Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate didacticaScoala trebuie adaptata la copii ... nu copiii la scoala





Biologie Botanica Chimie Didactica Fizica Geografie
Gradinita Literatura Matematica

Carti


Qdidactic » didactica & scoala » literatura » carti
John brunner - retelele infinitului



John brunner - retelele infinitului



John Brunner


RETELELE INFINITULUI

The Webs of Everywhere,



Lui Robert Silverberg, care mi-a solicitat acest text si a fost nevoit sa accepte altceva, fiindca in loc de o nuvela, a luat nastere un roman.

JOHN BRUNNER




Interfata A


Tezeu,

Orbit de intuneric,

A urmarit ghemul de ata al Ariadnei.

Cand Ariadna



S-a oprit din tors,

Toate usile duceau spre Minotaur.

Mustafa Sharif




Fii atent!

In secunda de relaxare datorata, in egala masura, tre­cerii de la emotie la alerta si traversarii din zona sub­tropicala in cea subarctica se gandi cat de absurd era sa arunce asemenea vorbe unui orb. Dar Mustafa se obisnuise cu betesugul lui. Dupa cat timp? Cincisprezece, cincizeci de ani? Nu era un lucru despre care sa se puna intrebari.

Hans Dykstra intra intr-o stare de alerta totala. Isi imagina uneori ca ar putea astfel sa opreasca realmente tre­cerea timpului sau personal, ramanand in echilibru, la mica distanta de lumea cunoscuta oamenilor obisnuiti, in timp ce el ar lua cat ar putea din aceasta.

Hans fu strabatut de un fior, in ciuda costumului sau izotermic.

Apoi isi dadu seama. Desigur! Panze de paianjen!

Se stradui sa respire adanc. Teama ii ceda, pe masura ce aerul inghetat i se strecura prin masca. Nu exista nici o lumina aici, in afara celei produse de lanterna puternica pe care o luase cu el, si cel dintai lucru pe care-l vazuse cand sosise fusesera firele pline de scame cenusii ce barau iesirea din skelter.

Desi era ilegal, circulau din cand in cand povesti despre persoane care nu-si puteau permite un privater si inventau capcane pentru calatori

Nu simt nici o prezenta, zise Mustafa cu o voce care nu parea a exprima nemultumirea.

Motivatia lui n-avea nimic in comun cu aceea a insotitorului sau – cel putin nici una pe care acesta din urma s-o poata accepta. Erau colaboratori, dar nu erau si nu puteau fi parteneri. Se putea spune: „Dusmanul dusmanului meu', fara sa mai fie nevoie de vreo alta explicatiie.

N-avea importanta.

Hans rosti cuvintele necesare si, in raza lanternei, mana lui Mustafa se ridica imediat, cafenie, dolofana, ca a unui copil, la fel ca si fata lui, bajbaind lacoma dupa fragila zestre a paianjenului.

Stai, asteapta! il implora Hans, azvarlind floarea albastra, soparlita, pe care, bineinteles, o tinuse in fata lui cand intrase in skelter.

Rememora obisnuitele vraji protectoare, folosindu-si in acelasi timp o mana ca sa baleieze cu lanterna portiunea vizibila a casei, in timp ce pe cealalta o tinea pregatita sa formeze codul de urgenta, daca se dovedea cumva ca locul acesta se afla deja in posesia altcuiva. O asemenea pre­cautie era, foarte probabil, inutila; o asigurare din partea lui Mustafa facea cat o duzina de indicatii ale aparatelor. Dar, intrucat nici contorul de radiatii, nici sistemul biotest nu emisesera vreun semnal, locul era in mod evident locuibil si trecuse multa vreme de cand cineva pusese acolo intrebari politicoase strainilor care apareau neanuntati intr-un skelter particular.

De ce sa mai astept? intreba Mustafa pe un ton certaret. Vezi tu vreun semnal de alarma?

Oftand, Hans isi abandona formulele mentale inainte sa le termine.

Nu, raspunse el morocanos. Fiindca o sa rupi panzele cand o sa le atingi si voiam mai intai sa le fotografiez.

Isi scoase aparatul si utiliza blitzul, pentru a inregistra tesatura delicata, deteriorata de praful gros.

Tine-ti mana in afara cadrului, adauga el, cu ochiul lipit de vizor. Vrei sa ti-o imortalizez?

N-or sa gaseasca pozele pana n-o sa le dai voie, adica pana dupa moartea ta. Cel putin asa mi-ai promis la inceput

Poate ca eu voi fi mort, dar tu vei fi in viata, mormai Hans, incarcand aparatul. Bun, doua sunt de ajuns. Da-i drumul!

Degetele grasute se miscara prin aer cu agerimea unei vulpi la vanatoare, localizara un fir de panza si-l urmarira cu precizia unui muzician, fara sa-l rupa; gasira un altul si, apoi, le rupsera pe amandoua cu un gest precis, savurand senzatia contactului. Hans il mai vazuse facand astfel de minuni si inainte, dar aceasta era cea mai uimitoare. Sa mangai pe toata lungimea firul de matase al paianjenului si sa-l lasi intact pana in momentul in care te hotarasti sa-l frangi; asemenea aptitudini il faceau uneori pe Mustafa sa para inuman. Oameni care dau buzna acolo unde ingerii

Dar acum in mintea lui nu era loc pentru meditatie, ci numai pentru reactie. De data asta, fara indoiala, Mustafa il facuse sa se simta mandru. Ghicise dupa forma codului cumparat ca acesta era foarte vechi. Indraznise sa spere ca ar putea fi din primul milion. Odata ajuns in teren, era gata sa creada ca localizasera unul dintre primele o suta de mii Asta presupunand ca se aflau in Scandinavia. Si totul conducea spre aceasta concluzie. Aerul era in mod sigur destul de rece, iar in fata lui, in partea opusa a camerei de zi, se aflau niste ferestre mari, complet negre, martori tacuti ai noptilor din nordul indepartat.

Oh, Doamne! spuse el in soapta.

Expresia era arhaica, dar engleza nu era limba lui materna si, in orice caz, daca cineva inventase o expresie mai potrivita pentru exprimarea uimirii incantate, el nu auzise inca de acesta. Sub praful ce estompa toate detaliile, podeaua parea a fi din parchet de lemn adevarat Drapat cu panze de paianjen, acela nu putea fi decat un scaun Hille autentic. Nu cumva rafturile erau un Sistem Cado?

— Iti place? murmura Mustafa, incheindu-si cercetarea panzelor.

Revenise imediat la felul lui obisnuit de a fi: rece, detasat, o masina programata sa obtina si sa analizeze cu atentie maxima toate datele noi si sa nu ezite in fata nici unei situatii pentru care exista precedent. Era a noua oara cand Hans si el veneau impreuna la o casa pierduta. Hans nu stia de unde obtinea tovarasul sau codurile de acces. Nici nu intentiona sa-l intrebe vreodata, de teama ca acesta ar fi raspuns ca se bazau mai degraba pe vreo veche „carti­cica de magie' decat pe furtul dintr-o banca de date sau pe mituirea unui tehnician de la Autoritatea Skelter.

Arabul continua:

— Imi cer scuze ca m-am grabit sa ating panzele. Dar acum sunt atat de rare! N-am mai atins una din copilarie. Aproape le uitasem. Ce ciudat! Te-ai fi asteptat ca paian­jenii sa fie rezistenti.

Da, poate, gandi Hans. Aparuse insa infectia din America Centrala – o ciuperca sau vreun parazit microscopic – si ceva se intamplase cu ouale lor Ei bine, ti-ai fi putut imagina ca si omenirea se va dovedi o data rezistenta.

— Cred ca asta e cea mai grozava descoperire de pana acum, spuse el.

Simtindu-se bine in costumul lui, isi dadu jos masca si inspira cu o bucurie paradoxala aerul aspru. Era neplacut pentru gat, dar cu mult mai curat decat cel de mai inainte, infestat de duhoarea canalului colector al Mediteranei si de fetidele halene colective, din Valletta. Praful ii dadea aroma mirosului intepator.

Lipsit de echipament, Mustafa o luase inainte, iesind din raza lanternei. Acum statea pe podea, invartindu-se incet, ca si cum s-ar fi aflat pe o roata a olarului, absorbind informatiile nevazute pe care i le furniza casa. O data sau de doua ori batu din palme cu zgomot, ridicandu-si capul. Schita astfel in memorie pozitia peretilor, usilor si mobilei. Adulmeca, inregistra noile mirosuri.

Putin mai incet si simtindu-se intrucatva invidios (Sa invidiezi un om care a orbit! Sminteala!), Hans iesi si el din skelter. Era incarcat: un aparat de control, camera, blit, geanta cu filme de rezerva, lanterna, instrumente Aparatura sa legitima, dar nelegitima pentru modul in care o folosea el acum.

Era de meserie recuperator. Datoria lui era sa imparta in lume resursele recuperate, celor care aveau mare nevoie de ele sau puteau sa le exploateze pentru binele general. Nu ispita locurilor necunoscute il ademenise sa se apuce de acest hobby periculos si ilegal (era trimis in mod curent pe toate continentele, oricand si oriunde un depozit secret recuperabil era raportat Autoritatii Economice).

Nu il fascinau forma si tiparul unei epoci apuse, aflate acum intr-o existenta suspendata, roasa atat de rapid de timp. Daca nu exista cineva care sa le inregistreze – mai precis decat o facea memoria supusa greselii –, vestigiile vor trebui reconstituite orbeste de catre arheologii viitoru­lui indepartat.

Daca acestia vor exista.



Acest skelter ciudat era intr-adevar unul dintre primele, vechi de o jumatate de secol si uimitor de voluminos, mare cat un automobil. Intelesese ca, de fapt, unele piese de masina fusesera adaptate pentru primele skeltere, asa cum Remington introdusese parti din masinile de cusut in primele masini de scris. Un model atat de vechi s-ar putea sa aiba defecte. Obiectul ii transportase aici in siguranta,dar ii va trimite si inapoi? Sau se va intampla raul cel mai mare: il va duce pe Mustafa – acesta va pleca primul, ca de obicei, cu neinteleasa lui curiozitate satisfacuta – si apoi il va izola pe el, pe Hans Dykstra?

Vreme de o clipa se vazu tarindu-si picioarele prin pustiurile inzapezite ale Chiar, ce tara era asta? Suedia, Norvegia, Finlanda? Cel mai probabil, Suedia; exista o placuta Volvo pe cutia de cristal a skelterului. Era incon­jurata de gheata, dar lizibila. Un teritoriu aproape pustiu, deci. Populatia aflata iarna in Suedia era acum scazuta, cam doua sau trei mii de oameni, majoritatea solitari excentrici. Sa cutreiere pe jos dupa ajutor, pentru a ajunge acasa, ar fi fost absurd. Vara, desigur, lucrurile stateau alt­fel. In iulie puteau exista un milion de rezidenti temporari.

Contempla posomorit skelterul. Ca majoritatea oa­menilor din vremea lui – sau, mai degraba, ca majoritatea celor privilegiati – era in stare sa asigure o intretinere de rutina a skelterului sau, sa schimbe un cauciuc sau un robi­net, dar nu vazuse niciodata un model atat de vechi. Daca s-ar apuca sa caute manuale tehnice despre skelterele Volvo scoase din uz, probabil in aceeasi zi vreun functionar stupid i-ar lua urma ca sa-l intrebe ce nevoie are de asemenea date. Hans n-avea nici un chef sa se pome­neasca pus in catuse pentru incalcarea codului. Va trebui sa-si incredinteze soarta standardului inalt al maiestriei suedeze, sa-si asume riscul de a fi dezintegrat in drum, sau sa ramana blocat aici pana cand vara ii va da ocazia sa se amestece cu multimea de vizitatori, la iesirea din vreun skelter public.

N-ar fi imposibil sa supravietuiasca un timp aici. Ar putea fi chiar amuzant, intr-un fel. O experienta inedita, in orice caz. Niciodata nu mai traise intr-o solitudine aidoma celei pe care acest singuratic tinut nordic o promitea. Se plimbase prin toata camera de zi. Pasii lui pe parchetul tare ii oferisera lui Mustafa semnalele sonore de care acesta avea nevoie ca sa construiasca tabloul sonor al mediului inconjurator si sa localizeze bucataria. In afara pachetelor de mancare din congelator – evident, nu vor indrazni sa le atinga, fusesera inghetate si dezghetate de nenumarate ori – mai exista si o rezerva uriasa de conserve. Si, daca indica­torul de pe perete era demn de incredere si nu se intepenise pur si simplu la o cifra falsa, se gaseau aproape o mie de litri de petrol in rezervorul de incalzire.

Pe de alta parte, Dany o sa-l dea imediat disparut. Vor incepe imediat sa intoarca pe toate partile sistemul skel-terului, ca sa descopere vreo eroare care l-ar fi putut dis­truge pe drum. Nu mai ramasesera atat de multe fiinte omenesti. Nu-si puteau permite sa le lase sa dispara la intamplare. Se dusesera zilele cand cei mai multi oameni priveau un milion de morti doar ca pe o garnitura la micul dejun. Ultimul lucru pe care il voia era sa atraga atentia autoritatilor. Trebuia doar sa se roage ca skelterul sa mai reziste inca o duzina de cicluri.

Ca masura de siguranta, recupera soparlita si o puse discret intr-un colt al masinii. Era un simbol eficace, bun de lasat. Numele ei facuse din micuta floare albastra cel mai comun dintre simbolurile vietii, tocmai potrivit sa-l iei cu tine intr-o calatorie.

Apoi, alungandu-si din minte asemenea ganduri sum­bre, fotografie camera de zi, bucataria, sauna pe care o descoperise dincolo de aceasta. Facu fotografiile in asa fel incat sa evite urmele de pasi pe care el si Mustafa le lasasera in praf, la fel de vizibile precum cele de pe zapada proaspata.

Dadu apoi peste o camera de lucru, cu un birou deschis pe care se afla o masina de scris Halda, documente in sertare, un teanc prafuit de hartie pentru corespondenta, de pe care Hans sufla usor praful pana ce numele si adresa devenira lizibile. Afla astfel ca proprietarii casei se numeau Eriksson, ca se aflau intr-adevar in Suedia, langa un loc numit Umea, pe care va trebui sa-l caute pe o harta cand se va intoarce acasa. Dar ceva il frapa, parandu-i-se literal­mente incredibil.

Codul skelterului lor era tiparit pe antet!




Interfata B


O, iubito, iti ofer inima mea

S-o mananci ca si cum ai musca dintr-o rodie –

Dar, fii atenta!

O inima omeneasca are seminte ca o rodie

Unele sunt dulci, dar multe sunt otravitoare—

Noi am vazut multa moarte, tu si eu.

Mustafa Sharif





Era pe punctul de-a insfaca intregul teanc, cu gandul sa-l arunce in marele semineu din camera de zi si sa-l arda. Se opri cu mana la cativa centimetri de hartie, in momentul cand auzi intrebarea rece a lui Mustafa:

Hans, s-a intamplat ceva?

Nu-i nimic, raspunse cu un efort.

Era aproape adevarat. Isi imaginase ca nu este totul in regula, dar numai din obisnuinta. Chiar daca Mustafa avea sa-i ceara douazeci de mii pentru codul repetat aici de zeci de ori, n-avea motive sa se teama ca o sa piarda monopolul. Trecusera ani, nimeni nu gasise drumul incoace – in afara de Mustafa. Era foarte probabil ca avea sa mai treaca inca pe atat, inainte ca alt picior sa calce pe aceasta podea. Acele numere erau simple numere.

Nu, o clipa! Reprezentau mai mult, la urma urmelor. Un simbol, un simbol-cheie al acelei lumi ciudate si indepartate din trecutul recent, pe care el se lupta s-o prinda si s-o pastreze pentru posteritate. O fotografie buna si clara a documentului (sau, si mai bine, una din foile autentice) va fi inclusa in raportul sau final.

Ai scos o exclamatie, spuse Mustafa incapatanat. Tre­buie sa fi existat un motiv. Ai gasit vreun indiciu in legatura cu soarta fostilor locatari?

Sesiza in cuvintele lui nuanta unei pofte vicioase, cunoscuta lui Hans din expeditiile anterioare. (Cum reusi­sera sa devina deschisi unul fata de celalalt, pentru prima oara? Hans incercase de nenumarate ori sa reconstituie detaliile, dar memoria ii jucase feste. De un singur lucru era sigur: Mustafa abordase problema. El n-ar fi indraznit. Nici Mustafa, intr-un fel, nu „andraznise'. Stabilise doar ca asemenea calatorii puteau fi facute in siguranta. Exis­tase cineva inainte, un alt barbat – sau poate o femeie – cu care calatorise spre case singuratice si uitate. Acela adau­gase detaliile necesare intelegerii ansamblului, detalii inac­cesibile unui vizitator orb. Ei doi nu vorbisera insa niciodata despre soarta predecesorului lui Hans.)

Isi enumera, pe scurt, cele de trebuinta, cu mintea zum­zaind de planuri pentru vizitele lui ulterioare: materiale pen­tru curatenie, reflectoare, carti de referinta despre cultura de acum cincizeci de ani a tarii – care sa-i explice uti­lizarea aparatelor misterioase pe care, stia din experienta, avea sa le gaseasca –, dictionare care sa-l ajute sa desci­freze cateva scrisori si lista de cumparaturi mazgalita pe avizierul din bucatarie

Cand se va intoarce, va fi singur. Pentru moment, ii datora lui Mustafa ceva mai mult decat niste simpli bani. Pana atunci, alti bani vor trece din mana in mana, desigur, in schimbul unui alt volum din poeziile lui Mustafa, impodobit cu vignete executate manual, caligrafiate mag­nific, dar total de neinteles pentru Hans. Pe langa faptul ca nu intelegea deloc araba, achizitiile pe care le facea frecvent de la Mustafa, ca sa acopere transferul unor sume mari de bani in schimbul codurilor ilegale ale skelterelor, nu provocasera nici o remarca. O noua mica bijuterie era adusa in lumea moderna. Orice-ar fi fost, era pretioasa. Alti douazeci de oameni il sprijineau pe Mustafa, cu mai multa generozitate chiar, fara vreun alt motiv ascuns.

Pana si Dany, care nu suporta ca sotul ei sa nu cheltu­iasca banii cu ea, impresionata de cartile delicat ilustrate, pline de viata datorita rosului, albastrului si frunzei de aur adevarat, il crezuse pe Hans cand acesta ii spusese ca le cumpara ca pe o investitie pentru batranete.

Mustafa vorbea. Hans se stradui si reusi sa-i distinga cuvintele.

Exista un vag miros de moarte, dar este atat de slab, incat probabil vine de la mancarea stricata vara si iarasi inghetata. Documentele spun unde am ajuns. Fac si vreo aluzie la ce s-a intamplat cu oamenii care au locuit aici?

Hans, neatent, clatina din cap. Mustafa il privea tinta si ochii ii erau stralucitori in raza lanternei. Nu ochii ii fusesera scosi din functiune, ci nervii lor. La inceput, Hans il banuise ca mintea si ca, de fapt, n-ar fi orb. Se misca cu atata siguranta in incaperea in care se intalnisera! Privindu-i ochii, era imposibil sa crezi ca nu vedeau.

Revenindu-si aproape imediat, zise:

Nu, dar cred ca nu a fost vorba de ploi radioactive. Zona asta trebuie sa fi fost cu mult in afara razei marilor explozii de la Kiruna si Trondheim.

In mod reflex isi intari afirmatia aruncand o privire contorului de radiatii, chiar daca acesta ramasese mut. In majoritatea locurilor in care fusese, facandu-si meseria de recuperator, aparatul emitea intruna semnale. Fusese nevoit sa sorteze deseuri industriale descompuse, stanjemt in egala masura de zgomotul innebunitor si de costumul impregnat cu plumb.

Te-ai fi asteptat la asa ceva, da, murmura Mustafa. Sa fi fost o boala? Au fost aduse atatea epidemii aici de catre skelter Mai sunt si alte camere. De dragul fotografiilor tale „pentru viitor', intra tu primul, Hans!

Il invita cu o usoara reverenta ironica.

Acru, Hans se supuse. In sinea lui era de acord cu presupunerea celuilalt. Boala dupa boala, explodasera, ucigatoare, ca niste srapnele venite de la cele cateva „insule' care supravietuisera in zonele mai putin noro­coase ale lumii, spre acelea ale caror locuitori neglijasera sa isi faca vaccinurile de imunizare, ca si cand ar fi fost convinsi ca erau nemuritori. Care dintre multele boli tre­cute pe aici cauzase moartea familiei Eriksson? Ciuma, difteria, holera, turbarea, variola?

Nu, nici una. Violenta.

In camaruta alaturata biroului, un schelet de copil zacea in pat. Cuvertura fusese imbibata de sange, urina si excremente, apoi de murdaria lichida a carnii putrezite. Totul se uscase intr-o gramada dezgustatoare.

Oh, exclama Mustafa cu aerul omului a carui princi­pala banuiala a fost confirmata. Am dat peste un cadavru?

Hans inghiti in sec ca sa-si alunge greata, desi nu era prima data cand intalnea asemenea orori. Lasa in jos aparatul pregatit pentru una din acele fotografii la care Mustafa se referise ironic, numindu-le „pentru viitor'. De obicei, ceea ce facea in aceste case abandonate era, ca sa zica asa, o inversarea a efectelor timpului. Inregistra la venire starea indusa de curgerea anilor, apoi, cu multa grija si munca, restaura locul, facandu-l asemanator felului in care trebuie sa fi aratat cand acolo traiau oameni. „Inainte si dupa', asa cum obisnuiau sa spuna vechile reclame.

Dar o asemenea scena Nu, nu voia s-o includa in raport.

Cu un interes incredibil de obiectiv – initial, Hans il calificase in secret drept cruzime, dar stia acum ca era ceva fara echivalent in vocabular – Mustafa trecu pe langa el, localiza patul, isi plimba usor mainile peste gramada dez­gustatoare pana cand localiza relieful craniului.

Un copil, zise. Baiat sau fata?

Hans cerceta camera. Raza lanternei dansa salbatic pe suprafetele neregulate: o masa, un dulap pe jumatate deschis, un raft cu jucarii, carti cu poze colorate stralucitor. Pe speteaza unui scaun, asezate neglijent, doua petice jal­nice de panza, resturile unui bikini.

Fata.

Mica, dupa dimensiunile scheletului. Zece, doi­sprezece ani?

Mai degraba zece, dupa cat pot sa-mi dau seama dupa jucarii si carti, fara sa le ating.

Gandi in treacat: ciudat, ai fi putut crede ca suedezii erau nepasatori in ceea ce privea corpul; un copil asa de mic era lasat sa alerge dezbracat Sau poate, ca atatea pareri preconcepute, era si aceasta o iluzie data de perspec­tiva. Ceea ce se credea in jurul Marii Mediterane despre suedezii din vremurile de demult, din urma cu cincizeci de ani, pornea, in mod logic, de la comportarea tipica a expa­triatilor.

Un culoar de oglinzi deformatoare. Lumea intreaga fusese transformata intr-o asemenea oglinda. Uneori, distorsiunile fusesera in mod gresit luate drept realitate. Inlaturarea consecintelor avea sa fie o sarcina uriasa si foarte dureroasa.

Poate ca in camera alaturata, spuse Mustafa, vom gasi ramasite ale parintilor ei. Ia-o din nou inainte, te rog.

Acolo, in dormitorul principal, erau inca doua schelete. Unul statea in capul oaselor intr-un pat dublu, celalalt era intins pe podea, alaturi, pe ramasitele unei piei de ponei islandez. Printre resturile de came veche si uscata ce atarnau de coastele celui de-al doilea schelet se putea vedea ca ster­nul si omoplatul fusesera sfaramate. De asemenea, pe peretele din spate era o gaura ce putea sa fi fost facuta de un glonte.

Mustafa il lua de brat pe Hans cu o strangere usoara, care nu avea sa fie accentuata – degetele lui erau inspaimantator de puternice – decat in cazul in care acesta ar fi incercat sa se elibereze. Apoi, inainte de a trece pragul, ii ceru o descriere amanuntita si incepu imediat sa alca­tuiasca o explicatie.

A, e clar. Erau prea neglijenti in privinta codului skelterului lor. Asta fiindca pe atunci puteai sa te lauzi ca ai un skelter. Intr-o noapte au fost treziti de semnalul ce anunta sosirea cuiva. Intrusul s-a dovedit a fi un hot

Nu un hot, interveni Hans, incantat prosteste ca putea sa-l contrazica. Un hot ar fi scotocit prin toata casa dupa bani si obiecte de valoare, lasand sertarele si dulapurile deschise peste tot. Aici nu este mai multa dezordine decat te-ai fi asteptat sa gasesti in orice casa locuita si in care exista un copil.

Deci a fost cineva care n-a venit aici ca sa fure, accepta Mustafa, netulburat. A vrut insa ca prezenta sa sa ramana secreta, fie si cu pretul a trei vieti. Un spion sau un sabotor, chiar o intreaga banda de sabotori.

Oameni care jucau ruleta skelter? sugera Hans, sperand sa aiba o a doua ocazie sa corecteze analiza insotitoru­lui sau.

Nu, acesta e un fenomen prea recent. Pana cand mania asta sa ajunga la moda, ei ar fi razuit codul de pe hartia de scrisori. Daca ar fi fost destul de bogati, poate si-ar fi instalat un privater. Pe atunci tocmai incepusera sa apara pe piata. Banuiesc ca skelterul acesta este un model foarte vechi.

Da.

Foarte bine, eu imi mentin ideea cu sabotorii. Docu­mentele mentioneaza activitati industriale la Umea; era un oras de importanta medie, o tinta tentanta.

Mustafa ramase tacut cateva clipe, inspirind cu narile dilatate. Brusc, se intoarse pe calcaie. Hans, frecandu-si fara sa-si dea seama locul de pe brat unde zabovisera degetele inselator de blande ale celuilalt, spuse:

Pleci deja?

Da. Multumesc pentru ajutor. Am obtinut ceea ce cautam. Iti urez si tie succes in adunarea materialului dupa care ai venit.

Cand cand o sa te mai vad?

Cand o sa am ceva la fel de bun sa-ti ofer. Cu un zambet enigmatic: S-ar putea ca asta sa nu se intample prea curand. Locul asta o sa te tina ocupat o vreme, nu? Asa ca n-o sa ma grabesc. Ei bine, la revedere. Multumesc inca o data.

Intotdeauna, in momentul despartirii, Hans ar fi dorit sa-l intrebe daca era singurul lui client pentru coduri ile­gale. Acum, inca o data, intrebarea ii tremura pe buze, dar, la fel ca in alte dati, ramase nerostita. O unda usoara de lumina albastra veni de la skelter. Ramasese singur.



Aproape imediat celelalte ganduri fura alungate din mintea lui Hans. Un val de usurare: nu putea, atat de curand, sa-si continue principala misiune. Pe masura ce studia casa, se convingea. Adusa la starea ei initiala, avea sa devina vedeta colectiei lui secrete de cuvinte si poze. O colectie despre care – asa cum ii reamintise Mustafa – nimeni nu trebuia sa afle pana dupa moartea sa.

Cei de atunci vor binecuvanta prevederea si daruirea lui pentru cauza istoriei. Dar, daca stirea despre ceea ce facea s-ar afla in timp ce el mai era inca in viata, ar fi inchis fara indoiala, indiferent cat de inteligente erau motivele sale. Mai existau pe Pamant cativa perfectionisti. Dreptul de a tainui un cod de skelter particular trebuia sa fie al lor.

Ei, acum venise timpul sa nu mai teoretizeze pe mar­ginea destinului familiei Eriksson si sa scape de ramasitele lor. Si asta, cat mai repede. Dupa douazeci de ani de la scoa­terea pe piata a primelor skeltere, aproape doua treimi din populatia planetei fusese exterminata prin violenta sau de boli. Atinsi de frigul din umbra mortii, oamenii deveneau acum paranoici in prezenta cadavrelor. Nici el nu era imun.

Din fericire, in cursul muncii sale obisnuite, Hans obtinuse accesul la codul de eliminare. Acesta asigura trimiterea gunoiului direct in mijlocul cuptorului incins. Atunci cand familia Eriksson fusese omorata, asemenea coduri nu existau, probabil. Altfel, intrusul ar fi strans cadavrele in asternuturile si covoarele patate de sange, ar fi facut paturile si-ar fi lasat casa ca si cum proprietarii ar fi plecat pentru cateva zile la tropice, putandu-se intoarce in orice clipa. Exact asa avea si el de gand sa procedeze.

Se simti norocos. Nu trebuia sa cumpere codurile pen­tru gunoi, care se scumpisera. Fusese necesar sa se intample asa. Acestea inlesneau distrugerea urmelor in cazul unei infractiuni, in special in aceea de crima.

Se hotari sa indeplineasca aceasta munca neplacuta imediat, sa n-o amane pana la urmatoarea vizita. Obisnuit sa intre legal, exercitandu-si profesia, in cladiri de mult abandonate – dar niciodata in case particulare, ci numai in fabrici si depozite – si sa gaseasca nu numai doua sau trei cadavre, ci mormane intregi, partial carbonizate de rugurile pe care ceilalti oameni fusesera prea slabiti ca sa le mai tina aprinse atat timp cat ei insisi mai ramasesera in viata, descoperi ca uraste ideea de-a se intoarce in casa odinioara foarte frumoasa si de-a gasi cadavrele tot acolo. Acestea il faceau sa se simta un intrus.

Nu se obosi sa spuna vreo rugaciune cand expedie cor­purile in skelter. Acesti oameni din Europa de Nord erau fie atei – caz in care nu le-ar fi pasat –, fie crestini. Ca adept moderat al Drumului Vietii, Hans privea crestinis­mul si magia neagra cu aceeasi repulsie.

Fie ca Dumnezeul lor nefast sa-i revendice.

Dupa ce isi sfarsi dezgustatoarea corvoada, Hans se relaxa. Petrecu mult timp ratacind prin casa, din camera in camera. Gasi pretutindeni noi lucruri de fotografiat. Le atinse cu multa delicatete, de teama ca timpul sa nu le fi facut sfaramicioase, apoi, linistit, le ridica si le admira. Cand te gandesti ca aceasta familie, probabil nu foarte bogata, putuse sa cumpere si sa foloseasca obiecte noi care, astazi, pe piata de antichitati, ar aduce o mica avere! Gasi un aparat de fotografiat mai bun si mai scump ca al lui; un numar de discuri long-play intr-un dulapior bine inchis cu o usa de sticla; fiecare dintre ele ar fi atras oferte de la o suta de cumparatori pasionati; imbracaminte din fibre sintetice efectiv indestructibile; cand le ridica, praful cazu de pe ele lasand sa se vada stralucirea unor culori nealterate; multe si de toate, oriincotro se intorcea

Brusc, isi dadu seama ca degetele de la maini si de la picioare incep sa-i amorteasca, in ciuda costumului sau climatizat, si ca gatul ii intepeneste – semn sigur al unei deshidratari incipiente cauzate de inghet. Isi aminti ca exista un termometru, aparent in stare de functionare, pe peretele bucatariei; cand il cerceta, descoperi cu teama ca hoinarise fara grija la minus douazeci de grade Celsius.

Era timpul sa mearga acasa. Cand se va intoarce, va tre­bui sa aduca un incalzitor.




Interfata C


Acest lucru sunt obligat sa-l exprim in alta limba,

Dar este un adevar destul de important ca sa fie spus:

Unii dintre aceia care denumesc o harta de calatorie 'route'

O pronunta ,'root' si nu pot sa le deosebeasca;

Altii spun 'rout', ceea ce inseamna „a pune pe fuga'

Si, ciudat, „a smulge din radacina'

De parca geniul limbii lor

I-ar avertiza dinainte, lucru pe care ei il ignora.

Mustafa Sharif





Sa ai doua skeltere particulare: nu era un lucru nemai­auzit. Sa ai trei: un lucru remarcabil. Anumite personalitati, majoritatea lucrand pentru autoritatile planetare, atinsesera aceasta performanta si pendulau intre cele trei case.

Sa posezi trei, intr-o singura cladire, chiar daca aceasta era mare si intinsa intre colonade umbroase, cu domuri de un alb-stralucitor, cu turnuri de marmura si curti unde soparle tasneau la picioarele statuilor nepretuite era ceva unic. Si singurul lor proprietar era, dupa unii, cel mai mare poet in viata: Mustafa Sharif.

Daca cineva i-ar fi spus asa ceva, el ar fi remarcat, strambandu-se, ca exista foarte putina concurenta in ziua de azi.

Nu se lauda cu al treilea skelter, aflat sus intr-un minaret, unde, de cinci ori pe zi, un muezin batran si artritic venea sa-i cheme la rugaciune pe localnicii neconvertiti de credinta pagana, Drumul Vietii. Lumea putea sa presupuna existenta primului skelter; un om atat de vestit era indreptatit sa aiba cel putin unul. Cei norocosi puteau chiar, fiind invitati, sa treaca de privaterul care-l pazea si sa fie generosi cu laudele adresate gazdei pentru splen­doarea casei sale. El n-o putea vedea, dar spunea despre ea cu modestie ca merita s-o pastreze pentru placerea oferita celorlalti.

Odata sositi cu skelterul, pe jos sau pe camila, vizita­torii puteau intui ca exista si un al doilea skelter. Propri­etatea lui Mustafa se afla pe un teren stancos, neprielnic, multa vreme lipsit de stapan, dar un skelter putea si chiar aducea apa dulce, mancaruri fine, relicve salvate de pre­tutindeni de pe planeta.

Dar al treilea Numai doi dintre numerosii lui servi­tori stiau ca era plasat in spatele celei de-a treia usi zavorate, de la penultimul palier al unei scari intortocheate, facuta din caramizi maronii, roase.



Nu exista nici o lumina in incapere, ci doar un curent de aer cald ce provenea de la ventilatorul din tavan. Mustafa se ivi in incapere, isi schimba rapid si cu dexteritate costumul izotermic – necesar pentru vizita in Suedia – cu burnuzul si sandalele sale obisnuite. Dupa ce asculta foarte atent daca se auzeau pasi, descuie usa, iesi si o incuie la loc. Caldura Africii o simtea de parca o perie fina ar fi trecut peste corpul lui. Pielea i se increti.

Cand era pe punctul sa coboare, se opri si, razgandindu-se, o lua in sus pe scari, spre ultimul etaj. Avea nevoie de timp pentru a sistematiza cele aflate.

Exista un scaunel asezat langa parapet. Mustafa pipai dupa el, il puse acolo unde se putea apleca confortabil inainte si se indrepta cu fata spre vechiul Luxor. I se spusese ca putea fi vazut din acest turn. De-abia incepuse sa invete sa gandeasca in imagini, inainte sa-si piarda vederea. In schimb, gandea in termenii celorlalte simturi: aerul fierbinte si uscat ii aducea sunete imediat identificate, mirosuri stiute la fel de bine ca propria lui foame, sete sau oboseala. Curmale, balega de camila, oameni, focuri pen­tru gatit, recolte ce cresteau, mirodenii, panza uda intinsa pe prajini ca sa se albeasca si alte cateva arome distincte ce se gaseau in aerul de astazi. Mirosurile vietii, nu ale mortii!

Se nastea un alt poem. In adancul mintii simtea cresterea sfioasa a primilor lui lujeri, acele plapande mladite timpurii care, in cele din urma, se vor impleti si vor sparge dalele de piatra in fragmente.

Cocheta cu doua-trei fraze. Imaginile erau evazive. Era inca prea devreme, dar va sosi si timpul potrivit.

Multumit sa astepte, preferand sa nu se intrebe daca in cele din urma cineva ii va putea citi si intelege opera, in loc sa o admire pur si simplu, si va putea sa traga o con­cluzie justa despre inspiratia lui, Mustafa isi indrepta gandurile spre o alta problema: Hans Dykstra.

Facuse o greseala alegandu-l pe acest om drept insotitor in pelerinajele sale la cele noua case pierdute. Si ar fi fost bine sa nu mai existe a zecea.

La inceput, Hans parea un insotitor ideal. Existau si altii care ar fi fost tot atat de doritori sa cumpere coduri ile­gale, iesite din uz, dar erau lacomi. Ca si fostul lui par­tener Fusese obligat sa renunte la el, cu parere de rau, dar fara prea multe mustrari de constiinta, atunci cand acesta incepuse sa sustraga obiecte, destul de rare pentru a fi valoroase, in asemenea cantitati incat autoritatile deve­nisera mai suspicioase si mai severe. Fusese ingropat, trupul sau fiind incredintat unui camp de porumb.

Sa gasesti pe cineva dornic sa lase, ca pe o mostenire personala pentru intreaga omenire, o serie de mostre documentate ale trecutului, cate o locuinta tipica din fiecare cultura majora a perioadei pre-skelter, cineva care se multumea sa pastreze rapoartele pana la moartea lui – da, parea intr-adevar un noroc neasteptat.

Mustafa era constient insa de felul in care un om se poate schimba. Stia cu certitudine ca ideea de a deveni faimos in timpul vietii uza hotararea originara a lui Hans, asa cum un rau erodeaza buza unei cascade.

Mai devreme sau mai tarziu avea sa faca o greseala. Mai devreme sau mai tarziu avea sa fie tentat mai mult decat va putea rezista; va duce acasa vreun obiect pretios – mai degraba vreo unealta, poate un aparat de fotografiat, nu vreun obiect ornamental. Acesta va fi recunoscut de cineva constient de faptul ca Hans Dykstra nu avea drep­tul sa-l posede Existau foarte multe lucruri din perioada de glorie a inventivitatii umane, dar nu chiar atat de multe incat sa fie imposibil sa le recunosti.

Cand va veni acest moment, vor aparea necazuri. Ingro­zitoare. Asadar, ar fi mai bine ca el sa nu vina niciodata.



Multumit dupa ce ajunsese la aceasta hotarare, Mustafa se relaxa, bucurindu-se de sunetele si mirosurile pe care i le aducea briza. Era fericit ca se hotarase sa se stabileasca aici, in Egiptul Mijlociu; era un loc cu stimuli puternici, vii: vantul insufletit de nisipul din deserturile vestice, lumina dura si aerul rece al noptii, apa aromatizata de par­fumul Africii interioare si numeroasele roci gravate cu inscriptii trasate de maini de mult disparute.

Era timpul sa se intoarca la ruinele din Luxor si sa-si odihneasca varfurile degetelor cu statuile si stelele.

Nu fusese usor sa se stabileasca aici. Exista foarte multa istorie in aceasta zona, atat veche cat si moderna, despartite de o mare falie. La inceput, in timpul faraonilor, o civilizatie inflorise si se stinsese. Apoi, mult timp, nu se intamplase nimic. Viata de tip rural se prelungise la nesfarsit. Apoi cladisera marele baraj de la Assuan – nu primul dig, care nu facuse prea mult rau, ci al doilea, cel nou – si taranii din josul raului fusesera lipsiti de inundatiile anuale. Milioane de hectare din aval devenisera nefertile, sterile, nefolositoare. Infometate, sate intregi de oameni se deplasasera cu greu spre sud, cautandu-si noi vetre. Cativa, extenuati, renuntasera la calatorie aici, unde puteau obtine recolte pentru subzistenta si nutret pentru mici turme de capre.

Mai tarziu, dupa ce Cairo si Alexandria fusesera bombardate, iar marele baraj de la Assuan fusese distrus, o alta hoarda de refugiati, de aceasta data mult mai mare, se imprastiase de-a lungul Tatalui Nil si descoperise ca era de-ajuns cat calatorise in cautarea inundatiilor regulate si a depozitelor regeneratoare de aluviuni. Dupa un an se formase o noua asezare uriasa: prea mare pentru un sat, dar avand prea multe cocioabe darapanate pentru a fi numita oras.

La inceput, oamenii erau posesivi cu pamantul lor bine irigat si refuzau sa-i primeasca pe straini. Dar, incetul cu incetul, devenisera mai toleranti. Incepusera sa fie mandri ca vecinul lor din frumosul palat, desi nu era egiptean din nastere, era admirat in lumea intreaga. Era generos cu saracii, dadea de lucru celor care meritau si se purta intru totul intr-un mod socotit cuviincios de cei care se bucurau de protectia lui Allah. Cu o singura exceptie: avea legaturi cu acel instrument al lui Seitan, skelterul. Pana si cei mai nestiutori felahi, care scormoneau in noroi, erau constienti ca aceasta inventie facuse ca mania divina sa se abata asupra lumii.

In orice caz, reticentele lor erau imblanzite de timp. Si, totodata, de judicioase donatii de samanta buna, de pui puternici de camila si magar, de unelte folositoare Aceste lucruri puteau fi curatate de murdaria pe care skelterul o lasase asupra lor si intrebuintate cinstit. Incet, Mustafa castigase poporul de partea lui. Acum, cand tinea casa deschisa pentru ziua de sarbatoare si-i invitase pe imamii locali sa conduca declamatiile din Sfantul Coran ce tineau toata noaptea, sute de tineri veneau si stateau in curtile sale.

Pasi pe scara. Crezand ca meditase prea mult si era tim­pul ca muezinul sa faca chemarea la rugaciune, Mustafa se ridica si se intoarse.

Dar acei papuci moi nu erau ai muezinului; intra Ali, cel mai credincios servitor al sau.

Ce este? intreba Mustafa.

Se auzi un fosnet: omul se inclinase.

Sper ca opera dumneavoastra nu va avea de suferit, zise el pe un ton de regret servil. E cineva jos care vrea sa va vorbeasca urgent. Numele lui este Doctor Frederick Satamori.

Lui Mustafa aproape ca-i sari inima din piept. Direc­torul adjunct al Autoritatii Skelter! Oare ce-l adusese per­sonal aici, de ce nu daduse un telefon?

Mii de imagini inspaimantatoare ii trecura cu repezi­ciune prin minte: amintiri ale caselor pe care le vizitase ile­gal, ale tuturor codurilor vandute, mai intai fostului sau partener, apoi lui Hans Dykstra, cel atat de putin convin­gator in rolul colectionarului de carti frumos caligrafiate, de poezie araba

Isi reveni cu un efort.

Roaga-l sa ia loc in Camera Leoparzilor, porunci el. Serveste-l cu bauturi racoritoare. Anunta-l ca voi veni si eu in cateva minute.

Vointa lui efendi este indeplinita, zise Ali, retragandu-se, cu sandalele scartaind pe podeaua plina de nisip.

Trecura insa mai mult de cateva minute pana cand Mustafa isi regasi infatisarea normala si putu sa coboare scara intortocheata.




Interfata D


Era o vreme tind orice amant, vazand ca iubita lui

Nu era in camera, putea s-o strige

Si sa fie sigur ca ea ii va auzi chemarea.

O, iubita mea, eu nu ma port rece cu tine.

Mai degraba sunt obsedat de ideea

Ca un pas poate sa fi pus lumea intre noi.

Mustafa Sharif





Hans se intreba absent: cum aratase oare stapana casei? Inalta, dupa cum arata scheletul ei rezemat in pat (lipsit de vreo rana vizibila, spre deosebire de cel al sotului ei; fuse­se injunghiata in gat sau in burta, in loc sa fie impuscata). Frumoasa? Blonda? Cu ochi albastri?

Existau, fara indoiala, fotografii ale ei, ale sotului, ale copilului, intr-un album sau intr-un sertar, chiar daca nici una nu se afla la vedere.

In orice caz, trebuie sa fi fost mai buna decat sotia sa cea lenesa, lacoma, nepriceputa, increzuta si nerecu­noscatoare Cu ganduri negre in cugetul lui plin de resen­timente, iesi din skelter in propriul lui hol. Dany se ridica de pe scaun ca sa-l infrunte.

Hans se opri, impietrit. Nu avea ce sa caute acasa! Ii spu­sese ca va fi plecata la o petrecere de cautare a comorii, o distractie obisnuita si preferata in cercurile pe care ea le frecventa. Hans scontase ca o sa rezolve cheile imbecile ale enigmelor, o sa gaseasca drumul spre locul cu pricina si o sa stea cel putin cateva ore in compania prietenilor ei.

Ai ei. Nu ai lui.

Dar iat-o – si iata-l si pe el, avand inca in jurul gatului masca pe care si-o pusese dupa plecarea ei, cu gheata pe supapa costumului, cu alte douazeci de indicii fatale, evi­dente pentru oricine, destul cat sa il bage la apa!

Sau chiar mai rau: o bratara, simbol al mortii vii!

Hans, unde naiba ai fost? Am nevoie de ajutorul tau!

Cuvintele izbucnira instantaneu in mintea lui: Mincinoaso! Cand o sa accepti tu ajutorul, o sa vina un nou mile­niu! Ti-am spus de nenumarate ori ca ai nevoie de ajutor si Karl Bonetti ti-l va da si sa te ia dracu'! Fie ca urma­toarea ticneala sa-ti fie fatala!

Dar nu putea sa-i spuna toate acestea. Ii era rusine si fiindca doar le gandise. Hans era dependent de ceva numit „constiinta'. Ceva periculos, fiindca il facea vulnerabil, ceva impus de credinta pe care o adoptase: Drumul Vietii. In plus, sa ai o sotie adevarata, printr-o uniune legala – nu conta ca imbatranea, era grasa, urata, vesnic nemultumita si egoista –, era un simbol al statutului social inalt. Acest statut ii aducea la el, in timpul scurtelor pauze dintre misiu­nile in Caracas, Calcutta sau Cardiff, pe cativa tineri subal­terni, care puneau in discutie problemele vietii lor amoroase, solicitand opinia lui experimentata. Din cauza febrei puerperale contagioase, FPC, numarul barbatilor il depasea pe cel al femeilor in proportie de 5 la 3. Boala era raspandita chiar si in comunitatile neprivilegiate, unde disperarea inversase stravechea preferinta pentru baieti. Acum incercau sa dea nastere la fete, ceea ce insemna ca nu exista nici un surplus bun de folosit in randurile elitei care calatorea cu skelterul. Pana cand nu avea sa existe sufi­cient vaccin pentru jumatate de miliard de oameni, pana la ultimul, tiparul avea sa ramana constant: orice femeie sufi­cient de atragatoare putea sa ignore si, in general, ignora casatoria; schimba barbat dupa barbat, pentru ca unul era mai tanar sau avea perspective mai bune sau, pur si simplu, din cauza unei certe din seara precedenta.

In orice caz, Dany era proasta si nu putea sa deduca nimic din felul in care era imbracat. Il vazuse de multe ori venind acasa echipat in mod similar, dupa o zi de lucru.

N-avea de ce sa-i fie teama!

Trebuia sa scape de ea cat mai curand posibil. Asta insemna sa faca orice pentru a evita o cearta. Invocand hobbyul autorizat pe care il alesese spre a-si ascunde adevarata distractie, rosti impaciuitor:

Am fost sa fac fotografii, ca de obicei. Care-i pro­blema, cu ce te pot ajuta?

O privi atent, inca o data, nu se multumi doar sa-i inregistreze prezenta.

Privelistea era remarcabila. Dany purta un costum nou, patetic de fermecator, in mod evident scump, brodat de mana, cu flori uriase: colant Shapex, bolero Shapex, din piele incretita. Un stil tropical sau subtropical, exagerat fata de cel obisnuit iarna in zona Mediteranei. Gluga, ghete si manusi bordate cu blana naturala – stia foarte bine, echipa lui gasise pieile in timpul unei prospectiuni facute recent in Saskatchewan –, o haina climatizata in intregime, acum larg deschisa, ca si cand ar fi fost mult prea grabita ca s-o scoata, chiar si in aerul temperat al Maltei. Nu numai fata, ci si picioarele, abdomenul gol si, probabil, bratele fusesera acoperite cu un machiaj neindemanatic. Bijuteriile zdranganeau pe ea si duhnea de prea mult par­fum. Dar, atata vreme cat era multumita de infatisarea ei

Am fost invitata la o petrecere la Chaim Aleuker! aproape tipa ea, aratand un cartonas. Dar nu pot gasi cheia din invitatie!

Hans o privi tinta, nevenindu-i sa creada. Invitata la o petrecere de Chaim Aleuker? Aceasta aceasta epava? A, nu putea sa fie decat o farsa! Toata lumea stia ca Aleuker era probabil cel mai bogat om in viata, datorita faptului ca inventase privaterul, aparatul de schimbare a codului, care transformase skelterul dintr-un animal salbatic intr-unui de tractiune, domesticit vorba vine! Milioane de oameni nu-l intalnisera niciodata si reactionau la auzul numelui sau ca la un soc electric. Asa facu si Hans.

Pentru o clipa se intreba daca nu el era cel care gresea, emitand pareri nefondate. Dupa sase ani de casnicie impartea putin din viata lui zilnica cu Dany. Poate ca ea poseda vreo calitate remarcabila; poate faptul ca ramasese maritata cu el o singulariza, sau vreun alt aspect al perso­nalitatii ei

Ea il deziluziona, izbucnind:

Nu ma privi asa! E perfect adevarat. Se pare ca Aleuker s-a plictisit de oamenii pe care ii cunoaste si vrea sa intalneasca unii noi, asa ca a trimis invitatii ca asta pre­tutindeni in lume. Si Molly Chu a primit una, dar ticaloasa nu vrea sa ne unim fortele ca sa descoperim ce inseamna!

Ar trebui sa consulti computerul bibliotecii, sugera Hans, pe un ton inca egal si politicos.

Ma crezi idioata? zbiera Dany. Crezi ca te-as mai fi intrebat daca computerul mi-ar fi fost de vreun folos natarau increzut ce esti!

Semnal de alarma. Acum ea ii va scormoni trecutul – dar el era cu cinci ani prea batran pentru a se simti stanjenit. Chiar daca traise cu Giuseppe si Hakim, faute de mieux[1]. Certurile lor urmau intotdeauna un tipar identic. Nu cres­cusera in atmosfera de toleranta aratata de generatia post-Explozie.

Trebuie sa fie minunat sa ajungi sa te impaci cu reali­tatea, in loc sa te chinui sub povara inselatoare a unei lumi disparute, ingreunat de prejudecati si de idei preconcepute. El facuse tot posibilul, se chinuise sa accepte doctrinele Drumului Vietii si sa actioneze in conformitate cu ele. Poate, daca ar fi reusit sa-si gaseasca o nevasta mai tanara Nu, nu se putea pune aceasta problema. Poate ar fi trebuit sa se resemneze si sa nu se casatoreasca niciodata, mai ales de cand casnicia era in mod obligatoriu lipsita de copii

Oamenii mai tineri nu cunosteau nenorocirile stravechi de felul bisericilor si statelor nationale. Dar erau foarte constienti de mostenirea acestora.

Cu frontierele anulate de skelter, sub atacul constant al sabotorilor si partizanilor care puteau ajunge in cealalta jumatate a lumii inainte ca bombele lor cu actiune intarziata sa explodeze, cinci dintre Marile Puteri intrasera intr-o criza nucleara nebuneasca, de parca luasera stricnina. Supravietuitorii, sau cel putin unii dintre ei, considerau guvernele responsabile si de epidemiile ce urmasera. Dandu-li-se o fundatie pe care sa construiasca, aban­donasera in cele din urma tot ceea ce fusese motiv de mandrie pentru inaintasii lor: patriotismul, religia, morali­tatea conformista, solidaritatea de grup Desigur, nu le abandonasera complet si dintr-o data. Dar, pentru a treia si ultima oara, lantul intelepciunii fusese sfaramat. Asa spuneau invataturile Drumului Vietii.

La inceput se spunea: sa fii mai batran inseamna sa fii mai intelept, sa ai mai multa experienta, sa fii mai apropiat de realitatea existentei umane.

Apoi venise un razboi care ucisese o intreaga generatie de tineri minunati, cazuti in noroi si sange. Murmure de dezaprobare ii insotisera spre mormintele lor anonime.

S-a spus: „Am luptat in razboi pentru sfarsitul razbo­iului.' Multi crezusera si fusesera consolati.

Dupa inca o generatie urmase un alt razboi, care omorise nu numai tineri, ci si batrani si copii in paturile lor, lansand puterea de foc a universului asupra fragilului trup al omenirii.

Pe vremea aceea existau tineri care spuneau pe un ton de extrema uluire: „Bunicul a promis pace tatalui, tata a jurat ca o va pastra si a fost omorat intr-un mod urat, crud. Chiar nu putem avea incredere in nimeni?'

Si venise al treilea razboi, Explozia. Lantul intelep­ciunii, de doua ori retezat la veriga cruciala, plesnise.

Era o lume noua. Dar una care trebuia sa o inteleaga pe cea veche pentru a reusi s-o depaseasca. Hans Dykstra era convins de acest lucru.

Acum nu avea timp pentru reflectii. Trebuia sa-si impace nevasta. Fiind prea lent, nu reusise. Asta era ceva neobisnuit. De obicei era rapid in reactii si i-o lua inainte; trebuia sa fie asa: riscul ca ea sa-l paraseasca era prea mare. Nu conta ca se apropia de cincizeci de ani; nu conta ca pe fata foarte pudrata pungi negre ii marcau ochii si ca obrajii ii erau strabatuti de vinisoare sparte, rosii-albastrui; nu conta ca bustul, pantecele si fundul ii atarnau — era o nevasta, iar pentru un tanar din acele vremuri nu exista realizare mai mare decat sa fure nevasta altuia cu exceptia faptului de a o abandona si pe ea, la randul ei, ca un act corect de pedepsire, ca si cand FPC, care micsorase proportia femeilor atat de mult incat multi barbati erau nevoiti sa se resemneze si sa nu aiba niciodata o femeie, ar fi fost intr-un fel vina tuturor femeilor.

De data asta Hans se miscase incet Ea ajunsese deja la suspine si vaicareli. Dany era cu optsprezece ani mai in varsta decat el. Ca multi din generatia ei, indiferent de sex, avea si ea accese de plans. Erau nascute din disperarea reala in fata disparitiei unei lumi in care fusese invatata sa creada cand era copil. Poate, ca multi altii, invatase de tim­puriu sa-si faca din lacrimi o arma impotriva oricui era ingrijorat pentru ea, oricui ii pasa daca se sinucide, asa dupa cum ameninta de multe ori. Aici, banuia Hans, trebuia cautat motivul pentru care ea nu acceptase invitatia facuta de Karl Bonetti.

Karl era un psihiatru care lucra pe o insula invecinata, Gozo. Insulele aveau succes printre cei destul de norocosi pentru a avea acces la sistemul skelter; erau simboluri geografice ale eliberarii de limitele spatiului separator. Starea de nostalgie depresiva fiind obisnuita, Karl aduna sute de pacienti la terapia de grup. Asta fiindca nu se putea ocupa de fiecare in parte. Hans localizase un medicament de care Karl avea o nevoie disperata, il scosese din mor­manul de ramasite al Europei si, recunoscator, Karl se oferise s-o adauge pe Dany pe lista lui.

Intr-una din aceste zile, Hans avea sa insiste. Dar nu astazi. In acest moment nu voia decat sa scape de ea spre a se duce in camera obscura. Voia sa vada cum iesisera pozele facute in casa suedeza.

Lasa-ma sa ma uit, o lingusi el.

Suspinele incetara instantaneu, si Dany ii intinse car­tonasul, cu expresia plina de speranta a unui copil sarac caruia i s-a promis o excursie in parcul de distractii. Hans selecta cu fireasca mandrie imaginea din cantitatea de date despre trecutul apropiat pe care o avea in minte. Se spunea odinioara ca perioada din istorie despre care oamenii stiu cel mai putin este cea aflata imediat inaintea nasterii lor: prea recenta ca sa fie invatata dintr-o carte, prea vie inca pentru ca mai varstnicii sa ofere o apreciere obiectiva. Hans hotarase sa nu lase sa se intample asa ceva si in cazul sau.

Pe cartonas se afla un vers enigmatic, asemanator cheii unui joc de cuvinte incrucisate. Se asteptase la asa ceva. Ceea ce nu prevazuse era ca, venind de la Chaim Aleuker, solutia avea sa fie copilaresc de simpla.

Citi cu glas tare, fara sa accentueze ritmul:

— Iti voi da niste exercitii si niste silogisme ale intelep­tului. Doamna, vei merge, doamna, vei vorbi, doamna, vei merge si vei vorbi cu mine?

E este un fel de poezie, cred, indrazni Dany. Com­puterul bibliotecii spune ca se refera la o veche melodie englezeasca numita Cheile din Canterbury.

Banuiesc ca ai incercat in primul rand la Canterbury, contracara el, mai usturator decat avusese intentia.

Ultimul lucru pe care il dorea era ca ea sa-si piarda cumpatul in asemenea masura, incat sa abandoneze toate sperantele de a gasi drumul spre petrecere si sa stea acasa numai pentru placerea de a-i strica lui timpul liber.

Ea se inrosi, cu toate ca s-ar fi putut crede ca era prea batrana pentru o astfel de reactie, si raspunse, uimitor, cu o soapta in loc de un tipat.

Nu se poate. In orice caz, nu in orasul originar. Au cazut atatea bombe in Anglia rasariteana Dar mai exista un Canterbury in Noua Zeelanda, asa ca am incercat acolo, dar nu se afla nimeni care sa-mi dea un al doilea cartonas, si

A, asta e! ii dadu inapoi cartonasul. Atena! Lyceum! Aristotel a fondat acolo o scoala de filozofie numita Scoala Peripatetica – Scoala Mersului – datorita obiceiului sau de a se plimba in timp ce-si tinea lectiile.

Esti sigur? intreba ea cu indoiala.

A nu! Nu sunt nici macar sigur ca Lyceum inca exista, chiar si in ruine. Dar cred ca ar fi posibil. Atena a fost printre putinele capitale care n-au fost aruncate in aer, nu-i asa? Uite, verifica ideea asta. Daca nu este buna, vino inapoi, poate am sa gasesc o alternativa.

Hans era gata sa incununeze cu un sarut contributia lui la distractia zilei, dar inceputul gestului sau se pierdu. Dany ii smulse cartonasul si se indrepta aproape in fuga spre skelter, aruncandu-i peste umar un cuvant de mul­tumire, care fu practic taiat in doua cand efectul de trans­misie o deplasa.

Tipic!

Macar il lasase in pace. Pentru aceasta mica binecuvantare, Hans facu o reverenta de mantuiala inspre cel mai apropiat simbol al vietii – in hol, tineau o testoasa, fiindca Dany refuzase sa se multumeasca cu o simpla planta in locul vizibil unde oaspetii isi faceau o prima impresie despre „Resedinta Dykstra' –, inainte sa inchida usa etansa a camerei obscure.




Interfata E


Tata!

Ai vrut sa te onorez

Ca un fiu respectuos si iubitor.

Tata!

Iti sint intr-adevar indatorat fiindca

Tu ai fost acela care mi-ai dat viata.

Tata!

Nu trebuie sa-ti inchipui ca sunt nerespectuos,

Dar cea mai buna cale pe care mi-o imaginez

ca sa te onorez,

Tata,

E sa gandesc altfel si sa fac alte greseli.

Mustafa Sharif





Desigur, doctorul Frederick Satamori nu venise din Japonia continentala, ci din Okinawa (din nou, asocierea cu ideea de „insula'!). Vizita lui avea motive foarte intemeiate.

Intalnirea cu Mustafa avu loc in Camera Leoparzilor – animale pe care stapanul casei nu le vazuse niciodata si pe care de-abia si le putea imagina. Asta pentru ca ele se aflau doar in picturile de pe pereti. Acestea fusesera acoperite cu lac. Nici macar discontinuitatile minuscule dintre o culoare si alta nu revelau detaliile fine ale desenului pentru degetele cercetatoare ale lui Mustafa.

Imaginatia lui Mustafa populase totusi camera cu o amenintare vesnic treaza: tensiunea alerta a salbaticiunilor ce trebuie sa adulmece, sa localizeze, sa doboare si sa invinga prada. Vazator sau orb, Mustafa, care se obisnuise de timpuriu cu realitatea unor abstractiuni, precum „foamea', intelegea bine conceptele de „cautare' si „vanat'. Sa vina aici insemna sa simta anticipat gustul sangelui.

Cu toate acestea, nu avea nimic impotriva lui Satamori. Ar fi putut alege Camera Elefantilor, a Pestilor, a Florilor

N-avea importanta. Amandoi erau aici, mirosea a ceai sau cafea – aromele erau amestecate. Satamori venise recent dintr-un loc care-l inmiresmase cu iz de iasomie, de levantica si cu fumul provenit din arderea unui lemn rasinos intr-un foc deschis.

Satamori se ridica si stranse mana intinsa a gazdei, ros­tind saluturile de rigoare, care transmiteau mai putine informatii decat transpiratia palmei lui.

Acest barbat, se gandi Mustafa, e speriat. Asa sunt si eu. Dar el, desi bun cunoscator, nu pare sa-si dea seama de asta.

Bun!

Relaxandu-se, Mustafa se aseza si intreba:

Fred, de ce te-ai deranjat personal cand exista riscul ca eu, nepoliticos, sa te fac sa astepti? Ar fi trebuit sa-mi telefonezi!

Exista momente, zise Satamori sec, cand asteptarea legaturii te face mai nerabdator decat atunci cand astepti sa treci de un privater. Astazi

Servitorii mei te-au facut sa astepti in skelter? il intre­rupse Mustafa ingrozit.

Nu, nicidecum! Au fost toti plini de amabilitate! N-a fost ideea mea sa te deranjez, ci a lui Aii; eu am fost chiar fericit sa-mi intrerup calatoria.

Sa-ti intrerupi?

Ei bine, da. Trebuie sa fac astazi inconjurul lumii, pentru a ajunge la celalalt capat al ei. Trecerea de la zori la seara nu mai este chiar atat de usoara pentru mine. Imbatranesc.

Nu-i adevarat, zise Mustafa.

Esti amabil, dar mi-e teama ca este adevarat. Inca n-am saizeci de ani, dar efortul incepe sa ma faca sa inteleg ce inseamna batranetea.

Satamori ofta zgomotos si sorbi din cafeaua pe care o alesese din gama de aperitive disponibile.

Si la fel, adauga el dupa o pauza, simt prea multi dintre noi.

Mustafa astepta.

In orice caz, relua vizitatorul, am considerat ca merita sa risc sa-ti intrerup contemplatia; ma multumesc sa stau pe-aici vreo ora-doua pana cand Aii isi pierde rabdarea M-am gandit ca am putea merge impreuna la petrecerea lui Chaim.

Ce petrecere?

Satamori aproape ca scapa ceasca din mana.

Bine, dar In mod sigur, dintre toti, tu trebuie sa fii

Vocea i se pierdu.

— Incep sa inteleg, zise Mustafa. Te referi cumva la petrecerea de cautare a comorii?

La ce altceva?

— Inteleg, murmura Mustafa, savurand ironia constienta a expresiei. Si tu chiar crezi ca prin raspandirea in toata lumea a cheilor ce ar putea ajunge la oameni alesi la intamplare si care vor avea nevoie de un coeficient de inteligenta mediu pentru a le dezlega, putem gasi viitoarea generatie de conducatori si administratori ai Pamantului?

Eu nu imi pot imagina o cale mai buna, incuviinta Satamori. N-ar fi trebuit sa pomenesc de acest lucru. Imi pare rau. Pur si simplu nu mi-am dat seama ca tu nu esti de acord.

Mustafa se lasa pe spate, intinzandu-si membrele amortite. Zise:

N-am afirmat ca nu sunt de acord. E vorba de ceva mai profund, de forta care ne-a dat nastere.

Urma o tacere scurta, deplina. In cele din urma Sata­mori zise:

Esti adept al Drumului Vietii? Se presupune ca ar tre­bui sa fii

Musulman, fiindca am ales sa traiesc in Egipt? il intrerupse Mustafa. Nu, deloc. Eu sunt un sceptic. Dar am ales Egiptul fiindca aici ciclul anotimpurilor, cresterea si scaderea Nilului i-au invatat pe oameni sa creeze catego­riile absolutului: masuri stricte ale distantei, spatiului, tim­pului trecut Deseori ma gandesc la moarte. Cand o fac, sunt sigur ca mai degraba as muri in credinta parvenitilor moderni decat in cea a inaintasilor mei. Nu ti-a trecut nicio­data acest lucru prin minte? Iarta-ma; nu este o intrebare pe care sa o pui unui prieten. Orbirea ma face uneori sa fiu lipsit de tact.

Dar Il putea auzi pe Satamori umezindu-si buzele Gazduiesti ceremoniile musulmane aici, in casa ta.

Da, intr-adevar. Dar in ceea ce priveste Coranul ei bine, nu vreau sa par arogant, dar si eu as fi putut sa alca­tuiesc o carte mai buna de revelatie divina. Acelasi lucru e valabil si pentru Biblia crestina si pentru micuta Carte Rosie! Mustafa rase ca sa atenueze greutatea vorbelor.

Si, fara indoiala, ai fi putut sa editezi si doctrinele Drumului Vietii, replica Satamori.

Dragul meu prieten, chiar am facut-o am facut-o!

Tacerea deveni aproape sufocanta. In cele din urma Satamori se forta sa spuna:

Daca asta este inca una dintre glumele tale subtile, trebuie sa ierti unui strain ca nu

Ah, fac ceea ce fac intotdeauna fara sa ma pot abtine! se planse Mustafa. Cand sunt intrerupt din compunerea unui poem – a, nu te invinovati, progresez foarte incet, iar rezul­tatul va fi cu atat mai bun daca sunt intrerupt de o noapte de somn – cand sunt intrerupt, am tendinta sa devin artagos. Te-am jignit fara sa vreau. Spune-mi ca scuzele mele ti-au dat satisfactie!

Nu am fost jignit, murmura Satamori.

A, ma bucur! Dar te-am facut sa ma banuiesti ca fac o gluma proasta, nu-i asa? Ar trebui sa elimin si aceasta idee. Ceea ce am spus am vrut sa fie inteles in sens literal. Am editat multe dintre rostirile printului Knud – dintr-o versiune englezeasca, e-adevarat, nu din suedeza origi­nala – si daca exista o forma, un aspect, o structura a textelor care pleaca din atelierele noastre, e fiindca eu am impus-o.

Satamori inspira suierator, parand ca aduce tot frigul iernii nordice (casa familiei Eriksson ascunsa in noaptea arctica!) si amenintarea unui nou Ragnarok, care domina fluxul skelterului. Trecu un timp.

In cele din urma, Mustafa zise ganditor:

Uneori esti tentat sa te intrebi cum vede lumea ceea ce faci Se intampla rar ca un artist sa fie multumit ca lucrul care-l determina sa fie mandru e anonim si necon­firmat, in cazul meu, acest paradox e adevarat. A fost dureros sa descopar ca toate dogmele printre care am fost crescut sunt false. Dar nu sunt singurul aflat in aceasta situatie. Ceea ce probabil pot pretinde e ca sunt singurul care a facut ceva.

Ma bucur ca n-ai spus asta mai devreme, replica Satamori. N-as fi

Suna ca si cum era gata sa se ridice. Mustafa intinse o mana, pe nevazute, ca sa-l opreasca.

Prietene! Aminteste-ti, n-am facut ceea ce-am facut ca sa te insult pe tine sau credinta ta, ci numai ca sa ofer lumii, pe cat puteam, o lumina dupa ce ea a fost rapita ochilor mei.

O unda a ochilor lui stralucitori, dar lipsiti de vedere, se intoarse, orientandu-se dupa zgomot, ca sa-l infrunte si sa-l tintuiasca pe barbatul mai in varsta.

Eu Da, desigur. Satamori se aseza la loc. Chiar si asa, eu

Tu mai crezi ca a-i onora pe stramosi este una dintre obligatiile principale ale omului. Nu te contrazic. Prefer sa sa mai adaug ceva.

Tonul lui Mustafa era doar insistent, fara sa fie lingusitor. O cale ingusta pe care jongla cu vorbele.

Cel putin trebuie sa recunosti ca e mai bine sa-i onorezi pe stramosi pentru ceea ce au facut bine decat pen­tru greselile pe care, daca ar avea ocazia, le-ar regreta.

Satamori ezita.

Cred c-am citit un poem de-al tau pe aceasta tema, murmura el. In traducere, din pacate.

Mustafa aproape se cutremura. Era atat de aproape de ceea ce se temuse in ultima ora: ideea ca cineva, pana la urma, ii va privi opera si va vedea prin ea. Se stapani. Cand raspunse, nici un tremur nu-i strabatu vocea:

Ma bucur intotdeauna cand cineva citeste si-si aminteste poeziile mele, in orice versiune ar fi. Esti de acord ca punctul meu de vedere este valabil?

Cred ca n-am de ales. Satamori ofta adanc. Cred ca aceasta continuitate a credintei noastre ne-a purtat prin perioada groaznica de dupa Explozie. Daca n-am fi avut credintele noastre, ca sa le folosim ca pe niste carje, nu ne-am fi ridicat niciodata, nici macar in masura in care am facut-o pana acum.

Pe de alta parte, zise Mustafa, tocmai din cauza ca ne-am agatat de credintele noastre asa cum am facut-o, am ajuns la punctul de a lovi nebuneste in toate directiile cu una dintre cele mai ingrozitoare arme. Explozia s-a produs acum doua generatii, dar a lasat o cicatrice atat de adanca in psihicul comun al omenirii, incat vom face orice ca sa evitam o repetare. Pentru un tanar inteligent din ziua de azi, este mai important ca am trecut printr-o criza de populatie asemanatoare, cu o precizie incredibila, cu aceea a iepurilor infectati cu mixomatoza, ori a lemingilor sau a oricarei specii ce a depasit capacitatea mediului de-a o sustine. Gandeste-te la corali sau la steaua de mare coroana-de-spini, daca vrei! Cum iti spuneam, ni s-a de­monstrat astfel ca suntem supusi legilor naturii. Asta este ceva mai important decat felul cum acei visatori idealisti de odinioara concepeau omul ca fiind superior rudelor sale animale. Mai mult, atatia dintre noi au murit. Pe masura ce redeschidem zonele contaminate ale planetei, descoperim ca pasim printr-un imens cimitir. E aproape imposibil sa ignoram prezenta cadavrelor unor stramosi ai nostri.

Te-ai priceput intotdeauna sa vorbesti, Mustafa, zise Satamori. Azi te intreci pe tine insuti si ai atins punctul nevralgic. Jumatate din mine stie ca trebuie sa luptam cu frica superstitioasa de moarte, caci altfel vom fi mereu izolati fata de uriasele tinuturi care devin iarasi zone locuibile. Avem nevoie de acel spatiu, tocmai fiindca tre­cem printr-o criza tipica de populatie. Cealalta jumatate a mea nutreste o veneratie irationala fata de stramosi, ca si cum ar fi devenit fantome, sau spirite, sau oricum ai vrea sa le numesti, iar noi nu trebuie sa-i deranjam.

Puse deoparte ceasca de cafea, acum goala, si refuza oferta amabila a lui Ali de a i-o umple iarasi.

Pe de alta parte, inventand privaterul, Chaim ne-a eliberat de acea desfiintare terifianta a intimitatii, care era atat de alarmanta pentru noi incat nimic nu ne-ar fi oprit sa Dar ti-am mai spus asta si nu te-am convins.

Mi-e teama ca nimic nu ma va convinge ca, aplicand aceleasi principii care aproape ne-au dus la sinucidere, putem sa ne salvam de problemele care au mai ramas, spuse Mustafa pe un ton de regret. As vrea sa pot crede asta. Ar face viata mai simpla, nu-i asa? Dar, de fapt, sunt sigur ca numai o reevaluare completa a locului nostru pe planeta, a relatiei noastre cu alte forme de viata, pe scurt, o renuntare la aroganta ne va face capabili sa scapam de alt si alt dezastru si poate chiar de cel final, similar Exploziei. Oricat de sceptic as fi, privesc invataturile Dru­mului Vietii ca fiind capabile sa incurajeze o umilinta adecvata in noi, genul de atitudine care, singura, ne poate permite sa supravietuim.

Isi aduna pulpanele halatului si se ridica.

Asadar, nu voi participa la petrecerea de cautare a comorii pusa la cale de Chaim, nici chiar cu invitatie directa. Nu vreau sa vad cum alta generatie de manageri, birocrati si administratori inconjoara aceasta specie a noastra cu o retea de fire de otel, de legi inflexibile si de regulamente. Nu vreau sa fiu partas la perpetuarea unui sistem care condamna la moarte doua treimi din omenire. Mai bine sa mori de ciuma, foamete sau frig decat sa fii omorat de actul voluntar al unui alt om!

— In multe privinte sunt de acord, in multe, nu

Satamori se ridica si el, clatinand din cap. Mustafa putea sa-i auda frecarea usoara a parului de pe ceafa cu gulerul tare al hainei protocolare.

Se va ajunge, afirma Mustafa, la necesitatea ca omenirea, de acum incolo, sa fie guvernata de artisti, nu de politicieni. Nu se poate concepe un alt mod de organi­zare pentru o societate ce vrea sa supravietuiasca. Trebuie sa dezvoltam o estetica a guvernarii, libera de piedicile ideologice; trebuie sa ne punem soarta in mainile celor care obtin satisfactie artistica din contemplarea unei comunitati bine organizate. Acestia isi vor bate capul in orele diminetii cu o hiba din schema lor, asa cum si eu ma chinui, fara somn, cu un vers dintr-un poem pana cand, brusc, acesta se da peste cap si iese cum trebuie.

Si tu crezi ca indivizii aflati la putere nu-si fac deja asemenea probleme? contracara Satamori. Oh, ba da, ba da! Dar, intrucat s-a discutat despre munca ta si mai am o ora de pierdut pana ma duc la Chaim, m-as bucura sa facem un tur prin atelierele tale

Placerea e de partea mea, zise Mustafa, inclinandu-se.

Astfel ca urmatoarea ora o petrecura plimbandu-se prin acea parte a casei lui Mustafa unde lucrau ajutoarele lui. Avea acum peste o suta. Erau orfani de ambele sexe, pe care ii recrutase de mici – parintii lor murisera violent sau de boala – si ii invatase o meserie care avea sa le ofere slujbe pe viata. Unii lucrau in scriptorium, copiind nu numai poeziile lui Mustafa, ci mult mai numeroasele texte vechi, scrise mai ales in araba. Existau si unele in limbi europene. Pentru acestea era folosita o scriere clasica de cancelarie, impodobita cu splendide miniaturi, alese dupa modele date de scribul sef, Muley Hassan. Altii lucrau la moara de hartie, transformand presuri vechi, paie, coji de porumb si alte zeci de substante vegetale amestecate, in coli noi de hartie cu marginile netaiate. Altii lucrau la legatorie, unde aerul mirosea placut a lipici si a clei, si unde se faceau ultimele retusuri la volume care-si impuneau preturile pentru colectionarii din lumea intreaga, indiferent daca cel care le cumpara putea sau nu sa le inteleaga continutul.

Lui Satamori ii placu imediat o colectie de vechi basme populare. Plati pe loc cinci mii, ca sa se asigure ca avea sa o primeasca dupa ce va fi terminata si legata corespunzator.




Interfata F


Odata, un nebun care iubea aurul

Si-a omorat rivalul ca sa ia

Minunata statuie de aur a unui zeu.

Temandu-se sa nu fie prins

El a topit statuia

Spunand ca focul n-o sa-i distruga valoarea.

A fost gasit mort de foame

Intr-o vale fara apa

Cu oasele goale ale degetelor strangand aurul.

Nu-l consider nebun

Fiindca n-a putut manca aurul,

Ci fiindca frumusetea e hrana sufletului.

Mustafa Sharif





Hans tremura cand intra in camera obscura. Intot­deauna se intampla asa cand se intorcea dintr-o expeditie secreta. Era nervos fiindca nu putea sti dinainte daca va avea de aratat ceva pe masura riscului asumat.

Era din ce in ce mai greu sa cumpere pelicula de buna calitate. Autoritatea Economica, desigur, stia pana la ultimul centimetru cata se fabrica, asa incat el era depen­dent de stocul recuperat. De foarte multe ori, acesta era voalat de radiatii.

Tipul Neo-Polaroid era mai usor de procurat; evalua­torii, pur si simplu, nu puteau sa determine daca un anume cumparator spunea adevarul, cand pretindea ca stricase jumatate din cantitate, fiindca era beat si aruncase pozele nereusite la gunoi in urma cu o luna. Hans n-ar fi indraznit insa sa apeleze la Neo-Polaroid, fiindca acesta trebuia developat imediat ce se facea expunerea, iar a purta cu el dovezi vizibile ale calatoriilor lui clandestine ar fi fost curata sinucidere. Un film putea fi voalat cand deschideai capacul carcasei – modificase cateva intentionat, ca sa-i fie mai usor in caz de urgenta – si intotdeauna lua cu el si un film-momeala, facut in locurile pe care avea dreptul sa le viziteze. Desigur, Dany nu-i stia secretul. Intr-un acces de deprimare l-ar fi tradat, fara indoiala.

Fredonand in intuneric, miscandu-se cu usurinta data de practica indelungata (de cele mai multe ori se gandea la orbire in timp ce lucra), se hotari ca, de data asta, sa inceapa cu filmul cel mai important, si nu cu al doilea, facut in timp ce se indrepta spre intalnirea cu Mustafa. Pe acesta putea sa-l mai foloseasca. In orice caz, se indoia de calitatea lui. Pregati baia de developare, deschise carcasa cu un fior de emotie

Brusc, il orbi o lumina stralucitoare. Usa era larg deschisa.

Ramase ca o stana de piatra, privind filmul stricat.

O voce stridenta ii rodea mintea, ca un vierme ce ataca miezul unui mar.

Hans, ai avut dreptate cu Atena! Exista acolo o statie a unui skelter public numita Lyceum. Numai ca ei il scriu intr-un mod ciudat. Asa ca m-am dus acolo, iar cineva mi-a schimbat cartonasul cu un altul. Nici pe asta nu pot sa-l dezleg Ah E ceva in neregula?


Pierdute: panze de paianjen. Pierdute: praf ca zapada netulburata de pasi. Pierdute: acel „dupa' de nerecuperat, potrivit cu acel „anainte' reconstituit

In urmatoarele cinci secunde fu gata s-o omoare. Dar se razgandi. Se gandi la ceva mai dulce si mai potrivit. Arunca filmul si se intoarse, amabil in expresie si in voce.

Ei, ce spune al doilea cartonas?

Ea i-l intinse nesigura. Ca si primul, avea o cheie. Raspunsul, daca nu cumva scapase din vedere vreun amanunt ridicol de subtil, nu putea fi decat Oaxaca.

Poti sa-l dezlegi? il indemna Dany. Vreau atat de mult sa ajung la petrecerea lui Aleuker!

Da, sigur, pot, confirma el, inaintand ca si cand ar fi dorit sa aiba o lumina mai buna asupra cartonasului. Si continua, dupa ce respira adanc: Dar, ce te face sa crezi ca Aleuker te vrea pe tine ca oaspete? El invita oameni destul de inteligenti ca sa rezolve singuri aceste ghicitori: oameni versati, bine informati si demni de cunoscut. Tu, pe de alta parte, esti stupida, proasta, lacoma, egoista, plicticoasa si total neatenta fata de alti oameni. Cand ai intrat acum peste mine, ai stricat ceva ce pretuiam foarte mult. Totul este mort si ingropat fiindca ai fost prea nerabdatoare ca sa mai bati la usa!

Dar te-am intrebat daca este ceva in neregula! se vaita ea.

Hans ignora intreruperea.

Asadar, cred ca ar fi o idee buna sa ma feresc o vreme din calea ta, fiindca, daca te mai vad azi, o sa te bat mar. Ma voi duce eu la petrecerea lui Aleuker. Si, pana ma intorc, furia o sa mi se mai domoleasca.

Nu! N-o sa-mi furi ocazia! zise ea, agatandu-se de el cu mainile lenese si durdulii. Hans o palmui pe obrazul stang si, in timp ce ea se dadea inapoi – convinsa de durere ca el vorbise serios –, el se indrepta spre skelter.

Ecoul blestemelor ei paru sa-l urmeze, desi stia ca este imposibil.

Calatoria nu fu nici scurta, nici rapida, dar el o savura din plin.

La statia Oaxaca, ce domina aeroportul abandonat, ploua. In holul skelterului, prin crapaturile din acoperisul de beton, apa calda si murdara picura in galeti de plastic fara maner.

Un tanar zdrentaros ii schimba cartonasul cu un altul, sub privirile atente ale unor avizi de calatorie care pretindeau ca n-ar fi asa ceva: un grup mare, de cateva sute, asa-numitii blocati, atat de ingroziti de calatoria cu skelterul, incat nu-si puteau aduna curajul sa treaca de bariera inexistenta care-i despartea de grupurile cabinelor de trans­port. Nu-i retinea imposibilitatea de a plati: calatoria cu skelterul nu costa nimic. Asa se cuvenea sa fie. Nu exista nici o modalitate de a stabili pretul unei viteze infinite si al unui consum nul de energie. In plus, resursele de imagi­natie si ingeniozitate ale omenirii fusesera micsorate cu mult mai mult de doua treimi cand aparuse criza de popu­latie. Era deci imperativ sa se poata transporta talentele disponibile acolo unde acestea erau necesare.

Zdrentarosul ii dispretuia pe blocati si nu ascundea acest lucru, desi nici el nu putea folosi skelterele mai mult ca ei. Dar, cel putin, motivul lui era tangibil: era un purtator de bratara, sclipirea tradatoare a metalului straluci­tor aparea de sub manseta unei maneci desfacute. Pe linga aceasta, se afla departe de casa; avea fata lata a unui chinez din nord, iar cand i se vorbea raspundea ca un papagal: No hablo espanol!

Nici macar nu realizase ca Hans ii vorbise in engleza.

Intrebandu-se de ce-o fi fost condamnat, banui ca s-ar putea sa fi jucat la ruleta-skelter – avea varsta potrivita, un aer sfidator si apartinea unei culturi care mostenea fatalis­mul; Hans isi aminti de protejatii lui Mustafa de la Luxor.

Din motive evidente, vizita rareori locuinta com­plicelui sau, dar isi amintea foarte bine acea prima calatorie pe care-o facuse in scopul de-a se recomanda drept colectionar al unor carti a caror valoare avea proba­bil sa creasca. Aceasta scuza era plauzibila; avusese partea lui dintr-o descoperire exceptional de valoroasa de echipa­ment tehnic – in special aparate optice, din sudul Austriei – si voia un mijloc de investire a chilipirului.

Admitea ca Mustafa oferise adapost unor copii care alt­fel ar fi murit in sant si ca ingrijirea lor, cumpararea stocurilor necesare pentru scriptorium, legatorie si restul operatiunilor il costau in fiecare an o mare suma de bani Cu toate acestea, Hans isi avea parerea lui despre o orga­nizare care furniza atatia tovarasi de pat nubili. Era constient ca Mustafa afisa traditionala indiferenta araba fata de sexul acestora.

Totusi, ii datora lui Mustafa realizarea unei ambitii arzatoare. Pentru acest lucru, nici un pret nu putea fi consi­derat prea mare, indiferent cum erau folositi acei bani. Iar legatura dintre acei tineri de la Luxor si acest tanar de la Oaxaca, numai cu putin mai mare, era neinsemnata; se rezuma la banuiala ca aceasta persoana care-i inmana cartonasul de la Aleuker ar fi putut fi genul lui Mustafa.

Atunci de ce ii venise aceasta idee?

Motivul ii aparu, deodata, evident. Se intreba, pe jumatate constient, ce-ar face daca ratarea ocaziei de-a participa la petrecerea lui Aleuker ar aduce-o pe Dany pe punctul de a-l parasi.

Aproape ca se razgandi si vru sa se intoarca imediat acasa. Era sigur ca nu avea sa-si mai gaseasca niciodata o nevasta; era prea mare concurenta. (Ciudat, acest dezechi­libru de la 5 la 3 putea crea o asemenea libertate de alegere pentru o minoritate!) Dar isi intari hotararea. Nu merita sa fie insurat daca trebuia sa fie pus in fata unor lucruri ase­meni celui pe care Dany tocmai il facuse. Mai bine sa traiasca singur, sa inchirieze o femeie cand avea chef, sa gaseasca poate o tovarasie masculina acceptabila care sa-i tina casa – nu era o rusine in asta, nu in ziua de azi

In orice caz, ceva ii intrerupse sirul gandurilor.

Unii dintre ochii care-l fixasera in timp ce studia noul cartonas nu apartinusera blocatilor. Un grup separat de vreo doisprezece pasageri, cei mai multi tineri, il vazusera cand se adresase zdrentarosului. Fara indoiala, si ei urmareau calea trasata de Aleuker. Oare cate invitatii trimi­sese? Daca plasa fusese azvarlita destul de mult ca s-o cuprinda si pe Dany, era logic sa fie mii.

Existau asadar mai multi zelosi care urmareau scur­taturi imaginare, formand coduri LNA pe computere sub-legale, cautand ultima adresa cunoscuta a lui Aleuker sau riscand sa primeasca o bratara pentru dare de mita functi­onarilor de la sistemul skelter care ar fi putut sa auda vreun zvon in legatura cu locul unde se desfasura petrecerea.

In grupul prezent aici se afla o fata atragatoare in varsta de vreo douazeci de ani, un produs al amestecului fantas­tic de gene pe care il determinase skelterul. Numai fata ei amintea de stramosi originari de pe cel putin trei continente. Ea sopti ceva unui insotitor de varsta ei, apoi inainta curajoasa spre Hans, leganandu-si soldurile in rochia lunga si arborand un zambet stralucitor.

In mod obisnuit, Hans, ca orice alt barbat din generatia lui, ar fi profitat de ocazie, savurand sansa de-a schimba chiar si numai cateva vorbe cu ea. Dar acum era imun la trucurile feminine. Se indrepta spre cea mai apropiata cabina de transport libera si forma un cod, ca si cum dezle­gase enigma dintr-o privire.

De fapt n-o facuse; pur si simplu se indrepta spre iesirea publica de la Gozo – un cod pe care il memorase de multa vreme, deoarece Karl Bonetti isi primea pacientii intr-un fost hotel din apropiere, acum inchiriat pentru birouri. In mod inevitabil, skelterul distrusese in intregime afacerile hoteliere. Nimeni nu era nevoit sa inchirieze o camera peste noapte, indiferent cat de departe se afla de casa. Putea sa doarma in propriul lui pat si sa lucreze la celalalt capat al lumii. Karl chiar asta facea. Hans avea ideea vaga ca psihiatrul locuia, de fapt, in Groenlanda, dar din motive destul de intemeiate si de numeroase, codul lui de acasa nu era niciodata dezvaluit.

La statia Gozo, Hans se aseza pe o banca de piatra si – cu o oarecare bucurie, care il surprinse, fiindca nu se gandise niciodata sa mearga la o petrecere de cautare a comorii – dezlega intelesurile duble, complexe, ale unui fals haiku. Acesta il conduse spre insula Pitcairn, unde gasi un alt tanar cu mai multe cartonase, chiar mai dificile decat cel de la Oaxaca. Tanarul primise pentru a doua oara o bratara. Mana dreapta ii lipsea, ca marturie a eficientei cir­cuitului de siguranta din prima bratara. Cu bratara se putea intra intr-un skelter Acest lucru, sau o probabila tentativele de a-si scoate inelul de metal declansase o incarcatura exploziva concentrata in interiorul bratarii.

Foarte neplacut.

La Pitcairn mai existau trei posesori de cartonase. Umblau de colo-colo, prea timizi ca sa se apropie de Hans: o femeie de varsta mijlocie si doi barbati cam batraiori, avand acel aer prafuit pe care savantii par sa-l capete indiferent de formatia lor culturala, din cauza ca petrec prea mult timp in biblioteci neingrijite.

In orice caz, Hans nu avu nevoie sa-si refoloseasca tru­cul fiindca dezlega imediat enigma: Bucuresti. Exista un joc groaznic de cuvinte cu termenul „lei', in mod clar facut sa-i indrepte pe cei mai putin atenti spre Honolulu. Din Bucuresti lua un skelter particular pana in Noua Zeelanda, gandindu-se ca, daca Dany ar sti cat de aproape fu­sese de tinta cand nimerise in Canterbury, ar muri de ciuda. Va fi grozav sa-i spuna cand se va intoarce acasa si s-o vada agitandu-se

Brusc, se opri. Stia ca i se daduse de data asta codul pentru o locuinta particulara si ca se afla unde trebuia. Pasi pe covorul dintr-un hol de receptie spatios, avand aproape treizeci de metri lungime. Perdelele erau trase la ferestre, desi trebuie sa fi fost inca destul de lumina afara. Se stia: familiilor bogate de pe planeta nu le pasa de noapte si de zi.

Hans era singur si in jurul sau domnea o liniste mormantala; oricat isi incorda auzul nu reusi sa auda nimic.




Interfata G

Pe vremea aceea erau uriasi pe pamant.

Faptul este atestat de documente.

Astazi tu sau eu putem sa facem inconjurul

lumii din trei pasi.

Asta nu inseamna ca. tu si eu am devenit

uriasi.

Mustafa Sharif





Apusul Soarelui pata marea cu puncte luminoase ce pareau nenaturale, ca intr-un tablou de Van Gogh. Intins intr-un sezlong, Chaim Aleuker admira apusul, sorbind din punciul cu rom. Aleuker era un adevarat arhetip al succe­sului rafinat: subtire, dar reusind sa aiba burta, extraordi­nar de bine imbracat, cu o bluza larga, neprotocolara, si pantaloni sport de matase naturala. Avea parul aranjat impe­cabil, iar pe degete ii straluceau inele vechi, valoroase.

Casa – cea mai mare dintre cele trei domicilii ale sale – dadea spre un mic golf orientat spre nord-vest. De fiecare parte a acestuia erau dealuri inverzite, care coborau pana la stancile cenusii si sterpe. Intre ele se afla o mica plaja cu nisip. O barca cu panze si una cu motor se leganau, legate de un debarcader micut. Scena ar fi putut apartine secolu­lui trecut. Asemenea privelisti puteau fi intalnite doar in cateva locuri pe Pamant.

In jurul lui, sezand sau plimbandu-se, in grupuri de doi sau trei, vorbind aproape in soapta, erau oaspetii pe care-i invitase si care formau nucleul petrecerii lui de cautare a comorii. Era foarte improbabil sa soseasca cineva nou inainte de ora opt p.m. Aleuker facuse chiar si un pariu in aceasta privinta cu Boris Pech, de la Departamentul de Dezvoltare – si inca nu se facuse sapte si jumatate.

Asa ca, pentru a-i tine de urat si pentru a aprecia valoa­rea oricaruia dintre necunoscutii care vor gasi drumul prin labirintul de „chei' aranjat cu grija, Aleuker invitase cinci­sprezece dintre egalii lui sa vina direct. Pentru o intreaga generatie de dupa Explozie, puterea personala, influenta si initiativa insemnasera foarte putin; omenirea supravietuia intr-o situatie complet nefireasca; era o adevarata realizare sa-ti pastrezi sufletul si trupul la un loc Expresia asta nu mai era valabila, acum lucrurile revenisera, mai mult sau mai putin, pe un fagas normal. Un nou echilibru fusese stabilit, fusesera trasate noi demarcatii intre clasele sociale, cuvintele bogat si sarac capatasera noi intelesuri.

In adevaratul sens al cuvantului, aceasta mana de oameni, zece barbati si cinci femei, puteau fi numiti con­ducatorii Pamantului. Ei salvasera cel mai mult dintre ruine.

Pe traseele fixate de ei, societatea se ridicase cu un imens efort, ca o locomotiva deraiata care scartaie iarasi repusa pe drumul ei, avansand atenta la alte eventuale defecte de pe linie. In mod sigur, nu era o solutie pe gustul fiecaruia. Elita (Aleuker ura acest cuvant) numara cam unu la suta din populatia supravietuitoare. Era un fapt banal, care rezultase din efectul ingrozitor de traumatic al Exploziei. Indiferent care erau motivele invocate de oameni cand nu voiau sa aiba de-a face cu skelterele (principii religioase, cautarea de noi temeiuri sau orice altceva), adevarul putea fi definit cu un singur cuvant: teama.

Fiindca le era teama sa imparta ceea ce era de fapt la dispozitia tuturor – cu exceptia celor care capatasera cate o bratara pentru incalcarea codurilor, folosirea sistemului pentru jaf sau acoperirea unei crime – deveneau uneori gelosi si incercau sa saboteze munca noilor conducatori. Din cand in cand, cate o banda ataca iesirea dintr-un skelter sau dadea o lovitura la un bogatas. Cei care procedau asa preferau sa-i aduca pe toti la statutul lor de oameni care se balacesc in noroi, si nu sa se inalte pe calea libera, deschisa spre adevaratele realizari.

Elita era mult prea restransa. Resursele ei umane erau atat de incordate, de solicitate, incat le puteai auzi vibrand. Trebuia facut ceva pentru a fi largita. O idee amuzanta, intamplatoare, aparuse nu de mult in conversatie: sa se organizeze o petrecere de cautare a comorii, de felul celor atat de gustate de oamenii limitati, aflati pe treapta de jos a utilizatorilor skelterului. O distractie obisnuita sa fie trans­formata intr-un adevarat test pentru oamenii cu minti ascutite si animati de dorinta de-a deveni mai buni.

Merita, in mod clar, sa fie facuta incercarea, desi Aleuker avea putine sperante ca o sa se realizeze ceva.



— Inca te mai astepti sa castigi pariul, Chaim? intreba o voce alaturi de Aleuker.

Vorbise Boris Pech, afabil, elegant in costumul lui albastru de velur, seful Departamentului de Dezvoltare, cel mai nou dintre departamentele administrative planetare. Se dezvoltase dintr-un mic nucleu al Autoritatii Economice si avea ca misiune inventarea unor noi mijloace de exploa­tare a ceea ce vechea lume lasase in cantitati uriase: piese de schimb pentru masini invechite, jucarii pentru adulti de care nimeni nu mai avea nevoie, masini pentru jocuri de noroc si altele asemenea. Boris Pech descoperise nenu­maratele smecherii nou-noute si fusese automat ales sef al Departamentului de Dezvoltare atunci cand acesta fusese creat, in urma cu cinci ani.

Nu se facuse multa publicitate in jurul activitatii lui; opinia publica era inca impotriva inovatiilor. Dar, mai devreme sau mai tarziu, oamenii aveau sa descopere ca progresul mai era posibil, in ciuda tuturor dificultatilor.

Chaim chicoti:

Mai sunt douazeci de minute, zise. Iar cheile pe care le-am lasat sunt destul de dificile Vorbeai cu Fred Sata-mori, nu-i asa? Era posomorit cand a sosit. I s-a intamplat ceva?

Trecu un chelner cu tava de bauturi si gustari. Boris se servi inainte sa raspunda:

Nu chiar, dar intr-un fel da, zise el in cele din urma.

— Inteleg. Ai capatat obiceiul sa faci sarade, si acum vorbesti intr-un jargon misterios.

Dimpotriva. Spun purul adevar. Pe drum, Fred s-a oprit pe la Mustafa Sharif, crezand ca se numara si el printre invitati si gandindu-se ca ar putea veni impreuna. Stii, colectioneaza operele lui Mustafa de mai multa vreme decat oricine.

A Chaim lovi usor, cu un inel, marginea paharului, ganditor. Si Mustafa era suparat ca nu a fost invitat, nu?

Nu, deloc. Fred zicea ca n-ar fi venit chiar daca ar fi fost invitat. Nu este de acord cu incercarea noastra de a perpetua sistemul managerial pe care l-am dezvoltat.

Deci, in cele din urma a recunoscut asta, spunand-o in atat de multe cuvinte? Interesant. Si putin ingrijorator

Boris clipi.

Nu inteleg.

Chaim se intinse, ridicandu-se pe jumatate din sezlong, ca si cum ar fi dorit sa impiedice inceputul unui carcel. Zise:

Poate exagerez, dar cred ca Mustafa este un om peri­culos. Nu ti-a sarit niciodata in ochi faptul ca este practic singurul dintre dintre noi, nu gasesc un termen mai bun, care a reusit sa se integreze intr-o comunitate non-skelter?

Si asta il face periculos? As zice dimpotriva! E timpul sa

Desigur, desigur! il intrerupse Chaim. Dar cum a reusit? Gudurandu-se; prin ceea ce s-ar putea numi ne­cinste evidenta. Ai participat vreodata la acele intalniri pe care le organizeaza in zilele de mare sarbatoare islamica, atunci cand imamii vin si recita Coranul toata noaptea? El nu este un credincios. La naiba, a editat cele mai multe dintre cele ce sunt cunoscute acum ca invataturile printului Knud si nu crede in Drumul Vietii mai mult ca tine! Pre­supun ca ai ramas un bun materialist dialectic?

Boris chicoti.

La fel ca oricine in zilele astea. Nu cred ca taticul Lenin – ca sa nu mai vorbim de bunicul Marx – ar avea multe idei in comun cu mine, daca am avea ocazia sa stam de vorba. S-a intamplat insa ca modelul sovietic sa ne fie la indemana atunci cand a trebuit sa incercam reconstruirea economiei mondiale.

A, l-am jefuit din plin, constransi fiind. Daca n-am fi redistribuit cu forta resursele disponibile, mult mai mult de doua treimi din omenire ar fi murit; daca n-am fi intervenit ori de cate ori vreo grupare extremista locala se hotarase sa caute razbunare; daca nu i-am fi pus in valoare pe cei care posedau talentul necesar pentru a lucra cu noi si nu impotriva noastra, creand replica unui grup privilegiat de membri de partid Nu, n-am fi facut niciodata reparatiile pe care am reusit sa le facem, chiar asa provizorii cum sunt.

Mustafa nu vrea sa recunoasca necesitatea, nu-i asa?

Nu, intr-adevar. Si niciodata n-am fost prea sigur din ce motiv. Nu-mi pot da seama daca, fiindca uraste din tot sufletul tot ce tine de zilele si mijloacele de odinioara sau fiindca, in secret, este un ambitios.

Boris ramase cu gura cascata. Dupa o pauza, zise:

— Imi duc aminte de un citat, cred, desi nu retin exact cuvintele. Un poet englez care s-a referit la oamenii cu aceeasi ocupatie ca a lui

A, da. „Legislatorii nerecunoscuti', nu-i asa?

Da, exact. Era Shelley?

Am uitat. Dar l-ai mentionat bine in acest context La resedinta lui din Luxor, Mustafa se poarta ca un calif, nu-i asa? Joaca un rol pe care oamenii de acolo il recunosc, fiind destul de nesofisticat ca sa doreasca o distinctie intre bogati si saraci; a intrat sub pielea lor, dupa cum am spus. Este necinstit.

Boris ezita. Spuse:

Chiar si asa, este o minciuna cusuta cu ata alba, in mod clar. Viata ar fi mult mai usoara pentru multi dintre noi, inclusiv pentru tine, daca am face la fel. Nu-i o coinci­denta ca atat de multi dintre noi traiesc azi pe mici insule, unde ii poti cunoaste personal pe cei care fac necazuri si ii poti, eventual, linisti.

Sa-i mituiesti ca sa-i linistesti?

Din cand in cand e necesar si acest lucru. Nu exista alternativa. Este o situatie la fel de dificila ca aceea a lumii de acum treizeci de ani.

Nu, nu si iar nu, replica Chaim. Un lucru pe care nu trebuie sa-l facem este sa cladim fundatia viitorului pe dezamagire. Stiu, exista oameni care ma urasc de moarte. Se afla chiar de cealalta parte a acestor dealuri. Arata cu degetul mare peste umar. Practic, uneori le simt respiratia in ceafa: maori adapostiti in fundaturile tihnite ale vechilor traditii, albi din comunitatea engleza care au fost crescuti in credinta ca tara-mama este cea mai mare de pe pamant si inca nu accepta ca ea nu mai exista Oficial, sunt evreu; asta le da un motiv suficient ca sa ma urasca, chiar daca mi-am cumparat legal terenul. Asta fiindca au fost intot­deauna convinsi ca orice evreu cu avere a capatat-o in mod necinstit. Dar singurul fel in care nu trebuie sa indraznim a fi de acum incolo este sa fim ipocriti, Boris! Nu trebuie sa imitam minciunile care au distrus vechea lume, nu tre­buie sa ne prefacem ca bogatii sunt o povara, nu trebuie sa ne ridicam impotriva inteligentei, nu trebuie sa predicam o fraternitate iubitoare, cu Biblia intr-o mana si cu o bomba cu hidrogen in cealalta!

Boris aproba sobru.

Deja am facut niste pasi in directia asta. Declarand sistemul skelter liber si deschis

Ha! Chaim isi inghiti bautura. Ce vede pustiul ambitios de la tara cand merge pentru prima oara la iesirea dintr-un skelter? Blocati, sute de blocati, si purtatori de bratara care ii taie calea! Stii ca uneori acestia ataca oamenii care incearca sa intre intr-o cabina de transport?

Da, am auzit de asa ceva. Ar trebui pur si simplu sa punem paznici

Asta-i exact ce nu trebuie sa facem! izbucni Chaim. Patrule armate in statiile skelter? Nu pot gasi un mod mai bun de a introduce nebunia trecutului in ceea ce am sperat si ne-am rugat sa fie un viitor mai luminos! De fapt, acesta a fost motivul principal pentru care am fost de acord cu organizarea acestei petreceri. Sper cu disperare ca va aparea cineva care sa gandeasca in termeni de non-garzi, non-arme, non-zavoare. Si, prin asta, non-privatere. Daca am putea gasi cativa oameni, numai o mana de oameni care au trait toata viata considerand skelterul drept un lucru nor­mal, care s-au adaptat la el in loc sa-l priveasca de parca ar fi un monstru mecanic inspaimantator

Cu o infatisare lugubra, clatina din cap.

Ceea ce-ai spus mi-a adus aminte de ceva, murmura Boris. Cum merge aventura ta particulara de reabilitare?

Poftim?! A, cu salbatica? Rau, fir-ar sa fie! De fapt, am de gand sa abandonez. Pana acum nu mi-am dat seama cat de oribile trebuie sa fi fost prejudecatile trecutului si nici cat pot ele sa mutileze un copil cu o inteligenta nativa. Subliniez, ea este inca un copil. Am incercat tot ce mi-a trecut prin minte: convingere, rugaminti, forta exemplului, instruire sistematica, mita Nu merge. Se vorbeste de oameni carora le era frica si de propria lor umbra. Prin ceea ce i-au facut au determinat-o sa-i fie frica si de pro-pria-i materialitate!

Dar o sa vina aici in seara asta?

S-ar putea. Eu i-am spus sa vina. Dar nu-ti pierde timpul cu ea, nu merita.

Brusc, un sunet melodios se auzi de la clopotelul de pe peretele casei. Toti cei aflati in curtea interioara privira in mod reflex in acea directie. Recapatandu-si imediat amabi­litatea obisnuita, Chaim sari in picioare, privindu-si ceasul.

Tocmai am pierdut pariul! inca nu este ora opt, si cineva a reusit sa ajunga aici! Ma intreb cine o fi?




Interfata H

Fara indoiala ca esti mai inteligenta, iubita mea,

Si nu vei incerca sa ma faci gelos pe un rival.

Pe lume sunt atat de putine fete frumoase si destepte

Incat m-as simti egoist sa tin vreuna numai pentru mine.

Alege deci drept amanti oameni pe care sa-i pot respecta.

Altfel imi voi pierde tot respectul pentru tine.

Mustafa Sharif





La inceput mirat, apoi enervandu-se, Hans inainta in camera cu tavan inalt in care il transportase skelterul care ii apartinea, dupa toate probabilitatile, lui Chaim Aleuker. Privaterul era scos din functiune, lucru care se potrivea cu ideea de petrecere deschisa tuturor nou-venitilor. Camera insa nu se potrivea. La celalalt capat se aflau mese lungi, acoperite cu servete albe si scortoase, ce ascundeau pro­babil farfurii cu mancare, pahare si sticle de bautura. Pe pereti erau tablouri minunate, de felul celor pe care te asteptai sa le cumpere Aleuker. Dar nu se auzea nici un sunet, nici chiar muzica, nimic care sa sugereze o petrecere festiva.

Oare, printr-un miracol, ajunsese el inaintea tuturor? Sau intreaga afacere nu era decat o pacaleala cruda? Se spunea ca in atmosfera rarefiata a oamenilor bogati si privilegiati se dezvoltase un simt deformat al umorului

Brusc, o usa se deschise si intrara doi servitori: un lacheu si o fata in casa, imbracati cu uniforme identice, verzi, brodate cu snur alb. Desigur, amandoi purtau bratari; nimeni din cei cu liber acces la sistemul skelter n-avea motive sa accepte o munca de servitor. Fata avea o fata foarte urata, brazdata de o cicatrice pornita de la tampla stinga si pierduta sub gulerul inalt al jachetei. Cu toate acestea, avea o silueta superba: piept plin, talie subtire, solduri mari. Hans se intreba in treacat de ce fusese atat de proasta incat sa se pomeneasca cu o bratara, cand ar fi putut sa aleaga dintr-o mie de barbati doritori.

Ii urara buna seara – da, desigur, aici trebuia sa fie seara devreme –, iar lacheul ii ceru cartonasul care-l condusese aici. Dupa ce-l studie, il intreba cum se numeste, repeta incet numele si ii facu nou-venitului un semn cu mana spre ferestrele acoperite pana cu o clipa in urma, cand servitoarea daduse draperiile la o parte.

Iesi la iveala o curte interioara incadrata de vegetatie, cu marea dincolo de ea, unde femei si barbati imbracati incredibil de elegant priveau spre el in expectativa.

Instantaneu, lui Hans i se usca gura. Plecase de acasa intr-o asemenea graba, incat nu se obosise sa-si schimbe hainele lui obisnuite: o bluza cu maneci scurte si pantaloni sifonati de bumbac, destul de subtiri incat sa poata fi indesati intr-un costum izotermic, cu buzunare umflate de nenumarate nimicuri. In plus era si nebarbierit, iar parul ii era ciufulit ca un cuib de pasare.

Pe aici, domnule, il indemna servitorul. Stapanul meu este nerabdator sa va cunoasca.

Era prea tarziu ca sa dea inapoi. In afara de asta, il recunoscuse deja pe faimosul Aleuker, care radia de ceea ce parea sa fie o placere sincera. Servitoarea facu sa gliseze o parte din fereastra inalta din tavan pana in podea, iar Hans trecu dincolo in urma servitorului, ca sa-si intalneasca gazda.

Nici unul nu schita vreun gest ca sa-si dea mana. Obi­ceiul se pierduse; fusesera prea multe boli contagioase. Pe de alta parte, prietenii apropiati se sarutau in public mult mai des decat se obisnuia in vechea cultura occidentala: un gest care transformase simpla simpatie intr-o dorinta de a impartasi riscul. Foarte ciudat! Hans isi blestema capul incarcat cu date lipsite de importanta. Toate aceste chipuri, unele albe, unele cafenii, unele galbene

Ce placere! zise Aleuker cu caldura. Mi-e teama ca nu ti-am retinut numele cand l-a repetat servitorul

Hans Dykstra, se auzi murmurand. Sunt recuperator, din

Ezita. Nu era nici o problema ca-si spusese pro­fesiunea; era ceva respectabil si respectat, dovedind ca cel care-o practica se pricepea s-o faca. Insa nu stia daca era o formula corecta sa se refere la domiciliul lui intr-un cerc

Inalt ca acesta. Se stia ca respectul pentru viata particulara valora infinit mai mult decat averea cuiva.

Cum Aleuker parea ca asteapta, Hans isi termina declaratia:

Din Malta. Valletta, mai exact.

A, da? N-am mai fost acolo de foarte multa vreme, zise Aleuker, in timp ce Hans se gandea cu intarziere la un corolar pentru ultima lui supozitie: putea sa presupuna ca obsesia in privinta vietii particulare se diminuase, pe masura ce mijloacele disponibile s-o protejeze se dezvol­tasera? Aveam un prieten acolo, continua Aleuker. Poate il cunosti pe Christos Micallef?

Hans clatina din cap.

Norocul tau. E o ticaloasa adevarata.

Dar, inainte sa apuce sa raspunda ceva, un clopotel suna. Aleuker privi brusc dincolo de Hans, in casa.

Hm! Se pare ca a inceput asaltul. Sper ca n-am subestimat numarul – intreg proiectul a fost calculat, dar Ei, asta-i bataia mea de cap, nu a ta. Serveste-te cu o bautura, simte-te ca acasa si scuza-ma cat ma duc sa-l intampin pe numarul doi.

Hans nu fu surprins cand se intoarse si il recunoscu pe cel de-al doilea sosit. Era fata pe care o intrezarise la Oaxa-ca. Aleuker afisa un zambet pana la urechi. Veselia ii mai scazu un pic cand o urma prietenul ei. Asta ar fi trebuit sa fie amuzant. Dar Hans n-avea chef sa gaseasca ceva dis­tractiv. Era sincer speriat de propriul sau curaj. Era la fel de anacronic aici ca un crestin habotnic la un ritual al Dru­mului Vietii. Poate ar trebui sa plece imediat?

Nu, la naiba cu ideea asta! Cel putin o ora se purtase curajos, iar absenta lui nu durase indeajuns de mult pentru ca Dany sa aiba remuscari. Scopul lui principal fusese atins: era aici, vorbise personal cu Aleuker, chiar daca se astepta sa fie uitat dupa cinci minute. Nimeni nu va fi ingrijorat daca se va pierde pentru o vreme intr-un colt linistit.

Se indrepta spre un chelner care tocmai trecea, lua un pahar de vin si, intorcandu-se, vazu ca un om simpatic, purtand un costum de velur albastru, ii zambea.

Multumesc ca m-ai ajutat sa castig pariul cu Chaim! exclama acesta. Nu se intampla in fiecare zi sa poti lua bani de la tipul asta. A insistat, intelegi? A zis ca, tinand seama de computerele lui – de fapt sunt ale mele, ce naiba! – nimeni nu va dezlega enigmele lui stupide si nu va sosi aici inainte de ora locala opt seara. Dar iata ca ai aparut tu si-ai facut tandari timpul lui limita!

A Da? murmura Hans, abtinandu-se sa-si consulte ceasul, care i-ar fi indicat o ora total nesemnificativa.

Ei bine, da. Ai sosit cu mult timp inainte, afirma omul in albastru. Apropo, eu sunt Boris Pech. Am auzit ca esti recuperator?

Sunteti faimosul Boris Pech? nu se putu abtine Hans.

Poftim? Barbatul clipi. A, da, ai putea spune si asa. Cel de la Departamentul de Dezvoltare, daca la asta te referi. Dar tocmai voiam sa te intreb: lucrezi cumva vreo­data in Europa?

A din cand in cand. Atunci cand capatam permisi­unea sa exploram o zona ce a fost declarata ca fiind lipsita de ciuma si de radiatii.

Ma intreb daca n-ai dat peste ceva care ne-ar putea ajuta sa iesim din impas. Am cercetat amanuntit America de Nord, Rusia, putin din Japonia, pana unde am putut sa ajungem. Europa este ultima noastra speranta, desi banu­iesc ca ar putea fi ceva si in Brazilia Dar, desigur, Brazilia e cel mai nesanatos loc de pe pamant in ziua de azi.

Asa am auzit, murmura Hans.

In acel moment existau mai putine stiri din interiorul Americii de Sud chiar decat din Africa Centrala sau China. Nu era o simpla intamplare faptul ca in acestea doua din urma, oamenii, dupa ce decisesera ca skelterele erau ceva rau, fusesera capabili sa-i macelareasca pe calatori de cum ii vedeau. Se desfasurau razboaie sangeroase, intrucat zeci de conducatori locali marunti incercau sa-si formeze noi imperii, masacrandu-i pe cei care indrazneau sa li se opuna.

Ei bine, problema este urmatoarea, continua Pech. Anul trecut, ai nostri au pus un skelter pe Luna, dupa cum stii. Fara indoiala, te-ai intrebat de ce nu am folosit dracia asta pana acum!

Hans confirma. Auzise de aceasta aventura anuntata drept prima garantie a capacitatii omului de a depasi realizarile stiintifice ale perioadei pre-skelter, pe care atat de multi oameni o priveau ca pe un fel de Epoca de Aur. Dar nu se asteptase sa poata discuta neprotocolar cu unul dintre expertii responsabili de acest proiect.

Adanc in amintire ii rasuna o vorba aruncata de Dany, intr-un moment de inspiratie, in timpul uneia dintre frecventele lor certuri, si pe care, din fericire, nu avusese inteligenta s-o mai foloseasca din nou. Il ranise. Il acuzase ca se tara la picioarele trecutului, fiindu-i teama sa intreprinda ceva ce ar putea da o forma viitorului, chiar si viitorului sau personal.

E adevarat, nu prea fusese incurajat sa procedeze altfel. Contactul lui cu oameni care sa aiba idei noi si modalitati de a le pune in aplicare se reducea la raportarea depozitelor secrete de bunuri industriale pe care le dezgropa. Misiunea lui era sa le descrie si sa le identifice, iar nu sa indice la ce-ar trebui ele folosite.

Singurul lui proiect cu adevarat personal nu avea sa fie cunoscut pana dupa moartea sa Aceasta decizie era o judecata sanatoasa.

Cu glas tare, rosti:

Da, acest lucru m-a nedumerit. De ce?

Fiindca cele mai bune masuratori ale noastre nu ne-au dat campul de transmisie cu o precizie mai buna de doi centimetri in plus sau in minus. Desigur, la o asemenea distanta mare, pare lipsit de importanta. Pe Pamant aceasta problema nu exista: sa se greseasca cu doi milimetri nu inseamna nimic si se pot compensa automat fluxurile de crusta si alte neplaceri minore. Iata de ce visam cu totii sa facem rost de un lot din acele lasere de foarte inalta preci­zie la care, se zice, lucrau cei de la Zeiss din Jena cand

Hans il lasa sa trancaneasca in continuare. N-avusese nici cea mai vaga idee ca distanta pana la Luna fusese masurata cu o precizie de mai putin de doi centimetri, dar nu avea de gand sa o recunoasca. Nu intentiona sa vor­beasca foarte mult la petrecere. Avea sa se straduie sa asculte.

Din felul cum vorbea Pech era evident ca engleza nu era limba lui materna, asa cum nu era nici a lui Hans. Hans si Dany se nascusera din parinti francezi si flamanzi, el in Anvers, ea intr-un sat de langa Ličge.

Dar Pech folosea aceasta limba cu o fluenta si un vocabular care-l faceau pe Hans sa para un scolar inapoiat, desi acesta ii decretase lui Dany, cand se casatorisera, ca vor folosi engleza atat in particular, cat si in public. Ea fuse­se de acord ca propunerea era rezonabila. Engleza era prima sau a doua limba a majoritatii celor care supravie-tuisera Exploziei, mai raspandita decat oricare alta, cu exceptia chinezei si a limbii swahili. Nici una dintre aces­tea nu fusese insa raspandita, asemeni unor pete de culoare, pe intreg globul. Dar ii persista neplacut in minte si era teribil de constient cat de mica era zona din marea ei bogatie pe care ajunsese s-o exploateze. Iar daca Pech era un exemplu tipic de prieten al lui Aleuker

Chiar era. Asa incat Hans persista in hotararea lui, descoperind aproape imediat ca acest lucru era atat un avantaj – un ascultator rabdator era automat catalogat drept „ancantator' –, cat si un pacat. Hans se intelegea rareori bine cu strainii si se asteptase ca prietenii lui Aleuker sa priveasca petrecerea de cautare a comorii ca pe-o gluma. Dar acestia nu pareau catusi de putin dornici sa-si etaleze superioritatea. Evident, considerau ca oricine rezolva cheile criptice merita sa fie tratat ca unul la fel de bine informat si de inteligent ca ei.

Acest lucru ii dadu lui Hans o senzatie de calda stralucire interioara, tulburata doar de faptul ca era obligat sa-si mentina rolul de „bun ascultator' in loc sa Sa indrazneasca? Nu! Nu! Nu trebuie sa pomeneasca ceea ce, intr-o zi, va adauga propriul lui nume in registrul celor faimosi, proiectul lui secret (La naiba, ce vin este asta? Trebuie sa fie unul tare, daca ii trece prin cap sa-si recu­noasca preocuparile ilegale!)

N-are importanta. Sa fie tratat de membrii acestui grup exclusivist ca un egal, oricat de temporar, era o distinctie, in ultimul deceniu, stirile incepusera sa fie iarasi accep­tabile, pe masura ce durerile psihologice ale rasei umane incepeau sa se vindece si, o data cu dizolvarea natiunilor, indivizii deveneau capete de afis. Indivizi, ceva de genul: „Fred, l-ai cunoscut pe Hans, cel care a ajuns primul la petrecere?' Era vorba de omul de stiinta din Okinawa, Frederick Satamori, directorul adjunct al Autoritatii Skel-ter. (Ce-ar gandi oare daca ar sti ca se afla fata in fata cu un infractor?) Sau: „Ingrid, draga, am auzit ca ai pierdut pisi­cile! Asta inseamna ca acum n-a mai ramas nici una?' O compatimea pe doctor Ingrid Castelnuovo, biologul care tocmai esuase in salvarea de la disparitie a pisicii domes­tice. (Ea era de atata vreme adepta Drumului Vietii, incat lui Hans aproape ii era rusine sa-si recunoasca aderarea la aceasta credinta)

Isi imaginase ca aceste persoane nu sunt reale, din moment ce nu te puteai apropia de ele; se auzise de ele, dar nimeni dintre cei pe care Hans ii cunoscuse nu le intalnise vreodata. Si totusi, acea idee trebuie sa fi fost falsa. Aceasta duzina si ceva dintre prietenii cei mai apropiati ai lui Aleuker, selectionati din foarte numeroasele lui cunostinte, acesti oameni cu talente considerate remarca­bile in orice epoca, se amestecau multumiti cu strainii care se tot revarsau din skelterul fara privater: timizi, oameni evident rezervati, de varste inaintate, care trebuie sa fi tre­cut prin agonia nehotararii inainte de a ajunge la concluzia ca, pentru ocazia de a-l cunoaste pe Chaim Aleuker, merita sa profite de cheile pe care invatatura lor ii facea capabili sa le descifreze; tineri studenti aroganti, evident hotarati sa dovedeasca faptul ca erau pe masura celor mai batrani; fete dragute si prostute, care ajunsesera aici in umbra iubitilor lor cu un coeficient de inteligenta mai ridicat

Fantastic! Si, in plus, o distractie grozava!Ora pe care Hans singur si-o acordase era pe sfarsite, insa el modifica timpul limita, hotarandu-se sa stea cel putin inca pe atat.




Interfata I


Cine este vecinul meu?

Intreba necunoscutul.

Profesorul raspunse cu o parabola

Despre un om care facea o calatorie.

Cine este vecinul meu?

Intreb din nou.

Farisei si leviti dintr-un milion

Trec de cealalta parte a usii skelterului meu.

Mustafa Sharif





Lasandu-se vesel in voia conversatiei stimulatoare, a bauturii de prima calitate si a mancarii delicioase – aici, in sudul indepartat, in mare, inca se gaseau pesti sanatosi si o buna parte a pamantului putea fi cultivata in maniera traditionala, daca era protejat impotriva ploii –, Hans se desfata in secret cu imaginea zilei de maine.

Avea s-o faca pe Dany sa planga, sa planga cu adevarat, descriindu-i cu insufletire ocazia unica pe care ea singura o pierduse stricand filmul lui pretios Desigur, n-ar fi dezlegat „cheile' care ar fi condus-o aici. Ii va da de inteles, destul de clar, ca sa nu inteleaga gresit, ca ar fi fost fericit sa o insoteasca la petrecere, aici ar fi strecurat-o cu abilitate in discutii ce depaseau nivelul ei, ar fi ajutat-o sa lase impresia ca nevasta tipului aceluia, Dykstra, nu arata cine stie ce, dar trebuie ca este destul de desteapta, in spatele fatadei sale tacute In decursul vietii lor conjugale Haris fusese obligat sa-si asume asemenea sarcini neplacute in locul ei, dar, intrucat ii gasea pe acesti straini de elita atat de placuti, era convins ca trucul i-ar fi reusit si intr-o companie nemaipomenit de distinsa. In folosul lui, daca nu al ei.

Il vazu din nou pe Frederick Satamori, la celalalt capat al curtii interioare, in timp ce se deplasa de la un grup la altul, intotdeauna binevenit, si se gandi la enormitatea infractiunilor pe care, in conformitate cu standardele oame­nilor de stiinta, le comitea.

Acest eveniment va trebui, in mod cert, inregistrat in dosarele sale secrete. Intr-o zi, cineva va citi relatarea lui despre aceasta petrecere si va rade in hohote.

Spera sa mai aiba sansa sa vorbeasca cu Aleuker. Avea deja pregatit un gambit pentru inceput. Asta fiindca prezenta numeroaselor plante din hardaie si vase in vasta curte interioara sugera ca proprietarul ar putea fi adeptul Drumului Vietii. Dar ocazia nu aparu. Scaldat in adulatie, inventatorul parea sa tina piept unui grup mare de admira­tori, ori de cate ori trecea la o distanta de la care Hans il putea auzi: intotdeauna un grup diferit, dar mereu acelasi subiect – privaterul.

Cand ma gandesc ce s-ar fi intamplat cu lumea fara el! spuse cineva tare, si Hans glosa cinic:

Si ce zici ca s-ar fi intamplat cu lumea fara el?

Nu rostise cu voce tare cuvintele. De fapt, era coplesit de un fior tacut de aprobare. Lipsita practic de orice alt mijloc de transport pe distante mari – fiindca industria nu mai exista ca sa inlocuiasca aparatele de zbor si pachebo­turile oceanice distruse de Explozie, ca sa nu mai vorbim de petroliere, cargoboturi si avioanele-cargo; nu exista destul petrol ca sa se puna in functiune camioanele si masinile ramase; caile ferate fusesera lasate in paragina in cele mai multe dintre tarile avansate –, omenirea nu avea nici o alternativa viabila pentru skelter. Era ieftin, nu foarte dificil de construit si foarte trainic.

Totusi, el fusese cauza Exploziei. La un deceniu dupa ce fusese introdus, devenise periculos si ameninta sa infecteze rasa umana cu ohlofobie generalizata.

Modelele de inceput trebuiau sa fie accesibile oricarui om care forma codul potrivit, indiferent daca era prieten sau dusman, caci ar fi costat zeci de mii ca sa activeze cristalele de forta. Skelterele nu puteau fi inchise sau deschise, puteau numai sa vibreze intr-o stare permanenta de freamat. Daca erau inchise, trebuiau trimise inapoi la fabrica pentru a fi energizate din nou. Aceasta operatie ar fi costat trei sferturi din cheltuiala initiala.

Anii groaznici ce urmasera Exploziei reprezentasera o perioada de instabilitate, indiferent daca vreun sistem de transport avea sa supravietuiasca sau daca fiecare skelter de pe Pamant avea sa fie distrus de bande nebune de banditi, escroci, criminali, delincventi juvenili si chiar soldati straini care navaleau ca lacustele in orase. Fusese ideea Vestului sa transporte sabotorii cu ajutorul skelteru-lui in teritoriul „inamic', dar cand Estul le-o platise cu aceeasi moneda, putini privilegiati care posedau skeltere private supravietuisera pentru a regreta investitia facuta. Skelterele din Combloc erau publice si puteau fi pazite.

Nu ca paza lor ar fi schimbat ceva in cele din urma

Chinuit de convingerea ca o inventie facuta in propria lui tara, Suedia, determinase prabusirea civilizatiei, printul Knud fusese imboldit sa creeze doctrina Drumului Vietii si s-o raspandeasca in milioane de exemplare si intr-o suta de limbi, pe propria lui cheltuiala, in cele mai indepartate colturi ale globului – o pledoarie din inima pentru ca umanitatea sa inceteze sa alerge dupa idoli si ideologi, sa invete sa accepte realitatea, sa considere acest cvasi-Ragnarok doar o criza de populatie, pe care orice specie tre­buie s-o suporte atunci cand exista o inmultire excesiva.

Pledoaria esuase. Inventia lui Aleuker – privaterul – restabilise o aparenta de normalitate in lume.

In scurta vreme, skelterul inceta sa fie o amenintare si deveni un mijloc de reconstructie, adunand laolalta frag­mentele izolate ale civilizatiei sfaramate. Acum, comertul cu coduri se numara printre cele mai odioase infractiuni ale secolului XXI, favorizat in aceeasi masura de opinia publica si de legile schematice, dezorganizate, carpite din resturile unei duzini de traditii legale eterogene.

(In casa aceea din Umea: fusesera spioni sau sabotori cei care omorasera familia Eriksson? Mustafa fusese ime­diat convins. Reflectand, Hans inclina sa opteze pentru criminali. Prizonierii fugari, inainte de aparitia bratarii, ar fi ucis bucurosi ca sa scape cu bine si cu atat mai mult dupa introducerea ei, cand skelterul era singura modalitate de scapare.)

Dar viata nu mai era de-acum insuportabila. Resursele ramase erau bine exploatate, si altele noi erau descoperite; prietenii puteau sa locuiasca la fel de usor pe alt continent sau pe alta strada, ceea ce era bine. Ii va lua omenirii mult timp ca sa asimileze lectia cea brutala. Oricum, cel putin exista o cultura care dadea semne ca evolueaza intr-o directie rationala.

Hans clatina din cap intelept, desi putin ametit, spunandu-si solemn ca era oaspetele unui binefacator universal si ca nu trebuia sa fie iritat de faptul ca zeci de oameni continuau sa se interpuna intre el si gazda.



Ametit? Hm Poate ar fi o idee buna sa se duca sa vada mancarea etalata in holul in care intrase prima oara. Un timp, o muzica linistita rasunase in curtea interioara; in ultimele cateva minute volumul ei crescuse si cateva perechi dansau. Fusesera aprinse lumini stralucitoare, ascunse printre copaci sau agatate de stresinile acope­risului. Hans nu observase cand se innoptase.

Se duse inauntru, isi lua p farfurie si-l lasa pe servitor sa i-o umple cu carne de ren afumata, peste proaspat preparat cu maioneza si salata orientala crocanta, o combi­natie tipica a zilei. Foamea rupsese cele mai multe bariere ale prejudecatilor care separau bucatariile nationale. Savura mancarea, dorindu-si ca acasa sa-si poata permite sa combine, la fiecare masa, alimente din trei parti diferite ale lumii.

Dupa ce termina, lua inca un pahar de vin de pe o tava si se lasa pe spate in scaunul lui. Se parea ca venise momentul sa plece. Era pe la mijlocul holului de primire, intre skelter si ferestrele intredeschise care dadeau spre curtea interioara. De aproape o jumatate de ora nici o sosire nu facuse clopotelul delicat sa sune, iar privaterul fusese reactivat. Ar fi intelept sa nu-si forteze norocul. Dar, brusc, toate hotararile lui disparura intr-o clipita.

Intamplator, se uita spre o usa instalata in peretele opus, cand acesta se deschise cativa centimetri si lumina cazu pe chipul unei fete: ochi mari, sfiosi, ca ai unei caprioare. Ea arunca o privire, il vazu si imediat vru sa inchida usa.

In mod spontan, Hans descoperi ca fata micsorase dis­tanta dintre ei si ii zambea. Se auzi spunand:

Buna!

Ea ii raspunse intr-o limba pe care Hans n-o mai auzise de ani de zile – era mai degraba un dialect atat de asema­nator, incat il intelese perfect. Fata murmura o scuza si incerca a doua oara sa inchida usa.

Hans o opri, intinzand bratul si intreband pe un ton ridicat:

Esti olandeza? Sau flamanda?

Uimita, ea elibera marginea usii si-si dadu putin capul pe spate, cu ochii aceia mari, intunecati, fixati pe chipul lui.

Nu, nu, sunt din Brazilia, dar

Brazilia?

Nu reusea sa inteleaga. Nu putea sa se concentreze decat asupra prezentei ei. Era mica de statura, subtire, dar bine facuta – atat cat se putea observa prin costumatia lunga, maronie, pe care o purta, in contrast izbitor cu hainele tipatoare ale celorlalti invitati. Fata ii era ovala, gura generoasa, parul negru si lins, mainile delicate – intr-un cuvant, era frumoasa. Si tanara. Putea sa aiba intre paispre­zece si douazeci de ani.

De ce te ascunzi? o mustra in limba lui materna. Ii atinse mana, uimit de propria-i indrazneala. O fata fru­moasa ca tine ar trebui sa fie vedeta petrecerii. Vino!

Vreme de o clipa fata paru inclinata sa se opuna. Apoi ceda si iesi in hol cu aerul unui animal salbatic, aruncand priviri sfioase in toate partile. Hans era constient ca se afla in centrul atentiei: cum reusise acest om imbracat in haine de lucru ponosite sa o farmece pe ea? Hans savura senzatia.

Trebuie sa mananci ceva si, poate, un pahar cu vin si

Cuvinte pe care nu le mai rostise de ani de zile ii veneau prompt in minte si fu rasplatit auzind-o raspunzand: – Da, da, te rog! Dar nu era limba olandeza. Era un idiom foarte inrudit cu olandeza, dialectul plattdütch. Cum Dumnezeu ajunsese ea sa vorbeasca un asemenea dialect in Brazilia?

Din spatele lui, brusc, auzi vocea lui Chaim Aleuker:

A! Hans, vad c-ai gasit-o pe Barbara! Succes, si vezi daca poti s-o faci sa infloreasca putin!

Hans tresari atat de violent, incat aproape varsa farfuria cu mancare pe care o umpluse pentru fata. Se intoarse, dar Aleuker trecuse deja si disparea in directia curtii interioare.

Deci ti se spune Barbara! exclama el, recapatandu-si stapanirea de sine.

Fata scutura din cap cu hotarare.

Nu, ma cheama Anneliese Schenker.

Dar sunt sigur ca Aleuker ti-a zis

E o gluma de-a lui. Zice ca „Barbara' inseamna „fata salbatica' si crede ca sunt o salbatica!

In vocea ei razbatea o nota de furie; isi indrepta umerii, isi strinse pumnii si privi manioasa dupa Aleuker.

Hans ezita numai o clipa, apoi zise:

Banuiesc ca vrei, poate, sa vorbesti cu cineva despre tine. Nu poti sa gasesti cu usurinta oameni care vorbesc limba ta. Eu o vorbesc, mai mult sau mai putin. Ce-ar fi sa mergem sa stam acolo, sa nu fim in drumul nimanui? Promit sa ascult tot ce-mi vei spune.

Ii dadu farfuria cu mancare. Ea o lua si, dupa o eterni­tate in miniatura, raspunse:

Da, va rog, domnule. As fi atat de fericita daca as putea vorbi cum trebuie cu cineva, in loc sa ma lupt cu engleza pe care o inteleg numai pe jumatate.



Incredibil! Incredibil! Conversez in tęte-ŕ-tęte cu aceasta fata pe care o soarbe din ochi orice barbat sensibil de aici Cum s-a intamplat? Nu conteaza! Bucura-te! Bucura-te!

Se concentra asupra povestirii ei.

Venea intr-adevar din Brazilia. Vorbea o limba atat de apropiata de a lui pentru ca provenea dintr-o colonie de fundamentalisti protestanti germani. Dupa primul razboi mondial, acestia se hotarasera sa se rupa de luxul imoralei Europe si sa duca o viata sfanta pe un nou teritoriu.

Mintea lui Hans sovai, realizand ca vorbea cu o crestina. Era ca si cum ar fi fost transportat inapoi in timp!

Refuzand sa accepte masini, radiouri, telefoane – ca sa nu mai vorbim de skelter – cu topoare de piatra si pluguri trase de cai, ridicasera un orasel infloritor la o suta de mile de orice spatiu locuit si il numisera Festeburg. Dupa un cantec religios, ii explica ea.

Comercializau produsele locale. O data sau de doua ori pe an incarcau intr-o barca legume, panza, obiecte artiza­nale, vasleau in aval spre un oras-targ unde le schimbau pe unelte, cuie, sarma si alte bunuri, cele mai multe din metal, pe care ei nu le puteau fabrica singuri. In afara de asta, nu mai aveau contacte cu restul lumii.

Bunicul ei ii spusese cum ajunsesera in colonie vestile despre razboiul din 1939, pe cale orala si, intamplator, dintr-un ziar in care era invelit un pachet de seminte, cum Predikant-ul ii chemase pe toti pentru o zi, o noapte si iarasi o zi de ruga neincetata, pentru a abate furia lui Dum­nezeu de la cei mai credinciosi adepti ai lui.

Siretlicul trebuie sa fi functionat; in orice caz, cel de-al doilea razboi mondial trecuse si nimic nu se schim­base in Festeburg.

Rugaciunea avusese mai putin succes in cazul epide­miei ce lovise comunitatea si o ucisese pe mama Annelie-sei cand ea era doar un copil. Din descrierile ei sovaielnice, Hans deduse ca boala ar fi putut fi gripa M, a treia din cele patru noi specii mortale ivite in regiunile muntoase din Noua Guinee, care se raspandise cu iuteala fulgerului dupa introducerea skelterului. Sau poate fusese doar o izbucnire intarziata a anghinei difterice din Alaska. Nu-i ceru amanunte. Era prea uluit. Sansa ii adusese un emisar din trecutul pe care si-l imagina disparut pentru totdeauna. Pana in urma cu vreo doua luni, aceasta fata traise intr-o epoca pre-skelter! Din punct de vedere cultural ea se aflase la o distanta mai mare de lumea moderna decat familia Eriksson. De cadavrele ei scapase el azi, devreme. (Sau ieri? Ce naiba?).

Si ce te-a adus aici? o imboldi el.

Putin cate putin, sovaind, ea ii explica. Undeva in serto un sef militar neinsemnat incepuse sa-si cladeasca un imperiu intr-un mod cat se poate de tipic. Printre locurile dorite cu ardoare de el se numara si Festeburgul. Avusese loc un asediu. Tatal ei fusese ucis. Fratele mai mare, devenit capul familiei, ii poruncise sa ia o barca usoara si sa vasleasca in josul riului, in cautare de ajutor. Cu un curaj incredibil, avand in vedere ca nu fusese mai departe de casa decat putea sa mearga intr-o jumatate de zi, ea se supusese.

Primii oameni pe care ii intalnise erau prieteni de-ai lui Chaim Aleuker, care ignorau pericolele Americii de Sud moderne, petrecandu-si vacanta intr-o tabara cu ajutorul unui skelter portabil. (Hans isi increti buzele auzind asta. Un skelter de voiaj trebuia sa aiba propriul sau mecanism de telemetrie si costa un milion, daca puteai gasi un tehni­cian capabil sa-ti construiasca unul.)

Ei o trasesera la mal cand barca, lovindu-se de un ciot scufundat, se fisurase, dar nu putusera sa vorbeasca cu ea pana cand nu aparuse Aleuker. Anneliese crezuse ca era un miracol cand Aleuker iesise din cutia de marimea unui cosciug, in mijlocul taberei. Inainte, nici nu visase vreo­data un skelter.

Gasi si mai miraculos faptul ca Aleuker vorbea idis si putea sa comunice cu ea intr-o maniera rudimentara. Stia ca exista si alte limbi, diferite de dialectul german vorbit in Festeburg, pentru ca negustorii contactati de ei vorbeau o portugheza stricata. Fetelor insa li se interzicea sa vor­beasca cu strainii.

Dupa ce descalcise povestea ei, Chaim isi convinsese tovarasii sa-si ia armele si sa porneasca spre Festeburg. Dar cand ajunsesera acolo, gasisera asezarea in flacari, iar locuitorii exterminati.

Ei pacat! Toti din grup aveau treburi, iar vacanta le era pe sfarsite. Nu s-au mai preocupat de dictator si de tru­pele lui. Disperata, tremurand de groaza, il lasase pe Chaim s-o conduca la skelter si s-o aduca acolo.

Cu alte cuvinte, intr-un loc care, in conformitate cu educatia ei, era o copie fidela a iadului.




Interfata J


Mi-e rusine ca vreau sa cred in judecata.

Pedeapsa ma face las si nu voi condamna.

Daca as face-o, as fi printre cei mai vinovati.

Insa nu mi-e rusine ca aceia pe care as vrea sa-i pedepsesc

Sint cei a caror crima e privarea semenilor lor umani

Si in special a copiilor, de bucuria indreptatita

Pe care ar trebui s-o aiba din existenta trupurilor lor.

Mustafa Sharif





Poate era necinstit fata de Aleuker si rastalmacea ceea ce ii spusese fata. Poate ca ea vedea violatori la fiecare pas, ca urmare a mostenirii ei ingrozitoare Cu toate acestea, Hans avea impresia destul de clara ca Aleuker isi pierduse interesul atunci cand descoperise ca Anneliese nu accepta sa-i sara drept in pat si sa faca dragoste salbatic, ca-n jungla.

Se putea presupune ca Aleuker avea un apetit normal, sanatos, pentru femei; intr-adevar, se zvonea ca, datorita faimei, se bucurase cu mult mai mult de ele decat i s-ar fi cuvenit. Statistic, partea unui barbat trebuia sa fie de trei cincimi, saizeci la suta din una, treizeci la suta din fiecare daca erau doua sau cincisprezece la suta din fiecare daca erau patru Calculand, Hans simti nevoia sa chicoteasca.

Redevenit serios, se intreba cum ar fi sa se afle in locul lui Aleuker, intampinat ca un tata de copiii femeilor din lumea intreaga. Acele norocoase mame potentiale care se dovedisera imune la FPC – Dany nu era si, in consecinta, fusese sterilizata fortat – isi selectau si-si alegeau partenerii fara sa tina cont de casatorie, de avertismentele oficiale severe in privinta risipei atat de mari din fondul de gene.

Odata, in urma cu trei ani, fara sa-i spuna lui Dany, Hans isi facuse reclama intr-unui din acele ziare de inter­mediere, prost tiparite, care circulau de pe un continent pe altul, servind unui alt scop, mai intemeiat, pe langa acela de a face legatura intre oameni cu gusturi sexuale neo­bisnuite. Cu atat de putini oameni ramasi, era pacat ca el, Hans Dykstra, sa nu lase in urma nici un copil, indiferent daca putea sau nu sa-l creasca el insusi.

Dar singura fata care ii raspunsese nu aparuse la intalnirea pe care el i-o propusese in Canberra, iar el se simtise atat de prost, incat nu mai repetase niciodata experimentul.



Evident, ar fi fost la fel de stupid sa-i pomeneasca Anneliesei de acest lucru, la fel cum ar fi fost un prost sa-i spuna lui Dany. Isi reveni si continua sa asculte.

Se agatase de grupul lui Aleuker, pur si simplu fiindca nu stia unde sa se duca in alta parte. Ca mai toti crestinii, fusese invatata sa creada ca pana si adeptii sectelor eretice ale propriei sale credinte erau copiii Diavolului, damnati pentru eternitate. Faptul de-a se afla intr-o lume plina de ceea ce ea numea pagani, de oameni care consumau bauturi alcoolice, fumau, pacatuiau trupeste si se inchinau la idoli falsi, la copaci si animale, ajunsese aproape sa o scoata din minti.

Numai faptul ca nu vorbise cu nimeni de saptamani intregi – cu exceptia catorva schimburi sumare de cuvinte cu Aleuker si servitorii lui – o indemnase sa vina la petre­cere, asa cum i se spusese. Tot timpul cat vorbi, ochii ei alergara de la privelistea unei orori la a alteia, iar obrajii ii ramasera albi ca hartia.

Cand se ivi ocazia, Hans o intreba cati ani are. Ea murmura:

Saptesprezece. Optsprezece, in curand.

La varsta asta, sa-ti vezi tatal ucis, casa arsa si toti prie­tenii macelariti! Acest lucru ii aduse aminte lui Hans de un cosmar de-al lui. El insusi ramasese orfan la ultima epidemie de FPC si o privise pe mama lui murind in chi­nuri cumplite. Desi isi gasise parinti adoptivi buni, in loc sa fie aruncat intr-una din taberele pentru copii care repre­zentau terenul de inmultire a infractiunilor secolului XXI, pierderea lor isi pastrase totusi forta de a-l impresiona. Se mai trezea noaptea, plangand, si acum dupa ce trecuse de treizeci de ani.

Dany nu-l compatimise niciodata, ci doar se plansese ca-i strica somnul. Hans banuia ca aceasta fata ar putea intelege, in loc sa-si bata joc de un adult care isi ascunde lacrimile



Brusc, fara nici un avertisment, se auzi un pocnet. Conversatia care se desfasura vesela inauntru si in afara holului se frinse brusc, ca un bat uscat calcat de un picior greu.

In tacerea mormantala care urma, cineva exclama:

La dracu', asta e o arma!

Urma o goana concertata spre ferestrele glisante care dadeau spre curtea interioara si, instantaneu, se produse o busculada cand cei care voiau sa iasa ii intalnira pe cei care voiau cu disperare sa intre.

Se auzi un strigat de confuzie; invitatii se impingeau si se invarteau. Anneliese isi puse mana pe cea a lui Hans, soptind:

E ceva in neregula?

Hans savura atingerea degetelor ei: atat de usoara, de calda, de delicata. I se paru ca simte mireasma trupului ei tanar si proaspat. Impactul asupra lui era parca acela al unui drog.

Ridicandu-se, Hans indrazni sa-si puna mana pe parul ei moale, cu un gest ce se voia linistitor, dar care se trans­forma intr-o mangaiere fatisa. Ii spuse:

O sa intreb pe cineva. Nu te ingrijora

Era prea tarziu! Un alt pocnet despica aerul si un geam mai mare decat statura unui om din ferestrele glisante se sfarama. Hans vazu instantaneu vreo cincizeci de guri intredeschise de uluire

Apoi toti cei care se aflau intre el si spatiul exterior se trantira la pamant, permitandu-i sa vada clar ce se petrecea dincolo.

La gura golfuletului spre care dadea casa lui Aleuker, doua promontorii micute se prelungeau inspre mare, intunecate, luminate de razele unei luni de-abia rasarite.

Intre ele, formand parca o tinta, trei grupuri de flacari stralucitoare, rosii-galbene, isi admirau propria reflectie in apa.

Muzica se oprise. Se auzeau strigate de furie salbatica. Flacarile tremurande isi gasira un loc in mintea lui Hans.

Canoe de lupta!

De ani de zile era vag constient ca printre maori – ca printre membrii aproape oricarui grup etnic ce reusise sa-si pastreze o identitate precara diferita de cultura atotpatrunzatoare a Occidentului crestin – aparuse un nou cult violent inchinat razbunarii. Existau maori neasimilati. Randurile lor fusesera ingrosate de dezertori metisi, proveniti din cultura albilor din Noua Zeelanda. Hans nu s-ar fi asteptat insa ca ei sa lanseze un atac in care si el sa fie prins in cursa.

Paru sa treaca mult timp, desi intervalul real ar fi putut fi masurat de cateva batai de inima. Isi simti falca atarnandu-i prosteste. Uimirea lui era asemanatoare cu a tuturor celor pe care ii vedea. Criza sa de paralizie fu curmata de aceasta data nu de o impuscatura, ci de o salva si de un tipat care culmina in falset, desi incepuse baritonal: vocea unui barbat in agonie.

Barcile de lupta ajunsesera la mal si tortele se urcau acum spre casa. O psalmodiere ritmica rasuna, acompa­niata de tropotul a numerosi pasi. Ca si cum groaza l-ar fi inzestrat cu vedere telescopica, Hans zari douazeci de mulatri aproape goi, cativa purtand arme de foc, altii sulite, avand cu totii coliere de dinti omenesti in jurul girurilor.

Cu toata puterea, Aleuker striga:

Pastrati-va calmul! Am posturi de mitraliere

Dar vorbele lui fura intrerupte de vibratia asemanatoare cu a masinilor de cusut a mitralierelor ce trasau linii mor­tale in randurile atacatorilor.

Acestia isi realizasera deja o parte a planului. Trei din­tre invitati isi dadeau sufletul in frumoasa curte interioara a lui Aleuker; altii suspinau si gemeau, raniti usor; acum, tortele inmuiate in petrol erau folosite in scopul potrivit: zburau, urmand traiectorii arcuite, prin aer si aterizau pe acoperisul casei – buf, buf, buf.

Domnule, va rog, ce se intampla? scanci Anneliese, agatandu-se de Hans.

Cu un efort, Hans isi regasi prezenta de spirit, o privi si, in acelasi moment, observa ca skelterul era doar la cinci pasi de ei. Nu vor trece decat cateva secunde pana cand altcineva se va gandi sa o ia la sanatoasa.

Vino! tipa, ridicand-o pe fata in picioare si impingand-o cu furie spre mijlocul lor de scapare.

Dar nu vreau sa

Daca ramai, vei fi omorata! replica Hans si o impinse in cabina, tastand automat codul pentru casa din Valletta. Nu era timp sa se gandeasca la ce avea sa zica Dany; tot ce conta era sa fuga.

Urlete, impuscaturi, trosnetul flacarilor ce se raspandeau, toate disparura instantaneu

Anneliese tipa.

Hans ar fi vrut s-o faca si el.

Erau in holul lui. Cu fata spre skelter, pe acelasi fotoliu in care il asteptase sa se intoarca din Suedia, ca si cum se gandise sa fie primul lucru pe care avea sa cada privirea lui Hans: Dany.

Sau, mai degraba, cadavrul lui Dany.

Isi taiase venele si era plina de la mijloc si pana la picioare de sangele ce se coagula.




Interfata K


De neinteles,

Stramosii nostri au preferat

Putrezirea, nu evolutia.

Erau imbalsamati,

Inveliti in foi de plumb

Sau depusi in cosciuge intr-un cavou.

Cand imi va veni sorocul,

Vreau sa ma transform intr-un lujer,

O frunza, o floare si un spic de grau.

Mustafa Sharif





Reactiona din reflex, fara sa chibzuiasca. Cu mana stinga acoperi ochii Anneliesei, cu dreapta forma apasat un alt cod in skelter si, pana sa rasufle a doua oara, simtira ca le era foarte frig.

Eroare! Eroare de transmisie! Uneori se intampla. Nimic nu este perfect, cred c-am baut prea mult, imi pare groaznic de rau, ce priveliste ingrozitoare! Am dat peste ea din greseala!

Flecareala. O auzi gemand putin, dar era prea coplesita ca sa poata alcatui niste cuvinte coerente.

Cel putin, aici in Suedia era lumina, soarele sclipea la orizont deasupra crestelor inzapezite de dincolo de feres­tre. Cadavrele familiei Eriksson fusesera trimise la incine­rare. Putea s-o ia de mana pe Anneliese si s-o conduca in camera de zi, inventand motive nebunesti pentru starea in care se afla casa.

Dintii ii clantaneau, cu toate ca lumina slaba a soarelui ridicase temperatura deasupra punctului de inghet. Hans continua cu vorbe pe care le dorea linistitoare.

O sa aprind focul intr-o clipa, nu-ti face probleme. O sa am grija de tot

In semineul de piatra, busteni arsi pe jumatate, cenusa veche. Hans se gandi la hartia de scrisori din birou, fugi dupa ea, lasand-o pe Anneliese sa priveasca uimita, cu ochi mari, praful atotstapanitor. Lua intregul top si se intoarse cu un fel de torta deja aprinsa la capatul care trada adevarul despre proprietarul casei. Hartia era umeda, ardea prost, dar ardea. (Adio foii de hartie care urma sa fie pusa la loc de cinste in dosarele mele secrete) Intr-o cutie, langa camin, se aflau niste vreascuri putrezite, dar nu sfaramate.

Mainile ii tremurau. Nu mai facuse un foc de douazeci de ani.

O sa deschid imediat incalzirea centrala, promise el. Intelegi, nu vin prea des aici. In ziua de azi, oamenii nu stau intr-un loc. Imi inchipui ca Aleuker ti-a spus – ne place sa profitam de vremea mai calda, fiindca este atat de usor si rapid sa calatoresti. Asa ca iarna, normal, lasam goale locuri ca acestea, pana in primavara, si ne indreptam spre o clima mai calda

Ea tremura, tremura. Langa camin se afla un taburet; bajbai pana la el si se aseza. Surcelele se aprinsera si flacarile izbucnira, inalte si galbene. (in imaginatie, Hans auzea tipete. Oare extremistii maori prinsesera multi din­tre invitati in rugul casei lui Aleuker? Bloca aceasta directie a gandului.) Existau si alte intrebari care il asaltau. De exemplu, cum sa ascunda lipsa electricitatii. Isi dadu seama cu usurare ca ea nu era obisnuita cu energia. N-ar fi trebuit sa pomenesc de incalzirea centrala. Poate ca petrolul era pus in circulatie de o pompa electrica!

Exista inca politisti in lumea ta? zise ea brusc.

Ce? Stand pe vine si supraveghind focul, Hans se intoarse sa o priveasca.

Ar trebui sa spui politiei de femeia aceea moarta, continua ea.

Cum as putea? Minciuna se tesu instantaneu. Ti-am zis, noi am ajuns acolo dintr-o eroare de transmisie. Pro­babil a fost greseala mea, cum ti-am spus, din cauza ca am baut prea mult, dar chiar si asa Nu, as putea sa incerc un milion de coduri de skelter si sa nu gasesc niciodata dru­mul inapoi spre acelasi loc. Nici macar nu stiu in ce tara eram.

Amortite de frig, degetele il dureau. Le intinse spre foc, incercand sa-si revina. Frigul ii amintea de experientele inspaimantatoare din copilarie. Trecuse atat de putin timp. Era posibil ca lumea sa fi progresat intr-adevar atat de mult de cand el era doar un copil oropsit, zdrentaros si pe jumatate mort de foame?

Nu stii nici macar ce tara? repeta ea prosteste, dupa o pauza.

Nu, desigur ca nu. Skelterul te poate duce oriunde cat ai clipi.

Anneliese medita la asta un timp si, in cele din urma, dadu din cap, continuand sa priveasca tinta flacarile.

Scuza dezordinea de pretutindeni, indrazni el. Dupa cum ti-am zis, nu vin aici foarte des.

Atunci de ce-am venit aici acum?

Aa

Chiar, de ce? Repede, repede, un motiv convingator, in ciuda aburilor alcoolului.

Ei bine, evident ca trebuia sa fugim de la Aleuker, nu-i asa? Si, in plus – grav, cu un aer de amabilitate –, tu n-ai prea avut ocazia sa te adaptezi la lumea moderna, dupa cate mi-ai spus. Ai fost coplesita de idei si obiceiuri noi, chiar din momentul cand Aleuker te-a adus in Noua Zeelanda

Noua Zeelanda? Un strigat. Se roti brusc pe scaun.

Pai da! Nu stiai nici macar unde te afli?

Muta, scutura din cap. In cele din urma rosti cu greutate:

Am crezut ca poate Statele Unite?

Orizonturile unei alte lumi, se gandi Hans. Cu aceasta idee se nascu si sentimentul unei noi increderi. Imaginea cadavrului lui Dany, de un rosu atat de stralucitor in imagi­natia lui, era un avertisment ca universul era pe punctul sa se sfarame. In mintea lui. De fapt, nu regreta. In realitate, n-o iubise niciodata, dorise doar sa aiba o nevasta, intr-o epoca in care atat de multi barbati se resemnau cu ideea ca niciodata nu vor atinge acest tel.

Si daca nimeni in afara acestei fete ignorante nu stia pana acum ca el o vazuse pe Dany moarta, n-ar fi fost prea dificil sa scape de consecinte.

Primul pas: trebuia sa o impiedice pe Anneliese sa inteleaga ceea ce vazuse. Inspira adanc si se ridica in picioare. Scuzandu-se, se duse sa inspecteze sistemul de incalzire.

Printr-o minune, acesta se autoalimenta, avand un rezervor de aer comprimat. Manevra necesita o duzina de apasari ferme pe un piston, ce ii aminteau de o soba de campanie ceva mai mare. O flacara galbuie, fumeganda, se ivi ca reactie a apropierii brichetei, devenind albastra pe masura ce arzatorul se elibera de praf. Cand Hans se intoarse in sufragerie, contoarele indicau deja prezenta aerului cald.

Oprindu-se in usa, privi in jur cu o grimasa.

Ar trebui sa-mi cer scuze! Nu mi-am inchipuit ca locul o sa fie atat de murdar dupa un timp atat de scurt Apropo, trebuie sa fie foarte diferit aici fata de locul in care te-ai nascut.

Unde suntem, aici? intreba ea timid.

O scurta ezitare. E prudent? Ei bine, dezvaluirea merita riscul ca sa-i castige increderea.

Am venit in Suedia.

Raspunsul ei fu o inclinare absenta din cap. Actiunea riscanta se terminase cu bine. Fara indoiala, pentru ea era doar un nume pe o harta veche cu colturile zdrentuite, roase de termite, fara referinte. Zise:

Nu, nu este foarte diferit. Nici la Festeburg nu puteai lasa ceva mai mult de o zi sau doua fara sa devina foarte murdar Asta e zapada?

Ramase cu privirea pierduta pe fereastra.

Zapada? Da, desigur.

Am auzit de ea, dar n-am vazut-o niciodata.

Hans se relaxa atat de brusc, incat aproape i se taie res­piratia. Avea sa fie mai usor decat indraznise sa viseze sa o convinga pe aceasta tanara de faptul ca spunea adevarul in legatura cu Dany. Mintea ii fierbea de idei: s-o lase aici, stiind ca-i va fi frica sa foloseasca skelterul fara un inso­titor, blocata atata vreme cat se dovedea necesar ca el sa rezolve lucrurile Nu exista, nici chiar in camera obscura, vreo dovada a calatoriilor lui ilegale, pe care politia sa o poata gasi; putea sa-i ceara lui Karl Bonetti sa confirme faptul ca Dany amenintase de zeci de ori cu sinuciderea fara sa isi puna intentia in practica; putea sa-si redecoreze holul, astfel incat Anneliese sa nu recunoasca nimic sau, si mai bine, putea sa se mute in alta parte, pe alt continent

Totul se putea face in patruzeci si opt de ore.

Pacat ca va trebui sa sacrifice ceea ce-ar fi putut deveni punctul de maxim interes al insemnarilor din dosarele sale secrete. In adancul mintii lui plutea insa ideea ca, de acum incolo, nu va mai acorda atata atentie hobby-ului sau.

Aceasta fata, Anneliese Dat fiind felul in care fusese crescuta, era posibil ca ea sa fie sensibila la ideea straveche ca maritisul este singura protectie a femeii. Ce si-ar putea dori, daca nu protectie, in aceasta lume ciudata, nefamiliara?

Sa aiba o mireasa tanara Ha, ha! Trecuse un deceniu sau cam asa ceva de cand un barbat la vreo treizeci de ani nu se mai insurase cu o fata de saptesprezece.

Se stradui frenetic sa-si revina, constient ca era inca putin ametit de bautura, in ciuda socului ce-l trezise. Casa lui Aleuker atacata si apoi gasirea lui Dany Era prea devreme sa lase visele sa-l acapareze. Zise:

Anneliese draga, cred ca esti obosita. Sa-ti fac patul? Este o camera acolo unde ai putea sa te odihnesti.

Arata spre camera copilului, uitand ca lasase usa intre­deschisa si lumina slaba a soarelui dezvaluia jucariile, cartile si hainele imprastiate. Ea zambi, intoarse capul, dar imediat paru uluita.

Esti esti insurat? Ai copii?

Inventeaza repede ceva ce nu poate fi folosit impotriva ta! Vocea ii fu atat de blanda cand ii raspunse, incat fu el insusi uimit.

A, aceasta este casa parintilor mei. Ai auzit ca a avut loc ei bine, ceea ce noi numim Explozia? Si, dupa asta, o multime de crime si epidemii?

Fata facu un semn din cap.

Nu inteleg prea multe despre acest lucru, dar mi s-a spus. Trebuie sa fi fost groaznic.

Da, a fost Am avut o sora. A murit. Si parintii mei au murit. Eu aa nu am simtit nevoia sa schimb lucrurile aici, daca intelegi ce vreau sa spun.

Da, cred ca da.

Dar asta a fost cu mult timp in urma. E o prostie sa te agati de un trecut mort. Acum, ca tu esti aici, am o scuza sa arunc ceea ce pastram ca amintire Nu, stai jos! Stai langa foc!

O impinse incet, cu o mana pe umarul ei moale si cald. Cumva, degetele lui ramasera pe umarul fetei; se uitara unul la altul, ochi in ochi.

Un moment de tacere.

Biata fetita, zise Hans in cele din urma. Sa fii lasata in voia soartei in aceasta lume straina trebuie sa fie groaznic. Dar ai incredere in mine, o sa am eu grija sa nu ti se intample nimic rau.

Pe neasteptate, din ochii ei negri si stralucitori tasnira lacrimi.

Multumesc, domnule, murmura ea aproape neauzit.

Nu „domnule'! Spune-mi Hans!

Da, va rog Daca nu te superi Da, este o lume inspaimantatoare si noua pentru mine. Stiu atat de putine despre ea! Nu pot nici macar sa ma orientez, ca sa nu mai vorbim de a-mi castiga existenta. E foarte amabil din partea ta sa fii atat de generos. Fii binecuvantat!

Dupa care, retragandu-se brusc in sine, isi elibera bratul de atingerea lui si se intoarse la taburet, privind iarasi la foc.

Atat de multe lucruri care i-ar putea contrazice min­ciunile! Scrisori cu numele si adresa familiei Eriksson, mancarea stricata din congelator, marcata clar pentru con­sum cu cel putin patruzeci de ani in urma, ziarele nepre­tuite care trebuiau sa dispara fiindca, oricat de ignoranta ar fi fost in privinta limbii suedeze, Anneliese ar putea citi data de pe ele

Il durea, il tortura sa vada distruse aceste relicve pretioase. Dar se grabi sa-si termine treaba, gandindu-se la cadavrul lui Dany care-l astepta acasa.

Si alte lucruri trebuiau distruse, de teama ca Anneliese s-ar putea gandi sa-l intrebe mai tarziu de ce, daca se nascuse in Belgia, casa lui natala era in Suedia. La fel, cartile fetitei, semnate cu pedanterie — numele ei era Greta – dar nu si hainele, sau nu toate. Greta fusese inalta si bine facuta pentru varsta ei, iar Anneliese era subtire. Unele haine ar putea fi folosite. Fara indoiala, la Festeburg, din cauza resurselor limitate, fusesera nevoiti sa se multu­measca cu vechiturile altora

Hans respira usurat vazand ca fata se intinsese pe o canapea si adormise. Asta ii usura mult sarcina.

Defunctul stapan al casei avusese o garderoba bogata. Fusese mai inalt si mai solid decat Hans, dar, din fericire, avusese acelasi numar la pantofi. Incalzit in hainele de iarna groase si prafuite, Hans reusi cu dificultate sa duca cele cateva obiecte pe care nu voia sa le lase in preajma Anneliesei, pentru ca aceasta sa nu intrebe ceva in legatura cu ele. Nu indraznea sa le trimita la incinerator, de teama ca ar putea rezista flacarilor si ar putea fi recunoscute ca antichitati. Cele mai multe erau obiecte de lux, in principal flacoane de cosmeticale si sticle de parfum. Ar fi putut sa le sparga, dar zgomotul ar fi trezit-o pe Anneliese.

Pamantul era inghetat si prea tare ca sa sape o groapa; deocamdata trebui sa se multumeasca sa le ascunda in zapada.

Se intoarse, infrigurat, gasi asternuturile si pregati, patul copilului pentru ea; aprecie ca era indeajuns de scunda ca sa-l gaseasca acceptabil. Apoi o aduse din sufragerie si o vari in pat, scotandu-i pantofii. Ea de-abia se misca. Dormea adanc.

Mintea lui Hans era plina pana la refuz de doua senti­mente opuse: un fel de tandrete frustrata, de parca ea ar fi fost propriul lui copil pe care il punea in pat, si un plan rece si calculat pentru viitor, un ghem incalcit de minciuni, culminand cu necesitatea arzatoare de a explica de ce, in cele din urma, nu se vor putea intoarce aici

Aproape imperceptibil: pic, pleosc Ce naiba? A, nor­mal. O teava crapata de ger in baia principala. Scaunul toaletei inghetase, descoperi Hans, dupa cum era si de asteptat; acum in el pluteau bucati de gheata, in timp ce apa picura din bazinul aflat in spatele lui.

Dar Erikssonii fusesera oameni grijulii. Lui Hans ii trebuira numai cateva minute ca sa gaseasca o trusa de scule intr-un sertar din bucatarie, in care se afla si o rola de banda cu silicon. Dupa ce facu reparatia, grosolana, dar eficienta, inspecta toate tevile pe care le gasi si conchise ca nu exista riscul altor scurgeri.

Altceva, inainte de plecare? Evident, lumina pentru Anneliese, in cazul in care se trezea cat timp el era plecat si ziua subarctica se incheia. Festeburgul nu acceptase niciodata electricitatea, astfel incat ea era obisnuita cu lumanari; aici existau cateva, cu fitilele umede si sfaraitoare, in toate culorile curcubeului, destinate cinelor in tęte-ŕ-tęte, nu unei iluminari adevarate dar asta nu avea impor­tanta. Aseza una langa pat impreuna cu o cutie de chibrituri. Acestea – incerca unul – inca se aprindeau multumitor, dupa toti acesti ani.

Asa Adauga un bilet scurt in care ii spunea sa nu se ingrijoreze, el se va intoarce repede. Va trebui s-o faca. Nu indraznea sa intarzie prea mult cu raportarea decesului lui Dany, chiar daca atacul maorilor asupra casei lui Aleuker facea extrem de improbabil sa fi observat cineva ora exacta a plecarii lui din Noua Zeelanda. Avea un alibi plauzibil: va spune ca, desi fugise, isi daduse seama ca nu dorea sa dea ochii cu Dany dupa neintelegerea dintre ei, asa ca se indreptase spre iesirea Gozo si petrecuse un timp gandindu-se daca sa-l roage pe Karl Bonetti s-o examineze si sa se pronunte in privinta sanatatii ei mentale. Apoi se hotarase sa n-o faca si, in cele din urma, se indreptase spre casa si descoperise

Da, povestea avea sa fie convingatoare, dar numai daca se grabea.

Propti biletul langa lumanare si, sub impulsul momen­tului, o saruta pe frunte. Ea schita un zambet in somn. Cand pleca, inima lui Hans tanjea deja, coplesita de dor si de placere.




Interfata L


Era scris ca,

Daca faci un hagialac la Mecca,

Asta aduce multe merite unui om.

Un cunoscut de-al meu

Face acum hagialac de doua ori pe zi

Si ii trebuie aproape un minut si treizeci de secunde.

Mustafa Sharif





Trecu pe langa ramasitele dezgustatoare ale lui Dany, indreptandu-se spre telefon. Forma codul de urgenta al politiei si astepta. Uneori telefoanele din Valletta functionau, alteori nu. De data asta avu noroc: ii raspunse o voce prost dispusa:

Da, politia.

Va rog, trimiteti pe cineva aici imediat, rosti Hans cu vocea usor tremurand. E vorba de sotia mea. Este moarta.

Poftim?

Cred ca s-a sinucis cat am fost plecat. Iata, notati-va codul skelterului meu. Voi deconecta privaterul.

In mai putin de doua minute un sergent in uniforma aparu in skelter, tinand in mana un reportofon. Zise:

Repetati dupa mine, va rog: Eu, Hans Dykstra, liber si nesilit de nimeni, accept folosirea codului skelterului meu de ofiteri in misiune. Inteleg ca la terminarea acestor cercetari pot cere un alt cod confidential de la autoritati Multumesc.

Pasi in hol, privind-o fix, ingrozit, pe Dany. O clipa mai tarziu aparu un alt politist, si apoi, dupa un timp ceva mai lung, un om cu o infatisare chinuita, purtand o trusa medicala, urmat imediat de un fotograf.

Politistul care sosise al doilea se legitima ca fiind inspectorul-sef Vanzetti. Era un barbat solid, cu ochi obositi, cu uniforma de vara patata de sudoare, desi afara era iarna.

Spuneti-mi exact ce s-a intamplat, il invita el.

Hans isi umezi buzele.

Eu aa cred ca am gasit-o cu doua-trei minute inainte de a telefona. A trebuit sa ma duc la baie si sa vomit. Socul, intelegeti. Si A, si in orice caz nu ma simteam prea bine. Poate ati auzit ca Chaim Aleuker a organizat o petrecere de cautare a comorii?

Ochii lui Vanzetti se marira.

Ati fost acolo? Hm! Cum de-ati scapat cu pielea intreaga?

S-a terminat rau?

Doisprezece morti, din cate am auzit, cea mai mare parte din casa distrusa Cum ati scapat?

Hans simti ca obrajii incep sa-i arda. Nu-i parea rau. O mica stanjeneala vizibila ii va sluji bine povestea.

— Imi pare rau sa recunosc, dar Ei bine, intelegeti, am fost acolo trei ore, poate patru, si am baut foarte mult si cand au inceput impuscaturile, pur si simplu am fugit ca din pusca. Nu sunt sigur, dar cred ca am fost primul care s-a gandit sa fuga spre skelter.

Interesant, murmura Vanzetti. Isi consula ceasul de la mana: nu un ceas obisnuit, dupa cum constata ochiul expert al lui Hans, ci un ceas clasic, „Seiko World-Time', un model care nu mai fusese fabricat de la Explozie. Asta inseamna ca ati plecat din Noua Zeelanda cel putin acum o ora si jumatate, nu-i asa?

N-am venit direct aici.

De ce? Si unde ati fost?

N-am venit aici fiindca eram certat cu Dany. In tim­pul liber sunt fotograf. Ea se ducea la aceasta petrecere de cautare a comorii. Nu mi-a spus cine este gazda, am presu­pus ca era unul dintre prietenii ei ingrozitori si am preferat sa stau acasa si sa developez un film de care eram mandru in mod deosebit. Ea a intrat fara sa bata la usa in camera obscura, mi-a stricat filmul si m-am hotarat Ezita. M-am hotarat sa iau cartonasul-cheie si sa merg eu la petrecere, ca sa fim chit. Acum imi este teribil de rusine de mine. Dar va jur ca nici n-am visat ca o sa faca asta!

Arata spre cadavru, in jurul caruia doctorul si fotogra­ful se miscau ca niste vulturi hoitari, gata sa se repeada inainte sau sa dea iar inapoi.

N-ati avut nici o banuiala? il incerca Vanzetti.

A amenintat cu sinuciderea, murmura Hans. Dar n-a incercat niciodata. L-am consultat pe Karl Bonetti in legatura cu ea si mi-a zis Acolo am fost. Acesta este motivul pentru care n-am venit direct acasa. Conditia men­tala a sotiei mele m-a preocupat in timpul petrecerii si, dupa cum v-am spus, eram cam beat cand am plecat si aa fara vreun motiv constient, mi s-a parut o idee buna sa ma duc la Gozo. Stiu codul pentru iesirea publica de acolo aproape la fel de bine cum il stiu pe-al meu; doctorul Bonetti este un vechi prieten de-al meu.

Si chiar l-ati vazut?

Nu, am hoinarit pe-acolo meditand si, in cele din urma, m-am hotarat ca merita sa mai fac o incercare sa aplanez cearta. Asa ca am venit acasa si am gasit-o.

Sefule, zise sergentul, este o sinucidere. Fara nici o umbra de indoiala. A folosit asta. Ridica un obiect lun­guiet, stralucitor, partial patat de sahge. O lama de ras dubla, model vechi. Si-a taiat degetul mare si cel mijlociu cu ea in timp ce-si cresta venele.

Vanzetti dadu din cap.

Doctore, esti de acord?

Doctorul bombani o afirmatie si continua sa studieze cadavrul cu instrumentele din trusa lui.

De cand ai spune ca a murit? intreba Vanzetti.

O Nu mai putin de trei ore, si nu mai mult de cinci. Verific sa vad ce a luat inainte: o pilula stimulativa sau doua, imi inchipui. Posibil, si niste lichior A, iata.

Se indrepta, ridicand un mic tub de sticla cu o urma de sange pe capatul de jos. Continea un amestec chimic alb care se colorase in doua etape, albastru, respectiv verde.

Da, a si baut, s-a si drogat Un amestec ce trebuie sa-i fi provocat ceva ingrozitor in cap.

Ati spus, continua Vanzetti, intorcandu-se din nou spre Hans, ca l-ati consultat pe doctorul Bonetti in privinta sotiei dumneavoastra?

A da, si nu numai o data. Mi-a spus ca amenintarile ei cu sinuciderea erau doar palavre, o incercare menita sa ma faca sa-i acord mai multa atentie. Hans ezita. Nu aa nu este un secret pentru prietenii nostri ca au existat diver­gente intre noi in ultimul an. E mai bine sa va spun eu acest lucru. Tot ati fi aflat mai devreme sau mai tarziu.

A, nu cred ca cercetarile noastre trebuie sa fie foarte vaste, dat fiind ceea ce ati auzit. Normal, vom declansa o ancheta, dar nu exista nici un motiv sa ne preocupam prea mult de ea. Va fi mai mult o chestiune formala. Vanzetti clatina din cap cu tristete. Un lucru groaznic. Groaznic! Acum, despre petrecerea lui Aleuker Cine poate con­firma ca ati'fost acolo la momentul in chestiune?

Pai, chiar Aleuker

Nu, ma tem ca nu. Este mort.

Poftim?

A fost impuscat. Primul mort identificat. Stirea toc­mai sosise prin satelit cand am plecat de la sediu. O pierdere teribila pentru noi toti!

Hans isi stranse mainile pumn si ramase tremurand o clipa, pana cand Vanzetti il indemna:

Altcineva?

A Hans se stradui sa-si deschida iar mainile si-si freca ametit fruntea. Pai, doctorul Satamori si doctorul Pech Am schimbat si cateva cuvinte cu Ingrid Castelnuovo, si

Este suficient. Va trebui sa le cer sa va confirme afirmatiile, doar pentru dosar, nimic mai mult.

Gata, zise doctorul, punand deoparte instrumentele. Putem termina treaba la morga.

Bine, va multumesc. Vanzetti ezita. Domnule Dykstra, ati vrea sa veniti cu noi si sa dati acum declaratia, sau preferati sa asteptati pana va reveniti putin din soc?

A, mai degraba acum, ofta Hans. N-as putea sa dorm in starea in care sunt. As avea cosmaruri, sunt convins.

Totul decurse fara probleme, clic-clic, conform planu­lui. Dadu declaratia. Fu de acord sa participe la ancheta a doua zi de dimineata. Trecu pe la birou sa anunte ca nu va putea veni la lucru. Auzi ca Boris Pech fusese printre norocosii care supravietuisera masacrului de la casa lui Aleuker. Era in spital, dar constient si gata sa confirme ca Hans fusese prezent

Nici cea mai mica aluzie din partea nimanui, in nici o privinta, in afara de cuvintele de compatimire sincera pen­tru un om care isi pierduse in mod tragic lucrul cel mai folositor si extrem de pretios, o nevasta cu care era casatorit oficial.

Va intoarceti acasa acum? intreba Vanzetti cu solici­tudine. Sau preferati sa petreceti un timp in alta parte, poate cu prietenii?

Hans scutura din cap.

As vrea sa fiu singur. Cred ca voi trece pe la doua sau trei persoane care o stiau pe Dany foarte bine. Sa le dau chiar eu vestea Daca nu ma gasiti acasa, sa stiti ca asta o sa fac, dar n-am sa fiu plecat mai mult de cateva ore, de fiecare data.

A, este foarte improbabil sa mai fie nevoie sa luam legatura cu dumneavoastra, zise Vanzetti cu o fluturare de mana nepasatoare. Atata timp cat sunteti punctual la ancheta La revedere, deocamdata.

Hans se sili sa zambeasca mecanic si se indrepta spre skelter. In prag se opri brusc.

S-a intamplat ceva? striga Vanzetti.

Eu Da, tocmai mi-am dat seama ca se intampla ceva groaznic. Incep sa realizez adevarul. La inceput m-am simtit in intregime amortit, cred ca dadusem deoparte emotiile intr-un fel ciudat Dar va trebui sa ma mut. Vreau sa spun Daca luna viitoare, sau anul viitor, o sa ma gandesc brusc: am format acest cod si acolo era era Dany Inghiti cu zgomot. Stiti ceva despre ceea ce-i transforma pe oameni in blocati? Tocmai mi-a trecut prin minte ca o sa devin si eu unul, daca nu plec din Valletta.

Hm! Da, imi pot imagina, zise Vanzetti. Ar trebui sa vorbiti despre asta cu prietenul dumneavoastra, doctorul Bonetti, nu credeti?

Da, da, aveti perfecta dreptate, asta am sa fac.

Dar nu chiar acum. Nu astazi. Astazi avea sa fie alaturi de Anneliese cand se va trezi, ca un simbol al stabilitatii si sigurantei pe care ea le dorea cu ardoare si pe care nu le primise de la Chaim Aleuker. De asemenea, avea sa se gandeasca unde sa-si faca noua casa din miile de locuri unde il putea duce skelterul.

Cu noua lui sotie.




Interfata M


N-a fost un creator cinic acela care ne-a interzis

sa udam deserturile si sa hranim gurile flamande.

Ai stat cu o pline intr-o mina si cu o bomba in cealalta;

ai pastrat plinea si ai aruncat bomba.

Ai preferat sa ai deserturi mai multe si mai uscate

si multe guri nu vor mai simti iarasi foamea.

Mustafa Sharif





Adormind cu mare greutate, dupa ce se gandise adanc la ceea ce-i spusese lui Satamori in legatura cu planul lui Aleuker, Mustafa fu trezit de strigatul innebunit al lui Aii la usa dormitorului.

Efendi! Doctorul Satamori s-a intors! Are o taietura la cap si sangereaza!

In aceeasi clipa Mustafa se trezi de-a binelea, intrebandu-se daca nu cumva era timpul sa recunoasca faptul ca, totusi, credea in premonitii. Dadu ordin ca Satamori sa primeasca ingrijiri medicale si, cateva minute mai tarziu, veni si el in Camera Florilor, unde acesta statea intins pe o lavita sculptata de mana, cu ochii inchisi. Fata ii era o masca a durerii, iar hainele erau zdrentuite, murdare de sange si de pamant.

Fred! striga Mustafa. Ce-ai patit?

Tresarind uneori, in timp ce un baiat inarmat cu o trusa purtand insemnul Semilunii Rosii ii ingrijea ranile, Sata­mori se stradui sa alcatuiasca o relatare sumara a dezas­trului care se abatuse asupra petrecerii lui Aleuker. Mustafa fluiera ingrozit.

Crezi ca si Chaim se numara printre cei morti?

Nu cred Stiu. L-am vazut doborat de un glonte rico­sat. L-a sfasiat si i-a imprastiat maruntaiele pe podea, cum spinteci un sac de hartie ce are in el carne de la macelarie.

Am pierdut un om foarte pretios, ofta Mustafa.

Ah, nu juca teatru! izbucni Satamori. Stiu ca-l detes­tai la fel de mult ca si mine! Stiu, erai convins ca alegea intotdeauna calea gresita!

Nu, nu este adevarat, protesta Mustafa, pipaind si asezandu-se pe un taburet pe care il trase mai aproape de lavita. Un om care a avut viziunea a ceea ce trebuie facut si a actionat, se cuvine sa fie privit altfel decat cei care nu s-au gandit niciodata la nimic nou. In orice moment ar fi putut sa descopere ceva la fel de folositor ca privaterul. Acum, sansa asta a disparut pentru totdeauna.

Mi-e prea rau si sunt prea obosit ca sa-mi bat capul cu vorbele tale cu doua intelesuri, ofta Satamori. Dar, in orice caz, iti multumesc ca m-ai primit.

Prietene, sunt flatat ca ai venit la mine! exclama Mustafa. N-ai avut ocazia sa le spui si celorlalti ca sunt bineveniti aici?

A, nu! Chiar deloc. S-a iscat panica imediat cum au atacat maorii. De fapt – e o ironie, intr-un fel – prima per­soana care a sosit la petrecere a fost prima care a fugit. Vreau sa zic, prima persoana in afara celor care au fost invitati dinainte, ca Boris Pech si mine.

Vrei sa spui ca ai pierdut tot castigul de la aceasta petrecere de cautare a comorii? Nu se stie deci cine a fost primul care a dezlegat cheile si a gasit drumul spre locuinta lui Chaim?

Ba da! Un recuperator numit Hans Dykstra, care locuieste in Valletta, daca-mi aduc bine aminte. Stateam intins pe podea impreuna cu ceilalti, fiindca una dintre primele impuscaturi sfaramase peretele-fereastra si cioburile zburau prin toata camera. Am intors capul si s-a intamplat sa-l vad fugind spre skelter. Nu era singur. Ai auzit de fata pe care Chaim a salvat-o din pustietatile Braziliei cu catva timp in urma? Dykstra, doar el, a stat de vorba cu ea aproape toata seara; stateau exact langa skelter si pur si simplu a tarit-o dupa el. Ar fi fost amuzant, daca nu era atat de tragic.

Urma o lunga tacere, timp in care baiatul cu trusa de prim-ajutor isi termina treaba si parasi incaperea. In cele din urma Mustafa rupse tacerea:

Odihneste-te acum, Frederick. Ramai si dormi aici. Ali va avea grija sa te vegheze cineva pana cand te trezesti. Dupa un somn bun o sa te simti cu siguranta mai bine.

Multumesc, mormai Satamori, intorcandu-se pe-o parte si adormind aproape instantaneu.

Doar cand iesi afara din Camera Florilor, Mustafa indrazni sa dea drumul sentimentului de groaza care ii explodase in stomac, afland stirile de la Satamori.

Hans Dykstra! Primul care sosise la petrecerea lui Aleuker! Remarcat, ca si cum ar fi fost un ins ales la intamplare dintr-o multime, asupra caruia cade lumina stralucitoare a unui reflector, castigatorul ales de computer al unei loterii!

Dintr-un miliard de oameni ramasi pe Pamant, nici unul mai periculos nu putea sa reuseasca.

Mai rau, scapase cu viata! Cand se iscase panica, daca era sa-i dea crezare lui Satamori, o tarase dupa el pe acea fata poreclita Barbara

Ceva trebuia facut imediat, de dragul sigurantei.

Sa se fi dus acasa? Logic, da dar l-ar fi asteptat o pri­mire de gheata. Mustafa o intalnise si o cantarise pe Dany. Vorbise cu ea o data, timp de aproape zece minute, si isi faurise o imagine completa a personalitatii ei. Daca sotul ei s-ar intoarce de la o petrecere data de cineva atat de faimos precum Chaim Aleuker, la care fara indoiala ca si Dany ar fi vrut sa participe, si ar aduce cu el o adoles­centa – dupa cate se spunea foarte frumoasa – reactia ei ar fi iadul si toti diavolii dezlantuiti.

Asa ca, daca avea un graunte de intelepciune, Hans nu s-ar fi intors in Malta. Atunci, unde?

A, da, destul de usor de imaginat. Acel cod, la urma urmelor, ar fi fost pe primul plan in mintea lui, la indemana cand incepuse atacul. Acel skelter nu avea privater, si

Avea nevoie de numai cateva minute ca sa-si confirme banuiala. Mustafa se grabi sa urce scarile celui mai inalt minaret, intra in camera secreta in care se afla cel de-al treilea skelter, isi puse costumul izotermic si forma codul pentru casa familiei Eriksson din Umea.

Hans fusese atat de sigur – absolut sigur – ca nu avea sa gaseasca pe nimeni in casa suedeza in afara de Anneliese, incat, in primele cateva secunde dupa sosire, se gandi numai la fleacuri. Soarele apusese dupa scurta zi de iarna nordica, dar era destul de cald. Asadar, sistemul de incalzire trebuie sa fi functionat cum trebuie; focul se stin­sese si ramasesera doar taciunii. Langa foc, in intuneric, statea o silueta imbracata intr-o mantie – Anneliese infasurata intr-o patura, deduse el. Hans spera ca ea sa nu se fi trezit cu mult inainte de sosirea lui astfel incat sa fie speriata si

Ultima bucata dintr-un bustean aluneca in semineu si produse o flacara galbena, stralucitoare. In lumina ei, descoperi ca persoana care il astepta nu era Anneliese.

Hans izbucni, cu un amestesc de furie si groaza:

Mustafa! Ce naiba cauti aici? Ai incalcat contractul nostru!

Nu-mi sta in obicei sa recurg la tu quoque, murmura Mustafa. Daca-i asa, si eu as putea spune ca tu nu doar ca l-ai incalcat, ci l-ai sfaramat in bucatele, pe care le-ai zdro­bit pana le-ai transformat in pulbere. Trebuie oare sa-ti reamintesc ca am convenit, ca o conditie pentru furnizarea de coduri ilegale, ca tu, in nici o imprejurare, sa nu aduci o alta persoana in aceste case abandonate?

Si ce alta persoana se presupune ca am adus? tipa Hans, stiind chiar in momentul cand rostea cuvintele ca acestea erau inutile.

Mustafa isi exprima dezaprobarea, tistuind.

Cu toate ca sunt orb, imi dau seama de ceea ce se petrece in jurul meu, replica el. Tu, dintre toti oamenii, ar fi trebuit sa-ti dai seama de asta pana acum. Am mirosit-o pe fata din clipa in care am iesit din skelter, in ciuda aromei focului pe care, fara indoiala, l-ai facut pentru ea. Si, apropo, nu ridica tonul! A dormit linistita in timpul inspectiei pe care am facut-o, dar e pe punctul sa se trezeasca si un sunet mai tare ar putea sa o scoale.

Inspectia ta? zise Hans cu greu, inaintand spre Mustafa cu pumnii stransi. Ai atins-o?

A, am avut deptate! Simt gelozie! zise Mustafa. Nu mi-am dat seama ca a devenit proprietatea ta Nu am vedere, omule, dar varfurile degetelor mele – ai vazut – sunt destul de delicate ca sa mangaie panza de paianjen si s-o lase intacta. Tu consideri ca, daca atingi o fata, inseamna ca o maltratezi, ca o pangaresti; eu consider ca atingerea trebuie sa fie mai usor de suportat decat o privire. Nici macar nu s-a intors, daramite sa se trezeasca Cati ani are aceasta fata pe care Chaim a recuperat-o din serto? Sapte­sprezece, optsprezece?

Cine ti-a spus? incepu Hans, dar vocea i se franse.

Am avut iar dreptate, zise Mustafa. Ti-ai imaginat ca plecarea voastra din casa lui Aleuker a trecut neobservata. Esti o persoana prea obisnuita, prea banala ca sa simti ca unicul recunoaste unicul. Nu ma suprinde ca ai gasit dru­mul spre petrecerea lui Chaim. Ma surprinde ca Chaim si prietenii lui si-au imaginat ca oameni ca tine ar putea salva lumea, inghetat cum esti in tiparul trecutului. Esti un vam­pir, unul dintre mortii vii obligati sa-si petreaca jumatate din viata intr-un cosciug.

Sangele ii vajaia lui Hans in urechi, iar camera se legana si se invartea. Rosti:

O.K., deci cineva m-a vazut plecand de la Aleuker cu ea, dar s-ar putea foarte bine sa-i fi salvat viata aducand-o aici si

Aici? Nu in Valletta? Majoritatea oamenilor, sub imperiul fricii, se gandesc imediat sa mearga acasa. Tonul lui Mustafa era destul de bland, dar dispretul evidentia muchia cuvintelor sale asa cum lumina face sa luceasca taisul unui cutit. Desigur, n-ai fi putut sa-ti lamuresti sotia ca intentia ta a fost pur si simplu salvarea vietii unei sarmane fete lipsite de prieteni

Agatandu-se de acest pai, Hans striga:

Desigur ca nu! Ai cunoscut-o si iti poti imagina ce scena ar fi facut!

Mustafa clatina din cap.

Asta-i un pretext fals si necinstit!

Poftim?

Pot sa te citesc mai clar decat poti tu, cu toata vederea ta buna, sa citesti vreuna dintre cartile pe care ti le-am vandut. Mustafa se ridica, intinzand o mana spre latura de caramida a cosului ce inghitea micul fir de fum care ramasese de la foc. Ai fi putut s-o convingi pe Dany ca ai adus-o pe fata acasa ca sa-i salvezi viata, daca acesta ar fi fost adevarul dar nu era. Parca aud desfasurarea imagi­natiei tale! As putea s-o pun in cuvinte, chiar si in engleza, desi as fi mai precis si mai crud in araba. Vad intregul tau plan, intins inaintea mea ca o harta, ca o stela sculptata din Luxor, cu care degetele mele s-au obisnuit. Stiu bine ce ai de gand!

Statea drept, ca o sageata, iar ochii sai orbi straluceau orbitor.

Iata planul tau: din intamplare, ai intalnit o fata pier­duta in lumea moderna. Aleuker, un om ocupat, cu multi prieteni, femei si preocupari carora abia poate sa faca fata, a neglijat-o, atunci cand a descoperit ca educatia din copilarie o traumatizase prea profund ca sa mai poata fi transformata intr-un cetatean corespunzator lumii de astazi. Dar tu ai timpul si stimulentul necesar. Urandu-ti nevasta, posedand-o nu ca persoana si partener, ci ca pe un trofeu, un premiu la care foarte multi barbati din zilele noastre nu pot niciodata aspira, ti-ai dat brusc seama ca exista o sansa sa o inlocuiesti. Si ce tinta mai probabila ai fi putut afla, decat o fata care este singura, nenorocita si inspaimantata? In cateva luni, recunostinta; dupa un an sau chiar mai putin, divortul – Dany, ca multe alte femei, poate sa-si gaseasca oricand un tanar nerabdator sa imparta patul cu ea – si dupa aceea casatoria, o casatorie care sa te uneasca legal cu o adolescenta care va fi ferita cu grija, ca nu cumva sa se intereseze de altcineva cu exceptia lui Hans Dykstra. Nu va fi dragoste, dar tu nu vei intelege niciodata ce este dragostea. Vrei sa cumperi aceasta copila, ca si cum ar fi o sclava, si s-o legi de tine cu lanturi de neatins.

Diagnosticul lui Mustafa era mult prea precis ca Hans sa-i raspunda imediat. Inghiti in sec, se clatina, clipi si, in cele din urma, isi regasi vocea.

Tu indraznesti sa-mi spui mie asta? Tu, care ai facut acelasi lucru, chiar mai rau, cu copii din toata lumea? Ai cheltuit timp si bani umbland dupa orfani, baieti si fete, n-avea importanta, numai sa fie frumosi si destepti. I-ai sedus si i-ai facut prizonieri in casa ta si i-ai invatat doar acele meserii de care sa nu se poata folosi in alta parte daca se hotarasc sa incerce sa scape de tine! Cat platesti pentru copiii pe care tu ii faci sclavi?

Platesc cu ceea ce tu nu poti pentru ca n-ai avut niciodata, zise Mustafa, si cuvintele vibrara. O lucire din foc dezvalui, uluitor, ca in ochii sai fara vedere se stransesera lacrimi care, brusc, tasnira si ii alunecara pe fata.

Ce anume? Ce?

Platesc cu dragostea. Poetul isi recapata stapanirea de sine si-si sterse obrajii iritati. Niciodata n-am incatusat pe nici unul dintre protejatii mei. De orice sex ar fi fost i-am sarutat, i-am imbratisat si i-am mangaiat pe aceia care, niciodata in viata, nu fusesera atinsi de cineva decat pentru a fi loviti cu pumnul sau palmuiti. Mi-am zdrobit inima de atatea ori, incat este tinuta cu cercuri ca un vas de portelan sfaramat, fiindca le-am dat intotdeauna drumul acelora pe care i-am iubit cu toata fiinta mea, atunci cand mi-au spus ca a venit timpul sa devina ei insisi, sa fie individualitati si sa nu mai depinda de mine. In comparatie cu ceea ce ai tu de gand sa faci din fata asta – un manunchi de reflexe, o masina pe ale carei butoane sa apesi cand vrei – eu sunt fara pacat si fara repros.

Lumea se inrosi in jurul lui Hans. Fara sa vrea, insfaca un vatrai care se afla intr-o parte a semineului, fierbinte, dar nu atat incat sa nu-l poata apuca, si-l folosi ca sa reduca la tacere acea limba acuzatoare.




Interfata N


Spune proverbul:

'Absenta mareste dorul'

Sau asa spun cei care nu mai sunt cu noi.

Dar, la fel,

„Ochii care nu se vad, se uita'.

N-am stiut niciodata ce proverb sa cred.

Tu, pe care te iubesc,

Ai pasit ieri prin skelter.

Acum am dovada ca ambele sunt adevarate.

Mustafa Sharif





Cine? Hans! Ce? O, Doamne! Un amestec incredibil de deprimare, plans, dorinta de a fugi, exclamatie, geamat. Totul se petrecu in rastimpul cat Hans nu mai era in contact cu universul; totul se inghe­sui, se comprima, refuza sa se separe iarasi.

Dar asta se intamplase cu o clipa in urma. Acum: Anneliese, in usa camerei in care dormise, privind tinta la ceea ce dezvaluia lumina palida a focului, impietrita de groaza. Rochia ii era mototolita si, intr-un fel, asa ii era si fata, caci dormise pe o cuta a pernei si un semn adanc ii marca obrazul stang ca un fel de stigmat.

Oricine, indiferent cat de prost, ar fi putut sa puna cap la cap o scena ca asta: sprijinit de semineu, un strain fara cunostinta, cu sangele intunecat prelingandu-i-se din par, si Hans strangand inca vatraiul cu care lovise.

Ramase zapacit, pana cand ea reusi sa pronunte intre­barea cea mai importanta:

L-ai omorat?

Nu, nu!

Mintea lui Hans parea sa revina la normal; putea iarasi sa gandeasca si descoperi o multime de scuze pe deplin for­mate si gata sa fie folosite.

Cine e?

N-am idee. Dar stiu ce este.

Anneliese inainta un pas spre el, cu mainile inclestate, cu falcile stranse, ca si cum voia sa-si retina un tipat, si astepta amanunte.

„Acum trebuie sa pun inca un neadevar in varful piramidei smintite pe care deja am ridicat-o. De ce? De ce? Cum am ajuns amestecat in aceasta incurcatura nebuna? Mi-am pierdut cumpatul, asta-i tot, intai cu Dany, apoi cu Mustafa, in ambele cazuri avand o justificare deplina. Si, pe neasteptate, se dovedeste ca sunt prins de parca as fi infasurat in sarma ghimpata!

Trebuia oare sa stiu ca atat de multi oameni vor observa plecarea mea de la Aleuker, incat Mustafa va ajunge sa afle in cateva ore?

Ah, poate ar fi trebuit sa ghicesc. La urma urmelor, am devenit notoriu, nu-i asa? Eu sunt cel care a castigat pariul pentru Boris Pech

Nu sunt eu insumi. Totul s-a petrecut atat de repede! Pretind ca urmez Drumul Vietii si tocmai am folosit violenta turbata impotriva unui semen. Nu-mi sta in fire. Nu este sunt sigur ca nu sta in firea mea adevarata sa fac asta!

Asa ca voi avea scuze daca voi arunca lumina cea mai potrivita asupra celor intamplate. Ma voi cai mai tarziu. Dupa ce voi aranja lucrurile. Dupa ancheta asupra mortii lui Dany. Dupa ce o sa gasesc unde sa traiesc, departe, foarte departe de Malta. Pot, pur si simplu, sa dispar din ochii prietenilor mei. Normal, colegii de serviciu trebuie anuntati, desigur dar pot sa scap de oamenii care ma stiau cu Dany, pot sa iau totul de la capat cumva, pot sa'

Goana gandului trebuia sa se intrerupa. Anneliese il privea tinta, asteptand raspuns la ultima intrebare.

Hans cauta infrigurat cuvintele potrivite.

— Imi pare groaznic de rau. Dar imi inchipui ca ti s-a spus ca inca exista criminali in lumea noastra moderna?

D-da

Vocea ii era slaba ca vantul de toamna.

Acesta este unul dintre ei. Din soiul cel mai rau. Este ceea ce noi numim un spargator de coduri. O persoana care descifreaza cum sa foloseasca un skelter particular si care se furiseaza ca sa jefuiasca casele oamenilor, iar daca este prins, omoara persoana care-l surprinde.

Esti sigur?

Crezi ca m-as fi gandit sa folosesc asta – flutura vatraiul – daca nu eram?

Mi s-a parut ca va aud vorbind, indrazni ea.

Pai, desigur! Doar nu puteam sa-l lovesc de cum am dat cu ochii de el, nu? Iar cand n-a putut sa dea o explicatie satisfacatoare a prezentei sale Ei, bine, nu exista decat un singur mod intelept de a actiona.

Eu Scutura din cap. Trebuie sa fi inteles gresit. Am crezut ca, datorita inventiei lui Chaim, acest lucru nu se mai intampla. Nu a inventat el ceea ce se numeste privater?

Hans injura in gand. Oricat ar fi fost de nestiutoare, nu era proasta deloc.

Ba da, dar acesta e un spargator care poate sa treaca de privater. Ce inventeaza un om, altul poate sa eludeze. Se intampla foarte rar, dar se intampla din cand in cand.

— Inteleg.

Exista intotdeauna fisuri si in cele mai bune sisteme. Poti sa ai si erori de transmisie, de exemplu, ca aceea care

Se intrerupse, traind pentru o clipa o reinnoire a panicii trecute. Cu cat i se amintea mai rar Anneliesei de „necu­noscuta' moarta, cu atat mai bine.

Trebuie sa plecam de aici.

Poftim? De ce?

Fiindca acolo unde patrunde un spargator de coduri, un altul poate sa-i urmeze. Foarte adesea, acestia actioneaza in bande. Daca acesta nu se intoarce intr-o jumatate de ora sau cam asa ceva, complicii lui pot, foarte probabil, sa vina sa vada ce s-a intamplat Biata de tine! Trebuie sa fie absolut groaznic sa vezi atat de mult din ceea ce este rau in lumea de astazi si atat de putin din ceea ce-i bun! Dar, iti garantez, este posibil sa fii fericita, sa te bucuri, sa faci planuri pentru viitor si sa le vezi indeplinite. Vreau sa-ti ofer toate acestea. Le meriti.

In amintire, un ecou al acuzatiilor lui Mustafa dar il inabusi.

Asadar, unde o sa ma duci?

Intr-un loc sigur. Doar pentru atata timp cat sa rezolv problema asta. Va trebui sa spun politiei, desigur, si apoi va trebui sa mi se dea un nou cod pentru skelter. Va dura cateva ore. Imi pare rau, chiar imi pare rau! Nu-mi doresc decat sa te ajut. Nu nu te deranjeaza ca vreau sa te ajut?

Toata culoarea din obrajii ei disparu.

Hans, unde as fi fost daca nu exista cineva care sa ma ajute? Puteam sa fiu moarta! Nu-i asa?

Minunat! O, minunat!

Hans isi deschise bratele la timp, fiindca ea alerga spre el si-si ingropa fata in umarul lui, zguduindu-se de plans.

Urma un timp nemasurat in care ea planse si el o mangaie pe spate, prin stratul subtire de panza, visand la vre­mea cand panza nu va mai fi acolo. Cat ii va trebui s-o convinga, incetul cu incetul, ca este normal sa se dezbrace in prezenta lui?

E prea devreme. Prea devreme! Pastreaza-ti cumpatul, Hans Dykstra, si nu-ti forta norocul!

In cele din urma se trase de langa ea si-i sopti ca tre­buiau sa se grabeasca. Anneliese dadu din cap supusa.

Doar sa fim in siguranta, zise el. Cred ca ar fi mai bine sa-l leg pe ticalosul asta ca sa nu poata fugi pana nu vine politia sa-l ia

Nu-i chemi imediat? Politistii ar putea sa-i astepte aici pe complicii lui cand vor veni, nu-i asa?

Inca o data, Hans se mustra pentru ca subestimase inteligenta nativa a fetei. Cum sa rezolve aceasta mica problema?

Ah!

Dar sa presupunem ca politia si ceilalti spargatori de coduri sosesc deodata! Ai putea fi implicata intr-un alt schimb de focuri! Tocmai ai scapat dintr-unul la Aleuker – sigur nu vrei sa risti inca unul! Fa cum iti spun, si totul se va termina cu bine!

Ea nu mai ridica alte obiectii si, dupa alte cinci minute, intrara impreuna in skelter; Hans forma codul pentru un refugiu al Drumului Vietii pe care ii vizitase odata in Bali. Anneliese ar putea fi deranjata de faptul ca se va gasi printre necredinciosi. Totusi, locul prezenta trei mari avan­taje: cei de acolo acceptau pe oricine, il ajutau si nu puneau niciodata prea multe intrebari. Erau intotdeauna extrem de ocupati si nu tineau registre, preferind sa-si vada de munca si sa uite de ceea ce se petrecuse ieri; foarte putini oameni de acolo vorbeau altceva decat o engleza stricata, si nicide­cum flamanda sau plattdiitsh.

La usa skelterului fura intampinati de o femeie zambitoare, de vreo treizeci de ani, impodobita cu ghirlande de flori. In parul negru avea de asemenea impletite flori. In afara acestora, purta numai un fel de fustanela legata cu o centura de piele impletita, de care atarna o punguta. Degetele Anneliesei se stransera dureros pe bratul lui Hans cand observa ca, dupa standardele ei, femeia era nerusinat de dezbracata. Hans murmura linistitor:

Probabil ti-e greu sa crezi dar te uiti la o calugarita.

Ea intoarse spre el niste ochi mari, neincrezatori.

O o calugarita? repeta ea.

Cum altfel ai numi o femeie care s-a decis sa-si dedice viata ajutorarii celorlalti datorita credintei ei?

Eu

Vocea o parasi pe Anneliese. Foarte bine! Ar fi compli­cat lucrurile dincolo de orice limita daca ar fi incercat sa intre in amanunte. Un termen ceva mai exact decat „calu­garita' ar fi fost „prostituata de templu', dar si acesta ar fi fost departe de adevar. Conceptele Drumului Vietii erau la fel de subtile ca oricare dintre cele implicate de religiile anterioare si necesitau o minte lipsita de prejudecati.

Femeia le ura bun-venit cu zambetul pe buze si cu un buchet de flori proaspat culese pentru fiecare – lucru care contribui mult la diminuarea fricii Anneliesei. Ii invita prin gesturi sa iasa din camaruta in care se afla skelterul si s-o urmeze pe un coridor tacut, zidit din piatra si luminat la anumite intervale de lampi amplasate in spatele unor tablouri translucide, toate reprezentand organisme vii, de la atleti goi la bacterii neinsemnate, marite de mii de ori.

Potrivit credintei acestor oameni, nici un rau n-ar tre­bui facut vreodata unei creaturi dezvoltate, sopti Hans. Cu o singura exceptie: daca o fiinta superioara poate fi astfel salvata de suferinta. Ei vor sa vindece bolile, chiar daca asta inseamna sa ucida germeni – ma urmaresti? – in ideea ca viata omeneasca poate fi imbunatatita prin acest lucru. O sa-i gasesti foarte buni si foarte generosi. Acesta e un refugiu pe care il tin deschis pentru oricine vrea sa vina: oameni pentru care viata este o problema prea mare, care simt nevoia sa se odihneasca, sa se relaxeze si sa chibzuiasca, sau oameni bolnavi, care n-au prieteni sau rude ca sa-i ingrijeasca Nu e nevoie sa crezi in ceea ce cred ei. Ei dau ce pot si, in plus, lasa lucrurile in voia lor.

— Inteleg, raspunse Anneliese. Am citit odata o carte des­pre calugarii de la trecatoarea St. Bernard din Elvetia, care ii ajutau pe toti cei pierduti in zapezi. E ceva asemanator?

Da, foarte asemanator. Cu o singura observatie: oameni pierduti in lume.

Era cu mult mai usurat descoperind ca fata era atat de agera la minte. Fara indoiala, avea sa fie placut impre­sionata ca aici nu se manca niciodata carne, fiindca nici un adept al Drumului Vietii nu putea omori un animal. Hans insusi nu se convertise total la vegetarianism, dar avea deseori mustrari de constiinta in privinta asta. Pe de alta parte, cand se va ajunge la unele ritualuri de glorificare a senzualitatii, Anneliese s-ar putea sa fie complet dezgus­tata dar cu putin noroc va fi nevoita sa stea aici un timp atat de scurt, incat nici nu va auzi zvonuri despre asa ceva.

Unei femei mai in varsta, si ea aproape goala, ajunsa la vreo saizeci de ani, dar care isi pastrase o figura uimitor de atragatoare, desi era ridata ca un mar batran – dintr-un motiv „bun', fiindca vorbise si rasese foarte mult in intreaga ei viata – Hans ii explica incet in engleza motivul pentru care o adusese aici pe Anneliese. Vorbi de soarta parintilor ei, apoi de atacul de la Aleuker, si apoi de spargatorul din casa unde o dusese pentru a fi in siguranta. Femeia in varsta dadea din cap de fiecare data cand reusea sa depaseasca bariera unei limbi intelese pe jumatate.

Vom ajuta si vom avea grija, rosti ea hotarat. A indurat atata rautate, atata ura si durere! Aici va fi in siguranta!

Hans o intreba pe Anneliese:

Crezi ca poti ramane aici o vreme, cat imi ia ca sa rezolv lucrurile?

Ea isi musca buza.

Cred ca da, zise. Nu inteleg de ce acesti oameni fac ceea ce fac, dar trebuie sa fie un lucru bun sa-i ajuti pe cei aflati la ananghie. Nu inteleg prea bine nici de ce tu ma ajuti, dar iti sunt foarte recunoscatoare.

Acest lucru il incuraja pe Hans s-o imbratiseze la despartire si chiar s-o sarute nevinovat pe buze – usor, fratern, foarte diferit de sarutul adeptilor Drumului Vietii dar, din fericire, Anneliese nu observa expresia de dezaprobare uluita care trecu pe fata batranei calugarite.

Fredona cand trecu prin skelter, inapoi in Suedia, repetand conditiile targului pe care avea sa-l faca cu Mustafa: lasa-ma in pace, si n-am sa raportez ca vinzi coduri ilegale. De acord?

Ar fi fost. Ar fi trebuit sa fie.

Dar Mustafa disparuse.




Interfata O


Marile curtezane

Despre care povesteau vechii barfitori

Isi alcatuiau colectiile lor respectabile

De nobili, servitori si prieteni,

Dar niciodata nu reuseau

Fiindca nu puteau sa reuseasca

Ceea ce fete de cea mai respectabila origine

Considera normal in epoca moderna –

Sa doarma

In sapte paturi pe sapte continente

Desfrinate in otice saptamana

Mustafa Sharif





In cea de a doua camera a casei sale, unde nimeni nu intra, in afara de cei mai apropiati si mai intimi servitori – prima fiind camera cu skelterul secret, a doua nefiind dor­mitorul pe care-l impartise de-a lungul anilor cu un numar uimitor de parteneri – Mustafa Sharif il indeparta pe acelasi baiat care ii ingrijise ranile lui Satamori, multumindu-i, si se declara iarasi apt sa gandeasca clar.

Ali si Feisal, servitorii lui apropiati, si Muley, scribul-sef, care era a treia mana dreapta a lui – Mustafa crease demult aceasta vorba de duh pentru un poem – stateau in jurul lui, iradiind atata ingrijorare, incat Mustafa nu avea nevoie de ochi ca sa le ghiceasca expresia fetelor.

Trebuie procedat ca si mai inainte, zise Muley pe un ton sententios.

Nu.

Mustafa isi freca fruntea; inca il durea capul, dar o compresa rece, o alifie si un pahar cu ceai de menta indul­cit, cu un analgezic in el, adusesera durerea trupului sub control. Zise din nou:

Nu, nu in felul in care am procedat inainte. Acum, in loc sa avem de-a face cu un criminal lucid, trebuie sa luam masuri ca sa asiguram siguranta unei fete nevinovate, aproape o copila, careia acest aceasta persoana i-a pregatit o soarta mai rea ca inchisoarea. Planuieste sa-i incatuseze mintea, s-o mutileze intr-un fel pe care nici o constrangere fizica nu-l poate egala. Nici macar nu este constient de raul pe care-l pune la cale Muley, am incredere in tine asa cum am in mine, si uneori chiar mai mult. Ce parere ai despre un om insurat, care alege o femeie mai batrana decat el, nu prea inteligenta, o priveaza de libertate prin legaturi legale, o face atat de nenorocita incat ea invata sa-l urasca si sa se urasca si, sub impulsul unei intalniri momentane, obtinuta prin simpla sansa, se hotaraste sa o abandoneze? Stiu ca orice femeie capabila inca sa stea in picioare sau pe spate si sa-si desfaca picioarele este instantaneu dezirabila in ziua de azi. Indiferent de asta, el a fost capabil sa o inlature fiindca a

avut sansa sa amageasca o adolescenta nestiutoare, inoculandu-i ideea gresita ca depinde de el si numai de el ca sa se mentina la suprafata intr-o lume pe care n-o intelege Ei bine?

Muley se trase de buza inferioara foarte groasa. Era un barbat masiv, cu gusa pronuntata, burta, voce subtire In copilarie calcase pe o mina anti-personal, care nu-l omorase, dar il redusese la o conditie care, in alte timpuri, era creata deliberat. Schiopata de piciorul sting.

Deja l-am judecat. Inainte sa prezinti aceste fapte. Fiindca mai exista un fapt de care se pare ca n-ai auzit.

Spune-mi, atunci!

Acest om nu este insurat. E vaduv.

Mustafa se incorda.

Explica-mi, explica-mi! Cum ai aflat?

Cand te-ai intors, pe baza celor soptite de tine, am initiat o investigatie. Discreta, pe cai ocolite, dar rapida. N-a fost o sarcina dificila. Stirea despre o ancheta am capatat-o foarte usor.

Doar nu vrei sa spui ca si-a omorat nevasta?

Nu, intr-adevar. Stirile spun ca ea s-a sinucis ca urmare a unei insulte sau al unui afront pe care el i l-a adus.

Ai, ai, ai! Mustafa isi stranse pumnii nodurosi. Si va exista o ancheta?

Da.

Cand?

Maine la zece dimineata, ora locala, la parchetul din Valletta.

Este obligat sa participe?

Da, este singurul martor al faptelor.

Bine, dar asta e un dezastru! striga Mustafa. Dar daca apare, s-ar putea sa-i scape ceva care Da, ar fi fatal de usor sa piarda sirul minciunilor lui complicate.

Trebuie sa-l eliminam, marai Aii. Putem sa-l prindem cand se prezinta la tribunal

Nici nu se pune problema. Are dosare secrete ce vor fi deschise in cazul mortii lui, inregistrari ale expeditiilor facute cu mine si, desi mi-a promis ca n-o sa includa nici o aluzie la identitatea mea, s-ar putea ca acum sa-si ia cuvantul inapoi. Mustafa scutura din cap. Nu, vad doar o posibilitate. Trebuie sa dam de el si sa-l convingem ca este inca in avantajul lui sa pastreze secretul. Amenintarea unei bratari ii va incatusa mintea mai bine decat sforile pe care le-a folosit cu mine! Mustafa isi freca incheieturile mainilor si gleznele roase. Stii, uneori simt ca vazatorii isi supraes­timeaza avantajele. N-ai fi putut crede ca un om cu mintea intreaga poate lega atat de neglijent bratele si picioarele cuiva. In suferinta, ametit si inspaimantat, m-am eliberat din legaturile facute ca de un amator. Am reusit s-o fac in vreo doua sau trei minute. A lasat franghia slabita in ambele parti, trebuia sa fie de doua ori mai stransa Muley, ia douazeci de tineri activi si inteligenti si trimite-i la mine pentru instructiuni. Nu-i foarte dificil sa anticipam ca unul ca Hans Dykstra, infricosat cum este, nu va putea sa gandeasca clar. Exista numai o jumatate de duzina de locuri, in afara de tribunalul din Valletta, unde am avea sansa sa-l prindem. Ar trebui sa fim prezenti la toate acele skeltere.

Ar trebui sa-l surprindem la casa din Suedia, zise Ali.

Daca mai e timpNu, nu cred ca a descoperit ca am scapat. Daca-i citesc bine personalitatea, va distruge sau va da foc locului. Nu sunt sigur. Se dezintegreaza psihic. Acum a pierdut ambele lucruri care ii justificau existenta, in propriii lui ochi, il distingeau ca fiind mai mult decat un simplu membru al unei multimi. Nu va mai indrazni sa-si permita hobbyul sau ilegal, in care s-a implicat mai mult din bravada decat din dragoste de cunoastere. Si-a pierdut si trofeul sau rar, nevasta, exact in momentul cand credea ca este gata sa faca ceea ce rar un om din zilele noastre cuteaza: sa scape de ea in favoarea uneia mai tinere si mult mai frumoase A fost in cercurile inalte si a vazut bogatiile lumii. Totul a fost o amagire. E aproape sigur ca-si va pierde mintile mai mult de frustrare decat de orice altceva.

Isi incrucisa bratele cu aerul ca discutia s-a terminat, dar servitorii nu facura nici o miscare sa plece.

Exista ceva mai rau decat cele ce mi le-ati spus deja?

Doctorul Satamori, zise Ali. Se afla inca aici. Din fericire, doarme Cand se va trezi, va dori cu siguranta sa-si exprime multumirile pentru ajutor.

Atunci trebuie sa aiba ocazia s-o faca. Dar dati-i clar de inteles, cand se va trezi si va cere sa vorbeasca cu mine, ca as prefera sa lucrez la un nou poem.

Aerul din casa Eriksson parea rigid ca sticla. Cand Hans reusi sa iasa din skelter, se astepta aproape sa se prabuseasca asupra lui ca o cupola sfaramata.

Era inca foarte intuneric, dar busteanul, care sclipise dezvaluindu-i-l pe Mustafa ultima data cand sosise, pastra o lumina stralucitoare si – jarul fiind probabil intetit de aerul care ii insotise iesirea din skelter – trimitea o flacara spre un obiect in forma de sarpe ce zacea in semineu.

Sfoara. Fara indoiala, sfoara cu care fusese legat Mustafa. Cine cine putuse sa vina aici si sa-l elibereze pe captiv? Banuise Mustafa ca va fi atacat? Spusese oare unuia dintre multii lui servitori: „Daca nu ma intorc dupa atata timp, pot fi gasit la codul cutare si inseamna ca am necazuri?'

Ametit, Hans isi duse mainile la tample. Niciodata, in intreaga lui viata, nu prevazuse ca va fi implicat intr-o asemenea situatie. Era cu mult mai rau decat cosmarurile pe care le avea uneori, cand isi amintea cat de periculos era hobbyul sau ilegal. Chiar daca ar fi primit o bratara pentru asta, isi imaginase in adancul mintii ca vor fi oameni care, paradoxal, l-ar respecta ca pe un martir. Oamenii pe care ii intalnise la Aleuker, mai presus de toti, ar fi putut sa-i arate acest respect In mod sigur, Boris Pech, care ii ceruse sa-i caute un anume produs in gunoiul Europei. In aceeasi masura, Karl Bonetti. El si aceia pe care ii considera prie­teni ar fi fost toleranti in privinta incalcarii dezinteresate a unei reguli absolutizate in mod arbitrar

Dar el nu era in relatie cu Pech, Satamori sau Castel-nuovo. Mustafa Sharif era altceva: un om imprevizibil, emotiv, la fel de strain pentru Hans ca atunci cand se intalnisera pentru prima oara.

Pe scurt: un om ale carui motivatii sfidau o cercetare atenta la fel precum cele ale unui nebun.

Dupa numai cateva clipe de stradanie, Hans isi dadu seama ca era inutil sa incerce sa gaseasca o iesire din aceasta noua criza inainte sa apuce sa doarma. Ziua lui se intinsese mai mult decat dublul lungimii ei normale. Tremura mai mult de oboseala decat de frica – la urma urmelor, gasise deja solutii inspirate catorva probleme aparent imposibil de rezolvat si, peste cateva ore, va avea nevoie de toata inteligenta. Verificandu-si ceasul, fu ingrozit sa vada cat de putin timp ii ramasese pana cand tre­buia sa se prezinte la ancheta pentru Dany.

Cu toate acestea, simti o nevoie acuta, ca foamea, sa faca ceva, imediat. Era ca si cum furia care smulge forta de a actiona, din cap pana in viscere, ar fi fost grefata pe mintea constienta. Simti un amestec de furie adevarata si intuitie orbitoare.

O sa-i dau o lectie! izbucni el, adresandu-se nimanui. O sa-i arat ca nu trebuie sa se joace cu mine, chiar daca sunt un biet recuperator si nu o figura publica, cunoscuta in toata lumea!

Se puse in miscare, eliberat brusc de momentul de paralizie interioara.

Langa patul in care dormise Anneliese se aflau lumi­narea pe care o pregatise si chibriturile. Aprinse luminarea si o duse inapoi in camera de zi, tarand dupa el si plapuma umpluta cu puf sub care dormise fata si care era – isi inchipui el – impregnata usor de mirosul trupului ei.

Merse in bucatarie si deschise robinetul rezervorului de petrol care alimenta sistemul de incalzire centrala. Inmuie plapuma, apoi o trase dupa el pe podea. Ramase o dunga neagra de petrol, destul de groasa ca sa se aprinda si sa alimenteze flacara inapoi spre baltoaca ce se formase langa rezervor. O data ce luminarea va fi atinsa de ea, totul va exploda intr-un foc urias, fumegand.

In ultimul moment, in loc sa arunce pur si simplu lumanarea pe plapuma si sa intre in skelter, Hans se opri. Nu auzise niciodata de mijloace de a scoate din functiune un skelter prin comanda de la distanta Daca Mustafa aranjase astfel lucrurile incat el sa fie prins aici in capcana? Daca vechiul skelter a fost sabotat? Ar putea muri arzand in focul pus de el insusi.

Se gandi o vreme la asta, lucid si detasat, cantarind argumentele pro si contra. In cele din urma, puse luminarea intr-un sfesnic inalt de aproape opt sau noua centimetri, sprijini plapuma de el si folosi o bucata de hartie indoita ca un fel de fitil, ca sa se aprinda dupa cinci minute, dar nu mai devreme.

Lumanarea arde in timp ce hartia suge putin petrol – hartia arde si cade pe plapuma – plapuma izbucneste in flacari si rezervorul explodeaza Bun!

Intra in skelter. Mergea perfect. Ajunsese acasa. Cu un suspin de usurare (aproape ca se astepta ca acesta sa zguduie peretii), alerga in dormitorul pe care-l impartise cu Dany, isi puse ceasul sa sune si cazu intr-un somn adanc, fara sa se mai oboseasca sa se dezbrace.




Interfata P


O, prietene, ai facut un drum lung de la casa ta din celalalt oras nordic – stai jos si gusta ceva.

O, dusmanul meu, n-ai strabatut nici o distanta

de la casa ta aflata pe cealalta parte a Pamantului – vorbeste si pleaca imediat.

Mustafa Sharif





Cladirea in care urma sa aiba loc ancheta procurorului fusese un hotel in perioada in care Malta era o cunoscuta zona turistica. Fusese deteriorata intr-o razmerita si refacuta intr-un stil ciudat de un arhitect maltez, nationa­list convins, care considera jignitoare existenta unor cladiri „moderne' pe aceasta insula. Chiar inainte ca stricaciunile cauzate de bombe si gloante sa fie remediate, el insistase sa se acopere fatada cu elemente mai „traditionale'. Asa ca, acolo unde existasera balcoane de beton simplu si balustrade prefabricate de fier, se gaseau acum copii din ghips mancate de ploi, de felul mulajelor vazute in vechile biserici, unele gata sa se desprinda si trebuind sa fie legate cu bucati de sarma.

Dar, dupa Explozie, majoritatea oamenilor isi pier­dusera capul, mai mult chiar decat acel arhitect.

Gura lui Hans era uscata. Avea ochii incetosati fiindca, desi pusese ceasul sa sune, nu se putuse trezi si plecase de acasa intr-o asemenea graba, incat uitase sa-si ia ochelarii de soare. Era o zi insorita, stralucitoare.

Il linistea faptul ca tot ce-l torturase in timpul scurtului somn si ii umpluse visele cu imagini de groaza pura nu era adevarat. Nu aveau sa faca un mare scandal din moartea acestei femei maritate, chiar daca imprejurarile erau socante. Se gaseau si ziare aici – televiziunea nu era inca bine consolidata si nu prezenta incredere — care erau vandute, ca odinioara, pe strazi, mai ales de oameni care nu putusera gasi o slujba mai buna (an special purtatori de bratara).

Pe pancartele tinute de cei pe linga care trecu in drum spre tribunal citi titlurile zilei. Toate priveau tragedia de la petrecerea lui Aleuker. Se efectuasera arestari in comuni­tatea maori locala, unii albi fusesera acuzati de complici­tate si, fapt destul de important, oameni faimosi fusesera ucisi, constituind astfel principalul subiect de discutie in intreaga lume.

Era, oarecum, un avantaj suplimentar. Existase un timp cand un eveniment ca sinuciderea lui Dany, din cauza contextelor locale, ar fi inlocuit orice intamplare petrecuta in jumatate de lume, atingand un nivel analog cu izbuc­nirea unui razboi. Multumita (multumita!) gripei-M, anghinei difterice din Alaska si, mai ales, unei specii viru­lente de holera, populatia malteza fusese micsorata cu 70%, devenind prea redusa pentru administrarea insulei. Ca urmare, se recursese la imigranti platiti. Metoda era cunoscuta, fusese usor de aplicat.

In dimineata asta trebuia sa faca fata unei incercari minore. Va depune marturie, rostind exact aceleasi cuvinte ca la interogatoriul lui Vanzetti, va beneficia de compatimirea curtii din cauza pierderii acelui bun nepretuit si prea adesea de neinlocuit, sotia, si cu asta, basta. Pana la pranz sau cam asa ceva, va putea sa se indrepte spre refugiul din Bali, s-o ia pe Anneliese (inainte sa fie inrobita ideilor de tip Drumul Vietii – remarca chicotind un demon intr-un colt al mintii lui) si s-o intrebe unde i-ar conveni cel mai mult sa locuiasca pe planeta. A, o idee grozava! Sa-i ceara parerea chiar de la inceput, asta este ceea ce trebuie! Sa se asigure ca este implicata emotional in tot, de acum inainte. Foarte curand, ea va lua drept normal faptul ca amandoi facusera totul impreuna, inclusiv alegerea unei case. Asadar, calea cea mai buna ar fi sa ceara un scurt concediu pe motive per­sonale (desigur, ii va fi acordat fara obiectii) si sa petreaca urmatoarele saptamani impreuna cu ea. Sa se cunoasca mai bine, sa cerceteze cele mai potrivite locuri pentru noua lor casa si

Isi dadu seama ca fredona vesel si ca asta era cu totul nepotrivit pentru un om a carui sotie de-abia murise in asemenea imprejurari, cand dadu ultimul colt in drum spre cladirea unde avea sa fie finalizata ancheta.

Si se opri brusc.

Fusese doar o singura data la palatul din Luxor al lui Mustafa, dar isi amintea cu claritatea unei transe hipnotice trasaturile scribului-sef, Muley Hassan, care il condusese prin scriptorium.

Era aici. Purta haine europene obisnuite in loc de vesmantul egiptean traditional – desi acesta nu ar fi provo­cat comentarii in Valletta, caci exista o proportie ridicata de arabi in populatia malteza moderna –, cu ochelari de soare pe nas si, totusi, de neconfundat cand isi privi cea­sul, ca si cand verifica momentul sosirii unui prieten cu care avea intalnire.

Hans se trase inapoi de parca ar fi fost impins. Cineva din spatele lui – nu acorda destula atentie celor din jur ca sa-si dea seama daca era femeie sau barbat, dar realiza ca era cineva foarte gras si astmatic – protesta cu un potop de injuraturi, un amestec de engleza-araba-malteza, culminand cu o improscatura obscena in germana.

Dar nu trebuie sa lipsesc de la ancheta, sopti Hans spre multimea nepasatoare din jurul lui.

Deci ce-ar fi sa incerce la intrarea din spate? Poate exista o cale de acces de unde ar putea contacta pe unul dintre acei politisti amabili care-l compatimisera atat.

Se gandi intens la organizarea cartierului si isi aminti ca exista un drum lateral. Va intarzia numai cateva minute. Minune! Printr-o usa gata sa se inchida, probabil o intrare de serviciu de pe vremea cand cladirea era inca hotel, il zari pe acelasi sergent care aparuse primul in skelterul lui si-i inregistrase declaratia in privinta permisiunii acordate politiei de a-i patrunde in casa.

Alerga spre el strigand si omul reactiona tinand usa intredeschisa.

Domnule Dykstra! Ar trebui sa fiti la tribunal acum! exclama el.

Stiu, stiu, incerc sa ajung acolo. Minciunile alunecau din gura lui Hans mai usor ca uleiul; obiceiul devenea obligatoriu. Dar incerc sa evit pe cineva care o cunostea pe Dany . si care cred ca ma considera vinovat.Mi-e frica!

Sergentul il privi fioros.

A, stiu ce vreti sa spuneti. Am avut o jumatate de duzina de astfel de cazuri. Vorbiti de genul de persoana care crede ca, ori de cate ori moare o femeie, rasa umana se afla intr-un pericol mai mare decat in ziua precedenta?

Era pentru prima data cand Hans auzea de oameni avand asemenea pareri, dar ele se potriveau perfect cu inventiile de moment pe care le nascocise. Dadu din cap.

Bine. Veniti cu mine. O sa vorbesc cu seful Vanzetti. Daca va fi necesar, putem sa evacuam sala.

O, sper ca nu va fi necesar, zise Hans, auzind cat de ipocrita ii devenise vocea. Desi cred ca ar fi o idee buna


Judecatorul fu imediat convins ca era o idee buna. Era un individ tafnos, din care transpiratia curgea asa cum curge grasimea dintr-un porc ce se invarte in frigare.

Nu voi tolera nici cel mai mic semn de dezordine in tribunalul meu! latra el. Daca este posibil ca acest nefericit domn Dykstra sa fie expus hartuirii de catre niste nebuni Exista vreun dubiu ca nu a fost o simpla sinucidere?

Vanzetti clatina din cap.

Conform oamenilor nostri de la judiciar, toate se leaga perfect.

Deci, sa mergem la camera de deliberari! zise judeca­torul. Stiu ca presei n-o sa-i placa asta, dar, din partea mea, n-au decat sa se spanzure. Am prea mult de lucru, sunt prea prost platit si-as vrea sa am si eu timp sa umblu dupa pot­coave de cai morti!

Intreaga ancheta, in tacerea aproape deplina a camerei mari si cam goale care trebuie sa fi fost odinioara sala de banchet, dura mai putin de jumatate de ora si se incheie cu exprimarea condoleantelor de catre judecator.

Parasind incaperea in compania lui Vanzetti, Hans spuse sfios:

Domule inspector-sef, ati fost foarte amabil, dar ma intreb daca mai pot abuza putin de bunavointa dumnea­voastra?

Poftim? A, negresit, va voi ajuta in masura in care pot. Aveti nevoie de ajutor in reinregistrarea domiciliului sau ceva de genul asta? imi amintesc ca va temeati sa nu deveniti un blocat daca veti fi nevoit sa reveniti mereu la locul unde a murit sotia dumneavoastra. Trebuie sa recunosc ca, daca una ca asta mi s-ar fi intamplat mie, as fi fost la fel de afectat.

A mda, mai mult sau mai putin, zise Hans cu o schimbare rapida a vitezelor mentale. Nu stiu sigur inca unde vreau sa ma mut, dar stiu ca as vrea sa ma feresc din calea anumitor fanatici.

Stiti cum ati atras atentia lor asupra dumneavoastra?

Pai nu. Doar daca, adauga el repede pe masura ce-i venea inspiratia, nu are ceva de-a face cu faptul ca am ajuns la petrecerea lui Aleuker. Poate unul dintre invitati, care a fost lipsit de sansa

Si nu-si da seama ce norocos a fost, mormai Vanzetti. Ati auzit ca s-a ajuns la paisprezece morti? Alti doi invitati au murit si sunt putine sperante in cazul altor doi.

Odios! Odios!

Da, te-ai fi asteptat ca omenirea sa invete ceva dupa Explozie, dar Vanzetti ridica din umeri. Ei, nu-i treaba mea sa remodelez lumea, slava Domnului! Doriti acces la un skelter oficial, nu-i asa? Sub escorta, ca nimeni sa nu ajunga la dumneavoastra?

Da, va rog. O sa-mi recodez casa – vechea mea casa – astfel incat sa poata fi scoasa la vanzare, dar pana atunci cred c-ar fi intelept din partea mea sa profit de ospitalitatea diversilor prieteni. O sa mai aveti nevoie de mine?

Ati auzit verdictul: sinuciderea unei persoane anor­male. Cazul este clasat. Vanzetti ezita. Trebuie sa recunosc, domnule Dykstra

O sa imi spuneti, il intrerupse Hans, ca as fi putut fi mai bland cu sotia mea. Da, cred ca da. Dar stiti despre instabilitatea ei mentala; doctorul Bonetti a fost atat de amabil incat a trimis acea depozitie sub juramant, iar eu am facut tot ce-am putut. Va jur, tot ce-am putut! N-a fost de-ajuns.

Este o misiune grea pentru orice barbat, zise Vanzetti. Cred ca mai degraba va admir pentru ca ati fost in stare sa spuneti asta. Intalnesti atat de des oameni hotarati sa nege propria lor insuficienta Nu, sa schimbam acest cuvant cu „neajunsuri'. Este mai plin de tact.

Oricum ar fi, doare foarte tare, zise Hans. Imi amintesc vag un citat: „Clopotul bate pentru tine.'

Este si favoritul meu, zise Vanzetti, dand din cap. Cred ca m-am inrolat in politie pentru genul asta de motive. Suntem toti asupriti de prostia si brutalitatea unei anumite persoane, inclusiv a noastra. Foarte bine, domnule Dykstra, voi fi bucuros sa va asigur intrarea in siguranta in sistemul skelter si vom avea grija de oricine va incerca sa va bata la cap folosind codul casei pana cand nu va fi schimbat.

O, nu va faceti probleme, va rog!

Nici o problema, nici una! urma Vanzetti, cu o flutu­rare usoara din mana. Spargatorii de coduri sunt printre cei mai rai criminali, nu-i asa? Delictul este cu atat mai mare daca ceea ce incearca e sa se furiseze pe langa privaterul cuiva devenit de curind vaduv.

Mergea tot timpul mai rau, chiar si atunci cand parea sa mearga cel mai bine! Viata devenise brusc ticsita de para­doxuri nebune si, drept urmare, Hans se simtea fortat sa intre in forme noi, groaznic de dureroase, fiindca in lume nu exista loc si pentru el, si pentru ele.

Pledoaria in fata lui Vanzetti reusise imediat dar acum avea de-a face cu o problema si mai grava. Crezandu-l persecutat de nebuni, Vanzetti aducea si povara fortei legii asupra situatiei dificile a lui Hans

Si cui trebuia sa-i fie mai frica de lege decat lui insusi, omul care incalcase cod dupa cod, ani intregi, nu prin pro­pria lui indemanare, ci mituind pe altcineva? Mita era genul de aranjament pe care il facuse cu Mustafa; era si conspiratie, si mai existau alte cateva cuvinte, chiar si mai murdare, pe care le inchise intr-un colt al mintii.

I se parea oribil desigur ca, foarte curand, avea sa se afle undeva, intr-o localitate oarecare de pe fata pamantului, privind tinta o bratara mica de metal, curata, straluci­toare, gandindu-se cat din viata ii fusese distrusa.

Doar daca nu reusea sa salveze ceva din dezastru.

Imaginea ii veni imediat in minte: nu-si petrecuse cea mai mare parte din maturitate muncind si incercand sa salveze lucruri pe care alti oameni aveau apoi permisiunea sa le foloseasca? Nu venise oare vremea sa profite de avantajul unei operatiuni de salvare facute de altcineva? Nu era asta definitia clara si incontestabila a ceea ce facea de fapt?

Toate aceste ganduri ii goneau prin minte in timp ce era scos repede din cladirea tribunalului spre sediul apropiat al politiei si invitat politicos sa intre in skelterul de sigu­ranta de acolo, unde nici un aparat de fotografiat sau detec­tor nu putea nota sau inregistra codul format de persoana care pleca. Era interzis de lege sa se inregistreze acest lucru.

Cu degetele sovaind, Hans petrecu ultima secunda intarindu-si convingerea in privinta a ceea ce isi asumase sa faca. Da, actiona in conformitate cu idealurile unui recu­perator. Ceea ce salvase era intamplator o fiinta umana. Nu era nici o diferenta.

Forma codul pentru refugiul Drumului Vietii din Bali.




Interfata Q


Astazi este astazi, dar

Unde este 'aici' cand el poate fi pretutindeni?


Atunci era atunci si

De ce este acum daca poate fi oricand?


Traiesc alaturi de imediat si imediatul

Este un vecin extrem de nestatornic.


Mustafa Sharif





O gasi pe Anneliese intr-o camaruta simpla, identica celei in care el insusi dormise in timpul singurei vacante petrecute aici, inainte s-o intalneasca pe Dany. Unul dintre pereti era acoperit de o planta agatatoare verde inchis, ce urca pe un palier de lemn, dintr-o tava de ceramica putin adanca, plina cu pamant Nu mai exista nici un alt ornament.

Fata motaia pe un morman de perne, acoperita in parte de o patura moale, roz. Cand el intra, si-o strinse, speriata, in jurul corpului dar nu indeajuns de repede incat el sa nu-i poata zari pielea mai mult decat reusise pana atunci.

Fu uimit pentru moment sa observe ca era palid-bolnavicioasa, alba ca aluatul. Dar nu era de mirare, avand in vedere educatia primita. Probabil nu-si expusese nicio­data corpul la soare. Cat de diferita era de Dany, care crezuse intotdeauna ca, daca sta pe o plaja in pielea goala, va strange instantaneu o hoarda de admiratori de pe dune!

Hans, tu esti?

Da, desigur. Se apleca sa o sarute pe obraz; primul ei impuls fu sa se fereasca, dar se forta sa suporte ca buzele lui sa-i mangaie pielea. Te simti bine?

— Iha Se ridica cu grija in capul oaselor, asigurandu-se ca patura era strins infasurata in jurul ei. Da, au fost foarte amabili. Mi-au dat de mancare si de baut si mi-au luat rochia s-o spele. Ezita, cercetandu-i fata cu ochii ei negri. Dar tu? E totul in regula?

Mi-e teama ca nu.

O, Doamne! De data asta ce s-a mai intamplat?

Cred ca am avut dreptate: spargatorul de coduri avea complici. Tipul a scapat – si inainte sa plece mi-a dat foc la casa.

Ah, ce groaznic! Ce groaznic!

Da, asa este Dar poate nu e chiar atat de groaznic pe cat crezi tu.

Ce vrei sa spui?

Hans dadu la o parte o perna si se aseza langa ea, incruntandu-se.

Mi-e greu sa-ti explic. Este un fel de paradox. Ma simt ma simt de parca am fost eliberat de ceva. Iti amintesti ca, atunci cand am sosit acasa, ti-am spus ca am pastrat totul asa cum era odata, cu foarte mult timp in urma?

Da, sigur ca-mi amintesc.

Acum, povara trecutului meu a fost, ca sa zic asa, ridicata de pe umerii mei. Nu mai am ce face. Pur si sim­plu s-a dus. Acum ma aflu in aceeasi situatie in care te-ai aflat tu cand ai descoperit ca Festeburgul a fost ars.

Bietul de tine! Fara sa gandeasca, il prinse de mana mai apropiata de ea, aproape lasand patura sa cada dar nu in intregime. Hans ii stranse mana, gandindu-se cat de mari si grosolane erau degetele lui in comparatie cu ale ei, mici si reci.

Este oare chiar atat de ingrozitor sa trebuiasca sa-ti incepi iarasi viata? Nu cumva este o sansa sa-ti uiti greselile si sa faci totul bine, de data asta?

Eu isi musca buza. Presupun ca, daca ai o persona­litate foarte puternica, poti sa privesti lucrurile si din per­spectiva asta.

Nu cred ca am o personalitate puternica. Dar asa incerc sa privesc lucrurile. Ai vrea sa? Ezita.

Ce?

Ai vrea sa ma ajuti, asa cum te ajut si eu? Sa mergem impreuna in cautarea unui loc nou in care sa traim, sa cautam o viata noua pentru amandoi?

O clpa lunga se scurse pana cand ea raspunse. Un inter­val nesfarsit, ca o anticipare a eternitatii. Dar, in cele din urma, fata dadu aprobator din cap si reusi sa schiteze un zambet.

Minunat! exclama Hans, inclinandu-se spre ea si cuprinzandu-i umerii cu mana ramasa libera. Oh, cand m-am gasit in fata acelui infern, am crezut ca o sa mor de furie si suparare! Si, dintr-o data, m-ai facut mai fericit decat mi-am putut vreodata imagina

Cand ai sosit tu, casa nu mai putea fi salvata? sopti ea.

A, nu. Aproape ca am dat de un zid in flacari.

Si nu te-ai ranit? ii lasa mana si vru sa-i pipaie fata. Daca ardea atat de tare zise ea.

Nu, am actionat rapid, o intrerupse el. Cred ca nici nu mi-am parlit parul. Am stat doar cat sa arunc o privire si am plecat imediat. Mi-era teama ca skelterul o sa se defecteze din cauza caldurii si o sa ma prinda acolo. Poate ca asta a si fost intentia criminalului.

O simti cum se cutremura si adauga grabit:

Nu te framanta iubito! S-a terminat totul, gata! Hai sa o luam chiar acum de la inceput, si in cateva zile va fi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ai vreo idee unde ai vrea sa mergi? Undeva unde este soare si suntem in siguranta, asta-i ce mi-ar placea: in Caraibe, in Azore sau in Polinezia!

Nu nu stiu, murmura ea. Nu sunt decat simple insiruiri de sunete pentru mine, aceste nume

Atunci o sa incepem prin a le cerceta. E timpul sa te obisnuiesti cu aceasta planeta. Se ridica in picioare. Ma duc sa-ti caut rochia, sau, daca nu s-a uscat inca, altceva de imbracat, si putem pleca imediat.

Te-ai odihnit bine? il intreba Mustafa, plin de solici­tudine, pe Satamori. Ti-ai revenit complet?

— Indeajuns cat sa ma intorc la lucru, cu siguranta, zise Satamori, pipaind usor bandajul curat din jurul capului. Cat despre odihna am avut numai cosmaruri.

Nu-i de mirare, murmura Mustafa. Si eu am visat urat in legatura cu ce s-ar fi putut intampla daca as fi venit cu tine la Chaim.

Facura cativa pasi pe poteca umbroasa de langa colonada, ce ducea la skelterul folosit de oaspetii lui Mustafa.

Brusc, Satamori zise:

— In visul meu se facea ca atacul venea din skelter in loc sa nu, imi amintesc clar acum: si de pe pamant, si de pe mare. In timp ce privaterul era temporar deconectat pentru cei care rezolvasera cheile pentru vanatoarea de comori, ar fi fost usor sa trimita inauntru doi sau trei oameni inarmati.

Sau, pur si simplu, sa plaseze o bomba puternica, aproba Mustafa cu gravitate.

Ma bucur ca n-am visat si asta, zise Satamori cu un chicotit nervos.

Ajunsesera aproape de skelter. Satamori se opri si se intoarse spre gazda:

— Iti sunt foarte recunoscator pentru ajutor.

Nu e nevoie sa pleci chiar acum daca nu ti-ai revenit complet, zise Mustafa. Poti sa mai stai cat vrei.

Nu, chiar trebuie sa plec. Am treburi, adu-ti aminte. Una dintre primele mele misiuni este sa verific ce s-a intamplat cu oamenii care au castigat vanatoarea de comori. Acum avem si mai putini oameni de valoare decat inainte. Sper ca nu-ti par cinic, dar trebuie sa iei lucrurile asa cum sunt.

Ai vreo lista? vru sa afle Mustafa.

A existat una alcatuita de majordomul lui Chaim, dar a fost probabil distrusa. N-are importanta. Am o memorie buna si, practic, i-am cunoscut pe toti. Voi incepe cu recu­peratorul care a avut atata prezenta de spirit incat sa fuga cu fata din Brazilia. Poate este un las, dar important e ca a putut reactiona atat de rapid, chiar daca era cam baut. N-ar trebui sa fie greu sa-l gasesc; trebuie sa apara odata la un skelter public, chiar daca nu se simte prea tentat sa vina de bunavoie, de teama sa nu fie implicat in alt dezastru de felul atacului de la Chaim.

Ofta din greu.

Oh, Mustafa, de-atatea ori m-am surprins dorindu-mi sa accepti un post de raspundere! Administrezi acest loc cu atata indemanare, cu atata tact Daca exista cineva in viata care ar putea dezvolta o estetica a guvernarii, ce ar putea inlocui ideologiile noastre uzate, acela ar trebui sa fii tu.

Am radacinile prea adanc infipte in lumea veche ca sa imi doresc sa ating acest tel, zise Mustafa. Inca mai incerc sa identific si sa indepartez groaznicele otravuri psi­hologice care reprezinta mostenirea noastra. Poate n-o sa reusesc niciodata, sau poate ca petrecerea voastra de vanatoare a comorii, despre care am vorbit atat de usturator, v-a gasit deja persoana de care avem nevoie. Ori poate ca aceasta se afla printre cei morti. Nu se poate sti.

Urma o scurta tacere. Apoi se imbratisara, iar Satamori intra in skelter.

In clipa in care omul de stiinta disparu, Mustafa batu tare din palme si Aii isi facu aparitia, ca si cum s-ar fi materializat din aer.

N-a fost gasit inca Dykstra?

Efendi, il cautam pe tot Pamantul! A apelat insa la politie ca sa foloseasca skelterul de siguranta si ne-a scapat printre degete.

Trebuie gasit! Doctorul Satamori are de gand sa foloseasca toate resursele Autoritatii Skelter ca sa-l locali­zeze, inainte de-a ma hotari sa-i vand coduri, am pregatit un dosar complex despre viata si obiceiurile lui. In seiful meu vei gasi inregistrat sumarul lui. Poarta eticheta HD. Adu-mi-l imediat. Trebuie sa-mi improspatez memoria si sa vad daca as putea gasi niste indicii despre comporta­mentul lui probabil.

Dupa ce ii fu adusa caseta, Mustafa o introduse intr-un aparat special modificat ce avea un dispozitiv ultrarapid de derulare; practica indelungata il facuse apt sa urmareasca vorbirea la o viteza de zece ori mai mare decat cea origi­nala. Trecura doar cateva minute inainte ca el sa bata iarasi din palme, de data asta foarte emotionat. Noile lui instructiuni il impresionara puternic pe Ali.

Efendi merita intr-adevar rangul oficial pe care i l-a oferit doctorul Satamori. S-ar putea crede ca este capabil sa citeasca gandurile secrete ale oamenilor.

Nu-ti pierde vremea flatandu-ma, i-o reteza Mustafa. Du-te si vezi daca i-am citit bine gandurile!

Rochia Anneliesei nu era complet uscata cand, datorita unei combinatii de gesturi si engleza stricata, Hans o gasi atarnata impreuna cu alte zeci de vesminte mai mici pe o prajina pusa deasupra unui rau putin adanc, ce trecea prin partea de sud a refugiului. Apeland la un calugar tanar si amabil care vorbea engleza putin mai bine decat majori­tatea personalului, Hans avu de ales: un fel de sarong lasat de un vizitator din Sri Lanka, pe masura Anneliesei, si un costum cam mare, ca o pijama, alcatuit din jacheta si pan­taloni. Lua nerabdator costumul. Acesta o putea acoperi deplin pe Anneliese. Se astepta ca asta sa fie problema cruciala.

Spre exasperarea lui, Anneliese arunca doar o privire spre cele gasite de el si scutura din cap, infasurandu-se si mai strans in patura.

Sunt haine de barbat, zise ea categoric.

Poftim? Nu inteleg.

Poate nu te-ai gandit la asta. Stiu ca multe femei umbla in pantaloni. Dar am fost mereu invatata ca este un pacat pentru femei sa poarte haine barbatesti, sau pentru barbati sa poarte haine femeiesti.

Draga mea fetita, desigur!

Hans, imi pare rau, dar vreau rochia mea. Este destul de lunga si e o imbracaminte decenta pentru o femeie. Chiar daca va trebui sa mai asteptam putin pana se va usca, nu conteaza foarte mult, nu?

Invins, Hans se intoarse.

Sa vad daca pot gasi altceva, murmura el.

Ma indoiesc.

Poftim?

M-am uitat pe fereastra, zise ea rosind puternic. Am vazut oameni umbland despuiati fara sa se rusineze, ca ani­malele. Niciodata n-am sa fac asta – niciodata, niciodata!

Figura ei exprima incapatanarea. O vreme, Hans o privi tinta, nevenindu-i sa creada, apoi iesi.

O alta cautare in magazia de haine a refugiului se dovedi si mai infructuoasa decat prima. Un tanar calugar ii explica pe un ton de scuza ca imbracamintea usoara era de obicei transformata in carpe sau bandaje, iar hainele de iarna – acum incuiate in dulapuri, cu crengi de busuiocul cerbilor si alte ierburi, menite sa indeparteze moliile – ar fi fost incompatibile cu prejudecatile Anneliesei impotriva pantalonilor. Exista oare un vesmant mai potrivit pentru cel care calatoreste intr-un climat rece?

Fata nu este sanatoasa la minte? intreba calugarul in cele din urma.

S-ar putea spune si asa, replica Hans si-i explica conditiile educarii ei. Tanarul calugar ramase cu gura cascata de uimire.

Am auzit de asa ceva. Acum imi dau seama ca este mai trist decat mi s-a spus. Ei bine, va trebui sa gasim mijloace rapide sa-i uscam rochia, daca nu vrea sa imbrace altceva si nici sa mearga goala. Poate ne ajuta cei de la bucatarie. O sa am grija de asta.

Hans murmura un cuvant de multumire si se indeparta iritat, cu gandul sa se duca la Anneliese si sa incerce s-o convinga sa adopte o atitudine mai rezonabila.

Dar cand dadu coltul coridorului ce ducea spre camera ei, se auzi strigat. Intorcandu-se, o descoperi pe calugarita mai in varsta, pe care o intalnise mai inainte, grabindu-se spre el.

Un prieten vrea sa te vada, zise ea radioasa.

Poftim?

La skelter. Toti calugarii si calugaritele incearca sa te gaseasca de o jumatate de ora. Are un mesaj pentru tine, zice, de la cel mai faimos poet, Mustafa Sharif! Spune ca se numeste Muley Hassan.

O clipa, lumea se invarti nebuneste in jurul lui Hans. Apoi se trezi strigand:

Minte! Nu cunosc pe nimeni cu numele asta!

Uimita, calugarita il privi tinta.

Ciudat. A intrebat de numele tau si de fata. E aa An-nah-li-zah, nu? An-na-li-zah Senkeh! Paru multumita ca reusise sa rosteasca numele european intr-o forma recognoscibila.

Goneste-l!

Dar a intrebat de nume si

Goneste-l! Sau lasa-ne pe mine si pe Anneliese sa plecam! Orice, numai nu-i spune unde sunt!

Dar de ce, frate? De ce iti este frica de acest om?

Hans inspira adanc si apela la un argument de care era destul de sigur ca va avea efect.

Vrei ca un om sa fie omorat aici, la refugiul asta? Daca nu vrei, fa cum ti-am zis!

Crima! Ochii calugaritei se marira de groaza. A venit sa te omoare? Oh, atunci trebuie sa pleci!




Interfata R

Am intalnit odata un om

care in fiecare zi

mergea in jurul planetei in sens invers acelor

de ceasornic.

Zicea ca astfel castiga o zi

si deci va trai la nesfarsit.

Din nefericire pentru el

Moartea masoara timpul

altfel decat cu orologii si ceasuri.

Mustafa Sharif





Hans, ce Dumnezeu?

Uite rochia! imbrac-o, daca nu vrei sa porti altceva! Grabeste-te! Cineva ne-a urmarit pana aici si trebuie sa fugim!

Ii arunca rochia inca umeda. Ea o prinse si o stranse la piept, privind cu ochi mari nu numai la el, ci si la culagarita si calugarul care se ivisera la usa camerei, foarte tulburati de faptul ca fusesera nevoiti sa minta.

Muley Hassan fusese trimis in cel mai indepartat colt al refugiului sub pretextul ca Hans fusese vazut acolo de curand. Cateva minute pretioase fusesera astfel castigate, si numai marturisirea fierbinte a lui Hans ca viata ii este in pericol ii adusese aceasta amanare. Era un principiu de baza al Drumului Vietii faptul de a crede intotdeauna ca toata lumea spune adevarul. Printul Knud enuntase acest lucru chiar de la inceput fiindca, zicea el – si avea multa dreptate –, osanda vechii lumi era mostenita o data cu obi­ceiul ipocriziei, de la bluful in relatiile internationale pana la exagerarile agresive din publicitatea comerciala. Si, fiindca invataturile lui erau atat de asemanatoare cu traditia orientala, acestea se inradacinasera adanc printre oamenii aflati la marginea celui mai mare dezastru din intreaga isto­rie, care inca mai incercau sa inteleaga de ce avusese loc distrugerea de populatie numita Explozie.

De aici se nascuse ideea unor refugii ale Drumului Vietii, ca acela in care se aflau, peste tot in Asia, Africa si in zona Pacificului tot astfel se explica absenta lor in Europa si America de Nord, locuri unde nu numai ca nu era nevoie sa se explice cauzele Exploziei, dar atatea vata­mari suferisera mintile supravietuitorilor, incat perspectiva unor straini hoinarind in voie printre ei era de neconceput.

Laudati fie ei pentru naivitatea copilareasca a acestei atitudini. Fara ea

Fa cum iti spun! urla Hans la Anneliese, care tresari.

Trebuie sa ma imbrac de fata cu atatia oameni care se uita?

Nu, nu, pur si simplu nu putea fi adevarat! Nu se putea ca el, Hans Dykstra, sa fie condamnat din cauza ca unei proaste ii era rusine sa-si arate tatele si fundul Isi veni in fire si, fara un cuvant, ii scoase pe ceilalti din camera, luandu-i de mana. Ii striga peste umar:

Grabeste-te! Grabeste-te!

Dar ea n-o facu. Timpul se scurgea, in vreme ce el, calugarul si calugarita asteptau nehotarati pe culoar. Aparu un alt calugar ce striga ceva din care Hans reusi sa inteleaga numele lui Muley Hassan, si rabdarea ii ajunse la sfarsit. Deschise larg usa camerei Anneliesei si o gasi imbujorata, chinuindu-se sa-si incheie rochia lunga, maronie.

Cu ce te joci? o intreba.

Ea scoase o exclamatie de groaza, fiindca el daduse buzna, iar ea nu era inca acoperita complet. Peste piept, fermoarul din fata se blocase la o inaltime pe care majori­tatea fetelor ar fi considerat-o foarte decenta. Ea, in schimb, o acoperi cu ambele maini.

A intrat la apa si nu pot sa-l inchid!

Lumea se inrosi, ca focul pe care il pusese la casa Eriksson, niciodata vazut, dar usor de imaginat. O apuca de brat si o tari afara din camera, fara sa tina seama de tipetele ei de protest. Calugarita si cei doi calugari incer­cara sa intervina, dar el ii dadu deoparte si practic o cara pe Anneliese pe ultimii cativa metri pana la skelter. O impinse inauntru si forma primul cod indepartat care ii veni in minte, in Panama.

Apoi ii zise printre dinti, foarte aproape de ureche:

Ai prefera sa fii batuta mar, ucisa poate, violata poate, decat sa ma lasi sa-ti vad o bucatica de piept? Esti nebuna?

Ea se mai zbatu cateva secunde, apoi se lasa moale pe umarul lui, plangand cand o impinse afara din skelter. Aici, ca aproape oriunde, statia din jurul iesirilor skelterului era plina de blocati si de purtatori de bratara care isi castigau existenta ca animatori, informatori si ghizi.

Nu inteleg lumea ta! gemea Anneliese. O urasc si ma ingrozeste!

Prompt, douazeci de privitori reactionara si-i incon­jurara.

Ah, domnule! zise primul, alegand engleza. Era un baiat care nu avea mai mult de cincisprezece ani, dar era musculos si agil ca un tipar. Reusea sa se strecoare usor prin gloata. Vrei un loc intim sa termini de violat fata vir­gina, nu? Am un loc bun, ieftin, eu

Hans il lovi cu dosul palmei, dandu-l la o parte, si cauta disperat un drum pe langa ceilalti, dar nu reusi sa-l gaseasca. Universul parea plin de maini lacome, intinse, guri ce tipau, sclipirea luminii pe acele bratari care interzi­ceau intrarea in sistemul skelter

Hei, tu!

O voce tunatoare, cu un timbru autoritar, domina larma. Animatorii si informatorii dadura inapoi si-i facura loc unui om indesat de vreo patruzeci de ani, bine imbracat, proaspat barbierit, total diferit de ei. In mana stanga acesta avea un cartonas alb. Putea fi o fotografie, fiindca el o privi inainte de-a continua:

Nu esti cumva Hans Dykstra? Am un mesaj pentru tine de la

Dar mintea febrila a lui Hans completase deja propozitia printr-o reformulare instantanee a intrebarii: cum reusise Mustafa sa aiba grija ca unul dintre agentii lui sa ajunga aici, in Panama, locul pe care il alesese la intamplare?

Repede! rosti cu greutate si, luand-o pe Anneliese de brat, o trase inapoi in skelter si forma codul pentru

Spitzbergen. (Oare la cate coduri ma mai pot gandi inainte sa fiu nevoit sa consult un registru de adrese? Inainte de-a incepe sa le folosesc la intamplare pe ale prie­tenilor si colegilor de munca? Oh, daca ar exista un Dum­nezeu, m-as ruga, m-as ruga, dar exista numai forta impersonala a naturii, carene-a scos din noroi!)

Hans, Hans, da-mi drumul! tipa Anneliese, incercand sa-i dea pumni cu mana libera. Strigatul atrase atentia. Aici, in iarna arctica, statia era aproape goala. Cei care avusesera ghinionul de-a esua in acest nord indepartat isi petreceau timpul in lunga noapte polara – asa i se spusese – adaptand la dogmele Drumului Vietii vechea practica a eschimosilor de a face schimb de neveste. O grasana urata, in uniforma de politist, sari in picioare de pe o banca si veni spre ei, ranjind cu gura pana la urechi.

Hei, esti Dykstra, nu-i asa? Nu te-am asteptat

Inapoi in skelter, imediat. Codul: Victoria, Insula Vancouver, pe tarmul vestic al Canadei, care scapase de cele mai rele ploi radioactive de dupa Explozie.

Mustafa se multiplicase parca, devenise un fel de zei­tate atotstiutoare, capabil sa cuprinda intreaga planeta dintr-o singura privire.

Din nou la Victoria! Cum cum putuse acel diabolic Mustafa sa-si posteze agentii la fiecare iesire a skelterului public? Erau mii si, chiar daca avea sa trimita pana la ultimul membru al suitei lui sa vegheze, in mod sigur n-ar fi reusit sa le acopere pe toate!

Dar inca un strain se ridica si se apropie zambind, spunandu-i pe nume, iar el fugi ca mai inainte. De data asta unde? Undeva, izolat in mijlocul unui ocean: Tahiti, Insulele Seychelles

Opta pentru destinatia din urma, iesind la o alta 'Victo­ria, pe insula Mah; aici nu-i mai astepta nimeni. Aproape nevenindu-i sa creada ca era adevarat, Hans porni prudent prin sala aproape goala; vazu geamuri sparte imprejur, mult gunoi suflat de vant, un barbat oaches dormind langa un stand de racoritoare. Nimeni altcineva.

Ofta adanc si elibera bratul Anneliesei.

— Imi pare rau. Imi pare teribil de rau, sa stii. Dar ai vazut ce s-a intamplat pretutindeni pana acum, nu?

Frecandu-si zona de care degetele lui o prinsesera ca intr-o menghina, ea zise:

Tot ce-am vazut a fost o multime de oameni care te-au recunoscut si ti-au zis ca vor sa-ti dea un mesaj. Nu stiu de ce trebuie sa fugi de ei. As vrea ca niciodata sa nu-ti fi promis ca am sa vin cu tine. Ma tratezi mai mult ca ca pe un obiect decat ca pe o persoana!

Dar singurii oameni la care ma pot gandi ca ar vrea sa ma urmareasca sunt criminali, precum cel care a patruns in casa mea si a ars-o!

Hans simti transpiratia tasnindu-i din fiecare por al pielii.

Exista bande de criminali care pot sa te astepte ori­unde mergi, atacand oameni nevinovati, chiar daca acestia pot sa faca inconjurul lumii cat ai clipi? Atunci viata mo­derna este chiar mai groaznica decat mi-am inchipuit!

Ii arunca o privire sfidatoare. Barbia ei proiectata inainte trada supararea. Inima lui Hans tresari. Cautand o consolare, el nu putu sa gaseasca altceva mai bun decat faptul ca, deocamdata, ea uitase de fermoarul intepenit.

O domoli incetul cu incetul, pana cand fata se calma destul de mult incat sa accepte sa-l insoteasca in cautarea unui loc unde sa fie gazduiti. Galagia altercatiei lor il trezise pe omul de langa standul de racoritoare. Acesta se ridica, frecandu-se la ochi de somn, si le oferi marfurile lui: pateuri ce pareau vechi si fructe murdare, sticle vechi reumplute cu sucuri gretoase, colorate respingator in rosu stralucitor, verde si purpuriu.

Hans refuza, dar il intreba fara prea mari sperante unde se putea gasi un hotel

Omul clatina din cap.

Nu, domnule. Nu mai este hoteluri. Dar este o casa cu camere de inchiriat, stiu, buna, ieftina, curata. Cumnata mea o conduce. Scriu adresa si dau si indicatii.

Apuca un ciot de creion, rupse un colt dintr-o foaie gal­bena de ziar si, cu litere mari si neindemanatice, scrise incet doua randuri greu de descifrat. Dupa ce afla toate infor­matiile, Hans ii multumi si era gata sa o ia pe Anneliese de brat, cand isi dadu seama ca omul astepta cu mana intinsa, cu o infatisare enervata.

A, desigur, un bacsis. Se scotoci in buzunar si scoase doua monede, amintindu-si brusc, cu o strangere de inima, ca nu avea aproape nici un ban la el. Cand trecuse ultima oara pe acasa, uitase sa-si ia banii pusi deoparte.

Asa ca va trebui sa se intoarca inca o data, si daca exista vreun loc unde Mustafa sa-si fi postat agentii, acesta era, cu siguranta, Valletta. El n-ar fi putut sa treaca de pri-vater si sa intre in skelterul lui Hans, dar casa avea usi si ferestre obisnuite Nu, ia stai! Nu-i promisese Vanzetti ca politia avea sa-i supravegheze casa? Asa ca probabil ar fi in siguranta ducandu-se acolo, la urma urmelor. Si, daca se dovedea a fi altfel, atunci existau variante: putea sa se duca la sediul Serviciului de Recuperare si sa ia niste bani de acolo, plata in avans pentru concediul pe care il solicitase din motive personale. Respira putin mai usurat, conducand-o pe Anneliese din cladirea statiei pe o strada murdara, pe langa un sir de cladiri paraginite spre o casa inca si mai paraginita, care era, evident, casa „buna, ieftina, curata' cu camere de inchiriat.

Femeia care veni sa raspunda cand Hans batu la usa subreda din fata zambi, se inclina si ii conduse inauntru, explicand ca, da, din fericire, exista o camera pentru cineva fiindca unul din chiriasii pe termen lung tocmai murise si inca nimeni nu inchinase camera. Ii conduse intr-o incapere inghesuita, prost mobilata, cu un pat dublu si un lavoar atat de vechi, incat daca Hans ar fi dat peste el in timpul muncii lui, ar fi considerat ca merita sa-l recupereze si sa-l vanda ca obiect vechi si de pret; un dulap mare statea rezemat stramb langa perete fiindca ii lipsea un picior.

Anneliese privi in jur ingrozita. Crezand ca e din cauza starii in care se afla camera, Hans incepu pe un ton de scuza sa-i explice prabusirea afacerilor hoteliere din lumea intreaga; in cele mai multe locuri nu se putea gasi ceva mai bun decat acest fel de locuinte jalnice folosite de blocati, de purtatori de bratara si alte rebuturi sociale lovite de saracie dar nu la asta se gandea ea.

Trebuie sa fie doua camere! ordona ea. Gaseste un loc unde sunt doua camere! Nu voi accepta asta nu suntem casatoriti!

Si, inainte ca el sa poata pregati repede un raspuns, ea se dezlantui asupra lui, cu un suvoi de vorbe fara rost care ii izbira urechile pana cand Hans isi simti craniul sunand ca un clopot.

Toti barbatii pe care i-am intalnit de cand am venit din Brazilia sunt la fel, inclusiv tu. Si eu, care te-am crezut mai cinstit, mai moral! Am fost o proasta ca am crezut min­ciunile tale, dar ar fi trebuit sa stiu mai bine! Nu poti sa te gandesti decat la pofta ta pacatoasa si murdara si cum poti pacali, insela o fata, s-o inghesui intr-un colt din care nu poate scapa, asta faci! Am zis ca voi veni cu tine fiindca mi-ai promis ca o sa-mi arati partea frumoasa a lumii mo­derne, locuri in care oamenii sunt fericiti si buni si viata este dulce, si ce-am vazut?! Unde m-ai adus? intr-un oras paraginit, murdar, imputit, plin de sarantoci! Ia-ma de aici in clipa asta si de data asta arata-mi ce mi-ai promis!




Interfata S


Multi oameni stau acasa

rozandu-si ughiile,

incapabili sa se hotarasca unde sa mearga.

Un magar – pretindea Buridan –

a murit de foame

la distanta egala intre doua baloturi de paie.

Buridan era oricum un om.

Alte creaturi

Nu sunt chiar atat de proaste ca omenirea.

Mustafa Sharif





Intreg edificiul sperantelor sale se prabusea acum in jurul lui Hans. Nu-i venea sa creada ca intr-un timp atat de scurt Anneliese incetase a mai fi copila rusinoasa si aparent afectuoasa, atat de incantata sa converseze la petrecerea lui Aleuker in propria ei limba – desi incet si cu multe poticniri. Acum parea a se fi transformat intr-o scorpie, biciuindu-l cu vorbele, cu mai multa imaginatie si furie dezlantuita decat reusise vreodata Dany.

Sa fie acesta rezultatul idealurilor in spiritul carora fu­sese crescuta? Parea incredibil. Cum ar putea oare oamenii sa se inteleaga unii cu altii, daca ei considera ca aceasta ati­tudine este corecta si potrivita?

Apoi isi aminti cu greata: intelegerea nu fusese nicio­data o trasatura caracteristica a oamenilor. Fusesera atat de nebuni, incat inventasera arme capabile sa stearga printr-o explozie orase intregi pline de oameni si folosisera skel-terul pentru a savarsi jafuri, crime si sabotaje.

Uluit, nu putu face altceva decat sa se supuna cererilor Anneliesei. Mergand inapoi spre statia skelterului, insotit de observatiile ei dispretuitoare referitoare la oraselul mur­dar si darapanat, nereusind s-o intrerupa, Hans isi scotoci mintea, cautand un alt loc unde putea risca s-o duca.

Isi aminti ca Tahiti ii trecuse prin minte cu putin timp in urma. Ar fi oare acceptabil dupa criteriile ei? Foarte probabil ca nu, fiindca era un loc curat, elegant, vizitat in mod obisnuit de turisti cu skelterul, oameni care isi luau vacante lungi si aveau o multime de bani in buzunar. Anneliese fusese oripilata sa vada, la refugiul din Bali, oameni umbland imbracati numai in fustanele cu centuri, desi vestimentatia era practica, iar ei isi indeplineau linistiti sarcinile zilnice. Nu va fi oare si mai ofensata vazand femei si homosexuali tolaniti pe plaja, din narcisism, in speranta ca vor atrage parteneri pentru noapte?

Nu stia. Pur si simplu nu avea nici o idee. Nu putea sa priceapa aceste reguli nebunesti dupa care traia fata.

Exista vreo comunitate care folosea skelterul, undeva pe Pamant, indeajuns de conservatoare ca s-o multu­measca? Ei bine, daca exista, numai in Australia putea sa fie. Nu conta ca absolut nimeni in ziua de azi nu adera la acest gen de principii. Conta faptul ca acele comunitati unde acestea functionau dispretuiau skelterul sau erau ingrozite de el. Hans nu vizitase niciodata vreuna, cu exceptia turului scurt facut in orasul din apropierea casei lui Mustafa timp in care multi oameni facusera semne inspre el, spre a se feri de Ochiul Dracului, sau scuipasera pe urmele lasate de el in praf. Atat de multi, incat le uitase numarul in cateva minute.

Stia codul vreunui loc in Australia? Nu. Va trebui sa consulte un registru de adrese si sa aleaga un loc la intamplare.

Acum erau ceva mai multi oameni in statie, vreo sase cu totul, inclusiv doi copii ciudati care cumparau sucuri de la standul de racoritoare. Hans astepta pana ce fura serviti, apoi ceru un registru de adrese. Recunoscandu-l, vanzatorul facu o fata lunga.

Nu ti-a placut casa cumnatei mele?

A avea doar o camera si noi voiam doua!

Urma o pauza, in timpul careia vanzatorul il cerceta cu un amestec de uimire si dispret: daca un barbat poate convinge o fata atat de draguta sa calatoreasca cu el, cum de nu poate sa imparta patul cu ea? O intrebare buna Dar se misca in cele din urma, aratand spre o cabina pe care Hans n-o observase, la celalalt capat al statiei, si-i spuse ca acolo se afla un registru de adrese.

Hans astepta ca Anneliese sa vina cu el; ea refuza si se aseza hotarata pe o banca libera.

Ma faci sa merg prea mult! Ma dor picioarele! Asta e lumea in care se spune ca n-ai nevoie sa mergi pe jos fiindca exista skelterul?

Asa ca Hans se duse singur la cabina cu registrul de adrese si rasfoi un volum vechi, rupt, cu multe pagini lipsa. Scopul in care fusesera folosite era evident, avand in vedere duhoarea care se ridica dintr-un colt al cabinei; podeaua se lasase, era o gaura in ea, si oamenii o folosisera ca un W.C. improvizat.

Aproape asurzit de bazaitul mustelor care se invarteau in locul acela, Hans localiza in cele din urma si memora codul unui skelter public din Alice Springs, Australia, care – paru el sa-si aminteasca – era o localitate inflori­toare in prezent si la fel de conservatoare ca majoritatea celor de pe acest continent. Se indrepta, oftand, inapoi spre banca pe care o lasase pe Anneliese si isi dadu seama cu groaza ca nu mai era acolo.

Privind ca un nebun imprejur, o vazu apropiindu-se de skeltere, vorbind animat cu un barbat in haine ingrijit croite, care in mod sigur nu fusese in statie cu cateva minute in urma.

Hans o striga. Aruncandu-i o privire tematoare, Anneliese se agata de bratul noului ei insotitor si-i sopti ceva care-l indemna pe acela sa o grabeasca spre cea mai apropiata cabina. Inainte ca Hans s-o prinda din urma, un val de lumina albastra stralucitoare semnala plecarea lor. Spre oriunde.

Multa vreme, Hans ramase acolo injurand, cu mainile atat de strans inclestate, incat isi imagina sangele tasnindu-i din varfurile unghiilor. Copiii il priveau uimiti, sorbindu-si sucurile, cu zgomot, prin paie. Ceilalti oameni prezenti se uitau insistent la el.

In cele din urma reusi sa-si revina si spuse, fara a se adresa cuiva anume:

N-o sa scape! O sa-l vad intai pe el in iad!

Se indrepta cu pasi mari spre acelasi skelter cu care calatorisera Anneliese si necunoscutul si forma codul pe care-l mai folosise doar o data, dar pe care si-l amintea mai bine decat pe al sau.

Apartinea lui Mustafa Sharif.

A venit, efendi, zise Aii si se dadu la o parte din usa Camerei Leoparzilor ca sa-l lase pe Hans sa treaca, urland salbatic.

Ce-ai facut cu ea, lua-te-ar dracu'?

Mustafa, asezat picior peste picior pe o gramada de perne moi, ridica o sprinceana deasupra ochiului lipsit de vedere: ce vrei sa spui?

Hans, buna ziua, murmura. Te asteptam Ia loc si permite-i lui Aii sa-ti ofere niste racoritoare.

Vreau sa stiu ce ai facut cu Anneliese! zbiera Hans.

Te-ai despartit de ea? contracara Mustafa.

Am pierdut-o, dupa cum stii al naibii de bine!

Ca sa fiu foarte exact, nu stiam. Dar ma bucur. Asa ar trebui sa fie.

Tu Vocea lui Hans ceda; si-o recapata cu un efort imens. Ai tupeul sa stai acolo si sa-mi spui ca n-a plecat cu unul dintre agentii tai?

Dragul meu prieten, crezi ca sunt magician?

Zapacit, Hans se intreba daca nu-si pierdea cumva mintile. Nu considerase el insusi greu de crezut ca Mustafa putea pune toti servitorii sa-l astepte la fiecare iesire a unui skelter public de pe pamant? Si totusi

Negi ca l-ai trimis pe scribul-sef Muley sa ma caute?

Nu. De fapt el vine incoace chiar acum. Tocmai am auzit tarsaitul pantofilor lui la capatul coridorului. A fost gata sa te ajunga de doua ori, si sunt foarte nedumerit, ca sa nu zic jignit, de faptul ca te-ai hotarat sa-l eviti. Ai inrautatit si mai mult lucrurile mintind ca sa-i convingi pe calugarii si calugaritele de la refugiul din Bali al Drumu­lui Vietii sa minta si ei. Chiar de la prima noastra intalnire ai pretins ca urmezi acel Drum. E trist sa-ti dai seama ca un prieten vechi ti-a spus neadevaruri, nu-i asa?

Ametit, Hans simti nevoia sa se aseze. Prevazator, Aii avu grija sa existe un scaun in spatele lui.

Dar daca Anneliese n-a plecat cu cineva trimis de tine dupa noi

Muley intra incet; Mustafa raspunse inclinarii lui cu un semn scurt din cap.

Explica imprejurarile, il invita pe Hans.

Si, dupa ce asculta rezumatul intretaiat al lui Hans, nu reusi sa se abtina sa chicoteasca.

Oh, Hans, Hans, presupun c-ar trebui sa ma simt flatat cand ai crezut ca toate astea le-am facut eu!

Cine, atunci? intreba Hans furios.

Cine altcineva, daca nu un functionar important al Autoritatii Skelter, putea sa detina posibilitatea de a-l cauta pe un singur om in lumea intreaga? Frederick Satamori a fost aici, incercand sa-si revina dupa rana capatata la Chaim Aleuker. Chiar in timpul cand noi vorbeam in casa din Suedia; acea conversatie pe care tu ai incheiat-o intr-un mod atat de neceremonios Mustafa nu mai era bandajat. Ridica o mana si-si dadu la o parte parul, aratand un plas­ture stralucitor ce acoperea rana facuta de vatrai.

Dar dar Anneliese n-ar fi plecat cu un necunoscut, chiar daca ar fi fost un angajat al Autoritatii Skelter!

Pe ce te bazezi cand spui ca n-ar face-o? replica Mustafa. In timpul celor cateva ore dupa ce v-ati cunoscut la petrcerea lui Aleuker, ati devenit prieteni atat de buni si intimi? Nu, dimpotriva. Stii ca asta este exact ceea ce-ar face. Nu ti-ai dat seama, pana acum, ca nu este intreaga la minte?

Eu

Hans ramase cu gura cascata.

— Imi dau seama ca incepusesi sa banuiesti, dar negai adevarul.

Cu furie reinnoita izbucni:

Deci tu i-ai spus lui Satamori sa ma gaseasca pe mine si pe Anneliese! Acum face pe codosul pentru tine? O voiai pentru tine, nu-i asa? Ei bine, pot sa-ti spun

Niciodata in intreaga mea viata, si nu mai sunt un om tanar, zise Mustafa rar, n-am fost atat de grav jignit. Si nu sunt singurul. Priveste-i pe servitorii mei. Nu poti citi pe fetele lor ca te-ar insfaca bucuros, te-ar tari urland spre cel mai inalt minaret si te-ar arunca spre moarte pe dalele de piatra de dedesubt? Ar fi o soarta blanda, pe care o meriti din plin. Dar acum tu esti cel nebun. Poate ca intotdeauna ai fost. In cazul asta, eu sunt de vina ca m-am imprietenit cu tine. Asa ca iti voi raspunde cinstit Nu, nu l-am pus eu pe Satamori pe urmele tale. Din cauza pierderii lui Chaim si a altor oameni importanti, Satamori era nerabdator sa-i gaseasca pe aceia care dezlegasera cheile petrecerii de vanatoare a comorii, iar tu ai fost cel dintai care reusise. Voia sa ia legatura cu tine si sa-ti ofere o slujba mai buna, mai de raspundere, mai bine platita. In schimb, tu te-ai lasat vrajit de o fata nebuna, aproape un copil; ti-ai lasat nevasta sa se sacrifice si ai dat explicatii mincinoase in legatura cu moartea ei; ai

Minciuni, minciuni! tipa Hans.

Ali, serveste-l pe vizitatorul nostru cu o bautura cal­manta, ii va micsora panica si-l va face capabil sa gandeasca si sa vorbeasca normal.

Prompt, Aii ii intinse o ceasca de arama gravata. Hans o arunca deoparte, tipand:

Vrei sa ma otravesti acum, nu?

Aii, umple doua cesti; incordarea isi spune cuvantul si as avea si eu nevoie de putin din acea bautura. Daca alegi tu care ceasca s-o iei, asta te va multumi? adauga Mustafa.

Hans isi umezi buzele brusc uscate. In cele din urma, ceda:

Bine, spuse Mustafa. As putea spune ca n-are impor­tanta. Fiindca, daca ar trebui sa te ucid, as face-o. Am pus sa fie omorat predecesorul tau cand a inceput sa fure lucruri din casele pe care le vizitam impreuna. Nu vreau sa port o bratara Dar eu vreau sa-ti clarifici cateva lucruri si, cand mintea o sa-ti fie destul de limpede ca sa le pricepi, voi continua cu explicatiile. As prefera sa te conving, decat sa am moartea ta pe constiinta.




Interfata T


Am observat

cat de adanc e cufundata lumea in mizerie.

Asta fiindca, pretutindeni,

acum nu-i pasa nimanui de nimic.

Nu traiesc aici!

spun ei si iau skelterul.

Dar nu-i asa.

Traiesc aici. Acesta e Pamantul.

Mustafa Sharif





Poate ca Mustafa era mai obisnuit cu ingredientele din bautura calmanta; in orice caz, paru sa nu fie afectat, desi bau toata ceasca. Dimpotriva, Hans fu patruns de o deta­sare brusca, alarmanta, ca si cum eul i se separase de corp si-i plutea acum deasupra capului, observandu-I, controlandu-i de la distanta miscarile si vorbirea, ca si cum el ar fi fost o marioneta.

Zise, pronuntand cu grija:

Ei bine astept explicatii! Dar te avertizez: gaseste unele bune

Un cascat ii dilata pe neasteptate ultimul cuvant si Hans il transforma intr-un icnet.

Mustafa, aparent fara sa fi observat, incepu:

Probabil te-ai intrebat ce obtin din vizitarea caselor abandonate.

Da, de multe ori.

Obtin o intelegere a procesului care m-a facut sa fiu orb.

Cum? Cum? Nu, n-ar trebui sa intreb. E un lucru prea personal.

Dimpotriva; ar fi trebuit sa ma intrebi mai de mult si ti-ai fi inteles mult mai bine viata. Am orbit din cauza ca am privit direct la o explozie nucleara. Era bomba care a distrus Canalul de Suez. Nu conteaza de cine a fost lansata. Stralucirea ei mi-a fost concentrata drept prin cornee, care, dupa cum ai vazut si tu, este neatinsa. Pe retina, punctul din care porneste nervul optic a fost cicatrizat, transformat intr-o fractiune de secunda intr-un tesut inutil. Din cauza acelei experiente, cand intru in case abandonate apartinand oamenilor care au trait dupa vechile standarde, gasesc acolo ceva diferit de ceea ce cauti tu: esenta a ceea ce ei foloseau ca sa deghizeze cruzimea si brutalitatea de care erau capabili. Tu mergi in astfel de locuri cu un sentiment de invidie si resentiment. Ai dori sa fi putut trai ca ei si nu-ti dai seama ca asta ar insemna sa platesti pretul spiritual pe care ei l-au platit. In inima apartii acelei lumi vechi si crude.

Nu! Nu!

Nu? Chiar nu? Eu ii apartin!

Confuz, Hans clatina din cap. Se simtea manevrat ca o marioneta.

Apartin atat de mult acelei lumi vechi, in ciuda tuturor eforturilor mele de a identifica otravurile detesta­bile pe care ea le-a lasat in psihicul colectiv al omenirii, incat atunci cand am auzit ca Satamori avea de gand sa te caute, am intrat in panica. Puteam sa prevad ca o sa ma tradezi. Pana n-am trimis sa fie cautata si n-am ascultat inca o data caseta pe care am alcatuit-o odata despre tine – cea care continea istoria ta trecuta si care m-a indemnat sa ma hotarasc sa devenim parteneri intr-o infractiune – nu mi-am dat seama cat de prost am fost. La inceput ma gandeam sa te prind si sa te leg, asa cum ai facut si tu cu mine, dar sa o fac mai bine. Ai facut o treaba teribil de neindemanatica cu legaturile acelea, stii? Apoi mi-am dat seama ca imi tradam viziunea despre natura esentiala a omului si, in consecinta, sunt incantat sa o spun, judecata mai buna s-a dovedit a fi adevarata. Ai venit aici de bunavoie; ai fost despartit de Anneliese, careia, cum ti-am spus, numai rau putea sa-i faca relatia voastra.

Opreste-te! Nu este adevarat!

A, ba este! Gandeste-te bine, Hans. Mustafa se apleca inainte, ochii lui lipsiti de vedere parand sa-l sfredeleasca pana in creier. Gandeste-te mai intai la situatia ta. Nu simti ca lumea a fost nedreapta?

Ba da, fir-ar sa fie, ba da! Hans simti ca-i vin lacrimi in ochi. N-am facut rau nimanui, am fost doar luat prin suprindere si am judecat gresit de vreo doua ori. Nu e corect sa fiu pedepsit pentru

Cine te-a pedepsit? strecura Mustafa intrebarea cu acuratetea unui ac hipodermic. Esti vinovat de o infractiune grava dupa standardele de azi. Esti un spargator de coduri. Si eu sunt la fel.

Dar am facut asta numai fiindca am vrut sa ma lupt cu trecutul, sa il inregistrez, sa las rapoartele mele pentru arheologii viitorului

Nu-i adevarat. Daca ar fi fost adevarat, n-ai fi putut sa te duci la superiorii tai si sa le spui ca in afara de munca de recuperator, de gunoier local, ai vrea ca, in timpul liber, sa strangi si informatii? Mie nu mi-ar fi acordat niciodata acest privilegiu. Dar tie, un coleg de incredere si cu adevarat respectat, ti-ar fi spus da. Ai fi putut capata coduri ce nu mai erau in uz, cu imputernicire legala. Dar nu voiai asta. Voiai sa fii privit, chiar si dupa moartea ta, ca un om care a indraznit sa sfideze regulile societatii!

Nu, nu este asa! Nu m-ar fi lasat niciodata sa

La naiba, omule! Ai intalnit oamenii, sau pe unii din­tre ei, care conduc astazi Pamantul. I-ai cunoscut pe Satamori, pe Aleuker, pe Pech si pe altii la acea petrecere ridicola! Cu toate ca eu sunt de parere ca ei incearca sa salveze lumea printr-o modalitate gresita, inventand noi reguli si regulamente, cand avem nevoie cu disperare sa apelam la bunul-simt in loc de principii inflexibile care se vor demoda intr-un an sau doi – cu toate parerile diferite fata de ale lor, trebuie sa recunosc macar atat: sunt cei mai luminati oameni dintre toti cei care au detinut o asemenea putere in intreaga istorie a omenirii. Nu stii ce-a zis Satamori cand a pomenit ca avea de gand sa te gaseasca, asa ca-ti voi spune eu. A zis, cu aproximatie: nu conteaza ca te-ai dovedit un las, avand in vedere fuga de la Chaim. Conteaza faptul evident ca gandesti foarte repede.

Un geamat slab ii scapa lui Hans. Incerca sa se stapaneasca, dar nu reusi.

Cu glasul plin de mila, Mustafa continua mai bland.

Mai este un lucru pe care trebuie sa-l accepti, prie­tene. Te porti de parca ai fi devenit proprietarul acestei fete, Anneliese. N-ai fi putut niciodata sa devii astfel. In cel mai bun caz, ai fi putut fi pastratorul ei.

Dar nu parea sa fie anormala psihic!

Nu mai mult decat tine, din punctul de vedere al majoritatii oamenilor. Mai putin ca Simtind ca Hans se pregatea sa-l intrerupa, Mustafa ridica o mana ca sa-l opreasca. Mai putin ca mine, voiam sa spun. Stiu sigur, Chaim Aleuker ma considera un om foarte periculos. Ma banuia de ambitie nemasurata, de sete de putere, de o ipocrizie neegalata nici in zilele de odinioara si, cu tot respectul pentru amintirea lui, trebuie sa spun ca gresea. Serios, prietene, cum iti inchipui ca un om aflat in starea jalnica a Anneliesei poate fi altfel decat serios deranjat la cap? Sotia ta, Dany, era poate nesuferita, dar era capabila sa actioneze ca o persoana mai mult sau mai putin apta sa-si faca propriii ei prieteni sau chiar sa fie titularizata ca destinatar al uneia din invitatiile prostesti la petrecerea de cautare a comorii. In mod sigur, avand-o pe ea drept exem­plu de profunda deformare a personalitatii cuiva din cauza traumei suferite de omenire, ar fi trebuit sa vezi cat de mult era afectata Anneliese. A priori! Si, in plus Vocea lui Mustafa scazu: in plus, ar fi trebuit sa-ti aplici aceeasi lectie tie insuti.

Hans inghiti in sec, dar nu putu sa raspunda.

— In ceea ce ma priveste, continua Mustafa, mi-e rusine de ceea ce-a facut lumea veche din mine si vreau ca lumea s-o stie. Mi-e rusine ca au existat atat de multa lacomie si invidie, si ca acestea exista si in firea mea. Mi-e rusine ca oamenii fac tot posibilul pentru ca eu sa actionez intr-un mod responsabil, nu acceptand posturi guvernamentale, ci ascultandu-i pe cei care au necazuri si vin la mine, ajutandu-i pe cei care nu se pot ajuta singuri, admirand realizarile neinsemnate ale acelora care nu au mai mult, dar care totusi nu merita sa nu aiba nimic Poate ca sunt respectat. Cred ca sunt. Dar sunt respectat de straini, oameni de departe, al caror singur contact cu mine se face prin ceea ce am scris. Pentru mine conteaza mai mult sa stiu ca ma plac oamenii care traiesc in orasul de dincolo de peretele casei mele!

Intinse un brat grasuliu si lovi ceea ce, din intamplare, era capul unuia dintre leoparzii pictati, aplecat spre burta unei caprioare.

Din cauza acelora care au avut mai mult decat am indraznit eu sa visez, conchise el, si care au hotarat sa-si foloseasca bogatia in moduri atat de abominabile, prefer sa fiu privit ca un excentric decat sa ma alatur elitei conduca­toare. Dar asta e parerea mea personala. N-am nici un drept sa te indemn sa-mi urmezi exemplul. Ceea ce eu, sau oricine altcineva, pot sa fac pe buna dreptate, este sa-ti spun: te-ai judecat si te-ai apreciat gresit. In consecinta, ai o moarte pe constiinta, aceea a sotiei tale. Pe deasupra ai un talent, si de aici decurge sansa ta de-a avea remuscari. Ai visat sa ti-o faci pe aceasta fata, pe Anneliese, o subor­donata, prinzand-o intr-o panza de lingusiri. Cand am facut cercetari, mi-ai raspuns cu o lovitura in cap. Asadar, du-te la Satamori, accepta orice post crede el ca esti capabil sa-ti asumi si dedica-i-te. Converteste, transforma, sublimeaza dorinta ta de putere intr-o placere pentru munca bine facuta. Este posibil. Cred ca am fost convins sa te aleg ca – folosesc iarasi expresia – partener la infractiune fiindca, banuiesc, am sesizat capacitatea ta de-a obtine acest fel de sublimare. Acum dovedeste-mi ca am dreptate.

Din tot acel lung discurs, Hans se agata si retinu numai o sugestie-cheie. Ridicandu-se cu mintea incetosata, zise:

Vrei sa ma duc direct la Satamori.

Cred ca este o idee inteleapta.

Foarte bine. Ali, condu-ma la cel mai apropiat skel-ter si gaseste-mi codul pentru sediul Autoritatii Skelter.

In mai putin de cinci minute se afla acolo. Un tanar ii aparu dintr-un alt skelter, dupa un interval de siguranta, si il privi printr-un geam armat din spatele unui birou de receptie care – lui Hans nu trebuia sa i se spuna – ascun­dea arme. Tiparul era acelasi, pana la acel punct, cu acela de la Sediul de Recuperari care trebuia sa fie deschis pentru public. Cand suna semnalul de sosire, ceea ce patrundea in camera putea sa nu fie o persoana, ci bomba unui sabotor.

Hans se legitima si adauga:

Cred ca doctorul Satamori ma cauta.

Fata tanarului se lumina.

Pot sa spun ca da! N-am fost niciodata nevoit sa fac atatea copii dupa poza unui singur om. Am stat la fiecare iesire a skelterelor publice incercand sa va gasim, dar cred ca nu prea ati avut chef de calatorii, nu? Am auzit vestea trista despre sotia dumneavoastra – daca nu va deranjeaza sa pomenesc despre asta. Pe unii ii deranjeaza, pe altii nu. Se pare ca reactia depinde de cultura Ei bine, ce pot face pentru dumneavoastra?

Sa ma conduci la doctorul Satamori, banuiesc, mur­mura Hans.

Pai, acum nu este aici, zise tanarul. Poate ati auzit, doctorul Pech de la Departamentul de Dezvoltare se afla inca in spital ca urmare a celor intamplate la Chaim Aleuker.

Am fost si eu acolo!

Serios?! Asa l-ati cunoscut pe seful! Ia te uita! A cum spuneam doctorul Satamori este plecat in vizita la spital, dar daca vreti sa asteptati, a spus ca n-o sa stea mult, cel mult douazeci de minute, ori preferati sa reveniti, sau sa va caute?

O oboseala profunda ii cuprindea lui Hans mintea. Ecoul sfatului dat de Mustafa se stingea acum, ca si cum efectul bauturii calmante micsorase la maxim impactul vorbelor. Acum il dominau emotii adanci, profunde: dezamagire, frustrare, groaza Rosti aspru:

Nu, cred ca prefer sa nu astept. Dar daca imi poti da o bucata de hartie si un plic, as vrea sa-i las un bilet.

Sigur! Poftim!

Hans se aseza, scrise biletul – nu mai mult de zece randuri – il reciti, lipi plicul si i-l dadu tanarului. Se indrepta apoi spre skelter fara vreun alt cuvant.

Hei! zise tanarul; apoi mai tare si mult mai imperios: Hei! Asta nu e!

Vazuse clar codul de noua cifre pe care il forma Hans. Si nu era unul pe care te-ai fi asteptat sa-l aleaga un calator intreg la minte.

Am incercat sa-l opresc, am strigat, chiar inainte sa termine de format toate cele noua numere, se planse tanarul. Te obisnuiesti sa privesti automat ce cod formeaza oamenii, pentru orice eventualitate

Nu te mai condamna, zise Satamori rece, asezat la birou si citind a treia sau a patra oara biletul lasat de Hans. Nu aveai cum sa stii dinainte ca avea sa formeze codul pentru un incinerator.

Arunca o privire spre skelterul din coltul biroului sau si nu putu sa-si retina un fior.

Asta-i tot, adauga el si tanarul iesi, clatinand mecanic din cap ca un mandarin de portelan.

Ramas singur, Satamori privi tinta biletul si incerca sa se consulte in minte cu Chaim Aleuker, cu Boris Pech, cu amarata de fata pe care, din fericire, agentii lui reusisera s-o ajunga din urma tocmai in Insulele Seychelles, si care va putea probabil sa-si capete locul in societate dupa cativa ani, dupa ce va fi tratata de Karl Bonetti. Isi imagina ca auzea in cap toate vocile lor, amestecate intr-un singur glas. Toate erau de acord, aveau aceeasi parere, erau unanime.

Biletul spunea ca Mustafa Sharif se facuse, ani intregi, vinovat de vanzarea codurilor ilegale ale caselor aban­donate. Erau enumerate si cateva asemenea coduri.

Dar il cunosc, zise Satamori incet. Il respect. Mai mult, imi place, chiar daca discutam mereu in contradic­toriu. Sa-l vad cu o bratara Nu, n-ar merita. Oricare i-ar fi motivele, sunt sigur ca sunt intemeiate. Iar el intotdeauna a afirmat, pe buna dreptate, ca nu trebuie niciodata sa punem in jurul lumii o camasa de forta, din reguli si regu­lamente. Poate ceea ce ne-a dus la Explozie a fost simpla actiune a unei legi naturale inflexibile. La fel, ar fi putut sa fie si constringerea excesiva a legilor inflexibile facute de om. Omului ii place sa fie liber. Cand este incatusat, se infu­rie si izbucneste

Ajunsese la o hotarare. Ridicandu-se, se indrepta spre skelterul lui particular si arunca biletul pe podeaua aces­tuia. Apoi, cu bratul perfect intins, forma acelasi cod de noua cifre care-l dusese pe Hans Dykstra in cea mai lunga calatorie pe care putea s-o faca – cea mai lunga posibila vreodata. Biletul il urma pe Hans in eternitate.

Se intoarse la birou. Intotdeauna era foarte mult de lucru.




Interfata


Tu

stateai in fata skelterului gindind ca e ceva nou si ciudat

sa fii confruntat cu atatea optiuni.

Tu

ai scapat din vedere faptul

ca fiecare dimineata, de la inceputul timpului,

a luminat nenumarate posibilitati.

Mustafa Sharif




Nascut la Oxfordshire, in Anglia, JOHN (KILIAN HOUSTON) BRUNNER a descoperit SF-ul la sase ani, citind Razboiul lumilor al lui Wells. Si-a vandut primul roman inca din vremea colegiului (a stu­diat filologia), iar prima sa povestire SF, Thou Good and Faithful, a aparut in revista Astounding in 1953, sub pseudonimul John Loxmith. A urmat o perioada in care a schimbat o multime de slujbe, fara insa a renunta la scris. A calatorit mult prin lume (Italia, Spania, Grecia, Rusia, Brazilia, SUA etc), fapt ce avea sa se regaseasca in scrierile lui.

John Brunner poate fi considerat un specialist al viitorurilor sum­bre, care a utilizat cu talent literatura science fiction ca pe o oglinda amplificatoare a realitatii, proiectarea actiunii intr-un viitor foarte apropiat permitindu-i o privire in detaliu asupra prezentului, din care extrage faptele ce pun in primejdie omenirea. Romanul The Jagged Orbit (Orbita neregulata – 1969) se ocupa de violenta rasiala, The Shockwave Rider (Calare pe unda de soc – 1975) avertizeaza asupra pericolelor latente ale informaticii, iar Stand on Zanzibar (Zanzibar— 1968) are drept tema suprapopularea.

In ciuda activitatii sale militante si a atractiei pe care a simtit-o fata de SF-ul de avertisment, Brunner nu a cazut niciodata in capcana profetismului stangist, dorind sa fie, inainte de orice, un „artizan al cuvin­telor', indragostit de scriitura. Brunner iubea frescele grandioase, clocotind de personaje si de actiune: in enormul roman The Cnicible of Time (Creuzetul timpului – 1983), el descrie intreaga istorie a unei specii extraterestre, de la nasterea ei pana la exodul in spatiu. Un alt remarcabil tur de forta, de o cu totul alta factura insa, a fost The Squares of the City (Orasul ca un joc de sah – 1965), un roman de fictiune politica in care intriga urmareste pas cu pas mutarile unei partide de sah, fiecare piesa de pe esichier fiind reprezentata printr-un anume personaj. Demne de mentionat sunt si volumele: Quicksand (Nisipuri miscatoare – 1967), The Sheep Look Up (Oile privesc in sus – 1972), Webs of Everywhere (Retelele infinitului – 1974), Players of the Game of People (Jocul posesiunii – 1980). Romanul Catch a Falling Star (Sa prinzi o stea cazatoare – 1968), desi nu se numara printre cele mai cunoscute ale autorului englez, poseda toate virtutile scrierilor sale: o intriga atragatoare, personaje vii, o idee tinand de specificul science-fantasy.

Scriitorul a vizitat Romania, in 1994, cu ocazia Euroconului de la Timisoara. In cea de-a doua zi a urmatoarei Conventii Europene de SF, cea de la Glasgow, din 1995, John Brunner avea sa moara in urma unui atac de cord, lasand un imens gol in constiinta literaturii science fiction.




Din lipsa de altceva mai bun



Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright