vechea sufragerie.

— Ati lipsit mult, ii zambi lui Staicu.

— Asa e, rase acesta. Cand am plecat, viile abia dadusera in parg. Acum butoaiele intra in Sfanta Sfintelor. Ce mai e pe aici?

— Toate cum le‑ati lasat. Saptamana trecuta, printesa Irina a fost prezentata la curtea de la Arges. Maria‑sa Mircea i‑a daruit vechiul castel din Targoviste.

— Deci a plecat de la noi?

— Nu, nici vorba. Se pare ca indrageste mult castelul vostru. Acum ea duce tot greul acolo. Dimineata se scoala inaintea slujitorilor. A inceput pregatirile pentru iarna.

Comitele rase. Egumenul il privi pe furis.

„A mai slabit, gandi el. Incearca sa arate vesel, insa eu ii cunosc sufletul cernit. Se pare ca viata noastra e croita destul de prost. O seama de natarai cu inima usoara sunt iubiti si rasfatati de soarta. Iar cel mai desavarsit cavaler al timpului e un mare nefericit.”

Staicu se ridica.

— Plecati?

— Da, sunt foarte grabit. Azi trebuie sa ajung la Arges. Ah, era sa uit! Ti‑am adus un mic suvenir.

Egumenul privi imputernicirea data de Suhar lui Enver si rase la randul sau.

— De la el?

— Nu, nu chiar de la el, ci de la un om al lui Suhar, dar nu tocmai de bunavoie.

Lazar o puse intr‑un sertar fara sa‑i treaca prin minte ce va insemna candva aceasta imputernicire. Ce rol va juca ea.

— Macar o gustare cu noi, incerca sa‑l retina.

— Asta, da.

Spre seara, domnul Tarii Romanesti il primi pe Nufarul Alb in cabinetul sau. Doar maria‑sa si egumenul Lazar stiau cine‑i faimosul cavaler despre care se scornisera cantece si legende atat la nordul Dunarii, cat si in sudul ei. In cabinetul de lucru al mariei‑sale erau singuri. Se sarutara ca doi frati buni. Diferenta de varsta nu‑i deosebea prea mult. Aratau la fel de inalti si mladiosi in miscari.

— Drace! rase voda. Abia acum vad. Esti plin de praf. Colbuit de la talpi pana-n crestet. Cu cat praf ai adunat pe tine se poate pune un strat de flori. Vrei sa te schimbi si sa faci o baie?

— Mai tarziu, zambi oaspetele, contaminat de veselia fratelui.

Ochii lui voda bateau usor catre azuriu. Totdeauna erau asa cand il incerca o mare bucurie. O suvita de par aspru ii cazuse pe frunte si‑i aducea un aer tineresc.

— Staicule, esti un om norocos. Daca am face schimb, se pare ca eu as fi in castig, continua sa rada. Numele meu nu‑i chiar atat de vestit ca al Nufarului Alb.

Se opri brusc. Tanarul palise. Voda stia ce‑i in sufletul lui. Primise o scrisoare de la manastirea catolica a Siretului. Ii scrisese batrana doamna Margareta, bunica fostei castelane din Prahova.

— Ce vesti? schimba vorba.

— Mari, zambi Staicu. Turcii sunt din nou puternici. Rascoalele din Asia s‑au domolit.

— Mda! Ostile lor vor intra la iernat. Asta inseamna ca pana la primavara va fi liniste. Apoi vom vedea. Mai ai vesti?

— Mai am. S‑a pus la cale calcarea Ungariei cu osti de achingii si asasinarea lui Sigismund de Luxemburg.

Ii povesti tot ce aflase de la Fareddin. Voda il asculta uimit.

— Ce crezi ca trebuie sa facem?

— Il instiintam pe regele Ungariei.

— La asta ma gandeam si eu. Din pacate, timpul e foarte scurt pana la douazeci octombrie.

— Stiu. Maine in zori voi fi pe drum catre Buda. Voi goni zi si noapte. Ostile Ungariei trebuie sa ajunga la vreme pe malul Marii Adriatice.

— Da, da, spuse voda ingandurat. Lupta pentru putere, pentru marire, e naprasnica. Poate ca totdeauna a fost si va fi asa. Acum vreo doi ani si mai bine, Carol de Anjou era rege al Ungariei. S‑au gasit oameni sa‑l asasineze. Fiul sau, Vladislav de Anjou, incearca sa devina rege al Ungariei tot printr‑un asasinat. Nu‑i o razbunare. Sigismund nu a fost amestecat in uciderea lui Carol. Da, nu‑i o razbunare, ci numai setea de marire. O sete care nu cunoaste margini.

Mai tainuira o vreme. Voda se feri sa‑i puna intrebari cu privire la plecarea Margaretei. Staicu ii fu recunoscator. Banuia ca domnul tarii aflase.


Drumul care duce printre inaltimi catre frumoasa manastire de la Siret era marginit cu plopi falnici. Cand adia vantul, varfurile plopilor se aplecau gratioase si cantau parca o melodie voiniceasca. Zidurile mari, albe, ale manastirii se vedeau printre brazi ca niste pete. Linistea locului indemna spre odihna si meditatie. Alaturi de manastire, pe un tapsan, se afla o casa la fel de alba, inconjurata pe trei parti de un cerdac de lemn lucrat in maiestrite cioplituri. In fata casei, printre rondurile cu flori bine intretinute, se afla o stupina. Vremea calda nu alungase albinele la iernat. Bazaitul lor calm aducea a sarbatoare.

In cerdac, o femeie inalta, al carei par blond batea in alburiu, sedea langa o masuta. Pe crestet purta o boneta alba, scrobita. Rochia lunga, neagra, din postav bun de Colonia, capata putina veselie de la cochetul guleras alb. Nu fata ei, inca frumoasa, arata anii multi, ci unele riduri ale gatului, pe care batrana doamna stia sa le ascunda cu pricepere. Alaturi de ea, cu o lucratura de mana in poala, fosta castelana de la Prahova parea adancita in ganduri.

— Din tot ce mi‑ai spus, imi vine sa cred ca nu stii ce vrei, vorbi aspru batrana doamna. Ii gasesti lui Staicu o seama de calitati si defecte. Imi vorbesti despre el cand cu ochii stralucitori, ca o femeie indragostita, cand cu dispret. L‑ai parasit fara nici un motiv.

— Aflasem ca ma insala, baigui Margareta.

— Prostii! O simpla banuiala. Si nu poti vorbi mai tare? Parca n‑ai mancat azi. De fapt, nici n‑ai mancat. De ce?

— Nu mi‑a fost foame.

— Bine! De maine mancam impreuna. Am vorbit cu domnul Moldovei. Tatal tau e facut foc pe tine. L‑am rugat sa‑i scrie lui Mircea pentru desfacerea casatoriei, o privi pe furis. Apoi te vom marita cu unul dintre nepotii regelui Poloniei. Am si pornit niste tratative.

— Dar nu vreau sa ma marit! striga Margareta.

— Atunci sa stii ca domnul Moldovei te va trimite cu forta la castelul comitelui Staicu, o ameninta cu viclenie.

— Daca asta e vointa tatalui meu, ma supun, vorbi iute si cu ochii stralucitori.

„Oho, oho! gandi batrana doamna. Privirile te tradeaza de la o posta.”

Apoi continua mai imbunata:

— Toate femeile din neamul nostru, al Musatinilor, au fost aprige. De multe ori si‑au sacrificat dragostea datorita firii lor neinduplecate. Tu il iubesti pe Staicu?

— Poate, asa putin, raspunse Margareta cu glasul stins.

— Mai fata, vorbeste mai tare! Stii ca nu prea aud bine. Ce te batai asa? Il iubesti, sau nu?

— Bunica draga! se arunca ea la pieptul batranei doamne. Cand am plecat de la el, inca nu stiam. Abia acum stiu. Cred ca‑l iubesc de mult. Insa e de mirare, fiindca el nu‑i asa cum am visat.

— Staicu te iubeste?

— Asta nu stiu. La despartire mi‑am dat seama ca plecarea mea inseamna pentru el o mare lovitura. Zambea. Nu mi‑a facut nici un repros. E prea mandru si ascunde totul sub un zambet aparent vesel. Poate ca am insemnat ceva pentru el. Totusi, desele lui absente de la castel ma indemnau sa cred si altceva.

— Prostii! Barbatii pentru asta sunt facuti. Sa alerge. Nu uita ca Staicu e al doilea barbat al Tarii Romanesti. Mircea are nevoie de el.

— Daca e asa de ce nu mi‑a spus nimic?

— Fiindca treburile tarii sunt una, iar nevasta alta. Nu le poti amesteca laolalta.


In dimineata zilei de treisprezece octombrie, Sigismund de Luxemburg se intretinea cu sfetnicul si prietenul sau Nicolae de Gara. Discutara o vreme despre vanatoarea la care luasera parte amandoi. Tarziu, regele intreba mirat:

— Ce motiv l‑a retinut oare pe printul Vlad sa dea curs invitatiei noastre?

— Poate ca primirea pe care i‑am facut‑o raguzanului si promisiunile destul de vagi nu l‑au incurajat pe valah, ridica din umeri tanarul Gara.

Ar fi vrut sa mai spuna ceva, dar isi lua seama. Secretarul regelui intra in cabinet.

— Ce doresti, domnule? intreba Sigismund iritat de intreruperea conversatiei.

— Maiestate, un sol valah cere sa fie primit. E trimis al voievodului Mircea. Omul pare frant de oboseala si spune ca e ceva atat de insemnat, incat nu sufera nici o amanare.

— Un sol al Tarii Romanesti? Adu‑l, domnule!

— Te pomenesti ca Tara Romaneasca a fost atacata de turci, grai regele, cand usa se inchise in urma secretarului.

— Ma indoiesc de asta. Cine face razboi acum, cand ostile se pregatesc de iernat?

Secretarul reveni curand cu trimisul voievodului Mircea. Sigismund il privi pe valah cu atentie. Fata acestuia, neingrijita, palida, praful de pe haine si cizmele acoperite de noroi uscat il convinsera ca omul venise in mare graba.

— Mi se pare ca va cunosc, domnule… domnule…

— Staicu, maria‑ta. Sunt printul Staicu, fratele mariei‑sale Mircea.

— Aha! isi aminti regele cu neplacere. Imi aduceti vesti?

— Da, dar cerusem o audienta numai cu voi, maria‑ta. Ii purtam intregul nostru respect domnului Nicolae de Gara, insa mi s‑a poruncit…

— Puteti sa vorbiti, il intrerupse Sigismund aspru. Noi nu avem secrete pe care sa le ascundem de el. Cred ca aduceti o scrisoare a stapanului vostru.

Staicu i‑o intinse lui Nicolae de Gara, iar acesta o trecu in mana suveranului.

De la primele randuri, pe fata regelui aparu o paloare neobisnuita. Cand ispravi lectura ii facu semn comitelui sa se aseze, spre uimirea lui Gara.

— Nu, nu acolo! Veniti mai aproape, domnule! Dupa data scrisorii si ziua sosirii voastre aici, e de mirare ca ati facut un drum atat de lung doar in cateva zile. Nu cunosc un calaret in stare de o asemenea isprava. Stiti continutul scrisorii?

— Il cunosc, maria‑ta, zambi Staicu in timp ce‑si aseza un scaun.

— Mai aveti ceva de adaugat? intreba cu o voce neobisnuit de joasa.

Staicu nu‑i raspunse. Adormise din clipa in care se asezase pe scaun. Gonise zi si noapte fara pic de ragaz. Numai unul ca el putuse rezista la un astfel de drum. Nicolae de Gara, vesel de felul sau, pufni in ras. Suveranul nu‑i tinu isonul, ca alta data.

— Sa‑l ducem in odaia de alaturi, spuse ingandurat.

— Noi, maiestate?

— Noi, domnule. Si mi se pare ca facem prea putin. Daca stirea primita se adevereste, acest om salveaza azi coroana Ungariei.

Il prinsera in brate, dar Staicu simti atingerea si, din obisnuinta indelungata, sari intr‑o parte inainte de a se dezmetici.

— Cred ca am adormit, murmura vesel. Va rog de iertare, maria‑ta.

„Omul acesta e de fier, gindi regele. Pariez ca nimeni nu ar putea parcurge atata drum in timpul folosit de el.”

— Poftiti, domnule! Aveti nevoie de un somn bun.

Staicu nu se lasa invitat a doua oara. Trecu in odaia de alaturi. Sigismund inchise usa dupa el, in vreme ce Nicolae de Gara citea inmarmurit scrisoarea domnului Tarii Romanesti.

— Ei, ce spui?

— Maiestate, ma mir. De unde stie Mircea astfel de lucruri?

— Se vede ca nu ai citit si ultimele randuri ale scrisorii. De la Nufarul Alb. De la el a aflat. Dar nu asta are importanta acum. Poti pleca spre Croatia pana intr‑un ceas?

— Pot.

— Cu cati osteni?

— Cu cinci mii.

— De ce nu cu mai multi?

— Fiindca avem nevoie de osti si aici. Voi mai lua cinci mii de la Belgrad.

— Atunci e bine.

— Bine si nu prea. Daca‑i o cursa a valahului? Daca face jocul cuiva? Poate ca incearca sa ne departeze cu ostile intr‑un scop ce nu ne este cunoscut acum.

— Crezi asta?

— Nu cred. Ma intreb.

— Timpul nostru acum e prea scurt pentru intrebari. La drum, domnule! Sper sa ajungi la vreme pe malul Marii Adriatice in locul aratat de valahul Mircea.

— Si eu sper. Dar aici ce va fi? Eu plec. Va las singur. Asta nu‑mi place.

— Ei, nu chiar singur. Imi raman o seama de osti, garzile, curtenii si slujitorii.

— Stiu, murmura Nicolae de Gara incruntat. Eu am incredere doar in mine. Daca i se intampla ceva regelui, in Ungaria va fi razboi civil. Aveti, ce‑i drept, osteni, curteni, slujitori, insa… ah! Va amintiti de faimosii nostri cavaleri, domnii Gaspar si Lorant?

— Cine poate uita niste spade ca ale lor? Cine poate uita astfel de viteji?

„Si zurbagii fara pereche”, gandi tanarul general.

— Maiestate, pana intr‑un ceas, Lorant si Gaspar vor fi aici. Va rog sa‑i primiti. Ei vor sta in jurul vostru zi si noapte ca niste dulai gata sa muste pe oricine. Bine ca mi‑am amintit. Acum pot pleca altfel. Cu sufletul mai usor.

— O clipa, domnule! il opri Sigismund. Doar noi doi stim secretul acesta.

— Nu va faceti griji! Gaspar si Lorant sunt tacuti ca mormintele. Ostile ce raman la Buda vor sta pe picior de razboi fara sa li se dea vreo lamurire. Oamenii cu care plec nu vor cunoaste tinta calatoriei decat la vremea cuvenita.

— La revedere, domnule! Sa dau sfaturi unui mare general ar fi de prisos.

Nicolae de Gara se inclina si parasi palatul regal. Un ceas mai tarziu, cinci mii de calareti iesira din Buda in goana cailor, sprinteni la mers. In fruntea lor calarea ingandurat Nicolae de Gara.

Asa cum promisese tanarul general, cavalerii Gaspar si Lorant se prezentara la rege cam dupa un ceas. Insa nu fusese usor sa fie gasiti. Pe Lorant, cam buimacit de vinul baut peste noapte, oamenii lui Gara il scoasera din patul unei doamne al carei sot lipsea de cateva zile. Pe Gaspar il gasisera la o hangita nostima, focoasa, al carei barbat cam rascopt la trecerea anilor stia sa inchida ochii in fata unei pungi burdusite.

Sigismund ii privi pe cavaleri retinandu‑si un zambet. Auzise cat sunt de zurbagii. Sedeau amandoi langa usa sfiosi, parca neajutorati. Gaspar era de statura mijlocie, bine cladit. Parul negru i se revarsa in plete lungi peste ceafa puternica. Ochii mici ii jucau neastamparati. Lorant il intrecea in inaltime. Pumnii sai mari aratau ca niste baroase. Parul blond‑roscat, ce se ridica pe crestet in ondulari placute, intregea un chip de om cucernic, bland si poate nitel naiv.

„Hm! gandi regele. Privindu‑i iti vine sa crezi ca sunt doi tineri invatacei de la colegiul nostru catolic din Buda.”

— Stiti pentru ce v‑am chemat?

— Stim, zambi Gaspar.

— Veti fi rasplatiti.

— Nu pentru asta o facem.

— Va cred. Totusi am auzit ca bogatia face casa proasta cu domniile‑voastre.

— Ah, maria‑ta! rase Lorant. Lucrurile nu stau chiar asa. Cel putin in ceea ce ma priveste. Am aproape un ducat de aur. Gaspar, nimic. Adica are datorii. De la Viena si pana la Belgrad, de la Cluj pana la Praga, putini sunt camatarii care nu viseaza la aurul imprumutat bunului meu prieten. Multi se roaga pentru sanatatea lui. De piere Gaspar, se duc si visurile lor. Daca domnul Gaspar e inca viu, o face numai de dragul camatarilor. E un suflet milos si nu le poate aduce astfel de neajunsuri. Alaltaieri avea treizeci de ducati. Ieri jumatate, iar azi e lefter. Dar sa nu credeti ca e risipitor. Ba as crede ca nu‑i lipseste cumpatarea. Daca alaltaieri ar fi avut o mie de ducati, acum l‑as fi putut invinui de risipa…

Cu toata supararea lui, Sigismund slobozi un hohot mare de ras.

— Maiestate! interveni Gaspar cu glasul omului nedreptatit. Lorant m‑a coborat mult in ochii vostri. O mie de ducati n‑am mai avut de o saptamana. E drept ca s‑au dus…

— Pe o cumparatura? il intrerupse regele. Poate ati cumparat o casa?

— Nu. Am una ce s‑ar cuveni reparata. Slujitorii mei, cam zgarciti la bani, nu au facut‑o pana acum, ceea ce ma duce cu gandul sa le trag o sfanta de bataie

— Slujitorii? se minuna Sigismund. Mi se pare ca nu slujitorii trebuie sa plateasca reparatiile, ci voi.

— Ma iertati, serenissime! Eu vad lucrurile altfel. Slujitorii nu locuiesc in casa?

— Ba cred ca da.

— Atunci e firesc sa plateasca, raspunse Gaspar cu toata convingerea.

— Asta nu. Casa e a voastra. Daca vedeti astfel lucrurile, inseamna ca le pretindeti sa va plateasca chiar si mancarea. Cu ce se aleg ei din leafa?

— La plata mancarii nu m‑am gandit pana acum, insa voi chibzui. Cat despre leafa, ultima oara mi‑au pretins‑o acum trei ani. Ma nimerisem in toane bune, astfel ca doar le‑am bumbacit spinarile. Va inchipuiti ce munca pe mine, fiindca nu‑i usor sa inmoi spinarile a cincizeci de servitori.

— Chestia asta nu‑mi place, se incrunta Sigismund. De ce nu i‑ati platit?

— Fiindca isi iau singuri. Argintaria mi‑au vandut‑o de mult. Covoarele si mobila abia acum o jumatate de an. In ograda mea au injghebat o crescatorie de gaste. Cred ca sunt cateva mii. Au si o frumoasa herghelie de cai. In baltile mele de pe langa Dunare au prasit porci.

— Deci asa stau lucrurile! zambi suveranul. De ce nu‑i alungati pe netrebnici?

— Cum o sa‑i alung, maiestate? Unde mai gasesc eu niste slujitori atat de credinciosi? Cand dau uneori pe acasa e praznic si bucurie. Cand plec, e sarbatoare.

— Interesant! rase Sigismund. Insa nu mi‑ati spus ce ati facut cu mia de ducati venetieni.

— Asa e! se lumina Gaspar. M‑am luat cu vorba. Domnul Lorant a avut placerea sa va spuna ca sunt milos. Asta e marea mea slabiciune. O tanara doamna, atat de neajutorata incat ma implora din priviri sa‑i acord un sprijin, mi‑a induplecat inima. Pe sarman totdeauna e bine sa‑l crezi. Am poftit‑o pe tanara doamna la un bijutier evreu si i‑am cumparat un colier minunat. Raposatul meu parinte imi zicea adesea ca e bine sa‑i ajuti pe cei saraci.

— Drace! izbucni Sigismund cu gura pana la urechi. Si ati dat pe el cei o mie de ducati?

— O mie doua sute, maria‑ta. Doua sute i‑am ramas dator bijutierului. Din pacate, abia azi dimineata am observat ca mi‑ar trebui ceva maruntis sa‑mi pingelesc cizmele.

Sigismund deveni stacojiu din cauza rasului. Timpul trecea iute si uimitor de placut. Discutia cu cei doi cavaleri era o adevarata desfatare pentru suveran.

„De acum, ii opresc langa mine, gandi el. Curtenii mei doar stiu sa ceara, sa vorbeasca frumos, ori sa teasa intrigi. Acesti cavaleri tineri aduc in palatul regal un aer proaspat si putin soare.”

Apoi isi aminti de necazurile lui.

— Domnilor, veti locui langa odaile mele. Am dat poruncile de cuviinta. Sunteti liberi. La usa va asteapta secretarul meu.


Dupa vreo trei ceasuri de somn, comitele Staicu, refacut, intra in cabinetul regelui.

— Ati dormit putin, zambi suveranul. Vi s‑a pregatit o odaie in aripa de miazanoapte a palatului.

— Va multumesc, maria‑ta! Din pacate, sunt grabit. Unele treburi grabnice ma reclama.

— Credeam ca ramaneti aici pana la douazeci octombrie.

— Daca e o porunca, raman.

— Nu o porunca, ci o rugaminte, raspunse regele cu recunoscuta sa finete.


In dimineata zilei de cincisprezece octombrie, regina Maria a Ungariei parasi Buda pentru a se odihni o vreme la Kesztel. Acolo era o localitate frumoasa, cu un castel impunator, asezat aproape de apele minunatului si imensului lac Balaton. Inconjurat de goruni falnici, ale caror coroane se vedeau de la mari departari, castelul era o adevarata oaza de liniste. Cand batea vantul, crengile scoteau sunete joase, grave ca de orga. Apele lacului, stralucitoare in limpezimea lor, se ridau la cea mai slaba adiere. Tanara suverana iubea mult locurile de la marginea Balatonului. Fire sensibila, visatoare, frumoasa regina hoinarea adesea prin codrii ce imprejmuiau lacul si de multe ori isi inchipuia ca‑i singura, ca descopera pamanturi noi necalcate de om. Visarile erau momentele ei de incantare, de fericire. In zori, iesea cu barca pe lac. Nemarginirea lui o infiora. Uneori le poruncea vaslasilor sa traga la tarm. Apoi sarea sprintena pe mal, isi croia drum prin hatisuri si credea ca‑i prima fiinta care pune piciorul acolo. Cateodata se cufunda atat de adanc in visarile ei, incat desteptarea o supara. Bolnavicioasa ca si sora ei Hedviga, regina Maria visa ca are un trup voinic, puternic, in stare sa suporte calatoriile lungi, nesfarsit de lungi, la care ravnea.

Trasurile goneau catre Kesztel. Invaluita in blanuri scumpe, suverana inchisese ochii si isi imagina cantecul grav al gorunilor. Fata radioasa, usor imbujorata, arata satisfactia ei. O seama de curteni, slujitori si doamne de onoare parasisera Buda odata cu regina Maria. Dupa plecarea lor, curtea regala arata parca pustiita. Prima doamna a Ungariei pornise catre Kesztel din indemnul regelui si‑i era recunoscatoare. De fapt, totul se datorase unei intamplari marunte, ce trecuse neobservata. O intamplare obisnuita adesea, careia nimeni nu‑i acorda vreo atentie deosebita. Domnul Antal, slujitorul ce se ocupa cu pregatirea meselor regale, se imbolnavi subit. O simpla raceala cu ceva fierbinteli, sau o usoara indispozitie. Sambelanul palatului primise un biletel de la domnul Antal. Bolnavul i‑l recomanda pe nepotul sau Peter, cel ce slujea de multi ani ca al doilea maestru de ceremonii al palatului. Cum Peter era bine cunoscut, sambelanul fu de acord ca el sa se ocupe temporar de indeletnicirile zilnice ale batranului Antal. Aceasta marunta schimbare scapase multora, dar nu si cavalerilor Gaspar si Lorant. Nimeni in afara de ei nu banui ca plecarea reginei la Kesztel se datoreaza imbolnavirii umilului slujitor Antal.

In dimineata zilei de douazeci octombrie, Peter pregatise gustarea regelui cu mult dichis. Toti curtenii stiau ca suveranul obisnuieste sa‑si ia micul dejun in odaia de dormit si ca prefera sa se serveasca singur din bucate. Peter gusta din fiecare fel de mancare, dupa datina, si se retrase. Abia se inchise usa in urma lui cand Lorant si Gaspar intrara pe alta. In mijlocul mesei slujitorul asezase un vas de Boemia cu minunate flori de toamna. Ceaiul regelui, painea, mierea, untul si prajiturile fusesera gustate de Peter. Cavalerii dimpreuna cu regele privira la tot ce se afla acolo. Asa cum faceau de cateva zile, mancasera toti trei pe ascuns din proviziile aduse de Lorant in mare taina. Pentru a nu trezi banuielile presupusului asasin, Gaspar injumatatea de fiecare data gustarile si le cara intr‑un loc stiut de el. Nimeni nu si‑ar fi inchipuit ca suveranul nu se atingea de mancare. Dupa plecarea reginei, Sigismund poruncise ca pranzul si cina sa‑i fie aduse in cabinetul de lucru, asa cum se intampla de multe ori cand era singur.

— Eu cred ca otrava e undeva aici in fata noastra, murmura Lorant preocupat. Asasinarea a fost pregatita pentru azi. Daca as fi in locul asasinului, eu la gustarea de dimineata as folosi otrava, fiindca nu vad un motiv de amanare.

— Si eu cred la fel, aproba Gaspar. Totusi e de mirare. Peter a gustat din tot ce e aici. Sa fie in flori? Parca nu dau semne de ofilire. Voi lua probe din toate bucatele ca de obicei.

— Poate in unt, sau in miere, isi dadu Lorant cu parerea.

— Peter le‑a gustat.

— Am vazut si eu. Insa el a stiut de unde sa o faca.

— Nu, nici vorba. Mai degraba in prajituri… sau… drace! inlemni Gaspar. Mi se pare ca am ghicit. Iata aici o minunata para verzui‑aurie.Toata lumea stie ca regelui ii plac perele. De multe ori nu se atinge de mancare, dar perele rar le uita. Iata o frumoasa para dintr‑un soi rar si foarte gustos. O infasca si parasi incaperea.

— Ati dat porunci la poarta? se interesa Lorant.

— Da. Am vorbit cu capitanul de garda. In afara de domnul Gaspar, nimeni nu poate parasi azi palatul fara voia noastra.

Trecu o jumatate de ceas. Gaspar intra zambitor in odaia de noapte a suveranului.

— Ei? intreba regele.

— In para era, maiestate. Am facut aceeasi proba ca si in ultimele zile. Vierul care a mancat para e o adevarata namila. A murit in cateva clipe. Intai a ramas teapan, apoi a cazut ca trasnit.

— Peter! striga Lorant sarind de la locul sau.

— A fost retinut la poarta, rase Gaspar. Din pacate, nici el nu mai e viu. Cand a vazut ca ostenii din garda opresc pe oricine incearca sa paraseasca palatul a vrut sa fuga. Spada unuia dintre osteni l‑a ajuns la timp. Odata cu moartea lui, complicii ne scapa. Domnul Antal a disparut. Cred ca a fost rapit de complicii lui Peter.

— Antal? se minuna regele. Dar cand ai aflat toate astea?

— Stiam de ieri. Am trecut pe la locuinta lui.

— Dar slujitorii ce spun?

— Spun ca doi prieteni ai stapanului l‑au privegheat pe acesta cateva zile. Apoi l‑au luat cu o trasura si au parasit Buda. Cred ca presupusii prieteni l‑au silit pe Antal sa‑i scrie sambelanului.

— Slujitorii ii cunosc?

— Nu.

— Pacat! murmura suveranul. Insa cum totul s‑a sfarsit cu bine, cum nimeni nu stie despre incercarea facuta asupra noastra, sa iesim domnilor la plimbare prin oras. Azi e necesar ca regele Ungariei sa fie vazut de oameni. De cat mai multi oameni. Ah, era sa uit! Domnule Gaspar, de cat aur ai nevoie pentru a‑ti pingeli cizmele?

Lorant se grabi sa raspunda in locul tanarului sau prieten:

— Vistieria palatului regal nu dispune de atata aur cat poate risipi cavalerul Gaspar.

— Mein Gott! inlemni Sigismund de Luxemburg. Asta inseamna ca fiul risipitor din Biblie a fost un biet ageamiu pe langa domnul Gaspar. La cat se ridica datoriile voastre pe la camatari?

Gaspar se scarpina in crestet incruntat, dupa care grai:

— Numai bunul Dumnezeu stie.

— Si camatarii.

— Da, maiestate, si camatarii.

— Vom plati toate datoriile voastre, hotari suveranul.

— Vai, mie! se tangui cavalerul. Sa nu faceti asta! Va implor! Cine s‑ar mai ruga pentru viata si sanatatea tanarului Gaspar?

Sigismund zambi. De mult nu se simtise atat de bine. Ii indragise pe acesti tineri zvapaiati. Nimic din apasarea fireasca a primejdiei prin care trecuse nu staruia asupra lui. Suportase si alta data astfel de incercari.

— Domnilor! redeveni grav. Azi la pranz vom avea o frumoasa ceremonie. Una dintre acele clipe solemne in care se rasplatesc virtutile si credinta. Trei tineri stau in atentia noastra. Ei vor deveni cavaleri ai Ordinului Dragonului de Aur. Banuiti cine sunt?

— Pe doi dintre ei nu ne e greu sa‑i ghicim, mustaci Lorant. Cat despre al treilea…

— Al treilea e comitele Staicu, fratele domnului Tarii Romanesti.

— Hm! facu Gaspar.

— Crezi ca nu i se cuvine? se incrunta Sigismund.

— A, nu! Dar va trebui sa amanati aceasta cinstire pentru o ocazie mai buna. Printul Staicu a parasit Buda ieri in zori.

Sigismund ramase o vreme pe ganduri. Cand iesi din palat inconjurat de garzi si osteni, chipul sau frumos trada voiosie. Regele stia sa‑si ascunda ingrijorarea. Gandurile sale rataceau undeva catre malul Marii Adriatice.

„O fi ajuns oare Nicolae de Gara la timp?” se intreba el.


In dimineata zilei de douazeci octombrie, zece mii de calareti iesira din paduri pe tarmul Adriaticei. Nimeni dintre osteni nu stia de ce venisera acolo in graba mare. Nicolae de Gara privi multa vreme apele usor razvratite de vant. Nicaieri nu se zarea vreo corabie. Doar cateva barci de pescari pluteau departe, leganandu‑se domol ca niste rate satule. Abia a doua zi, cand soarele se ridicase binisor, o seama de catarge aparura la orizont. Cu putin inainte de pranz, corabii grele carmira spre tarm. Tanarul general slobozi unele porunci. Ostenii sai iesira iar din paduri. Pe mare fu un moment de deruta. Corabiile intoarsera din drum si asteptara in larg. Ziua si noaptea trecura in liniste, dar in zorii celei de‑a treia, cinci calareti cu caii in spume nimerira intre ostile lui Nicolae de Gara, mirati ca nimeni nu‑i opreste. A incerca sa fuga era prea tarziu. Isi manara caii pe pantele aspre si descalecara chiar langa apa. O barca veni dinspre corabii. Cei cinci mesageri ai lui Vladislav de Anjou respirara usurati cand barca ii purta departe de tarmul atat de primejdios. Curand, pe corabii se dadura unele semnale. Panzele fura puse in vant, iar grelele corabii pornira sa coboare de‑a lungul Adriaticei catre insula Corfu. Tentativa esuase datorita Nufarului Alb, dar Vladislav de Anjou nu avea de unde sa stie asta. In schimb stiau altii.

Nicolae de Gara mai zabovi o saptamana pe malul marii. Numai stafetele sale pornisera in graba spre Buda. Ele ii duceau lui Sigismund doar trei vorbe: „Totul e bine.”


La cetatea Giurgiu, solii padisahului Murad fura opriti cu delicate atentii de Manea, cavaler al Ordinului Basarab. Tanarul conducator al soliei era inteligentul Ibrahim‑pasa, omul ce se ridicase doar in cateva luni printre primii sfatuitori ai sultanului. Obisnuit mai mult cu rostul armelor, nu‑i placea imbracamintea fastuoasa. Totusi purta straie de pret acum, fiindca prin tinuta sa si a oamenilor ce‑l urmau dorea sa‑i dovedeasca ghiaurului Mircea ceva din bogatia Imperiului turcesc. Purta pe cap un turban rosu in trei colturi. Cele trei varfuri ale turbanului erau impodobite cu cate cincisprezece pietre scanteietoare. Numai turbanul valora cateva mii de ducati venetieni. Sub mantia larga de catifea, impodobita la poale cu perle mari si mici, deschisa in fata, se vedea o haina lunga pana la genunchi, incheiata cu doisprezece nasturi de aur mari cat oul de porumbita. Salvarii intrau in cizme scurte ceva mai jos de genunchi. Pe fiecare cizma se vedeau in fata, de‑a lungul piciorului, cate unsprezece perle prinse in montura de aur. Armele sale batute in nestemate intregeau o tinuta a carei bogatie si stralucire pareau fabuloase.

Trecusera trei ceasuri de cand Manea il conducea pe Ibrahim prin puternica cetate a Giurgiului, asezata pe o insula aproape de malul romanesc si unita cu acesta printr‑un pod de lemn. Gazda ii arata oaspetului cele patru turnuri masive de piatra, fiecare inalt de douazeci si patru de picioare si legate intre ele de ziduri puternice.

— Poate ca s‑ar cuveni sa pornim la drum, il intrerupse Ibrahim nerabdator pe amabilul comandant.

Manea simti ca turcul isi cam pierduse rabdarea si raspunse cu prefacuta neliniste:

— Oare nu v‑am dat destula cinstire?

„Afurisit sa fii cu vorbaria ta, ghiaurule! gandi solul. De cateva ceasuri ma bati la cap cu aceeasi poveste. De cateva ceasuri imi vorbesti despre fiecare pietroi. Allah sa ne fereasca de alti pisalogi!”

Apoi zambi frumos.

— Niciodata nu am fost primiti undeva cu mai multa cinste. Si numai gindul de a ne indeplini misiunea incredintata de marele padisah ne mana a ne desparti de voi, cu multa parere de rau.

— Atunci ma supun, se inclina comandantul. Am dat porunca sa taie cativa berbeci. Indata ce veti pranzi cum se cuvine, ma voi gandi numai la drumul vostru. La noi, la crestini, oaspetii sunt intotdeauna primiti, dupa datina, cu tot dichisul. Si nu cred sa fie ocara mai mare decat aceea ca un musafir de neam ales sa respinga ospatul pregatit in cinstea lui.

Manea repezise stafete spre Arges indata dupa aparitia solilor. Legatura dintre Giurgiu si Arges se facea pe etape. La fiecare etapa, alti calareti cu cai odihniti preluau stirile astfel ca ele ajungeau la curtea domneasca in mai putin de o zi. Comandantul avea motivele sale sa‑l retina pe Ibrahim.

— Priviti aceste ziduri de protectie! continua Manea. Ele se aseamana cu o camasa de zale. Oricat ar bate bombardele aici, ar fi fara folos. Avem mesteri in ridicarea cetatilor. Ati auzit despre Anton din Buzau?

— Nu.

— Ma mir. Anton e un tanar maruntel, sprinten la minte ca argintul viu. S‑a insurat acum doi ani… adica nu… cred, ca acum trei ani, cu una de prin partile…

— Poate ca ospatul… il intrerupse Ibrahim retinandu‑si o injuratura: inca nu intalnise un astfel de pisalog.

— Ospatul? tresari gazda. Da, asa e! Uitasem de el. Sa mergem, stralucitorule sol al padisahului Murad! Rar primim oaspeti de seama aici. Vizita lor e curata sarbatoare pentru noi. Apoi, mi‑ati placut. Sunteti un om intelept si cu multa pricepere in pretuirea cetatilor. Ziceam ca Anton s‑a insurat acum trei ani, de Sanziene…

Se asezara la masa, dar bucatele intarziau. Numai strigatele aspre ale comandantului reusira sa‑i dezmorteasca pe adormitii slujitori. Ibrahim nu stia ca totul fusese regizat cu grija. Intai sosi vinul, in cani mari de lut ars.

— Coranul ii opreste pe credinciosii lui Allah sa guste din sufletul strugurilor, zambi Manea. Mare pacat! Vinul acesta l‑am adus tocmai de pe dealurile Prahovei. E vin de chef. Duce frumos la un ospat. Aroma lui e gingasa, blanda, ca a ultimelor flori de toamna. Anul trecut, cand am dublat zidurile cetatii, aveam tot un vin ca asta. Si ne picasera niste oaspeti grabiti catre Braila. Erau negustori de vaza. Au coborat de pe corabie. Noi, dupa datina, le‑am cercetat rostul prin partile astea. Cand sa plece, i‑am poftit la ospat. Doua saptamani a stat corabia la Giurgiu. Strasnici oameni!

Soarele cadea usor catre asfintit. Ibrahim gustase atat din vinul bun, cat si din friptura de berbec, foarte pretuita la turci. Limbutul comandant incetase brusc vorbaria, insa, spre nemultumirea oaspetelui, adormise bustean. Era crita.

— Plecam! hotari Ibrahim.

Aghiotantul lui Manea isi retinu un zambet si grai cu glas cumpatat, calm:

— Stralucitorule sol, ar fi bine sa asteptam pana ce se trezeste comandantul. El e stapan aici. Fara aprobarea lui nu puteti face un pas. Eu n‑am destule puteri pentru asta.

— Sa cred ca suntem retinuti cu forta? izbucni solul.

— Nici vorba, stralucitorule! Numai ca fara insotitorii numiti de comandant sa va duca la curtea de la Arges, atat voi, cat si cei o suta de achingii, ati fi loviti de ostile noastre ce stau prin paduri. Asa e porunca domneasca pe aici. Nici macar steagul alb care vesteste o solie nu va apara. Ostenii nostri intai lovesc si abia pe urma intreaba daca mai au la ce. Pieirea voastra ar insemna si pieirea mea. Eu sunt dator sa veghez asupra vietii domniei‑tale.

— Si cand se trezeste comandantul?

— Asta pot sa v‑o spun fara sminteala. Cand bea cinci cani din cele mari, totdeauna incepe a se misca dupa ce apune soarele. Daca trece de a sasea, abia pe la miezul noptii. Numai la bucurii mari, cum a fost sosirea voastra aici, comandantul o incearca si pe a saptea. Asta inseamna ca maine in zori e ca pruncul intarcat de o zi. Are toane. Jinduieste dupa vin ca pruncul dupa tata mamei, insa nu‑l tine mult. Vom pregati pentru voi cele mai bune asternuturi. Vremea e frumoasa, iar maine in zori veti porni spre Arges.

Asa cum prevazuse tanarul aghiotant, Manea arata cam mahmur in zori. Il privi pe Ibrahim incruntat si‑l saluta cu raceala. Cu trecerea timpului, fata i se insenina treptat pana ce ajunse la zambet.

— Stralucitorule sol! ii vorbi turcului cu placuta caldura. Am randuit oamenii care sa va insoteasca pana la Arges. Trei sute de calareti va asteapta gata de drum. Poate ca s‑ar cuveni inainte un mic ospat in cinstea voastra.

Ibrahim zori catre calul gata inseuat, prefacandu‑se a nu pricepe invitatia gazdei. Alaturi de el, pisalogul comandant melita vorbele fara oprire. Iar in clipa cand convoiul se urni din loc, Manea striga cu disperare in glas:

— Marite sol, sunt vinovat cum nu se mai poate. Am pacatuit crunt fata de voi, fiindca am uitat sa va arat incaperile de sub cetate. D‑aia ziceam, daca mai zaboviti o clipa…

Dar Ibrahim, ingrozit de pisalogeala acestuia, infipse pintenii in coastele calului. Gazde si soli taiara drum printre codri catre inima Baraganului. De prin padurile din dreapta si din stanga apareau lungi siruri de calareti, osteni dupa straie si arme. Ibrahim lasase gonaciul la pas. Incerca sa‑i numere pe calareti, fiindca era dator sa observe. Insa ce nu stia inteleptul sol sedea in faptul ca demonstratiile de forta ce i se faceau de‑a lungul drumului fusesera chibzuite la Arges. Calaretii pe care Ibrahim ii zarea prin marginile padurilor se mistuiau in desisuri dupa trecerea convoiului si porneau in goana pe poteci stiute de ei. Dupa un timp apareau din nou pe langa alte paduri, iar Ibrahim numara de zor. Ideea fusese a cavalerului Manea. El o propusese prin stafete la Arges.

„Are multi osteni ghiaurul Mircea! gandi solul. Prea multi! Daca tratativele cu domnul Tarii Romanesti cad, greu vom intra aici.”

Capitolul 17


In partea de miazanoapte a Moldovei, cerul devenise plumburiu. Ploaia subtire, cu multa raceala in ea, cazuse la inceput intr‑o burnita slaba, ca un prim semnal al stricarii timpului. Totusi, nu era frig. Numai umezeala parca patrundea ca un fior. Din cosurile caselor ieseau valatuci de fum. Ei nu se ridicau semeti pana in haurile cerului, dupa obiceiul de peste iarna, ci zaboveau deasupra satelor si catunelor pana isi pierdeau vlaga. La manastirea Siretului, cu locuri atat de placute in timp de vara, curtile devenisera pustii. De pe stresinile caselor, picaturile cadeau molcom si indemnau la somn. Sub apasarea ploii, pamantul si imprejurimile capatasera un aer morocanos, iar turlele manastirii pareau mai zvelte, mai inalte. Cainii aciuati pe sub sirele de paie sau prin fan ieseau cand ii razbea foamea si cascau plictisiti. In casa cu cerdac de lemn, tanara Margareta sedea langa fereastra cu privirile atintite de‑a lungul drumului marginit de plopi. Uneori tresarea la ivirea unui calaret. Saptamani in sir traise speranta ca va primi un semn, o vorba, o scrisoare din partea comitelui Staicu. Pe masura ce treceau zilele, nadejdile i se imputinau. Timpul urat, umed, locurile devenite dintr‑o data pustii apasau asupra tinerei doamne cu toata puterea lor, fiindca totdeauna vremea placuta cu soare mult aduce sperante, iar schimbarea ei in rau parca le spulbera. Treceau zilele, mohorate si inchise. Margareta ar fi putut sa se intoarca la castelul de pe marginea Prahovei. Nimeni nu o oprea, cata vreme era inca sotia comitelui. Gandul acesta ii venise adesea, dar il indepartase de fiecare data cu groaza. Mandria o oprea de la un astfel de pas. Uneori isi inchipuia ca s‑a intors la castel. Ca Staicu o intreaba cu raceala despre vizita ei acolo. Traia clipa in toata grozavia ei si simtea cum o lasa puterile. Il facuse de ras pe unul dintre cei mai inalti demnitari. Pe cel de‑al doilea barbat al Tarii Romanesti. Clevetirile pe seama comitelui cu siguranta ca nu erau putine. Abia acum judeca in amanunt urmarile pripitei sale plecari. Amaricai facuse un drum la castel, din indemnurile ei. Cavalerul adusese vesti care ii dadura alte prilejuri de a medita. De la despartirea lor, Staicu revenise la castel in doua randuri. Toate rosturile gospodariei de acolo intrasera sub supravegherea frumoasei Irina.

— Dumnezeule! exclama tanara doamna, sagetata de un gand nou. Oare Irina si Staicu…?

Refuza sa‑si duca noile ganduri pana la capat, insa ele reveneau mereu cu puteri sporite. Sedea langa fereastra, cu o dantela inceputa alaturi. Mainile ei frumoase mangaiau dantela in nestire. Tresari. Pe drumul marginit de plopi, crestea un calaret, aplecat pe coama gonaciului. Din clipa in clipa, tot mai aproape. Ochii ei scanteiara din nou. Isi opri respiratia. Pe umerii obrajilor slabiti aparu vechea roseata, ce o prindea altadata atat de placut. Se ridicase pe jumatate. Dar calaretul isi urma drumul cine stie spre ce catun.

La curtea de Arges, cinci mii de calareti imbracati la fel si cu arme bune, stralucitoare, se impartisera in randuri mari pentru a lasa loc de trecere soliei turcesti.

„Prea multa oaste intr‑o tarisoara ca asta”, gandi Ibrahim.

Roman Herescu, voinicul cavaler al Ordinului Basarab, facu onorurile de gazda. Cuvinte dulci fura schimbate intre oaspeti si amfitrioni, fiindca altele, mai aspre, stiau si unii, si altii ca vor fi la tratative. Nu mult dupa incheierea ceremoniei de primire, inaltul demnitar al Imperiului turcesc fu gazduit intr‑o veche casa boiereasca din cochetul oras al Argesului.

A doua zi, Ibrahim intra in palatul domnesc alaturi de Roman Herescu. La masa tratativelor luara loc doi dregatori turci, vechi si incercati in astfel de treburi. De cealalta parte se asezara, langa Herescu, tanarul comite Dragomir, mare castelan de Dambovita, si vornicul Vladislav.

— Stralucitorule! grai Roman Herescu. Dupa fruntea voastra senina, credem ca ati venit la noi cu ganduri de prietenie si pace. Sper ca tratativele ce le vom purta acum sa intareasca aceste ganduri.

— Dar nu‑l vad pe domnul Tarii Romanesti! se mira Ibrahim.

— Nici noi pe maritul padisah, zambi tanarul Dragomir, cu o suavitate de prunc.

„Drace! Comitele e dat naibii, gandi Roman. Frumos raspuns. Nici eu nu as fi gasit unul atat de bun.”

— Sa cred prin aceasta ca domnul Tarii Romanesti va lipsi de la tratative?

— Sa credeti, stralucitorule sol. Sunteti un mare demnitar al Imperiului turcesc, insa nu padisah. Rangul vostru nu va ingaduie a sta la tratative cu maria‑sa Mircea. Totusi, vom incerca chiar maine sa capatam o audienta pentru voi. Cat despre ce hotaram aici, sa nu va faceti griji. Domnul Tarii Romanesti va fi instiintat.

Ibrahim isi ascunse nemultumirea sub un zambet. Intui ca tratativele se vor desfasura de pe pozitii egale, ceea ce nu‑l bucura. Ghiaurii erau puternici. Numai asa se explica lipsa domnului Tarii Romanesti. Mizase mult pe teama ce o inspira Imperiul turcesc popoarelor din jur.

— Maritul padisah va iarta calcarea Dobrogii cu osti, spuse bland. Stapanul stapanilor e drept si bun. Intelegeti cat de mare este iertarea lui?

— Intelegem, rase Dragomir, fiindca si maria‑sa Mircea a iertat ostile voastre de achingii care au lovit in vara pamantul romanesc al Dobrogii. Ar fi insa o mica deosebire de bunatate. Domnul Tarii Romanesti a aratat‑o prin fapta. Acum zece zile, i‑a scos din robie pe cei cinci mii de achingii, fara a pretinde rascumpararea lor. Maritul padisah o arata doar in vorbe. Poate ca inaltul sol ne aduce unele dovezi de bunatate a slavitului Murad. Le asteptam si ne bucuram de pe acum.

Uimit de frumosul raspuns al tanarului comite, Roman Herescu socoti sa‑i lase acestuia intaietate la discutii. Cand maria‑sa Mircea i‑l impusese pentru masa negocierilor, Herescu nu se aratase prea incantat. Stia ca Dragomir e istet, insa era prea tanar si lipsit de experienta.

— Dovezi? grai Ibrahim. Chiar faptul ca ma aflu aici e o dovada. Puteam sa vin cu osti.

— Pana la Arges? Ma indoiesc, marite sol. Voi sunteti intelepti. O astfel de greseala m‑ar mira mult. Ostile padisahului au intrat la iernat. Cine porneste un razboi pe pamant strain la sfarsit de toamna?

— Dupa toamna si iarna totdeauna vine primavara, strecura o amenintare Ibrahim.

— Adevarat! Numai ca ea se arata in egala masura pentru toti, raspunse calm Dragomir. De fapt, nu cred ca ati venit aici ca sa ne amenintati. Nu cred, fiindca chiar de la inceput ne‑ati vorbit despre bunatatea padisahului.

— Aveti dreptate, recunoscu sincer Ibrahim, socotind ca impunsaturile nu‑si au rostul si inseamna pierdere de timp. Maritul padisah va propune o alianta cu noi. El va poate oferi mult. Crestinii, atat de dezbinati intre ei, nimic.

— In ce scop? se interesa Herescu.

— Sultanul sultanilor lumii doreste ca voievodul Mircea sa stapaneasca peste tara romanilor de la Dunare pana la granita cu polonii si de la partile tatarilor pana la regatul Ungariei.

— Iar scopul? repeta Roman Herescu.

— Unul singur. Prietenia cu noi. Ostile noastre si ale Tarii Romanesti pot lovi prin surprindere Moldova si Transilvania. Voievodul Mircea va fi stapan peste tot, dar si supus al padisahului. Iata dovada bunatatii despre care va vorbeam de la inceput.

— Adica omul de paie al sultanului. Adica rob, zambi Dragomir. Cu ani in urma, padisahul Murad le‑a promis principilor din Asia acelasi lucru. Apoi ostile sale i‑au zdrobit. Zadarnic incearca ei acum unele rascoale. Iata ca va raspundem fara ocolisuri, fiindca dorim ca tratativele noastre sa duca spre o limpezire. Nu credeti, marite sol, ca ar trebui sa treaca o vreme pana ce ne vom convinge de prietenia sincera a sultanului? incheie Dragomir cu viclenie.

— Inseamna ca nu puneti temeiuri pe cuvantul sau.

— N‑am spus asta. Dar la noi la romani exista o frumoasa zicala. „Sa nu dai pasarea din mana pe cea de pe gard!”

— Inteleg, zambi solul. Respingeti prietenia padisahului.

— Sa o respingem? Nici vorba, raspunse precaut Roman Herescu. Din pacate, voi ne cereti sa‑i lovim pe fratii nostri din Moldova si Transilvania. Eu cred ca putem gasi alte cai de intelegere.

— Mi‑e teama ca nu. Ce nu vreti voi, padisahul va face singur.

— Asta numai viitorul o poate dovedi, incheie Roman Herescu.


Dupa plecarea solilor, domnul Tarii Romanesti ii primi in cabinetul sau pe Herescu, Dragomir si Vladislav. Dintre cei ce luasera parte la tratativele cu turcii, lipseau boierul Bratei si logofatul Filos. Roman Herescu porni sa povesteasca incruntat despre nereusita discutiilor purtate. Dar, spre mirarea lui, pe masura ce ieseau la iveala neintelegerile cu Ibrahim, voda parea din ce in ce mai bine dispus. Cand Roman isi ispravi ultimele cuvinte, maria‑sa Mircea ridica o cupa si spuse razand:

— Sa bem, domnilor, in sanatatea padisahului!

— Daca asta‑i voia voastra, sa bem, grai Herescu posomorat. Prilej de bucurie nu avem, ci numai amenintari din partea turcilor.

— Te inseli, Herescule! striga voda cu ochii scanteietori. Murad ne‑a trimis pe tava mari castiguri pentru Tara Romaneasca.

— Eu nu le vad.

— Nu le vezi fiindca n‑ai avut vreme sa chibzuiesti adanc. Eu m‑am gandit la ele din clipa in care am aflat ca Ibrahim a venit la Giurgiu.

— Si cum arata acele castiguri, maria‑ta?

— Esti nerabdator, Herescule?

— Sunt. Eu nu vad decat paguba. In primavara turcii pot veni peste noi.

— Paguba? Niciodata n‑am obtinut la niste tratative atat de mult ca azi. Acum stim limpede gandurile turcilor, care tintesc spre miazanoapte. Pana mai ieri doar le‑am banuit.

— Cam putin, observa Roman.

— Asteapta, domnule! rase voda. Prezenta soliei turcesti la Arges inseamna prilej de neliniste pentru Sigismund de Luxemburg si siguranta noastra ca vom primi sprijin de osti.

— Hm! Asta cam asa e, se inveseli Herescu.

— Dar nu‑i totul. Castigul cel mare l‑am lasat anume la urma. Sultanul Murad ne‑a trimis pe tava minunatele si vechile noastre tinuturi ale Amlasului si Fagarasului, pierdute vremelnic prin lupta de fratele meu Dan‑voievod.

— Nu inteleg.

— Rabdare, domnule! Comite Dragomir! i se adresa voda castelanului de Dambovita.

— Porunca, doamne!

— Maine in zori vei pleca spre Buda! Sa‑i povestesti lui Sigismund de Luxemburg despre tot ce s‑a discutat aici la masa tratativelor!

— Numai sa ma creada.

— Am eu grija de asta.

Domnul Tarii Romanesti stia ce spune. El prevazuse o astfel de manevra cand il trimisese la masa tratativelor pe logofatul Filos, care se dovedise iscoada lui Sigismund la Arges. Mircea era sigur ca regele Ungariei va afla, pe cai ocolite, tot ce s‑a discutat intre romani si turci.

— Am eu grija, repeta voda. Sigismund va intelege ca‑i folositor pentru el a ne sprijini in primavara cu osti. Murad nu ne poate ataca inainte de inceputul lunii mai, cand se statorniceste vremea buna. Ii propunem regelui Ungariei sa ne intalnim cu el in aprilie la Brasov sau la Sibiu. Acea intalnire va aduce nu numai sprijin de osti, ci si vechile noastre ducate ale Amlasului si Fagarasului.

— Credeti ca Sigismund se va invoi? intreba Roman.

— Cred, insa nu o va face cu inima usoara. Acele tinuturi au fost pierdute de raposatul Dan‑voievod. Noi le vom lua indarat pe cale pasnica. Sigismund nu are de ales. El intelege azi ca‑i suntem prieteni de nadejde. Ca Tara Romaneasca inseamna singura stavila impotriva turcilor, care nazuiesc spre miazanoapte. Daca noi il parasim, regatul Ungariei e grav amenintat. Acum a capatat incredere in noi, iar pe niste prieteni nu‑i poti pagubi de ce‑i al lor. La masa tratativelor cu Sigismund voi arata asta. Iata, Herescule, de ce am inchinat in sanatatea padisahului. Omul intelept trebuie sa traga foloase chiar si din pagube. Nadajduiam ca Murad va trimite o solie la Arges. Nadajduiam, fiindca prezenta ei aici insemna pentru mine arma cu care pot readuce la trupul tarii ducatele Amlasului si Faragasului. In rezultatele tratativelor dintre romani si turci nu‑mi puneam nici un fel de sperante. Le banuiam dinainte.

— Fir‑as al naibii! suiera Herescu admirativ, indata ce parasi palatul domnesc. Acum doi ani credeam ca Mircea va fi un bun gospodar al tarii, dar nu un mare diplomat si general. Stai langa om vreme indelungata si nu‑l cunosti destul. In numai cateva luni a unit Dobrogea cu Tara Romaneasca printr‑o campanie care m‑a uluit, a readus sub stapanirea coroanei noastre Banatul Severinului fara a pierde un singur ostean, iar azi a pornit pasul cel mare spre ducatele de peste munti. Va reusi oare si al treilea pas? Cand ma uit la el, imi vine a zambi. E pus mai mult pe saga si crezi ca astea sunt singurele sale ganduri. Pacaleala lui pe seama unor boieri in campania din Dobrogea a ramas de pomina. Dar sub saga, staruia grija lui ca secretul campaniei sa nu ajunga la turci. Parca toate le face in saga. Fiindca ceea ce s‑a intamplat in Banatul Severinului a dat multe prilejuri de zambete admirative pe la curtile Europei. Abia acum pricep ca pe dedesubt el e altfel. El lupta cu armele potrivite tarilor mici. Putini ar sti sa le foloseasca atat de bine.


Un vant rece batea peste Adrianopole. Pe strazi, negustorii de maruntisuri, greci, bulgari, armeni, evrei si de alte natii isi laudau marfurile ieftine cu mai mult sarg. Schimbarea timpului ii ingrijora ca pe oricare sarac. Doar marii negustori, cu pravaliile lor incapatoare, cu marfurile frumos adapostite, dadeau putina importanta vremii. Acolo sobele raspandeau caldura de trebuinta. Trecatorii zaboveau adesea langa tejghele, unde aveau ocazia placuta sa se tocmeasca asupra sumei pretinse pentru marfa. Cand era frig sau umezeala, ori amandoua la un loc, negustorii ambulanti rar se bucurau de atentia trecatorilor. Putini se opreau sa cumpere de la ei. Multe bazaruri si pravalii avea Adrianopole, fiindca aurul intra acolo fara incetare. Il aduceau ostenii din prazile de razboi. Dar nu numai aur intra in oras, ci si robi, cai, vite, covoare, alimente, stofe, bijuterii, arme de toate felurile, bani de arama, de argint si de aur, dimpreuna cu o multime de obiecte folositoare sau fara rost. Imbogatiti peste noapte, multi osteni incercau sa‑si cheltuiasca avutul dupa cum ii taia capul. Nepriceperea lor insemna averi uriase pentru negustori. Lipsiti de familii si case, fiindca locuiau in cazarmi, speriati de multimea prazilor, ostenii se dovedeau ageamii cumparatori sau vanzatori. Cumparau la preturi astronomice obiecte ce nu le foloseau la nimic si nu‑si faceau griji pentru ziua de maine. Maine insemna pentru ei o noua campanie. Un nou prilej de prazi. Ostenii pareau niste copii mari care se taiau intre ei pentru o biata podoaba ieftina din arama sau ofereau cu nepasare un colier batut in nestemate in schimbul unei oale cu vin interzis de Coran. Multi deveneau prada buna in mainile negustorilor dibaci. Putini dintre ei chibzuiau sa stranga ceva pentru zile negre.

Vremea rece de la sfarsitul toamnei era semnalul unei lungi perioade fara intrari de marfuri. Ostile vegetau la obisnuitul iernat. Preturile marunte peste vara cresteau de la o zi la alta. Faina, uleiul, maslinele, mierea, fructele si celelalte alimente se imputinau treptat. La bijuterii, la obiecte scumpe meditau doar inaltii demnitari. Ei nu se amestecau prin pravalii cu maruntii cumparatori de rand, ci erau primiti in alte odai ale negustorilor. In vreme ce‑si alegeau marfurile dorite, slujitorii casei le aduceau pe tavi ceaiuri fierbinti, prajituri si vinuri de soi. Iar cei mai multi dintre inaltii demnitari primeau marfurile in dar, fiindca negustorii totdeauna aveau nevoie de protectia lor.

Marele vizir Ali‑pasa ii oferise printului Vlad o casa si cateva pungi cu aur. In asteptarea primaverii ce era inca atat de departe, pretendentul la coroana Tarii Romanesti incerca sa‑si faca relatii cat mai folositoare. Uneori, iesea insotit de slujitorul sau, raguzanul Casaldi. Hoinareau impreuna prin pravalii. Rar faceau cumparaturi, fiindca banii zburau iute, pe intretinerea casei. Isi petreceau timpul prin pravalii minunandu‑se de cata bogatie arata Adrianopolul. Intr‑o dimineata, Vlad si raguzanul Casaldi nimerira in pravalia negustorului Aram. Marea incapere de la strada tixita cu minunate covoare, cu blanuri, butoaie de untdelemn, saci cu faina, stofe si tot soiul de marfuri, era parca neincapatoare pentru cioporul de musterii. Vanzatorii abia pridideau sa serveasca. Vlad cumpara unele alimente ce urmau sa fie aduse acasa de catre un slujitor al armeanului Aram. Stapanul pravaliei, inalt si suplu, cam prea tanar pentru astfel de indeletnicire in stil mare, primise doi demnitari cu care se intretinea intr‑o odaie laturalnica. Acolo se vindeau bijuterii scumpe, iar muritorii de rand nu treceau pragul acelei incaperi. De fapt, nici bogatul negustor armean nu servea in pravalia de la strada, fiindca pastra obiceiul statornicit de breasla.

Cei doi demnitari se ridicara sa plece, multumiti de frumoasele daruri primite. Aram ii conduse cu plecaciuni adanci. Musteriii le facura loc sa treaca si se inclinara la fel de respectuosi. Vlad privi spre usa deschisa doar cateva clipe. Tresari. Usa se inchise. In incaperea de la strada, vocile cumparatorilor si ale celor cativa vanzatori capatara din nou putere. Vlad parasi pravalia ingandurat.

— Stii pe cine l‑am vazut adineauri? ii zise raguzanului.

— Nu, dar am observat tresarirea voastra.

— Marele negustor Aram e de fapt comitele Staicu, unchiul meu.

— Glumiti?

— Nu.

— Poate ca v‑ati inselat, zambi Casaldi, neincrezator. Multi oameni se aseamana intre ei.

— Nici vorba. E el.

— Domnule! il privi raguzanul sagalnic. Pe Aram l‑am zarit si eu. Tineretea lui nu‑l recomanda ca unchi al vostru. Cred ca sunteti de aceeasi varsta.

— Staicu e mai mare decat mine cu patru ani. Insa asta are putina importanta, fiindca nu ma pot dumiri de rostul sau aici. Al doilea demnitar al Tarii Romanesti sa fie un simplu negustor la Adrianopole? Staicu e prea bogat pentru a se cobori la o astfel de indeletnicire. Drace! Cred ca‑i iscoada. Poate ca Mircea a aflat ca m‑am stabilit aici. Ca duc tratative cu turcii impotriva lui. Iata rostul comitelui Staicu in Adrianopole.

— Dar cine foloseste ca iscoada un om atat de insemnat?

— Asta ma nedumireste si pe mine, recunoscu printul Vlad.

Casaldi intra intr‑o pravalie apropiata de-a armeanului Aram. Cand iesi de acolo, parea cam incurcat.

— Ei?

— Domnule, negustorul Aram tine pravalia de vreo doi ani, spuse raguzanul ingandurat. Deci e clar ca nu pe voi va cauta.

— Atunci ce?

— Nu stiu, insa ma mir. Daca ar fi un om oarecare, mai treaca‑mearga. Sunteti absolut sigur ca e el? Poate ca‑i o simpla asemanare. S‑au mai vazut cazuri ca acesta.

— Ce naiba, iar o luam de la inceput? se manie tanarul Vlad.


Raguzanul meditase indelug asupra putin obisnuitei intalniri. Dar mai ales facuse o seama de presupuneri cu privire la rostul comitelui in Adrianopole. Noaptea trecuse dincolo de jumatatea ei cand il fura somnul. Putin dupa revarsatul zorilor, parasi locuinta. Pasii il purtara spre cartierul comercial al orasului. Zabovi mult pe acolo. Intra in pravalia armeanului Aram si se amesteca printre obisnuitii musterii. Pentru a nu bate la ochi ca intarzie prea mult si fara rost, facu unele cumparaturi marunte. Privi catre usa care ducea spre odaia laturalnica, insa aceasta nu se deschise. Lasa in urma cartierul comercial al orasului. O idee vaga la inceput, apoi parca mai limpede isi facu loc in mintea lui Casaldi. Era atat de preocupat, incat se lovea de trecatori. Ajunse la palatul sefului politiei imperiale. Marile usi de la strada aveau straji. Chiar si pe la colturile cladirii sedeau in paza o seama de osteni. Din vreme in vreme, prin usile cele mari intrau sau ieseau slujbasi. Strajile ii salutau dupa importanta rangului.

„Va fi greu sa ajung la Suhar‑pasa, chibzui raguzanul. Nimeni nu ma cunoaste aici. Totusi, o incercare nu strica.”

Urca cele cateva trepte si i se adresa unuia dintre osteni:

— Stralucitorule, cum pot sa ajung pana la maritul pasa?

Strajile se privira o clipa si izbucnira in ras. Parca uitasera de el. Se inghionteau si radeau cu pofta.

— In vis, raspunse cel intrebat. Daca ai norocul sa‑l visezi, indata ajungi langa el. Hai, ia‑o din loc!

— Ii aduc vesti, starui Casaldi.

— Spune‑le.

— Dar nu voua se cuvine sa vi le spun.

— Aha! Toti aduc numai vesti mari. Ia‑o din loc!

Raguzanul se indeparta descurajat. Insa nu era el omul care sa se dea batut prea usor. Astepta la oarecare distanta pana cand se deschise usa. Un slujbas, marunt pesemne dupa faptul ca strajile nu‑l salutara, cobori treptele. Casaldi il ajunse din urma si‑i spuse cu tot respectul cuvenit:

— Marite demnitar al imperiului, apleaca‑ti ochii asupra unuia care doreste a‑ti aduce plocon doi ducati venetieni.

La primele cuvinte, slujbasul vru sa‑si continue drumul privindu‑l pe raguzan cu dispret, dar pomenirea ducatilor hotari altfel si‑i aduse un zambet.

— Ce doresti de la mine?

— Sa ma duci la stralucitorul Suhar‑pasa.

— Asta nu pot. Pana acolo nici eu nu ajung.

Raguzanul scoase trei ducati in loc de doi.

— Daca ma duci la el, mai primesti inca pe atat.

Slujbasul, destul de cuminte, lua intai banii. Apoi se scarpina in crestet si chibzui pret de cateva clipe.

— Eu pot sa te duc doar pana la stapanul meu. Pe urma aranjezi cu el daca va intelegeti la pret.

— Fie!

Intrara amandoi in palat. Ocolira scarile mari, frumoase, ce duceau la etaj si ajunsera curand intr‑o aripa a cladirii mai putin aratoasa. Turcul ii facu semn sa astepte. La putina vreme reveni impreuna cu un alt slujbas. Casaldi ii darui primului inca trei ducati, iar celui de‑al doilea cinci. Insa turcul nu parea multumit. Sedea cu mana intinsa, gata a se razbandi. Mai scoase cinci ducati si‑i lasa in palma turcului, dar nu inainte de a suspina jalnic. Din nou i se porunci sa astepte. Trecu multa vreme.

„Hm! socoti raguzanul. Talharii mi‑au luat aurul degeaba. Pana la urma o sa ma dea afara careva dintre ostenii de paza.”

Tocmai cand isi cam pierduse nadejdea, al doilea slujbas isi facu aparitia si‑i ceru inca cinci ducati. Un tanar imbracat stralucitor lua monedele de aur si‑i facu semn sa‑l urmeze. Urcara treptele frumoasei scari de marmura alba. Suhar‑pasa era singur in cabinetul sau, multumit ca reusise cu multa dibacie sa‑si transporte averea la Genova si Florenta. Putinul ce‑i ramasese in Adrianopole il pastrase de ochii lumii. Peste cateva zile va parasi, fara parere de rau, orasul. In Apus viata parea mai sigura. Si totusi, isi amanase mereu plecarea, fiindca noua sa functie ii aducea castiguri nevisate. Cand ii luase locul lui Sabahaddin, habar nu avea ca un sef al politiei imperiale aduna averi egale cu ale sultanului. Slujitorii cei vechi il initiasera in tainele cunoscute de inaintasul sau. Negustorii, carciumarii, hangiii si meseriasii ii plateau peschesuri in fiecare luna dupa puteri, fiindca mania inaltului demnitar putea sa‑i ajunga pe negandite. Agentii lui Suhar cutreierau orasele si se intorceau incarcati cu aur. Totul se facea in mare taina. Atat cei care dadeau cat si cei care primeau nu aveau interes sa vorbeasca. Inaltul demnitar banuia ca agentii il jumulesc, dar, cum grosul aurului ajungea la el, prilejuri de suparare apareau rar. Fiecare zi ii aducea noi venituri. Uneori pornea singur prin pravaliile marilor negustori din Adrianopole pentru un plus de peschesuri. Buzunarele caftanului sau atarnau grele de daruri de pret.

Raguzanul intrase la el de cateva minute si astepta umil alaturi de usa. Suhar il privi incruntat. Straiele acestuia nu‑l recomandau ca om cu stare buna.

— Ce doresti? il intreba aspru.

Casaldi puse un genunchi pe covorul moale, catifelat.

— Stralucitorule, iti aduc vesti mari.

— Vesti? Ce ma privesc pe mine vestile tocmai acum, cand…

Isi lua seama la timp. Preocupat de gandurile sale, fusese pe punctul de a spune o prostie fara seaman. De a‑si arata intentiile privitoare la parasirea imperiului.

— Ce ma privesc pe mine vestile tocmai acum, cand am atatea treburi? incerca sa repare gafa scapata pe jumatate. Vorbeste cu slujitorii mei. Ei se ocupa cu vestile. Si acum pleaca!

Raguzanul intui ca o fraza lunga nu‑i poate fi folositoare. Suhar l‑ar opri dupa primele cuvinte si l‑ar da afara inainte de a pricepe vestea. Hotari sa pronunte doar doua cuvinte.

— Nufarul Alb.

Inaltul demnitar tresari. Privise prin fereastra si il uitase pe ghiaur.

— Ce‑i cu Nufarul Alb? se intoarse uimit.

— Marite pasa, poate ca ma insel, dar daca banuielile mele sunt bune, azi ai prilejul sa‑l prinzi pe Nufarul Alb – si respira usurat ca‑i trezise interesul.

— Au mai fost si altii care ne‑au dat astfel de vesti, grai Suhar, nu prea entuziasmat. Pana acum au pierit trei oameni. Despre fiecare s‑a crezut ca‑i Nufarul Alb. Cei ce i‑au denuntat nu s‑au bucurat de aurul pus pe viata Nufarului. Dovedindu‑se minciuna, denuntatorii au sfarsit sub toporul calaului.

— Stralucitorule, eu nu spun ca omul meu e Nufarul Alb. Eu doar il banuiesc. Deci nu am a ma teme pentru viata mea. Ramane ca voi sa descoperiti adevarul.

Ii povesti demnitarului tot ce aflase despre Staicu, ferindu‑se a pomeni vreo vorba la adresa lui Vlad. In caz ca banuiala sa era intemeiata, Casaldi spera sa obtina aurul numai pentru sine. Trei mii de ducati venetieni, la cat ajunsese pretul pus pe viata Nufarului, insemnau o frumoasa avere. Va incasa banii si va parasi orasul in taina. In slujba lui Vlad, castigurile se aratau prea indepartate.

Suhar il cunostea pe negustorul Aram. Uneori trecea si pe la acesta, dupa obisnuitele daruri. Parca nu‑i venea a crede ca armeanul poate fi Nufarul Alb. Ar fi fost de mirare: al doilea demnitar al Tarii Romanesti sa stea in Adrianopole doar ca simplu negustor? De ce? De obicei, iscoadele sunt cavaleri incercati, dar nu inalti demnitari.

„Daca ghiaurul e Nufarul Alb, inseamna ca prin arestarea lui planurile mele de plecare pot fi amanate. Oare sa am atata noroc, tocmai cand speram atat de putin? Multa vreme se va vorbi despre intelepciunea lui Suhar‑pasa. Chiar padisahul va fi incredintat ca are in mine un demnitar cu care se poate mandri.”

Il privi pe raguzan prietenos. Daca acesta i‑ar fi ghicit gandurile, s‑ar fi ingrozit ca de moarte.

— Cine mai stie ce mi‑ai spus despre negustorul Aram?

— Nimeni, stralucitorule, minti Casaldi cu seninatate. Doar nu eram ageamiu sa dau norocul din mana.

— Bine! Ramai aici! Daca stirea adusa de tine se dovedeste intemeiata, vei primi ducatii chiar azi.

Dupa acele vorbe, seful politiei imperiale parasi incaperea. In pravalia lui Aram era aceeasi inghesuiala ca si la inceputul zilei. Cand Suhar‑pasa intra acolo, musteriii si vanzatorii incetara forfota. Cel mai varstnic dintre slujitori alerga sa‑si anunte stapanul. Usa odaii alaturate se deschise in fata inaltului oaspete. Aram, onorat chipurile de o astfel de vizita, nu mai contenea cu ploconelile.

— Marite pasa, vizita voastra cinsteste aceasta umila pravalie. Indata vor veni gustari si o cupa cu vin grecesc. Am pentru voi o capatana de zahar ce ar starni invidia unui rege. Ieri ne‑a sosit piper, scortisoara, ulei de camfor si covoare din adancurile Asiei. Corabierii genovezi ne‑au luat pentru ele preturi inzecite. La fiecare transport, genovezii ne jumulesc de‑a binelea prin ridicarea nerusinata a preturilor. Daca lucrurile merg tot asa, noi, negustorii, vom ajunge muritori de foame.

Suhar‑pasa il asculta amuzat. Inelul descris de raposatul Enver staruia in degetul falsului negustor.

„Iata‑ma langa Nufarul Alb, chibzui el, in vreme ce mangaia un frumos colier de perle. Cine si‑ar fi inchipuit ca‑l voi prinde atat de usor? De fapt, ar trebui sa‑i port recunostinta. Datorita lui i‑am luat locul nesuferitului Sabahaddin. Si tot datorita lui voi ajunge din nou in gratiile sultanului Murad. L‑am vizitat de atatea ori fara sa‑mi treaca prin minte cea mai mica banuiala. Era aici si‑si radea de mine, asa cum o face poate si acum. Dupa trupul voinic, mladios, nu incape indoiala ca‑i foarte ager. Foarte puternic. Daca ar sti el ce gandesc acum, cred ca m‑ar ucide intr‑o clipa.”

— Frumos colier!

— Si scump, replica Aram prevazator in fata unei eventuale pagube.

— Credeam ca mi‑l daruiesti, se posomori oaspetele.

— Dar acum trei saptamani mi‑ati luat unul la fel, se vaicari presupusul armean.

— Atunci sa nu mai vorbim despre asta.

— Ba vorbim, stralucitorule, sari Aram speriat ca‑l suparase. Vi‑l pot oferi in contul lunii viitoare.

— La asta ma gandeam si eu, rase demnitarul.

Seful politiei imperiale se desparti de negustor cu o seama de cuvinte frumoase. Parasi pravalia fara a se arata prea grabit. Slujitorul, care nu banuia nimic din gandurile stapanului, il urma la cativa pasi.

Ramas in cabinetul de lucru al lui Suhar, raguzanul Casaldi isi facea planuri in privinta celor trei mii de ducati. Era aproape sigur ca nu se inselase in presupunerile sale asupra Nufarului Alb. Cand inaltul demnitar aparu zambind, Casaldi ghici dintr‑o privire vestea cea buna.

— Vei primi indata ducatii promisi, grai Suhar vesel. Un slujitor te va conduce la platitorul meu. Cum te cheama?

— Casaldi, stralucitorule.

In cabinet intra un barbat voinic, smolit la fata, cu priviri jucause. Acesta ii facu semn raguzanului sa‑l urmeze, dar nu spre usa prin care venise, ci prin alta. La invitatia slujitorului, Casaldi trecu pragul unei odai ale carei ferestre acoperite de draperii lasau putina lumina. Instinctiv, simti o primejdie si vru sa se intoarca, insa era prea tarziu. Un snur ii strangea gatul pana la sufocare. Incerca sa loveasca. Nici macar atata nu reusi. Brate puternice il apasau fara putinta de scapare. Cercuri ciudate ii jucau in fata ochilor. Apoi se muie dintr‑o data.

Slujitorul deschise usa si‑i zambi lui Suhar. Acesta intelese ca totul s‑a incheiat cu buna randuiala.

„Acum voi inventa o poveste frumoasa in legatura cu prinderea faimosului Nufar Alb, chibzui multumit. Cei trei mii de ducati imi revin mie, dar asta are putina insemnatate. Numele meu va fi rostit cu cinste de‑a lungul imperiului. Ibrahim si marele vizir vor spumega de furie. Padisahul imi va adresa cuvinte de lauda. Iar eu mai raman la Adrianopole, sa strang alte comori. Apoi va veni o vreme cand totul se va uita. Fiindca oamenii uita usor. Atunci o iau din loc. S‑ar putea sa‑l prind si pe afurisitul de Fareddin. Caznele trebuie sa scoata de la Nufarul Alb numele complicelui sau al complicilor. Ma voi ingriji singur de asta. Arestarea lui Fareddin mi‑ar spori faima de om intelept.”

Suhar se ridica sprinten si‑l chema pe aghiotantul sau.

— Il arestam pe negustorul Aram, spuse aspru, ferindu‑se a pomeni ceva despre Nufarul Alb, fiindca acesta era rolul cel mare pe care voia sa‑l joace numai la vremea potrivita.

— Cati oameni sa iau, stralucitorule?

— O suta.

— Nu‑i prea mult? Cred ca doi‑trei sunt destui.

— Nu! Am spus o suta. Agentii sa inconjoare pravalia pana intr‑o jumatate de ceas. Daca iti scapa Aram, poti sa te spanzuri. Iertare nu vei gasi la mine. Armeanul urzeste uciderea sultanului. Pe negustor il vreau viu. Moartea lui inseamna si a ta.


Vremea pranzului trecuse. In pravalia armeanului intrara sase barbati cu iatagane in maini. Vanzatorii si musteriii incremenira la aparitia lor. Agentii lui Suhar ii imbrancira pe cei ce le sedeau in cale. Din cativa pasi ajunsera la usa odaii laterale. Auzind zgomot neobisnuit, Aram isi parasi indeletnicirea si puse mana pe o spada chiar in clipa cand oamenii lui Suhar ii treceau pragul. Alti agenti navalira in pravalie. Aram intelese ca a fost descoperit. Prin ce imprejurari, nu avea timp sa se gandeasca. Reusi sa doboare doi dintre agenti. Loviturile de iatagane ale adversarilor tinteau nu sa‑l doboare, ci sa‑l dezarmeze. Deci porunca era sa‑l prinda viu. Aram sari peste masa lui de lucru si ajunse la fereastra. Dar agentii se inmultira. Din nou spada lui lovi in plin. Deschise fereastra cu stanga si sari. Afara, un ciopor de trupuri se aruncara peste el.


Agentii parasira pravalia in frunte cu Suhar, purtandu‑l pe prizonier intre ei. Curand puternica fortareata Desli isi deschise portile mari. Acolo, intre zidurile reci, grele, pazite de osteni multi, inconjurate cu brau de apa, se afla cea mai temuta inchisoare din imperiu. Comandantul ei era Ohran‑bey. Omul care se putea lauda ca niciodata nu‑i scapase macar un prizonier. Anuntat de ostenii aflati pe zidurile inalte, comandantul iesi in intampinarea sefului politiei imperiale, aranjandu‑si tinuta din mers.

— Ohran! striga Suhar cu glas vesel. Stii pe cine ti‑l aduc prins?

— Numai intelepciunea‑voastra si a maritului Allah mi‑ar fi de ajutor, dar, cum nu le am, e greu sa ghicesc, raspunse comandantul dornic sa‑i fie pe plac stapanului sau.

— Asa este, aproba Suhar, atins placut de cuvintele lui Ohran‑bey. Omul pe care ti‑l aduc e Nufarul Alb.

Agentii si ostenii din garda incremenira, ca si comandantul fortaretei. Daca trasnetul ar fi cazut alaturi, asa, din senin, nu i‑ar fi mirat mai mult. Omul in jurul caruia se tesusera legende si cantece sedea priponit in fata lor. Mari iubitori de acte vitejesti, multi dintre osteni il privira pe Nufar cu o scurta ochire de simpatie.

Suhar gusta clipa ca pe un balsam tamaduitor. Tacu multa vreme, dornic sa o prelungeasca. Ostenii il luara pe Nufar intre ei. La spatele lor, usile se inchideau cu zgomot repetat in ecouri. Urcara treptele unei scari in spirala. Mirosul de mucegai, atat de puternic la parterul fortaretei, isi pierduse puterile. O ultima usa se inchise dupa comitele Staicu. Era singur. I se taiasera legaturile si putea sa se miste. Odaia destul de incapatoare nu avea mobilier. Prin doua ferestre inguste, lumina zilei patrundea cu slabe puteri. Se afla intr‑un turn din mijlocul faimoasei inchisori Desli.

Comandantul il conduse pe Suhar in odaia sa de lucru.

— Sunteti sigur, stralucitorule, ca arestatul e Nufarul Alb? indrazni sa intrebe.

— Absolut. Nu am nici un fel de indoiala. Nufarul Alb se numeste de fapt Staicu si e fratele mai mic al ghiaurului Mircea‑voievod.

Ohran scapa o noua exclamatie de uimire, spre satisfactia inaltului demnitar.

— Acum am treburi, grai oaspetele. Poate ca la noapte sau maine ma voi intoarce sa‑l trec prin cazne pe arestat. Nimeni nu are drepturi asupra lui in afara de mine si padisah. Numai porunca scrisa a padisahului sau a mea il poate scoate din fortareata Desli. Raspunzi de el cu viata ta.


Vestea prinderii Nufarului Alb trecu prin Adrianopole si prin imprejurimi ca un fior. Suhar nu dorise a pastra in secret frumoasa captura. Oamenii aflara curand ca Nufarul Alb e comitele Staicu, mare demnitar al Tarii Romanesti. Asupra lui Fareddin, stirea pica asemenea trasnetului. Tocmai isi facea siesta de dupa pranz, obicei imprumutat de la greci. In prima clipa alerga spre fereastra, convins ca agentii lui Suhar navalesc in palatul sau. Apoi ramase rezemat de perete. Il incerca o usoara ameteala.

„Va trebui sa fug din Adrianopole, repeta de cateva ori. Orice intarziere imi poate aduce pieirea. Nufarul va fi trecut prin cazne. De sub apasarea lor putini scapa fara marturisiri. De fapt, nu mai scapa, ci pier. Suhar nu a avut vreme pentru cazne. Cred ca o va face abia maine noapte, adica dupa ce va fi dus in fata padisahului. Asa e obiceiul. Ghiaurul ma va trada chiar fara a fi silit. Nu‑mi datoreaza nimic. Putin ii pasa de mine. Azi, Murad nu‑l mai primeste fiindca e bolnav. Asa stand lucrurile, ar mai fi o cale. Otrava. Secretarul lui Suhar e omul meu. El poate strecura otrava in fortareata Desli. Are acolo cativa osteni credinciosi lui. Voi parasi orasul pana intr‑un ceas. Daca Nufarul Alb cade sub puterea otravii, ma pot intoarce fara teama.”

In timp ce Fareddin isi strangea aurul si bijuteriile, prin poarta de miazanoapte a orasului Adrianopole iesira calari doi negustori de maruntisuri. Dupa straiele lor ponosite, dupa gloabele de sub ei si dupa infatisarea neingrijita, nimeni nu ar fi banuit ca neajutoratii negustori ambulanti sunt iscoade ale renumitului cavaler bulgar Cirstev.

Vestea caderii comitelui Staicu il inmarmuri pe Vlad. In primul moment isi lua palaria cu gandul sa mearga la marele vizir si sa‑l implore pentru slobozirea unchiului sau. Apoi ridica din umeri. Era o prostie. Banuielile sale cazura indata asupra raguzanului. Dar mania lui se dovedea neputincioasa. Casaldi nu‑si mai facuse aparitia din zori. Cu siguranta ca luase pretul tradarii si parasise orasul.

Peste Adrianopole cerul se innegura treptat. Cadea inserarea.


Frumosul oras Ipek era uneori placuta resedinta a cneazului Lazar al Serbiei. Cand acesta se stabilea acolo pentru o vreme, curtenii il urmau, incantati de minunatul peisaj inconjurator. Linistit, aproape anonim in lipsa cneazului, Ipekul capata parca viata de indata ce trambitele si cornurile anuntau reintoarcerea maritului autocrat. Carciumile, hanurile, strazile si casele din Ipek primeau oaspeti. Nenumarati oaspeti.

Intr‑un han de la marginea orasului, vestitul cavaler Carapelese infuleca de unul singur dintr‑o uriasa pulpa de porc bine afumata. Degetele lui puternice rupeau bucati mari din carnea impanata cu grasime. Alaturi, o galeata cu vin dulce, adus de pe coastele Dalmatiei, ii tinea placuta tovarasie. Mancaul Carapelese nu parea in toane prea bune. Infuleca zdravan, iar injuraturile dintre doi dumicati porneau lungi, curgatoare, in sprintenul grai al italienilor. Cavalerul avea motive temeinice sa fie suparat. Despre el si despre Ruk Spear multi vorbeau mai in gluma, mai in serios ca sunt ca omul si umbra la vreme de vara. Daca il cautai pe Ruk, nu trebuia sa alergi prea mult pentru a da de Carapelese si invers. Dar cavalerul Spear disparuse de vreo doua zile pentru o femeie de la curtea cneazului. Se tinea dupa ea ca mielul dupa oaie. Lunganul italian nu aflase nici macar daca muierea merita atentia prietenului sau. Curand ulcica atinse fundul galetii cu zgomot neplacut pentru el. Neplacut, fiindca ii lipseau banii, iar hangiul dadea pe datorie doar cand facea pomana pentru sufletele mortilor. Tresari. Usa hanului zbura in laturi ca la vreme de furtuna. Carapelese ramase cu ulcica la jumatatea drumului dintre galeata si gura.

— Santa Agripina! exclama, cu slaba sclipire de luciditate. Ruk e facut foc. Pesemne ca muierea i‑a dat vant.

— Ah, iata‑te! grai Spear cu satisfactie in glas. Ma temeam ca in lipsa mea ti‑ai luat zborul.

— Altii cam asa fac, bombani Carapelese. Abia dupa ce li se inchide usa in nas isi amintesc de prieteni.

— Lasa! Turcii l‑au prins pe Nufarul Alb.

— Glumesti? paru a se dezmetici o clipa.

— Zau ca nu! Adineauri am aflat vestea. Din pacate, esti facut rau. Cu morisca stai binisor, insa nu cred ca te poti tine in saua calului.

— Eu?

Carapelese facu un efort laudabil. Se ridica, bataindu‑si picioarele lungi. Apoi salta piciorul de porc in aer si grai cu trufia omului cherchelit:

— Il voi razbuna pe Nufarul Alb. Unul e Carapelese, fratilor!

Prinse ulcica, varsa cateva picaturi in cinstea mortului, iar restul pe gat, dupa care continua maret:

— Praf si pulbere…

Ruk stia ce are de facut. Isi strecura umarul sub pieptul cavalerului, il prinse cu o mana pe dupa gat si iesi in curte catre valaul cu apa pentru cai. Italianul, convins ca e calare, porni sa infiripe un cantec deocheat. Spear il aseza pe capra deasupra valaului si arunca o galeata cu apa peste el.

— Sfinti apostoli si cardinali! behai Carapelese. Raul prin care trecem e ca gheata. Daca scap din el, traiesc o mie de ani.

Urma a doua galeata.

— Sfinte Augustinus de Padova! racni lunganul. Mi se bat dintii in gura ca la dulai cand sunt in nunta.

Spear il conduse in odaia lor si il schimba cu straie curate.

— Asa! murmura el satisfacut. Acum esti in stare sa te tii in sa.

— Unde mergem?

— La manastirea Snagovului. Cavalerul Cirstev m‑a instiintat ca ne asteapta acolo.

— Atata drum?

— Am batut noi altele si mai lungi.

— Ne lipsesc banii.

— Aiurea! Am doua pungi burdusite cu aur. Mi le‑a dat chiar cneazul Lazar, cu care am tainuit intre patru ochi.

— Ce cautam la Snagov?

— Pregatim acolo evadarea Nufarului Alb.

— Parca ziceai ca e mort.

— Mort pe dracu! se rasti Ruk. Turcii nu sunt chiar atat de prosti sa‑l omoare. Cel putin asa sper. Daca Nufarul Alb ar fi un cavaler marunt, poate ca ar face‑o. Insa el e al doilea demnitar al Tarii Romanesti. Sultanul va porni tratative cu Mircea. Murad ii poate cere in schimb tot tinutul Dobrogei, sau o mare suma de bani. De va fi altfel, e pacat.

Parasira hanul in goana cailor. Ploaia subtire isi intorcea fustele dupa tactul vantului aspru. In aceeasi noapte, cei doi vechi prieteni iesira din Ipek pe cai sprinteni si taiara drum peste campuri spre Buda.


La un ceas dupa prinderea Nufarului Alb, Suhar imbracat in tinuta de zile mari, ceru sa fie primit de padisah. Dar, cu toate insistentele sale, nu reusi. Murad facuse o baie cu sare si adormise. Medicul sau italian veghea sa nu fie tulburat. Nemultumit, seful politiei imperiale porni spre casa. Ii mai scazuse entuziasmul. Acum judeca limpede. Somnul padisahului ii rasturnase toate planurile. Pe Nufar nu‑l putea trece prin cazne inainte de a discuta cu Murad.

„Arestatul e om de neam ales, reflecta Suhar. Poate ca sultanul va avea alte ganduri in privinta lui. A‑l supune la cazne pe ghiaur fara stiinta padisahului inseamna sa‑mi atrag mania acestuia. Cu Murad niciodata nu stii cum se ispraveste o discutie. Intr‑o clipa el poate uita ca eu l‑am prins pe Nufar. Intr‑o clipa ma poate aresta si trimite la fortareata Desli. Trebuie sa fiu chibzuit. Sa trag multe foloase din capturarea ghiaurului.”


La palatul regal din Buda se aprindeau lumanarile. Inserase. Sigismund de Luxemburg, ajutat de slujitori, isi facea pregatirile de culcare. Rar intra el in pat la un astfel de ceas. Era racit. Medicul ii recomandase cateva zile de odihna. Toti curtenii stiau ca Lorant si Gaspar sunt favoritii maiestatii‑sale, cu toate ca nu pricepeau cauza. Unul dintre slujitori il zari pe Lorant. Acesta deschisese usa apartamentului regal si‑i facea semne. Slujitorul iesi pe varful picioarelor. Dupa un minut reveni si‑i spuse regelui:

— Domnul Lorant va roaga sa‑l primiti intr‑o chestiune grabnica.

— La naiba! se supara Sigismund. Nici pentru boala nu am timp.

Regele avea fierbinteli si‑i era lehamite de orice. Nu avea pofta de mancare, iar trupul sau voinic se muiase fara pic de vlaga. Tinea prea mult la tanarul cavaler pentru a‑l respinge, dar il primi imbufnat.

— Ce e, domnule?

— Maiestate, va rog sa‑mi acordati cateva clipe intre patru ochi.

Sigismund facu un semn. Slujitorii si medicul parasira incaperea.

— Acum o jumatate de ceas au sosit la Buda doi trimisi ai prietenului meu cavalerul Ruk Spear.

— Ei si?

— Nufarul Alb a cazut in mana turcilor.

Sigismund uita dintr‑o data ca e bolnav.

— Nufarul Alb?

— Da. El e comitele Staicu, fratele domnului Tarii Romanesti.

— Jesus‑Maria! Acum imi explic multe lucruri. Cand te gandesti cat de prost l‑am primit cand a venit la noi in chestiunea Banatului! exclama cu parere de rau. Era gata sa‑l arestez. Strasnic om! Mie mi‑a salvat viata. Regatului Ungariei i‑a adus mari servicii. Un astfel de om… e mort? se nelinisti.

— Cred ca nu.

Ii povesti regelui tot ce aflase de la trimisii lui Spear. Spre mirarea slujitorilor, Sigismund ceru uneltele de scris. Putin mai tarziu, Lorant si Gaspar iesira din Buda in galopul cailor. Purtau cu ei o scrisoare catre sultanul Murad. Regele Ungariei oferea douazeci de mii de ducati venetieni pentru eliberarea comitelui Staicu.


Capitolul 18


Peste tinutul din jurul manastirii Siretului pornise a ninge. La inceput, fluturi mari de zapada cadeau lin si se topeau in umezeala pamantului. Treptat, fulgii se indesira marunti. Ningea de vreo doua ceasuri. Stratul de omat crestea molcom. Tanara Margareta iesise in cerdac sa asiste la un spectacol rar. Unul dintre cainii de curte, a carui viata se numara in luni, nu mai vazuse zapada. Refugiat pe scarile cerdacului latra scurt asezat pe labele din fata si privea nauc intorcand botul cand intr‑o parte cand in alta. Ghicea el ca ceva nu‑i in regula. De la o vreme, incetase latratul multumindu‑se cu maraituri nu prea amenintatoare. Observase ca unul dintre dulai trecea tacticos prin omat fara sa i se intample ceva. Prinse curaj. Cobori treptele, mirosi zapada si intinse o laba. O retrase iute. Adulmeca laba. Nimic rau. Marai inca o data, mai mult de forma, si prinse a calca prin omat ca pe picioroange. Cateva clipe mai tarziu scoase un latrat vesel. Apoi incepu sa se rostogoleasca si sa alerge in cercuri mici. Ochii ii straluceau ca la o mare descoperire.

Margareta rase. Era prima data, dupa multa vreme, cand o incerca veselia. Iesi in curte. Fulgii ii atingeau fata ca o mangaiere. In jur linistea staruia adanca. Nici o adiere. Sub stratul de zapada parca incremenise totul. Privi spre drumul cu plopi. Falnicii arbori de peste vara ce‑si tremurau frunzele a joaca aratau acum singuratici si tristi. De‑a lungul drumului, doua puncte cresteau in repeziciune. Erau doi calareti. Margareta ii observa cum se apropie, dar inima ei nu tresari ca altadata. De mult pierduse speranta intr‑un semn de la Staicu. Urca treptele cerdacului. Calaretii intrara prin poarta cea mare a manastirii. Dupa straie pareau osteni. O cuprinse o neliniste ciudata. Mainile pornira sa‑i tremure. Calaretii descalecara si inaintara catre ea. Il recunoscu pe parintele Sima. Grasunul o saluta dupa moda cavalereasca.

— Ne‑a prins iarna pe drum, zambi el.

Intrara in casa. Margareta le oferi ceaiuri fierbinti. Degetele‑i tremurau atat de puternic, incat varsa din cani pe masarita. Nu indraznea sa‑i intrebe rosturile lor la Siret. O incerca o teama launtrica. Era limpede ca nu veneau din partea comitelui. Staicu i‑ar fi trimis pe cineva de la castel. Poate ca maria‑sa Mircea aprobase desfacerea casatoriei. Grasunul Sima ii observa paloarea neobisnuita. Margareta astepta o vorba. Comandantul Snagovului si ortacul sau isi sorbeau ceaiul cu plescaituri puternice. Se incalzisera. Obrajii li se rosisera ca para focului. Cand ispravi, Sima isi mangaie barbuta rara. Nu stia cum sa inceapa vorba. Adusese vesti proaste.

— Ce mai e pe la Snagov? indrazni Margareta cu voce sparta, nefireasca.

— Bine, doamna. Egumenul va trimite, prin noi, sanatate.

— Ii multumim. Poate ca ar fi bine sa va odihniti.

— A, nu acum! prinse curaj grasunul. Am venit, ce‑i drept, in graba mare, insa avem timp de odihna. Noi… adica nu noi… egumenul… Nufarul Alb a cazut in mainile turcilor.

— O! Ne pare rau pentru tanarul blond. Arad parca il cheama…

— Dar nu el e Nufarul Alb, ci comitele Staicu.

— Stai… cuu?

Margareta cata un sprijin bajbaind cu mainile in jur. Sima o prinse tocmai la timp.


De cate ori se schimba vremea catre ploaie, reumatismul il incerca pe sultanul Murad cu puteri inzecite. In astfel de zile devenea acru, morocanos si se infuria din te miri ce. Pe trimisul imparatului de la Constantinopole il alungase in ocari. Pe generalii care ii cereau noi sume de bani pentru ostile aflate la iernat ii amuti cu un gest. Medicul palatului fusese decapitat in zori, fiindca nu reusise a‑i alina junghiurile. Inaltii demnitari aflati in jurul sau ar fi dorit sa fie cat mai departe de el. Chiar strajile atat de credincioase padisahului se rugau in gand lui Allah sa le fereasca de mania acestui batran turbat de‑a binelea.

Murad il privi pe Suhar‑pasa ca prin luneta. Seful politiei imperiale, recunoscut pentru prostul sau gust in alegerea straielor, purta un turban galben in trei colturi, caftan violet si incaltari de un rosu aprins. Padisahul nu putea suferi violetul, dar Suhar nu avea de unde sa stie.

— Frumoasa imbracaminte! marai sultanul.

Suhar paru incantat de remarca stapanului, fiindca ii lipsea finetea observatiei. Era convins ca acesta se imblanzise amintindu‑si ca Nufarul Alb fusese arestat. Acum va incepe cu laude. Seful politiei se pregatea sa le primeasca afisand modestie. Doar Ibrahim si marele vizir Ali‑pasa intelesesera ca Murad ii cauta nod in papura.

— Indraznesti a zambi, caine! spuse padisahul cu aer mieros.

Crezand ca nu lui i se adreseaza, Suhar privi in jur.

— Luati‑i caftanul si aruncati‑l in foc!

Strajile se repezira asupra lui.

„Ma aresteaza, gandi Suhar. Asta‑i lucratura lui Ali‑pasa.”

— Esti sigur ca macar acum Nufarul Alb e cel adevarat?

„Nu ma aresteaza.”

— Absolut, stralucitorule. Am chibzuit asupra lui pana am gasit calea…

— Asta nu ma intereseaza. Cine sunt complicii lui?

— Nu stiu. La cazne inca nu am indraz…

— Nu stii? Sunt inconjurat de bicisnici. Pleaca!

Suhar altfel visase intalnirea cu padisahul. Parasi incaperea, gandindu‑se la vechile sale planuri de a fugi din imperiu. In anticamera il oprira cativa ofiteri si demnitari dornici sa afle amanunte despre capturarea Nufarului Alb. Seful politiei le turna o poveste frumoasa, care nu prea statea in picioare la o analiza temeinica. Aceeasi pe care dorise a i‑o oferi lui Murad. Si pe masura ce vorbea chipul sau oferea seninatate. Pe fetele ascultatorilor se citea numai admiratie. Insa el vedea prost. Sub admiratie se ascundea ironia.

Ali si Ibrahim intuira ca nu‑i momentul potrivit pentru a ridica problema Nufarului. Padisahul era in toane prea rele. Dar o facura dupa pranz, cand noul medic ii aplica aceleasi tratamente cu sare. Baile ameliorara junghiurile lui Murad. Acum se putea sta de vorba cu el.

— Ii cerem lui Mircea‑voievod tinutul Dobrogii, grai Ibrahim.

— Fleacuri! il repezi padisahul. Tu l‑ai ceda in schimbul unui om?

— Nu‑i un om simplu.

— Prostii! Ne racim gura degeaba.

— Marite padisah! interveni Ali‑pasa. Moartea Nufarului ne aduce putine foloase. Acum il stim. Ii vom afla si complicii. Asta inseamna ca in viitor el nu mai cade cu amenintare asupra secretelor noastre. Chiar daca ghiaurul Mircea nu ne va ceda tinutul Dobrogii, il putem sili sa plateasca rascumpararea cu aur mult. Imperiul are azi nevoie de aur.

— Nu! Arestatul va fi decapitat.

Cei doi inalti demnitari intelesera ca orice staruinta e de prisos. Dusera mainile la frunte, la gura si la piept, gata a se retrage.


Prin Codrul Vlasiei cazusera frunzele. Padurea parea imbatranita, somnoroasa si neprimitoare. In vazduh sumedenie de ciori caraiau a zapada. La manastirea Snagovului picasera oaspeti. Erau acolo Arad, Grama, Lorant, Gaspar, Carapelese, Ruk Spear, Bogdan, Andrei, Cirstev, polonii Sadowski si Kapiek, bosniacul Kotormanici si rusul Savciuk.

— Domnilor! grai egumenul Lazar impresionat de graba cu care venisera tinerii cavaleri. Cred ca s‑a adunat aici toata floarea cavalerilor crestini din rasarit. Numele domniilor‑voastre sunt rostite cu respect de‑a lungul si de‑a latul Europei. Ne mandrim de cinstea ce ne‑ati adus‑o. Unirea voastra pentru a‑l scoate pe Nufarul Alb din mainile turcilor seamana a cruciada. Stiu ca nu va fi usor. Vietile voastre vor intra curand sub grea amenintare. Chiar de veti ajunge la Adrianopole prea tarziu, chiar daca nu veti izbandi, un fapt ramane plin de maretie: la necazuri oamenii sunt solidari intre ei.

— Sfintia‑ta! interveni Arad. Impreuna cu scutierii, suntem douazeci si unu de luptatori. Nu multi, dar nici putini. De va lucra fiecare dupa cum il taie capul, mi‑e teama ca lucrurile nu vor merge prea bine. Avem nevoie de un conducator pe care sa‑l ascultam cu orice pret.

— Domnule! se amesteca Lorant, care pricepea romaneste. Sunteti un tanar intelept. Fara un conducator vom ajunge sa ne certam intre noi sau sa pierdem o groaza de timp ascultand parerea fiecaruia. Aproape toti ne cunoastem de pe la turniruri. Uneori am fost adversari, insa niciodata dusmani. Cum toti suntem cam de aceeasi forta, cred ca e mai bine sa tragem la sorti.

— Ma iertati, cavalere Lorant, zambi tanarul blond. Iata ca chiar de la inceput avem pareri diferite. Nu ma indoiesc nici o clipa ca oricare dintre noi ar fi un bun conducator, dar azi unul singur ii cunoaste bine pe turci. Cu ani in urma a fost rob la ei. El le stie obiceiurile si limba mai bine ca oricare. E vorba de cavalerul Spear. A‑l alege pe el nu inseamna sa‑i acordam o favoare, ci o raspundere grea. Apoi, Ruk cunoaste romana, maghiara si limba slavilor. Doar el poate fi inteles de toti.

Lorant si Arad graisera in maghiara. Cirstev, Sadowski, Kapiek, Kotormanici si Savciuk asteptara sa li se traduca. La propunerea lui Cirstev se ridicara cu totii, isi unira spadele si‑i jurara lui Ruk totala ascultare.

— Miscarea noastra de‑a latul Balcanilor pote fi observata de garnizoanele turcesti, vorbi Ruk onorat de increderea acordata. Si asta nu‑i totul. E nevoie sa ne miscam iute. Ar fi pacat sa ajungem prea tarziu. Vom calari spre Caliacra. Acolo ne va lua o corabie, care va cobori cu noi pe mare pana in dreptul orasului Adrianopole. Restul drumului il vom continua calari. Cunosc bine locurile de la malul marii pana la Adrianopole. Pe acolo sunt paduri cat vezi cu ochii. Aceeasi corabie ne va astepta in larg. Si acum la cai, domnilor!

In vreme ce cavalerii se pregateau de drum lung, Ruk Spear i se adresa egumenului:

— Sfintia‑ta, stiu ca multi achingii au cazut in luptele din Dobrogea. Avem nevoie de straie turcesti.

Lazar ii dadu o scrisoare catre comandantul din Caliacra. Apoi inca una pe care cavalerul o ascunse zambind. Douazeci si unu de calareti taiara drum prin Codrul Vlasiei spre miazazi. Frunzele uscate pocneau scurt sub copitele cailor.


La cateva ceasuri dupa arestarea Nufarului Alb, secretarul lui Suhar trecu pe la fortareata Desli, dar nu intra acolo, ci in cazarma ostenilor, aflata in afara inchisorii. Manat de treburi, secretarul vizita adesea cazarma. Se interesa ca de obicei de nevoile pazitorilor, iar la plecare ii facu un semn discret unuia dintre ei. Cui i‑ar fi trecut prin minte ca secretarul venise din indemnul lui Fareddin? Intunericul cuprindea molcom imprejurimile. Secretarul si osteanul se intalnira la marginea drumului ce ducea spre oras.

— Vrei sa castigi cincizeci de ducati de aur?

— Stralucitorule! baigui omul. Niciodata nu mi‑ai promis atat de mult. O fi o treaba peste puterile mele.

— E foarte usoara. Am la mine o cutie cu un praf verzui. Sa‑l torni in ratia de apa a Nufarului Alb.

— Nu in mancare?

— Nu. La suparare omul rar se atinge de ea. Insa apa nu o respinge nimeni.

— Si cand primesc banii?

— Ca de obicei, dupa.

In turn, comitele Staicu medita mult asupra situatiei sale fara sorti de scapare. Era clar ca nu Fareddin il tradase, fiindca si viata lui ar fi fost in primejdie. Oricat incerca sa priceapa cum ajunsese Suhar sa‑l descopere, nu reusi. Presupunea doar ca intamplarea cazuse cu rautate asupra sa. Seful politiei imperiale era prea neghiob, iar inteligentul Enver cazuse sub cutitul sau.


Trecuse o noapte si o dimineata de la arestarea Nufarului Alb. La fortareata Desli se impartea mancarea de pranz si cana cu apa. Un oblon mic, atat cat ii ingaduia trecerea unei strachini, se deschise in usa comitelui. Staicu isi lua ratia. Oblonul cazu la locul sau cu zgomot aspru. Tanarul nu lua seama la mancare. In schimb ii era sete. Ridica micuta cana cu apa, dar privirile ii zabovira mirate asupra unei rani de la incheietura mainii. Pesemne, o crestatura de iatagan. Peste rana staruia o pojghita de pamant. Poate ca pamantul se lipise de ea cand cazuse sub apasarea slujitorilor lui Suhar. Apa nu era prea multa. Totusi, rana avea nevoie de ingrijiri. Turna cateva picaturi si incepu sa o spele. Dupa cateva clipe simti o usturime cumplita. Parca un cutit ii rascolea carnea. Hotarat lucru, asta nu era durerea ce se arata de obicei la spalatul unei rani. Lasa cana deoparte si incepu sa‑si suga rana. Scuipa si supse din nou, cuprins de o banuiala cumplita.

— Otrava! exclama. In tot Imperiul turcesc, un singur om are interesul sa mor inainte de a fi luat la intrebari: Fareddin.

Cu toata interventia sa rapida, si cu toate ca doza de apa fusese fara insemnatate, comitele isi simtea mana ca prinsa de flacari.

„Puternica otrava! chibzui. Am scapat ca prin urechile acului, dar la ce‑mi foloseste!”

Privi in jur. Ferestrele inguste ca si inaltimea la care se aflau nu‑i putea oferi o cale de evadare. Cerceta usa masiva si incaperea complet goala. Nimic bun pentru el. Auzi pasi pe coridor. Zgomotul zavoarelor il vesti ca e cautat. Suhar, Ohran si trei slujitori voinici intrara in odaie. Dincolo de usa ramasera cateva straji.

— Ti‑a fost dor de mine, Suhar? intreba Staicu, urmarind o idee.

Seful politiei imperiale ramase perplex numai o clipa, fiindca in cea urmatoare grai mieros:

— Ai uitat cine sunt, caine? Curand o sa‑ti amintesti.

— Lasa prostiile, Suhar! In rang sunt mai mare decat tine. Vad ca ti‑ai adus uneltele pentru cazne. La ce bun? Numele complicelui ti‑l pot spune si fara apasarea lor. Iar daca vreau sa‑l tainuiesc, nu caznele il vor scoate de la mine. Inainte de a‑ti da numele complicelui, as dori sa‑ti vorbesc intre patru ochi.

— N‑am ce sa vorbesc cu tine, caine ghiaur! vorbi acesta cu dispret.

— Fie! Atunci sa trecem la cazne. La inceput voi pomeni ceva despre corabierul Ascanio.

Suhar simti dintr‑o data ca‑i lipseste aerul. Ascanio era omul prin care isi transportase averea la Genova si Florenta. Dar de unde stia Nufarul Alb astfel de lucruri? O marturisire a acestuia fata de Ohran il putea pierde. In prima clipa, hotari sa ramana singur cu arestatul si sa‑l ucida. O lovitura de pumnal ii va inchide gura ghiaurului pentru totdeauna.

„Totusi, nu e bine, chibzui el. Chiar daca voi spune ca am fost atacat, Murad va fi atat de manios incat ma va da pe mana calaului. Cred ca ghiaurul imi propune un targ. Sa vedem ce vrea.”

— Legati‑l!

Slujitorii se repezira si‑i prinsera mainile in franghii trainice. Staicu observa cu parere de rau cum i se naruie planul. Sperase ca‑i va smulge lui Suhar pumnalul de la sold, iar seful politiei, sub amenintarea mortii, il va scoate din fortareata Desli. Erau singuri. Se cercetara din priviri.

— Vorbeste! rupse tacerea Suhar.

Staicu nu mai avea ce sa‑i spuna, fiindca urmarise un plan. Vorbi totusi.

— Adineauri s‑a incercat otravirea mea. Iti inchipui, Suhar, ca daca pieream, tu si Ohran nu ati fi gasit indurare in fata sultanului.

Demnitarul rase ca la o gluma buna. La Desli, viata arestatului era in prea mare siguranta pentru a‑si face griji. Staicu ii ghici gandurile. De fapt i se citeau pe fata.

— Nu ma crezi?

— Nu.

— Atunci porunceste sa fie cercetata apa din cana.

— O voi face. Pentru asta ai dorit sa ramanem singuri?

— Ar fi fost prea putin, zambi Staicu. Cel ce a incercat sa ma otraveasca e Fareddin. Complicele meu. Asteapta. Suhar! Nu ma intrerupe! Stiu ca ti‑ai scos averea din imperiu cu ajutorul genovezului Ascanio. Dar sa nu‑ti faci griji. Pieirea ta nu‑mi aduce mie nici un folos. Insa daca ma incerci cu cazne, se schimba lucrurile. Daca padisahul ti‑ar cere sa‑i arati bunurile tale, ce te faci? Deci, sa ne intelegem, Suhar. Vreau un tratament bun si siguranta ca nu voi fi otravit. Tu n‑ai s‑o faci fiindca raspunzi cu viata ta pentru mine.

— Te pot scapa, grai iute Suhar.

— Nu poti. Te‑ar costa capul. Daca il prinzi si pe Fareddin, e o prostie sa fugi din imperiu. Rangul tau de sef al politiei imperiale iti va aduce in cativa ani mai mult aur decat are sultanul. Nici o primejdie nu sta asupra ta. Ar fi o mare prostie sa fugi. Negustorii imperiului sunt uimitor de bogati. Prin ce capeti de la ei vei deveni cel mai bogat om al timpului.

Demnitarul ramase pe ganduri. Ce spunea ghiaurul era numai adevar. Acum stia si numele complicelui. Padisahul va recunoaste ca‑si merita rangul.

— Ohran! striga cu asprime.

— Porunca, stralucitorule! intra comandantul in odaie.

— Omul acesta a facut marturisiri. I le‑am smuls numai cu ajutorul intelepciunii. Complicele sau e Fareddin. Ia cana asta cu apa si da‑o unui arestat! Sa stai langa el dupa ce o bea!

Nedumerit, Ohran lua cana si cobori insotit de doi osteni. Cand reveni, chipul sau era pamantiu.

— Nu inteleg, baigui el. Arestatul a murit la picioarele mele.

— In schimb inteleg eu, ridica glasul Suhar. Pazesti prost fortareata, Ohran! Te‑ai ingrasat, folosi cuvintele intrebuintate adesea de Ali‑pasa.

— Iertare, stralucitorule! ingaima comandantul nauc.

— Bine! Ma voi gandi la asta. Sa‑i aduci Nufarului mancare din mancarea ta si apa din apa ta! Sa fii cu ochii in patru, Ohran!


Urmat de douazeci de slujitori, Suhar navali in palatul lui Fareddin, dar cuibul era gol. Abia acum intelegea seful politiei imperiale ca fusese un mare natarau. Oricine l‑ar fi tinut sub supraveghere pe Fareddin. El il uitase, bucuros de captura facuta in cartierul comercial al orasului. Dadu cateva porunci si porni catre palatul sultanului. Murad era in toane bune. Afara se inseninase, iar nenorocitul de reumatism nu‑l chinuia. Il primi pe Suhar cu un zambet, lucru rar la el in ultimul timp. In fond seful politiei isi castigase bunavointa padisahului prin arestarea Nufarului alb.

— Te‑ai dovedit vrednic, Suhar, ii grai prietenos. Nu te stiam prea istet si asta ma mira.

— Stralucitorule! cazu in genunchi demnitarul. Complicele Nufarului Alb e Fareddin.

— L‑ai arestat?

— Nu. A fugit din oras. Oamenii mei sunt pe urmele lui. Cine si‑ar fi inchipuit ca tocmai el e tradatorul? vorbi precaut Suhar.

— Deci el! murmura padisahul mai mult ingandurat decat surprins. Bine! Sa‑l cauti, Suhar! Sa mi‑l aduci viu! Va fi decapitat dimpreuna cu Nufarul Alb. Iar tu vei sta la executie alaturi de mine.

Seful politiei simti ca se sufoca de bucurie. Chiar marelui vizir i se ingaduia rar sa stea langa padisah in timpul unei executii. Asta insemna un mare favor. O dovada ca e in gratiile sultanului.


Un barbat in straie nu prea de soi trecu intr‑o dimineata prin imensul bazar din cartierul comercial al orasului Adrianopole. Ziua calduta la sfarsit de toamna nu dadea prilej de mirare, fiindca in valea fluviului Marita clima se dovedea aproape totdeauna blanda. Multimea cumparatorilor crestea de la un ceas la altul. Incantati, negustorii de maruntisuri isi laudau marfurile cu strigate puternice. Barbatul cu straie nu prea de soi zabovi in fata unuia ce vindea piepteni. Proprietarul pieptenilor isi retinu o tresarire si‑i facu semn presupusului cumparator sa treaca in spatele tarabei. Graira amandoi in bulgara.

— Nufarul? Pai toata lumea stie ca e inchis in fortareata Desli, vorbi in soapta negustorul de maruntisuri. Cine vrea sa mearga acolo o ia prin poarta de miazazi a orasului si face cam un sfert de ceas calare. Comandant la Desli e Ohran. Executia Nufarului e hotarata pentru poimaine.

Barbatul cu straie nu prea de soi parasi bazarul.


Innoptase. Nu era luna, dar nici intuneric adanc. Optsprezece achingii calareau la spatele unui ofiter chipes. Greu i‑ar fi banuit cineva ca sunt ghiauri, chiar daca o parte din ei erau blonzi. Greu, fiindca si Imperiul turcesc avea destui osteni blonzi. La poarta fortaretei Desli, achingiii fura somati de straji. Ofiterul striga aspru:

— Din porunca stralucitorului Suhar‑pasa, vrem sa mergem la comandantul Ohran.

— Aveti ordin scris?

— Avem.

Conducatorul garzilor veni pana langa ofiter, lua din mana acestuia ordinul scris si porni sa citeasca la lumina unei faclii.


Purtatorul acestei imputerniciri va fi ascultat si sprijinit de orice slujitor sau supus al imperiului.

Seful politiei imperiale,

Suhar‑pasa


Aceasta era vechea imputernicire obtinuta candva de raposatul Enver.

— Poftiti, stralucirea‑voastra! se inclina conducatorul garzilor.

Intrara cu totii intr‑o curte mai mult lunga decat lata. Ruk Spear, cel ce se ascundea sub frumoasa imbracaminte de ofiter, arata cu mana spre Arad, Lorant, Gaspar si Carapelese.

— Urmati‑ma! porunci. Ceilalti ramaneti pe loc! Iar tu condu‑ne! i se adresa unui ostean din garda.

Descalecara. Omul porni inaintea lor, grijuliu sa nu‑l supere pe ofiter. Strabatura curtea. Un paznic le deschise alta usa. Locuinta comandantului era la parterul unuia dintre cele sase turnuri. Cum gradul sau il intrecea pe al ofiterului, comandantul fortaretei abia catadicsi sa‑i raspunda la salut. Vizitele la vreme de noapte totdeauna il nemultumeau.

— Te‑ai ingrasat, Ohran! spuse ofiterul cu glas trufas. Te misti cam incet.

Comandantul tacu speriat. Oamenii lui Suhar nu prea tineau seama de rang si erau iuti la manie.

— Porunceste sa‑l aduca pe Nufarul Alb! continua ofiterul. Am venit dupa el. Stralucitorul sef al politiei imperiale il vrea pana intr‑un ceas. Executia nu va mai fi poimaine, ci maine in zori.

— Aveti ordin scris?

— Avem.

Comandantul citi vechea imputernicire a lui Enver si se incrunta.

— Aici nu scrie nimic despre Nufarul Alb.

— Ti‑am spus ca te‑ai ingrasat, Ohran! striga ofiterul manios. Te impotrivesti unui ordin al stralucitorului stapan?

— Lui nu, ci numai tie, incepu sa‑si iasa din pepeni comandantul. Trimite pe cineva sa aduca un ordin clar.

— Ohran! grai ofiterul dulceag. Ma silesti sa te arestez. Iar odata cazut in dizgratie, nimeni nu te mai scapa. Recunosti iscalitura si pecetea stapanului nostru?

— Le recunosc, dar nu mi‑e limpede. Daca se intampla ceva cu Nufarul Alb eu raspund. Sunt comandant vechi si am vazut multe.

— Aha! Nu cumva l‑ai facut scapat pe ghiaur? Tu esti in stare de asta pentru un pumn de aur. Condu‑ma sa‑l vad! Apoi voi trimite pe cineva sa aduca alt ordin.

— Asa, da! respira usurat Ohran fara sa‑i pese de insulte.

Pornira spre turn. Patru osteni mergeau in fata lor. Unul dintre ei deschise usa odaii. Ridica o faclie. La lumina ei, ofiterul il recunoscu pe comite. Cutitele cavalerilor lovira in aceeasi clipa. Comandantul si ostenii cazura, luati prin surprindere. Razbira cateva strigate inabusite, ce greu ar fi putut ajunge pana afara.

Carapelese ridica faclia cazuta pe jos. Uimit, comitele Staicu auzi vocea lui Ruk intr‑o romaneasca limpede.

— Va legam, domnule, pana iesim de aici. Sa speram ca vom scapa cu bine. Sunt cavalerul Spear.

Arad scoase din san o franghie. Coborara apoi pe scara in spirala, traversara curtea si ajunsera langa poarta.

— Urcati arestatul pe calul fara stapan! porunci ofiterul.

Conducatorul garzilor isi intrerupse discutia cu unul dintre achingii, care era de fapt cavalerul Cirstev, si intreba cu mirare:

— Stralucirea‑voastra, unde‑i comandantul? Numai la porunca lui deschidem poarta pentru arestat.

— Vine indata, il linisti ofiterul.

Cutitele cavalerilor lovira aproape in acelasi timp.

„La naiba! gandi Sadowski. E prima data cand lovesc pe cineva fara a‑i cere sa se apere.”

Cei sase strajeri cazura. Strigate de moarte sparsera linistea de la Desli. Pe ziduri se dadu alarma. Ea razbi pana la cazarma. Douazeci si doi de calareti se pierdura in intunericul noptii. Ostenii din garda strigau agitati. Nu dispuneau de cai si inca nu stiau ce se petrecuse.

— Domnilor! striga Ruk Spear spre tinerii sai insotitori. La Adrianopole vestea va pica abia peste un ceas. Deci un avans bun pentru noi. Sa profitam de el.

Goneau in directia marii aproape lipiti unii de altii. Aveau de strabatut drum lung. Pe cerul usor valurit de nori alburii, apareau ici‑colo stele. Se apropia miezul noptii. Caii, obositi, calcau la pas domol. Ajunsera la o margine de padure. Spear suiera puternic. De prin imprejurimi ii raspunse un altul la fel. Cotae si Gogoasa iesira curand in fata calaretilor.

— Totul e bine pe aici? intreba Arad.

— Totul.

— Unde sunt caii nostri de schimb?

— Aproape, raspunse Cotae. I‑am ascuns langa un parau, insa nu era nevoie. Peste zi nu am vazut pe aici nici tipenie de om.


Intr‑o dimineata din primele zile ale lui decembrie, intrara la Snagov douazeci si doi de calareti. Vazandu‑l pe Staicu intre ei, fata egumenului straluci de bucurie. Porunci sa se intinda masa mare si, pentru prima data dupa multa vreme, bau cot la cot cu Andrei si Carapelese pana cand isi simti genunchii parca taiati.

— Domnilor! se balabani el, sustinut crestineste de grasunul Sima. Domnul Tarii Romanesti mi‑a dat porunca sa va poftesc la Arges indata ce va intoarceti. Cum drumul vostru s‑a facut cu folos, prevad sarbatoare la curtea mariei‑sale Mircea.

— Noi mergem acasa, arata comitele cu mana spre sine si spre cavalerul Bogdan. Maine vom fi la Arges alaturi de voi.

Daca nu ar fi fost atat de cherchelit, egumenului i‑ar fi placut sa stea de taina cu vechiul sau prieten. Sa‑i dea o seama de vesti. Le amana insa, cu acel optimism pe care‑l au oamenii cam afumati: nu intrau zilele in sac, iar prilejuri de discutii vor fi destule. Cu o ultima sclipire de luciditate, isi aminti ceva si‑i aduse comitelui o frumoasa cutie din lemn de nuc. Staicu ii multumi pentru dar si i‑o intinse cavalerului Bogdan.

La putina vreme, doi calareti iesira din Codrul Vlasiei. Taiara drum prin campie, indemnandu‑si caii la trap intins. Vantul aspru le mangaia fetele usor incinse de puterea vinului si le limpezea gandurile. Castelul cu zidurile sale roscate aparea din ce in ce mai clar. Apele Prahovei inghetasera pe langa maluri, iar bruma groasa dadea campului o infatisare mai trista. O seama de slujitori le iesira in cale. Staicu lepada fraul in mainile unuia si zori spre odaile sale de la etaj. Majordomul alerga dupa el gafaind greu. Un semn al stapanului il opri. Comitele simtea nevoia unui somn bun. Staruia asupra sa o oboseala careia nu‑i dadea explicatii. Pe coridoare cativa slujitori il intampinara. Le facu un semn amical. Nu dorea sa vada pe nimeni. Singurul gand era spre odihna. Deschise usa odaii sale si ramase inlemnit cu mana pe clanta. Alba la chip ca panza spalata la rau, cu buzele intr‑un tremur usor, cu un inceput de zambet nesigur, Margareta sedea lipita cu spatele de caminul urias. Il asteptase fara a spera prea mult ca se va intoarce vreodata. Acum era doar la cativa pasi, tras la fata si palid. Il vazuse intrand in curtea castelului. Ii urmarise in gand fiecare pas pe scari sau de‑a lungul coridoarelor. Voia sa alerge spre el. Sa se agate de umerii lui mari si sa nu‑i mai dea drumul. In ochii ei se vedea limpede tot ce era si in inima. Dori sa alerge spre el, insa ceva din privirile lui o opri. Nu era acolo nici o scanteie de bucurie, de surpriza, ci doar oboseala sau poate altceva ce ii scapa ei.

— Doamna, sunt de neiertat, isi reveni Staicu. Nu ma asteptam sa va gasesc aici. Ar fi trebuit sa va aduc un dar.

— Ati venit voi si‑i mai mult decat speram.

In cuvintele Margaretei, Staicu nu mai gasi ironia de altadata. Caldura glasului ei ar fi trebuit sa‑l trezeasca din amorteala.

— V‑am asteptat mult.

— Ca intotdeauna, zambi el.

— Nu. Nu ca intotdeauna, indrazni Margareta, fiindca mi‑am dat seama ca va… ca va…

— Stiu, o intrerupse bland. Ma iubiti, doamna. Se vede in privirile voastre, continua cu glas obosit si indiferent.

„Nu ma iubeste, tresari ea scuturata de un fior dureros. Nu m‑a iubit niciodata, iar eu ma umilesc azi cum nu s‑a umilit nici o femeie din neamul nostru. Ei bine…”

Dar isi infrana primul gand, fiindca altul ii veni in minte. Staicu nu o credea.

— Va iubesc de mult, striga ea cu disperare in glas. Abia la Siret mi‑am dat seama de asta. Adica, ceva mai devreme. Cred ca v‑am iubit totdeauna si numai o nerozie…

— Oho! rase el cu blandete, insa la fel de indiferent. Stiu ca ma iubiti, doamna. Dar voi nu‑l iubiti pe omul Staicu, ci pe cavalerul Staicu. Pe Nufarul Alb. Voi iubiti niste fapte de arme, nu omul. E de mirare ca tocmai acum va descoperiti dragostea pentru mine. Ati fi avut timp in anii care au trecut.

Margareta il privi cu manie abia retinuta. Isi arunca parul intr‑o parte cu o miscare brusca a capului. Firea ei de Musatina apriga nu putea indura umilirea.

— Atunci, cu bine, domnule! Maine in zori voi pleca spre Siret.

— Cu bine, doamna!

Ramas singur, Staicu se tranti pe asternutul alb asa imbracat, dar curios, ii disparuse oboseala. Privea cu staruinta un colt al tavanului alb, iar gandurile nu se adunau intre ele. Auzi un ciocanit usor la usa. Era cavalerul Bogdan.

— Domnule, v‑am adus cutia daruita voua de egumenul Lazar. Ati uitat‑o la mine.

— Multumesc!

Ramas din nou singur privi cutia fara interes. O impinse intr‑o parte hotarat sa adoarma. Cutia aluneca pe podea si se deschise. Doua suluri mici, doua scrisori cazura alaturi. Staicu le ridica si vru sa le aseze pe masa. Tresari. Recunoscu scrisul energic al Margaretei. Porni sa citeasca. Fata lui, si asa palida, paru ca isi pierde tot sangele din ea. Mainile sale puternice, care nu tremurasera niciodata, se bataiau fara rost. Unele cuvinte ale scrisorii staruiau in intreaga lui fiinta ca niste strigate puternice, repetate la nesfarsit in ecouri.


„Sfintia‑ta, in ziua in care l‑am parasit pe Staicu mi‑am dat seama ca‑l iubesc. Cred ca il iubeam de mult. Nu numai mandria m‑a oprit sa ma intorc, ci si teama ca el nu ma iubeste. Daca atunci, in zorii zilei, cand trasura ma astepta gata de drum, el mi‑ar fi poruncit sa nu plec, sunt sigura ca i‑as fi cazut la picioare. Am tot sperat ca sotul meu va veni dupa mine…”


Margareta sedea langa fereastra. Usa odaii sari in laturi ca lovita de o pala de vant. Cu scrisoarea in mana, Staicu ramase langa usa. Ochii sai in flacari vorbeau pentru el. Porni spre ea domol parca speriat ca o va pierde in clipa urmatoare. Mainile ei incremenisera. Pe buze ii juca un inceput de zambet, palid ca o parere. Bratele lui o cuprinsera atat de puternic, incat Margareta simti vag ca se va sufoca. Si tot vag ii trecu prin minte ca nimeni nu murise vreodata dintr‑o imbratisare. Alte ganduri nu o mai cercara, fiindca se lasa in bratele lui cu tot focul indelungatei asteptari.


La Arges era sarbatoare. O vesteau steagurile multe ridicate pe ziduri, ca si trambitele sau cornurile ce sunasera putin dupa rasaritul soarelui aspru de iarna. In sala cea mare, domnul Tarii Romanesti se asezase pe tron. Purta frumoasa coroana de aur in cinci colturi. Alaturi de el se aflau doamna Mara, tanara castelana Margareta de Prahova, Irina de Dobrogea, comitele Staicu, comitele Dragomir de Dambovita, cativa cavaleri ai Ordinului Basarab, curteni si inalti demnitari. Fetele radioase ale sotilor Staicu ii smulsera un zambet lui voda. Pe o masa din fata tronului, invelita cu plus negru, scanteiau treisprezece spade, ale caror manere cu lucratura maiastra in aur si pietre scanteietoare atrageau privirile tuturor.

— Domnilor! se ridica voda. S‑au strans aici o seama de cavaleri vestiti. Poate cei mai buni din toata Europa. Ei au adus mari servicii Tarii Romanesti. Cinstindu‑i azi pe ei, ne cinstim pe noi. Comite Staicu, ingenucheaza!

Trambitele pornira sa sune pe ziduri. Domnul Tarii Romanesti lua prima spada si atinse pe rand umerii tanarului cu latul ei graind solemn:

— Din mila lui Dumnezeu si din voia noastra te innobilam pe viata cu Ordinul Basarab. Ridica‑te, cavalere Staicu! Ordinul Basarab nu se transmite din tata in fiu, ci se capata prin merite mari.

Mana Margaretei o stranse pe a doamnei Mara atat de puternic, incat aceasta o privi mirata si‑si retinu un zambet. Comitele saruta dreapta lui voda, apoi spada. Cavalerii Ordinului Basarab Manea si Bogdan ii invelira umerii cu mantia vestitului ordin. Pe pieptul ei era tesuta in fir de aur stema Tarii Romanesti. Urma la rand Ruk Spear, apoi Arad, cu care se petrecu un fapt uimitor.

— Ingenucheaza, tinere Ioan! porunci voda.

— Stiati? baigui blondul.

— De mult, zambi domnul tarii. Esti leit fratele nostru Dan‑voievod.

Rosie pana in varful urechilor, Irina de Dobrogea prinsese in pumnul ei mic o bucata din rochia Margaretei si o strangea din toate puterile. Intelegatoare, dar inspaimantata, castelana de Prahova incerca zadarnic sa‑si ascunda genunchii dezveliti intr‑o clipa.


Trecuse iarna. Intr‑o zi de mai, dupa ce festivitatile si discursurile plictisitoare se incheiasera cu bine, doi barbati inca tineri, frumosi, cam de aceeasi statura, sedeau pe terasa unei case din Sibiu, la o cupa de vin de Tirnave. Pareau doi prieteni obisnuiti.

— Pe ce se intemeiaza cererile voastre, serenissime? intreba Sigismund de Luxemburg.

— Pe drepturi vechi, maria‑ta, raspunse domnul Tarii Romanesti. Ducatele Amlasului si Fagarasului totdeauna au fost ale noastre, iar marea lor populatie o formeaza romanii. Parintii mei s‑au razboit adesea cu regatul Ungariei pentru ele, dar azi nu razboiul trebuie sa hotarasca, ci dreptatea.

In vorbele blande ale voievodului roman, Sigismund intui o mica urma de amenintare cu razboi. Insa lui nu‑i convenea un razboi sau a pierde prietenia marelui domn de la Dunarea de Jos, fiindca asta ar fi insemnat drum liber al turcilor spre regatul Ungariei. Hotarat lucru, Mircea stia cand si ce sa ceara.

— Serenissime! grai el cu aceeasi blandete. Vom intocmi actele de reintoarcere a ducatelor in stapanirea Tarii Romanesti. Peste doua saptamani puteti aduce ostile voastre la granitele lor.

— Le‑am adus, zambi voda.

— Erati sigur ca ne invoim? paru sa se incrunte Sigismund.

— Eram sigur de marea voastra intelepciune, raspunse Mircea, cu finetea unui diplomat.

Ridicara cupele si se privira cu admiratie rau ascunsa. Prevedeau amandoi o lunga prietenie intre ei.

Sub apasarea vantului slab, florile piersicilor din curte isi lepadau rochiile ca miresele in noaptea nuntii. Parca, sfioase, parca in mici ezitari.


- sfarsit -





Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright