Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate didacticaScoala trebuie adaptata la copii ... nu copiii la scoala





Biologie Botanica Chimie Didactica Fizica Geografie
Gradinita Literatura Matematica

Carti


Qdidactic » didactica & scoala » literatura » carti
Jules Vene - cinci saptamani in balon



Jules Vene - cinci saptamani in balon




Jules Vene



Cinci saptamani

in balon


Capitolul I



SFARSITUL UNUI DISCURS FOARTE APLAUDAT.
PREZENTAREA DOCTORULUI
SAMUEL FERGUSSON.
„EXCELSIOR”1. PORTRETUL DOCTORULUI IN INTREGIME.
CINA LA „TRAVELLER'S CLUB”2.
NUMEROASE TOASTURI DE CIRCUMSTANTA




La sedinta Societatii regale de geografie din Londra, din piata Waterloo 3, care se tinea in ziua de 14 ianuarie 1862, era o mare afluenta de auditori. Presedintele Francis M facea onorabililor sai colegi o comunicare importanta, deseori intrerupta de aplauze.

Acest discurs, de o rara elocventa, se termina cu cateva fraze
sforaitoare, pline de patriotism tumultuos :

— Anglia a pasit totdeauna in fruntea celorlalte natiuni (caci, dupa cum s-a putut observa, natiunile merg intotdeauna una in fruntea alteia) datorita curajosilor ei calatori si descoperirilor lor geografice. (Numeroase aprobari.) Doctorul Samuel Fergusson, unul din gloriosii ei fii, nu-si va dezminti originea. (Aplauze din toate partile: Nu! Nu!) Aceasta incercare, daca izbuteste (Va izbuti!), va contopi, completandu-le, cunostintele razlete despre cartologia3 africana (aprobari furtunoase), iar daca da gres (Niciodata! Niciodata!) va ramane cel putin una dintre cele mai indraznete incercari ale geniului omenesc ! (Toti bat din picioare cu frenezie.)

— Ura ! Ura ! izbucni adunarea, electrizata de aceste cuvinte
emotionante.

— Ura pentru curajosul Fergusson ! striga un ascultator mai
expansiv.

In toata sala izbucnira strigate de admiratie. Numele lui Fergusson se afla pe buzele tuturor. Faptul ca numele lui era rostit de atatia englezi ne indreptateste sa credem ca dobandise un ciudat prestigiu.

Sala de sedinte fremata de entuziasmul participantilor. Se
gaseau aici multi calatori curajosi, acum obositi si imbatraniti, pe
care un temperament nestatornic ii dusese candva in cele cinci parti
ale lumii. Toti trecusera din punct de vedere fizic sau moral prin
mai multe sau mai putine incercari, izbutind sa scape teferi din naufragii si incendii, de securile indienilor si de maciucile salbaticilor, de stalpul caznelor si din mana antropofagilor polinezieni. Dar nimic nu putuse incetini bataile inimilor lor, in timpul discursului lui sir Francis M De cand isi aminteau cei prezenti, acesta fusese, fara indoiala, cel mai mare succes oratoric inregistrat la Societatea regala de geografie din Londra. Dar in Anglia entuziasmul nu se multumeste numai cu vorbe. El bate moneda mai repede decat masina de batut monezi de la „The Royal Mint”.

Chiar in aceeasi sedinta se vota, in favoarea doctorului Fergusson, o prima de incurajare, care se ridica la suma de doua mii cinci sute de lire. Suma era proportionala cu maretia proiectului.

Unul din membrii societatii il intreba pe presedinte daca doctorul Fergusson nu va fi prezentat oficial.

— Doctorul este la dispozitia adunarii, raspunse sir Francis M

— Sa intre, strigara toti, sa intre ! Face sa vezi cu proprii tai
ochi un om de o indrazneala atat de nemaipomenita !

— Poate ca propunerea asta de necrezut, spuse un batran comodor1 apoplectic, nu este decat o pacaleala.

— Si daca in realitate doctorul Fergusson nu exista ? Striga o voce rautacioasa.

— Ar trebui inventat ! raspunse un membru mucalit al acestei serioase societati.

— Sa intre doctorul Fergusson ! spuse atunci, simplu, sir Francis M

Si doctorul intra, intampinat de un tunet de aplauze, care de altfel nu-l emotionara catusi de putin.

Era un om cam de patruzeci de ani, de infatisare obisnuita;
temperamentul sau sanguin se trada prin culoarea aprinsa a obrazului. Avea o infatisare rece, cu trasaturile obrazului regulate, cu un nas puternic, semanand cu linia etravei2 unei corabii, asa cum au de obicei oamenii predestinati descoperirilor. Privirea foarte blanda, mai mult inteligenta decat indrazneata, dadea mult farmec fizionomiei sale; bratele-i erau lungi si pasea cu siguranta unui calator incercat.

Din toata infatisarea lui se desprindea o gravitate linistita, incat, privindu-l, nimeni nu l-ar fi putut banui nici de cea mai nevinovata inselaciune.

Ca urmare, uralele si aplauzele nu incetara decat in clipa cand doctorul Fergusson ceru, printr-un gest amabil, sa se faca liniste. Atunci, celebrul oaspe se indrepta spre fotoliul ce-i era pregatit, si, in picioare, drept, cu privirea energica, ridica spre cer aratatorul mainii drepte, rostind acest singur cuvant:

— Excelsior !

Nu! Niciodata vreo intampinare neasteptata a domnilor Bright si Cobden sau vreo cerere de fonduri extraordinare facuta de lordul Palmerston, pentru intarirea malurilor stancoase ale Angliei, nu obtinuse un asemenea succes. Discursul lui sir Francis M fu cu mult depasit. Doctorul era in acelasi timp maret, impunator, cumpatat si stapanit; el caracterizase situatia cu un singur cuvant:

„Excelsior!”

Batranul comodor, castigat cu totul de acest om ciudat, ceru
publicarea integrala a discursului lui Fergusson in „The Procedings
of the Royal Geographical Society of London”1.

Dar cine era doctorul acesta si ce voia sa intreprinda ?

Tatal sau, un viteaz capitan din marina engleza, isi asociase
fiul, inca din cea mai frageda varsta, pericolelor si aventurilor profesiunii sale. Acest copil, demn de incredere, care parea sa nu fi cunoscut vreodata frica, dovedi in curand ca are un spirit vioi, o inteligenta de cercetator si o inclinare remarcabila pentru lucrari stiintifice. Afara de asta, mai dovedi si o pricepere neobisnuita in a scapa din incurcatura; de mic iesise cu fata curata din toate incercarile chiar si atunci cand se folosise prima oara de o furculita, cu toate ca aceasta isprava le izbuteste, in genere, atat de rar copiilor.

Lectura cartilor care povesteau calatorii indraznete, intre-
prinzatori pentru explorarea marilor, ii inflacara curand imaginatia.
Urmarea cu pasiune descoperirile care caracterizeaza prima
jumatate a secolului al XIX-lea ; visa gloria unor Mungo-Park, Bru-
ce, Caillié,
Levaillant si putin, cred, chiar pe aceea a unui Selkirk
sau
a unái Robinson Crusoe, care nu i se parea mai prejos decat a
celorlalti; Cate ore nu-si petrecuse el impreuna cu Robinson Crusoe
pe insula acestuia,
Juan Fernandez ? Adeseori impartasea ideile ce-
lebrului marinar parasit; cateodata, insa, ii critica planurile si
proiectele ; cu siguranta ca el le-ar fi intocmit mai bine, sau, in
orice caz, macar tot atat de bine ! Dar cu siguranta ca el n-ar fi
parasit niciodata acea insula incantatoare, unde Robinson Crusoe
era fericit ca un rege fara supusi nu, chiar daca ar fi devenit prim-
lord al amiralitatii.

Va las sa va ganditi in ce masura se dezvoltasera aceste incli-
natiuni in timpul tineretii sale aventuroase, petrecuta in cele patru
colturi ale lumii. Tatal sau, care era un om cult, se straduia, dealtfel,
sa consolideze aceasta inteligenta vie prin studii serioase de hidro-
grafie, fizica si mecanica, imbinate cu unele cunostinte de botanica,
medicina si astronomie.

La moartea vrednicului capitan, tanarul Samuel Fergusson,
in varsta de douazeci si doi de ani, facuse inconjurul lumii. Ramas
singur, se inrolase in corpul inginerilor bengalezi si se distinsese
prin mai multe ispravi. Dar viata de soldat nu-i placuse; nu voia
sa comande, dar nici sa se lase comandat.

Isi daduse demisia si plecase spre nordul Peninsulei indiene, pe care o strabatuse de la Calcutta la Surate, cand vanand, cand adunand plante. O simpla plimbare de amator.

De la Surate trecuse in Australia, unde, in 1845, luase parte la expeditia capitanului Sturt, caruia i se incredintase misiunea de a descoperi acea Mare Caspica despre care se presupunea ca exista in centrul Noii Olande.

Samuel Fergusson se intoarse in Anglia cam prin 1850, si, stapanit mai mult decat oricand de demonul descoperirilor, il insoti pe capitanul Mac Clure, pana in 1853, in expeditia care ocolea continentul american, de la Stramtoarea Behring la Capul Farewel.

In ciuda oboselilor de tot soiul si a climatului felurit, constitutia lui Fergusson rezista minunat. Reusea sa se simta bine in mijlocul celor mai mari lipsuri; era tipul calatorului perfect, al carui stomac se strange si se dilata dupa vointa, ale carui picioare se intind sau se chircesc dupa culcusul improvizat, care adoarme la orice ora din zi si se trezeste la orice ora din noapte.

Asa ca nu ne surprinde faptul de a-l regasi pe neobositul nostru calator vizitand, intre 1855 si 1857, tot vestul Tibetului, in tovarasia fratilor Schlagintweit, si aducand cu el, din aceasta explorare, ciudate observatii de etnografie.

In decursul acestor calatorii, Samuel Fergusson fusese corespondentul cel mai activ si mai interesant al ziarului Daily Telegraph, ziar de un penny, al carui tiraj urca pana la o suta patruzeci de mii de exemplare pe zi, facand fata cu greu celor catorva milioane de cititori. De aceea, doctorul, fara sa fie membru al vreunei institutii sa-
vante, nici al Societatii de geografie din Londra, Paris, Berlin, Viena sau Petersburg, nici al „Traveller's Club”-ului si nici macar al lui „Royal Politechnic Institution”1, unde domnea atotputernic prietenul sau, statisticianul Kokburn, era totusi bine cunoscut.

Ca sa-i fie pe plac, acest savant ii propuse intr-o zi sa rezolve urmatoarea problema: cunoscand numarul de mile parcurs de doctor in jurul lumii, sa se spuna cu cate mile era mai lung drumul strabatut de el cu capul, decat cel cu picioarele, tinand seama de diferenta razelor celor doua cercuri. Sau, cunoscandu-se numarul de mile parcurs pe de o parte de capul, iar pe de alta de picioarele doctorului, sa i se calculeze cu precizie inaltimea !

Dar Fergusson se pastra totdeauna departe de tagma savantilor, fiind dintre cei care tin la fapte, nu la vorbe ; gasea ca e mai bine sa-ti folosesti timpul cercetand, nu discutand, descoperind, nu flecarind.

Se povesteste ca, intr-o zi, un englez venise la Geneva sa viziteze lacul. Se urcase intr-una din acele trasuri vechi, cu bancile dispuse lateral, ca in omnibuze, dar, intamplator, se asezase cu spatele spre lac ; trasura parcursese in liniste drumul ei circular, fara ca el sa se fi gandit macar o data sa-si intoarca privirea. Totusi englezul nostru se inapoiase la Londra incantat de lacul Geneva.

In schimb, doctorul Fergusson isi intorsese de multe ori capul in timpul calatoriilor sale ; si-l intorsese atat de bine incat vazuse multe. De altfel, asta-i era firea si avem motive temeinice sa credem ca era fatalist, bazandu-se pe sine insusi si chiar pe Providenta. Se simtea mai mult impins decat atras spre aceste calatorii si strabatuse lumea, asemenea unei locomotive care nu se conduce singura, ci pe care drumul o conduce. „Nu-mi urmez eu drumul, spunea adesea, ci drumul ma urmareste pe mine.”

Asa ca nu vom fi surprinsi de sangele rece cu care primise aplauzele Societatii regale; nefiind orgolios si, cu atat mai putin vanitos, statea deasupra acestor nimicuri. Propunerea pe care o facuse presedintelui sir Francis M i se parea foarte simpla si aproape nu lua in seama imensul efect ce-l producea.

Dupa sedinta, doctorul fu condus la „Traveller's Club”, in Pall Mall, unde se pregatise in onoarea lui un ospat foarte bogat. Marimea portiilor oferite era proportionala cu importanta personajului, iar morunul servit cu acest prilej nu masura nici macar trei schioape mai putin decat Samuel Fergusson insusi.

Se inchinara numeroase pahare cu vinuri din Franta, in cinstea celebrilor calatori care-si castigasera faima pe pamantul Africii. Se bau in sanatatea sau in amintirea lor, in ordine alfabetica, ceea ce e foarte englezesc ; pentru Abbadie, Adams, Adamson, Anderson, Arnaud, Baikie, Baldwin, Barth, Batouda, Beke ; Beltrame, du Berba, Bimbachi, Bolognesi, Bolwik, Bolzoni, Bonnemain, Brisson, Browne, Bruce, Brun-Rollet, Burchell, Burkhardt, Burton, Caillaud, Caillie, Campbell, Chapman, Clapperton, Clot-Bey, Colomieu, Courval, Cumming, Cuny, Debono, Decken, Denham, Desavanchers, Dicksen, Diekson, Dochard, Duchaillu, Duncan, Durand, Duroul, Duveyrier, Erhardt, d'Escayrac de Lauture, Ferret, Fresnel, Galinier, Galton, Geoffroy, Golberry, Hahn, Halm, Harnier, Hecquart, de Heuglin, Hornemann, Houghton, Humbert, Kaufmann, Knoblecher, Krapf, Kummer, Lafargue, Laing, Lajaille,
Lambert, Lamiral, Lampriere, John Lander, Richard Lander, Lefebvre, Lejean, Levaillant, Livingstone, Maccarthie, Maggiar, Maizan, Malzac, Moffat, Mollien, Monteiro, Morrison, Mungo-Park, Neimans, Overwcy, Panel, Partarrieau, Pascal, Pearse, Peddie, Pe
ney, Petherick, Poncet, Prax, Raffenel, Rath, Rebmann, Richardson, Riley, Ritchie, Rochet d'Haricourt, Rongäwi, Roscher, Ruppel, Saugnier, Speke, Steidncr, Thibaud, Thompson, Thornton, Toole, Tousny, Trotter, Tuckey, Tyrwitt, Vaudey, Veyssiere, Vincent, Vinco, Vogel, Wahlberg, Warington, Washington, Werne, Wild si, in sfarsit, pentru doctorul Samuel Fergusson care, prin incercarea sa de necrezut, urma sa contopeasca lucrarile acestor calatori si sa completeze seria descoperirilor despre Africa.


Capitolul II


UN ARTICOL DIN DAILY TELEGRAPH.

RAZBOIUL ZIARELOR SAVANTE.

M. PELERMANN IL SUSTINE PE

PRIETENUL SAU, DOCTORUL FERGUSSON.

RASPUNSUL SAVANTULUI KONER.

PARISUL PARTICIPA LA EVENIMENTE.

DIFERITE PROPUNERI FACUTE DOCTORULUI


Daily Telegraph publica a doua zi, in numarul sau din 15
februarie, un articol conceput astfel :

„Se va afla, in sfarsit, taina intinselor tinuturi ale Africii. Un Oedip modern ne va da cheia acestei enigme, pe care savantii a saizeci de secole n-au putut-o descifra. Altadata, cautarea izvoarelor Nilului — fontes Nili quaerere - era privita ca o incercare nesabuita, o himera, un lucru irealizabil.

Doctor Barth a ajuns pana-n Sudan, pe drumul indicat de Denhain si Claperton ; doctorul Livingstone si-a intins numeroasele si cutezatoarele sale cercetari de la Capul Bunei Sperante pana in bazinul Zambezi; capitanii Burton si Speke au deschis civilizatiei moderne, prin descoperirea Marilor Lacuri, trei drumuri; punctul lor de intretaiere, punct la care n-a putut ajunge nici un calator, este insasi inima Africei. Spre el trebuie sa tinda toate eforturile noastre.

Or, lucrarile acestor indrazneti pionieri ai stiintei vor fi continuate prin cutezatoarea incercare a doctorului Fergusson, ale carui frumoase explorari au fost deseori apreciate de cititorii nostri.

Acest curajos descoperitor isi propune sa strabata, in balon, toata Africa, de la rasarit la apus. Dupa cum am aflat, punctul de plecare al surprinzatoarei calatorii va fi insula, Zanzibar de pe coasta orientala. Cat despre punctul de sosire, numai Providenta il poate cunoaste.

Aceasta explorare stiintifica a fost propusa, in mod oficial, ieri, la Societatea regala de geografie ; s-a votat suma de doua mii cinci sute de lire pentru acoperirea cheltuielilor de calatorie.

Ii vom tine pe cititorii nostri la curent cu aceasta incercare, fara precedent in analele cercetarilor geografice.”


Dupa cum era de asteptat, articolul facu multa valva. La inceput el starni un val de neincredere; doctorul Fergusson trecu drept una din acele fiinte ce se hranesc cu iluzii, un fel de domnul Barnum, care, dupa ce a lucrat in America, se pregatea sa „faca” Anglia.

In numarul pe februarie al „Buletinului Societatii de geografie” din Geneva aparu un raspuns glumet, care isi batea joc in mod spiritual de Societatea regala din Londra, de „Traveller's Club” si de morunul fenomenal.

Dar domnul Petermann, in ale sale „Mitteilungen”1, publicate la Gotha, reduse la cea mai deplina tacere ziarul din Geneva.

Domnul Petermann il cunostea personal pe doctorul Fergusson si garanta pentru curajul cutezatorului sau prieten.

Dealtfel, foarte curand, indoiala nu mai fu posibila. La Londra se faceau pregatirile de calatorie ; fabricile din Lyon primisera o importanta comanda de tafta, necesara construirii aerostatului ; in sfarsit, guvernul britanic pusese la dispozitia doctorului vasul Resolute condus de capitanul Pennet.

In curand incepura sa vina de pretutindeni mii de scrisori de incurajare, se primira felicitari. Se publicara pe larg amanuntele proiectului in „Buletinul Societatii de geografie” din Paris ; un articol important aparu in „Noile Anale de calatorii geografice, istorice si arheologice” ale lui M.V.A. Malte-Brun, iar o lucrare amanuntita publicata in „Zeitschrift fur Allgemeine Erdkunde”1, de catre doctorul W. Koner, demonstra in mod stralucit posibilitatea explorarii, sansele ei de succes, felul obstacolelor, imensele avantaje ale calatoriei pe calea aerului. Singura rezerva pe care o facea era asupra punctului de plecare. El propunea mai curand Masuah, mic port al Abisiniei, de unde se avantase, in 1768, James Bruce, in cautarea izvoarelor Nilului. Dealtfel, admira fara rezerva spiritul energic al doctorului Fergusson si curajul acestui om calit, care concepuse si voia sa incerce o asemenea calatorie.

„North American Review” nu vedea cu placere o asemenea glorie rezervata Angliei, lua in gluma propunerea doctorului si-i sugera sa se abata si prin America, din moment ce tot va fi pe drumul cel bun.

Pe scurt, fara sa mai socotim ziarele din lumea intreaga, nu se gasea o singura publicatie stiintifica, de la „Journal des Missions évangéliques” pana la „Revue algérienne et coloniale”, de la „Annalles de la propagation de la foi” pana la „Curch Missionary Intelligencer”, care sa nu descrie faptul sub toate aspectele.

La Londra si in intreaga Anglie se faceau pariuri considerabile cu privire la :

1. existenta reala sau imaginara a doctorului Fergusson ;

2. seriozitatea intentiei lui, in care unii credeau, in vreme ce altii socoteau ca nici nu se va incerca sa fie pusa in practica;

3. posibilitatile de reusita;

4. sansele sau nesansele doctorului Fergusson de a se intoarce.
In registrul de pariuri se inscrisera sume enorme, ca si cand ar fi fost vorba de cursele de cai de la Epsom.

Asadar, increzatorii sau neincrezatorii, ignorantii sau savantii, toti aveau privirea atintita asupra doctorului Fergusson. Intr-un cuvant, el deveni omul zilei. Dadea cu placere informatii precise asupra expeditiei sale. Te puteai apropia de el cu usurinta, caci era omul cel mai simplu din lume. Multi aventurieri indrazneti cerura sa imparta cu el gloria si primejdiile incercarii sale; dar el nu primi, fara sa lamureasca totusi motivul refuzului sau. Numerosi inventatori de mecanisme bune pentru carmuirea balonului venira sa-i pro- puna sistemele lor. Doctorul insa nu voia sa primeasca pe nici unul. Cand era intrebat daca nu cumva descoperise el insusi ceva in aceasta privinta, refuza intotdeauna sa dea vreo explicatie, si continua sa se ocupe mai sarguincios ca oricand de pregatirile calatoriei.



Capitolul III


PRIETENUL DOCTORULUI. INCEPUTUL ACESTEI
PRIETENII. DICK KENNEDY LA LONDRA.
O PROPUNERE NEASTEPTATA SI NELINISTITOARE.
PROVERB PUTIN INCURAJATOR.

CATEVA CUVINTE DESPRE MARTIRII DIN AFRICA.

AVANTAJELE UNUI AEROSTAT. TAINA DOCTORULUI FERGUSSON


Doctorul Fergusson avea un prieten. Nu unul care se asemana cu el, un alter ego, caci nu poate exista prietenie intre doua fiinte prea asemanatoare una cu alta.

Dar daca aveau calitati, aptitudini, temperamente deosebite, Dick Kennedy si Samuel Fergusson aveau in schimb aceleasi sentimente unul pentru altul, ceea ce nu-i stingherea deloc - ba dimpotriva ! Dick Kennedy era un scotian in toata puterea cuvantului: deschis hotarat si incapatanat. Locuia in orasul Leith, aproape de Edinburgh o adevarata periferie a „Batranei afumate”1. Se ocupa uneori si cu pescuitul, dar pretutindeni si intotdeauna ramanea un vanator pasionat, ceea ce nu era deloc surprinzator la un fiu al Caledoniei, care colindase muntii din Highlands. Avea faima unui minunat tintas cu carabina; despica gloantele, ochind taisul unui cutit infipt in tinta in doua jumatati atat de egale, incat, cantarindu-le apoi, nu putea gasi o diferenta prea mare intre ele.

Fizionomia lui Kennedy o reamintea pe aceea a lui Halbert Glendinning, asa cum o zugraveste Walter Scott in „Manastirea”, inaltimea sa depasea sase picioare engleze2. Plin de gratie si usurinta in miscari, parea totusi inzestrat cu o putere de urias. Avea un obraz ars de soare, ochii vii si negri, o indrazneala fireasca si era foarte hotarat. In sfarsit, in toata fiinta sa era ceva bun si zdravan, care-i dadea acel vinoncoa, specific scotianului.

Cei doi prieteni se cunoscusera in India, pe vremea cand apartinusera amandoi aceluiasi regiment. In timp ce Dick vana tigri si elefanti, Samuel aduna plante si insecte ; fiecare era indemanatic in felul lui. Multe plante rare cazusera in mana doctorului, plante care pentru a fi culese cereau tot atata osteneala cat pentru a obtine
o pereche de colti de fildes. intre ei se nascuse o prietenie de neclintit, imprejurarile ii desparteau cateodata, dar afectiunea ii lega totdeauna.

De la intoarcerea lor in Anglia, fusesera deseori despartiti din cauza expeditiilor indepartate ale doctorului, dar, la inapoiere, acesta se ducea regulat sa stea cateva saptamani cu prietenul sau,
scotianul.

Dick evoca trecutul; Samuel pregatea viitorul. Unul privea inainte, celalalt inapoi, lucru care dovedeste spiritul nelinistit al lui Fergusson si calmul desavarsit al lui Kennedy.

De la calatoria pe care o facuse in Tibet trecusera doi ani, in
care timp doctorul nu mai pomenise nimic de vreo noua explorare. Dick presupunea ca instinctul de calator si gustul pentru aventuri al prietenului sau se potolisera - si era incantat. „Caci, gandea el, daca nu se astampara, va sfarsi rau intr-o zi sau alta. Oricat ai fi de obisnuit cu tot felul de oameni, calatoriile printre antropofagi si animale salbatice sunt totdeauna primejdioase”. Kennedy il indemna deci pe Samuel sa se potoleasca, deoarece facuse destul pentru stiinta si prea destul pentru cata recunostinta pot sa arate oamenii.

La toate acestea, doctorul se multumea sa nu raspunda nimic; ramanea ganditor, adancit in calcule secrete; noptile si le petrecea
facand socoteli, ba chiar experiente cu niste, obiecte ciudate, despre
care nimeni nu putea pricepe ce infatiseaza. Se simtea ca o idee mare
ii framanta mintea.

„Ce-l preocupa oare?” se intreba Kennedy, dupa ce prietenul
sau il parasise in luna ianuarie, pentru a se intoarce la Londra.

Raspunsul il afla intr-o buna zi, citind un articol al ziarului
Daily Telegraph.

— Doamne Dumnezeule! striga el. Nebunul! Smintitul! Sa strabata Africa in balon ! Asta mai lipsea ! Iata dar ce punea la cale de doi ani incoace!

Inlocuiti semnele de exclamatie cu lovituri de pumni in cap
- aplicate cu nadejde - si veti avea o idee despre indeletnicirea la
care se dedase bunul Dick, in timp ce vorbea astfel.

Cand femeia sa de incredere, batrana Elspeth, vru sa insinueze ca ar putea fi o pacaleala, el ii raspunse :

— As! Ce, nu-mi cunosc eu omul? Nu seamana asta cu o isprava de-a lui? Auzi, sa calatoresti prin aer! Iata-l acum gelos si pe vulturi! Nu, cu siguranta ca asa ceva nu se va intampla! Am sa-l impiedic! Hei, daca l-am lasa in voia lui, ar fi in stare sa plece intr-o buna zi si in luna!

Chiar in aceeasi seara, Kennedy, ingrijorat si scos-din fire,
lua trenul din gara General Railway, iar a doua zi sosi la Londra.
O trasura il lasa peste trei sferturi de ora in fata casutei doctorului
din Soho Square, Greck Street. Noul venit strabatu peronul si se
anunta prin cinci lovituri puternice in usa. Ii deschise chiar Fergusson.

— Dick ? glasui el, fara prea mare surprindere.
— Chiar eu ! raspunse repede Kennedy.

— Dar cum, scumpul meu Dick, tu la Londra, in timpul vanatorii de iarna?!

— Da, eu la Londra.

— Si ce treaba ai aici ?

Sa impiedic o nebunie fara seaman.

— O nebunie ? intreba doctorul.

— Este adevarat ce scrie in ziarul asta ? intreba, la randul sau, Kennedy intinzandu-i exemplarul din Daily Telegraph.

— Oh, de asta vorbesti ? Ziarele sunt foarte indiscrete. Dar stai jos, scumpul meu Dick.

— N-am sa stau jos. Ai intr-adevar de gand sa intreprinzi calatoria asta ?

— Chiar asa ; pregatirile merg bine, si eu

— Unde sunt pregatirile astea ale tale, sa le fac bucati ? Unde sunt, ca sa le sfaram ?

Vrednicul scotian se infuriase de-a binelea.

— Linisteste-te, dragul meu Dick ! relua doctorul. Iti inteleg enervarea. Esti suparat pe mine pentru ca nu ti-am destainuit nimic in legatura cu noile mele proiecte.

— El numeste asta proiecte noi!

— Am fost foarte ocupat, continua Samuel, fara sa ia in seama intreruperea. Am avut mult de lucru! Dar fii linistit, n-as fi plecat fara sa-ti scriu

— Ei, stii ca ma faci sa rad?

— Pentru ca am intentia sa te iau cu mine.

Scotianul facu o saritura, pe care n-ar fi dispretuit-o nici chiar o capra salbatica.

— Aha, spuse el, asadar vrei sa ne inchida pe amandoi la spitalul Bedlam!1

— M-am bazat pe sprijinul tau, dragul meu Dick, si te-am ales pe tine, refuzand pe multi altii.

Kennedy, din ce in ce mai uimit, incremenise.

— Daca ai sa ma asculti zece minute, urma linistit doctorul, ai sa-mi multumesti.

— Vorbesti serios?

— Foarte serios!

— Si daca nu vreau sa te-nsotesc?

— Ai sa vrei!

— Dar, in sfarsit, daca totusi nu vreau?

— Voi pleca singur.

— Sa ne asezam jos, spuse vanatorul, si sa vorbim fara patima. Deoarece nu glumesti, merita osteneala sa stam de vorba.

— Daca nu vezi vreo piedica, dragul meu Dick, sa dejunam
si in acelasi timp sa vorbim.

Prietenii se asezara unul in fata celuilalt, dinaintea unei masute, pe care se aflau o multime de tartine si un ceainic enorm.

— Dragul meu Samuel, spuse vanatorul, proiectul tau este nesabuit; nu pare nici serios, nici cu putinta de infaptuit.

— Asta vom vedea numai dupa ce-l vom incerca.

— Pai tocmai asta nu trebuie : sa faci incercarea.

— De ce, ma rog?

— Dar primejdiile, dar piedicile de tot felul ?

— Piedicile, raspunse serios Fergusson, sunt facute pentru a fi invinse, cat despre primejdii, cine se poate lauda ca le ocoleste? In viata totul e primejdie; cine stie, poate ca e foarte primejdios sa te asezi la masa sau sa-ti pui palaria pe cap ! Dealtfel, e bine sa socotesti ca ceea ce trebuie sa si se intample s-a si intamplat si sa vezi in viitor prezentul, caci viitorul nu-i decat un prezent ceva mai indepartat.

— Ei asta-i ! exclama Kennedy ridicand din umeri. Ai ramas acelasi fatalist.

— Acelasi, dar in intelesul bun al cuvantului. Sa nu ne preocupam deci de ce ne rezerva soarta si sa nu uitam inteleptul nostru proverb englezesc : „Omul nascut sa fie spanzurat n-o sa se inece niciodata”.

Nu se putea obiecta nimic acestui rationament, ceea ce nu-l
opri totusi pe Kennedy sa reia o serie de argumente usor de inchipuit, dar prea lungi pentru a fi redate aici.

— Dar, in sfarsit, spuse el dupa o ora de discutii, daca vrei
neaparat sa strabati Africa, daca aceasta este necesar pentru fericirea ta, de ce n-o faci pe caile obisnuite ?

— De ce ? raspunse doctorul, insufletindu-se. Pentru ca toate incercarile de pana acum au dat gres. Pentru ca de la Mungo-Park, asasinat pe Niger, pana la Vogel, disparut in Wadai, de la Oudney, mort la Marmur, si Clapperton, mort la Sackatu, pana la francezul Maizan, taiat in bucati, de la maiorul Laing, ucis de tuaregi, pana la Roscher din Hamburg, masacrat la inceputul anului 1860 – pe lista martirilor africani au fost inscrise numeroase victime ! Pentru ca nu e cu putinta sa lupti impotriva elementelor naturii, a foamei, a secetei, a frigurilor, impotriva animalelor salbatice si uneori chiar impotriva populatiilor bastinase. Cand o anumita actiune nu poate fi facuta intr-un fel, trebuie intreprinsa in altul ! in sfarsit, pentru ca acolo unde nu poti trece de-a dreptul, trebuie sa treci pe de laturi sau pe deasupra !

— Usor de spus !

— Ei bine, relua doctorul cu foarte mult sange rece, de ce as avea sa ma tem ? Ai sa recunosti ca mi-am luat toate masurile in asa fel, incat sa nu fiu ingrijorat de putinta unei prabusiri a balonului meu. Daca totusi voi fi inselat, ma voi pomeni pe pamant si atunci ma voi afla in conditiunile obisnuite ale tuturor exploratorilor dinaintea mea. Dar balonul meu nu ma va dezamagi; nici nu trebuie sa ne gandim la asa ceva.

— Ba, dimpotriva, trebuie sa ne gandim si la asta !

— Ba nu, dragul meu Dick ! Am de gand sa nu ma despart
de el; pana ce nu voi ajunge pe coasta apuseana a Africii. Cu ba-
lonul asta totul e cu putinta. Fara el, ma pasc primejdiile si obsta-
colele obisnuite unei asemenea expeditii ; cu el, insa, n-am sa ma
tem nici de caldura, nici de puhoaiele de apa, nici de furtuni, nici
de simun1, nici de climatul nesanatos, nici de animalele salbatice,
nici de oameni ! Daca mi-e prea cald, urc, daca mi-e frig, cobor; depasesc muntii, trec pe deasupra prapastiilor, a fluviilor, stapanesc furtunile, trec peste torente, ca o pasare ! Merg fara sa obosesc, ma
opresc, fara sa am nevoie de odihna ! Plutesc deasupra unor cetati
noi. Zbor cu iuteala uraganului, cand la inaltimi ametitoare, cand la o suta de picioare de la pamant, si harta africana se desfasoara dinaintea ochilor mei pe marele atlas al lumii !

Bunul Kennedy incepea sa se simta emotionat; spectacolul evocat il ametea. Se uita la Samuel cu admiratie si cu teama. Se si simtea leganat in spatiu.

— Stai ! spuse el. Stai putin, dragul meu Samuel ! Ai gasit mijlocul cu ajutorul caruia sa poti conduce balonul ?

— Catusi de putin. Asta-i o utopie.

— Atunci vei merge

— Unde ma va duce Providenta ! Totusi e sigur ca de la rasarit la apus.

— Si cum asta ?

— Pentru ca ma voi folosi de vanturile alizee, a caror directie este constanta.

— Ah, intr-adevar ! spuse Kennedy ganditor. Vanturile alizee da, bineinteles la nevoie se poate e ceva.

— Ceva ? Nu, bunul meu prieten, asta e totul ! Guvernul englez mi-a pus la dispozitie un vapor; de asemenea, am stabilit ca trei-patru vase de navigatie sa supravegheze coasta occidentala in timpul cand se presupune ca voi sosi Peste trei luni, cel mai tarziu, voi fi la Zanzibar, unde voi umfla balonul si de acolo ne vom avanta

— Adica si eu ? ! exclama Dick.

— Mai ai vreo obiectie de facut? Vorbeste, prietene Kennedy!

— O obiectie ? As avea o mie, dar, pana una, alta, spune-mi, te rog, numai atat : daca ai de gand sa cercetezi tinutul, daca
nadajduiesti ca ai sa te poti urca si cobori dupa vointa, n-ai sa poti face treaba aceasta fara sa pierzi hidrogenul din balon ; pana acum nu s-a gasit alt procedeu si tocmai asta a impiedicat totdeauna lungile peregrinari prin atmosfera.

— Dragul meu Dick, nu-ti voi spune decat un singur lucru : nu voi pierde nici un atom de hidrogen, nici macar o molecula.

— Si vei cobori cand vei dori ?

— Voi cobori cand voi dori.

— In ce fel ?

— Asta-i secretul meu, prietene Dick. Ai incredere in mine, iar deviza mea sa fie si a ta : „Excelsior”.

— Sa fie „Excelsior” ! raspunse vanatorul, care nu stia o boaba latineste.

Dar era inca foarte hotarat sa se opuna prin toate mijloacele
posibile plecarii prietenului sau. Asa incat se purta ca si cum s-ar
fi invoit si se multumi sa-l observe. Cat despre Samuel, pleca de
indata sa supravegheze pregatirile de calatorie.


Capitolul IV


EXPLORARI AFRICANE. BARTH, RICHARDSON,
OVERWEG, WERNE, BRUN-ROLLEF, PENEY,
ANDREA DEBONO, MIANI, GUILLAUME LEJEAN,
BRUCE, KRAPF
SI REBMANN, MAIZAN, ROSCHER,
BURTON
SI SPEKE


Calea aeriana pe care voia s-o urmeze doctorul Fergusson nu
fusese aleasa la intamplare. Punctul sau de plecare fusese studiat
in mod serios, si nu fara temei se oprise la insula Zanzibar. Aceasta
insula situata aproape de coasta orientala a Africii, se gasea la 6°
latitudine sudica, adica la patru sute treizeci de mile geografice
sub Ecuator.

De aci pornise ultima expeditie trimisa spre Marile Lacuri, ca
sa descopere izvoarele Nilului. Dar e bine sa aratam ce explorari spera doctorul Fergusson sa lege intre ele. Erau doua mai insemnate : aceea a doctorului Barth, din 1849, si aceea a locotenentilor Burton si Speke, din 1858. Doctorul Barth era un hamburghez care obtinuse pentru el si compatriotul sau, Overweg, ingaduinta de a se alatura expeditiei englezului Richardson, insarcinat cu o misiune in Sudan.

Aceasta tara imensa se afla intre 15° si 10° latitudine nordica; inseamna ca, pentru a ajunge acolo, trebuie sa inaintezi mai mult de o mie cinci sute de mile in interiorul Africii. Pana atunci, tinutul nu fusese cunoscut decat de Denham, Clapperton si Oudney, care-l strabatusera intre anii 1822-1824. Richardson, Barth si Overweg, care tineau mult sa-si desavarseasca investigatiile, sosisera la Tunis si Tripoli, ca si predecesorii lor, si de acolo la Murzuk, capitala Fezzanului. Mai departe, parasira linia perpendiculara pe Ecuator si-si schimbara brusc directia inspre apus, spre Ghat, calauziti, nu fara greutate, de tuaregi. Dupa ce fusesera de nenumarate ori jefuiti, insultati si atacati, caravana lor ajunse in octombrie la marea oaza Asblen. Aici, doctorul Barth se desparti de tovarasii sai, facu o excursie in orasul Aghades si se reintalni cu ei, spre a porni iar la drum la 12 decembrie. Expeditia ajunse in provincia Damerghu. Acolo, cei trei calatori se despartira, si Barth isi urma drumul spre Kano, unde izbuti sa ajunga cu truda, platind tributuri foarte insemnate.

In ciuda unei febre puternice, el parasi orasul la 7 martie,
insotit de un singur servitor. Scopul principal al calatoriei sale era
sa descopere Lacul Ciad, de care-l desparteau inca trei sute cincizeci de mile. Asa ca inainta spre est si ajunse in orasul Zuricolo,
in Bornu, inima marelui imperiu central al Africii. Acolo afla de
moartea lui Richardson, rapus de oboseala si de lipsuri, dar asta
nu-l impiedica sa mearga mai departe, si astfel ajunse la Kuka -
capitala tinutului Bornu - asezata pe marginea lacului. in sfarsit, dupa douazeci si una de zile, la 14 aprilie, adica dupa douasprezece saptamani si jumatate de la parasirea orasului Tripoli, ajunse la
Ngornu.

Il regasim la 29 martie 1851, alaturi de Overweg, plecand sa
viziteze regatul Adamaua de la sudul lacului si ajungand pana in
orasul Yola, asezat ceva mai jos de 90° latitudine nordica. Este extrema limita sudica atinsa de acest indraznet calator.

In luna august se intoarse la Kuka ; de acolo strabatu pe rand
Mandara, Barghimi, Kanem si atinse, ca extrem punct estic, orasul
Masena, asezat la 17°20' longitudine estica1.

La 25 noiembrie 1852, dupa moartea lui Overweg, ultimul sau tovaras, porni spre apus, vizita Sockoto, traversa Nigerul si sosi, in sfarsit, la Tembuctu, unde lancezi timp de opt luni, indurand insultele seicului, suferinte grele si mizerie. Dar prezenta unui crestin in oras nu putea fi multa vreme ingaduita; fulanii2 amenintau sa-l asedieze. Doctorul parasi orasul la 17 martie 1854 si se refugie la frontiera, unde trai treizeci si trei de zile, in cele mai crunte lipsuri. in noiembrie se intoarse la Kano ; ajunse apoi din nou la Kuka, de unde, dupa patru luni de asteptare, relua drumul spre Denham ; revazu Tripoli spre sfarsitul lunii august a anului 1855 si sosi la Londra, la 6 septembrie, singur, iara tovarasii sai.

Asa decursese indrazneata calatorie a lui Barth.

Doctorul Fergusson isi notase cu grija ca el se oprise la 4°
latitudine nordica si 17° longitudine vestica.

Sa vedem acum ce-au facut locotenentii Burton si Speke in Africa Orientala.

Diferitele expeditii, care mersesera in susul Nilului, nu ajunsesera niciodata la misterioasele izvoare ale acestui fluviu. Dupa relatarile medicului german Ferdinand Werne, expeditia incercata in 1840, cu sprijinul lui Mehmet-Ali, se oprise la Gondokoro, intre paralelele nordice 4 si 5.

In 1855, Brun-Rollet, originar din provincia Savoia, numit consul al Sardiniei in Sudanul oriental, in locul lui Vaudey care murise in chinuri, pleca din Karthum si, sub numele de Yacub, negustor de guma si fildes, ajunse la Belenia, dincolo de 4° latitudine nordica, si se intoarse bolnav la Karthum, unde deceda in 1857.

Nici doctorul Peney, seful serviciului medical egiptean, care
ajunsese cu un grad mai jos de Gondokoro, calatorind pe un mic
vas cu aburi, si care se intorsese sa moara, sfarsit de oboseala, la
Karthum, nici venetianul Miani, care ajunsese la paralela a doua,
ocolind cataractele de la sud de Gondokoro, nici negustorul maltez
Andrea Debono, care patrunsese si mai mult pe Nil, nu putusera
depasi aceasta limita.

In 1859, Guillaume Lejean, insarcinat cu o misiune de catre guvernul francez, se duse la Karthum prin Marea Rosie si se imbarca pe un vas de pe Nil, cu un echipaj de douazeci si unu de marinari si douazeci de soldati. Infrunta mari primejdii printre negrii razvratiti, dar nu putu depasi nici el Gondokoro.

O expeditie condusa de d'Escayrac de Lauture incerca si ea
sa ajunga la faimoasele izvoare

Dar calatorii erau totdeauna opriti de acest punct fatal.

Trimisii lui Neron atinsesera odinioara 9° latitudine ; prin urmare, in optsprezece secole nu se castigasera decat 5° sau 6°, adica intre trei sute si trei sutesaizeci de mile geografice.

Mai multi calatori incercasera sa ajunga la izvoarele Nilului,
pornind de pe coasta orientala a Africii.

Intre anii 1768 si 1772, scotianul Bruce pleca din portul abisinian Masuah, strabatu Tigru, vizita ruinele de la Axum, crezu ca a dat peste izvoarele Nilului, acolo unde de fapt nu erau, si nu ajunse la nici un rezultat serios.

In 1844, doctorul Krapf, misionar anglican, intemeie un asezamant religios la Monbaz, pe coasta Zanzibarului, si descoperi, in tovarasia preotului Rebmann, doi munti la o departare de trei sute de mile de coasta ; erau muntii Kenia si Kilimandjaro, pe care domnii de Heuglin si Thornton ii urcasera, in parte, mai inainte.

In 1845, francezul Maizan debarca singur la Bagamayo, in fata Zanzibarului, si ajunse la Deje-la-Mhora, unde seful tribului il omori in chinurile cele mai groaznice.

In 1859, in luna august, tanarul calator Roscher, din Hamburg, porni cu o caravana de negustori arabi si ajunse la lacul Nyassa, unde fu asasinat in timpul somnului.

In sfarsit, in 1857, locotenentii Burton si Speke, ofiteri din
armata Bengalului, fura trimisi de Societatea regala de geografie
din Londra sa exploreze Marile Lacuri africane ; ei parasira Zanzibarul la 17 iulie si o luara drept spre apus.

Dupa patru luni de suferinte nemaipomenite, dupa ce bagajele le fusesera jefuite iar hamalii sugrumati, ajunsera la Kazeh, centru de intalnire al negustorilor si caravanelor ; erau in inima Tarii Lunii. Acolo culesera informatii pretioase cu privire la obiceiurile, forma de guvernare, religia si flora tarii. Apoi se indreptara spre primul din Marile Lacuri, Tanganika, asezat intre 3° si 8° latitudine sudica ; ajunsera acolo la 14 februarie 1858 si vizitara diferitele populatii de pe maluri, in cea mai mare parte canibali.

Pornira din nou la 26 mai si se intoarsera la Kazeh la 20 iunie. Burton, sfarsit de oboseala, zacu acolo cateva luni. in acest timp Speke merse spre nord, strabatand peste trei sute de mile, pana la lacul Ukereue, pe care-l zari la 3 august, fara sa-l poata vedea mai mult decat o margine, la 2°30' latitudine.

Reveni la Kazeh la 25 august si porni cu Burton spre Zanzibar, pe care-l revazura in luna martie a anului urmator. Dupa aceea, cei doi indrazneti exploratori se intoarsera in Anglia si Societatea de geografie din Paris le decerna premiul sau anual.

Doctorul Fergusson retinu cu grija faptul ca ei nu trecusera nici de 2° latitudine sudica, nici de 29° longitudine estica. Asa ca el trebuia sa faca legatura intre explorarile lui Burton si Speke si cele ale doctorului Barth, ceea ce insemna ca se obliga sa strabata un tinut mai mare de 12°.




Capitolul V


VISURILE LUI KENNEDY.

ARTICOLE SI PRONUME LA PLURAL.

INSINUARILE IUI DICK. PLIMBARE PE HARTA AFRICII.

CE GASESTI INTRE DOUA VARFURI DE COMPAS.

EXPEDITII ACTUALE.

SPEKE SI GRANT, KRAPF, DE DECKEN SI DE HEUGLIN


Doctorul Fergusson isi grabi pregatirile de plecare. Conducea
in persoana constructia aerostatului sau, tinand seama de anumite
modificari, asupra carora pastra o tacere desavarsita. Cu mult timp
inainte, incepuse sa studieze sarguincios limba araba si diversele
dialecte mandingheze: datorita usurintei cu care invata limbile straine, facu progrese uimitoare.

Deocamdata, prietenul sau, vanatorul, nu-l parasea nici o
clipa ; fara indoiala se temea ca doctorul sa nu-si ia zborul fara sa-i
spuna un cuvant. In legatura cu acest subiect, ii tinea mereu cele
mai convingatoare discursuri, care insa nu-l influentau deloc pe Samuel Fergusson, si sfarsea cu rugaminti patetice, care-l tulburau tot asa de putin. Dick il simtea cum ii luneca printre degete.

Bietul scotian ajunsese de plans; nu mai putea privi albastrul
cerului, fara sa fie cuprins de groaza. In somn se simtea leganat
pana la ameteala si in fiecare noapte avea impresia ca se prabuseste
de la inaltimi nemasurate.

Trebuie sa mai adaugam ca in timpul acestor groaznice
cosmaruri cazuse o data sau de doua ori din pat. Prima sa grija fu
sa-i arate lui Fergusson cucuiul pe care si-l facuse la cap.

— Tine seama, adauga cu subinteles, am cazut de Ia trei picioare inaltime, nu mai mult, si uite ce cucui! Judeca si tu !

Insinuarea, plina de melancolie, nu-l impresiona insa pe doctor.

— Nu vom cadea ! spuse el.

— Dar daca, totusi, vom cadea ?

— Nu vom cadea !

Raspunsul era clar si Kennedy n-avea ce sa mai adauge.

Cu deosebire il infuria faptul ca doctorul era gata sa dispuna
si de el, adica de Kennedy, dupa bunul sau plac. Il considera in
mod irevocabil ca pe tovarasul lui de calatorie aeriana. In privinta
asta nu mai era nici o indoiala.
Samuel abuza intr-un chip inadmisibil de pronumele personal la persoana intai plural.

„Noi” inaintam, „noi” vom fi gata la, „noi” vom pleca la

Si mai ales de adjectivul posesiv :

Balonul „nostru”, nacela „noastra”, explorarea „noastra” Adesea chiar la plural : Pregatirile „noastre”, descoperirile „noastre”, ascensiunile „noastre”

Dick se infiora, cu toate ca era hotarat sa nu plece, dar nu
voia sa-si supere prea mult prietenul. Ba, trebuie sa marturisim ca,

fara sa-si dea prea bine seama de ce face, ceruse sa i se trimita de
la
Edinburgh cateva costume potrivite si cele mai bune pusti de
vanatoare.

Intr-o zi, dupa ce recunoscuse ca, daca s-ar fi bucurat de un
noroc nemaipomenit, expeditia ar fi putut avea oarecare sorti de
izbanda, se prefacu ca se supune dorintei doctorului. Dar, pentru a
amana calatoria, incepu sa se foloseasca de tot felul de tertipuri. Mai
intai se lega de folosul calatoriei si de rostul ei Descoperirea izvoarelor Nilului era oare intr-adevar necesara ? Cu asta omenirea va fi
oare mai fericita ? Si cand popoarele Africii vor fi civilizate, vor fi
ele mai fericite ? Si este oare sigur ca civilizatia se afla in Europa si
nu tocmai acolo, in Africa ? Nu era mai bine sa astepte ? Africa putea fi cu siguranta strabatuta, intr-o buna zi, in chip mult mai putin
primejdios intr-o luna, in sase luni sau inainte de a se implini un an,
vreun explorator avea sa ajunga fara indoiala

Insinuarile produceau un efect cu totul contrar scopului
urmarit si doctoral fremata de nerabdare.

— Asadar, pacatosule, prieten cu doua fete, vrei sa se bucure altcineva de gloria aceasta ? Adica sa-mi dezmint trecutul ? Sa dau inapoi in fata unor piedici marunte ? in felul acesta, prin sovaieli lase, sa-mi arat eu recunostinta fata de tot ce au facut pentru mine si guvernul englez, si Societatea regala din Londra ?

— Dar facu Kennedy, care intrebuinta des aceasta conjunctie.

— Dar, relua doctorul, tu nu stii ca aceasta calatorie trebuie sa contribuie la succesul a tot ce se intreprinde in prezent ? N-ai aflat ca alti exploratori inainteaza acum spre centrul Africii ?

— Totusi

— Asculta-ma cu atentie, Dick, si arunca-ti ochii pe harta asta.

Dick se supuse, resemnat.
— Mergi de-a lungul Nilului, spuse Fergusson.

— Merg, raspunse scotianul, ascultator.

— Ajungi la Gondokoro

— Am ajuns.

Si Kennedy se gandea cat de usoara era o calatorie pe harta.

— Infige unul din varfurile acestui compas, relua doctorul, in orasul pe care cei mai cutezatori exploratori abia l-au depasit.

— L-am infipt.

— Iar acum cauta pe coasta insula Zanzibar, la 6° latitudine sudica.

— Am gasit-o.

— Mergi pe aceasta paralela pana ajungi la Kazeh.

— S-a facut.

— Urca pe meridianul 33 pana ajungi ia inceputul lacului Ukereue, unde s-a oprit locotenentul Speke.

— Am ajuns ! inca putin si as fi cazut in lac.

— Ei bine, stii tu ce avem dreptul sa credem dupa informatiile date de populatiile de pe maluri ?

— Nu-mi pot inchipui.

— Ca lacul acesta, care la sud atinge 2°30', se intinde spre nord pana la doua grade si jumatate deasupra Ecuatorului.

— Intr-adevar!

— Or, din aceasta extremitate septentrionala porneste o apa care trebuie neaparat sa intalneasca Nilul, daca nu este chiar el.

— Foarte ciudat !

— Si acum infige ai doilea varf al compasului pe aceasta extremitate a lacului Ukereué.

— S-a facut, prietene Fergusson.

— Cate grade crezi ca sunt intre aceste doua varfuri ?

— Abia doua.

— Si stii cam ce reprezinta asta ?

— Catusi de putin.

— Asta reprezinta abia o suta douazeci de mile, adica nimic.
— Aproape nimic,
Samuel.

— Si nu stii ce se intampla acum ?
— Nu, pe viata mea !

— Ei bine, iata : Societatea de geografie socoteste ca foarte importanta explorarea acestui lac intrezarit de Speke. Sub auspiciile sale, locotenentul Speke astazi capitan, s-a intovarasit cu capitanul
Grant din armata Indiilor. Ei conduc acum o expeditie numeroasa
si bine subventionata, cu misiunea de a ajunge pana la lac, de unde
sa se intoarca la Gondokoro. Au primit o subventie de peste cinci
mii de lire si guvernatorul Capului le-a pus la dispozitie soldati
hotentoti. Au plecat
din Zanzíbar la sfarsitul lui octombrie 1860.
in timpul acesta, englezul John Petherich, consulul maiestatii sale
la Karthum, a primit de la Foreign-Office1 circa sapte sute de lire;
un vas cu aburi trebuie sa fie echipat la Karthum, incarcat cu provizii suficiente si indreptat spre Gondokoro, unde sa astepte caravana capitanului Speke, pe care sa fie in masura s-o aprovizioneze.

— Bun plan ! spuse Kennedy.

— Vezi bine deci ca trebuie sa ne grabim, daca vrem sa luam parte la aceasta explorare. Dar asta inca nu-i totul. In timp ce se merge cu pasi siguri spre descoperirea izvoarelor Nilului, alti calatori inainteaza plini de curaj spre inima Africii.

— Pe jos ? facu Kennedy.

— Pe jos, raspunse doctorul, fara sa bage de seama insinuarea. Doctorul Krapf isi propune sa ajunga in vest pe raul Djob, situat sub Ecuator. Baronul de Decken a parasit Monbaz, a explorat muntii Kenya si Kilimandjaro si patrunde spre centru.

— Tot pe jos ?

— Tot pe jos, sau pe magari.

— Pentru mine e absolut acelasi lucru, replica Kennedy.

— In sfarsit, relua doctorul, domnul de Heuglin, viceconsulul Austriei la Karthum, a organizat de curand o expeditie foarte importanta, al carei scop principal este sa-l caute pe calatorul Vogel trimis in Sudan in 1853, pentru a lua parte la lucrarile doctorului Barth. Vogel a parasit Bornu in 1856, hotarat sa exploreze aceasta tara necunoscuta, care se intinde intre Lacul Ciad si Darfur. Dar de atunci n-a mai reaparut. Niste scrisori, sosite in iunie 1860 la Alexandria, spun ca a fost asasinat din ordinul regelui Wadai. Iar altele, adresate de catre doctorul Hartmann tatalui exploratorului, spun ca, dupa relatarile unui felatah din Bornu, Vogel s-ar afla prizonier la Wara, asa ca nu s-a pierdut inca orice speranta. S-a
alcatuit un comitet, sub presedintia ducelui regent de Saxa-Coburg-
Gotha. Prietenul meu Petermann este secretarul acestui comitet:
sumele de bani necesare expeditiei, la care au contribuit si numerosi savanti, s-au adunat printr-o subscriptie nationala. De Heuglin
a plecat la Masuah, in luna iunie, si, in timp ce cauta urmele lui
Vogel, are misiunea de a explora tinutul cuprins intre Nil si Lacul
Ciad, adica de a face legatura intre descoperirile capitanului Speke
si acelea ale doctorului Barth. in felul acesta, Africa va fi strabatuta
de la rasarit pana la apus1.

— Perfect, relua scotianul, deoarece toate merg asa de bine, ce sa mai facem noi acolo ?

Doctorul Fergusson se multumi numai sa dea din umeri.


Capitolul VI


UN SERVITOR CIUDAT.

EL VEDE CU OCHII LIBERI     SATELITII LUI JUPITER.

DICK SE IA LA HARTA CU JOE.
INDOIALA SI CREDINTA. CANTARITUL. JOE WILSON
PRIMESTE O JUMATATE DE COROANA


Doctorul Fergusson avea un servitor, Joe, inzestrat cu o fire
minunata. Avea o incredere absoluta in calitatile stapanului sau si-i
purta un devotament iara margini ; ii ghicea dinainte dorintele si
intotdeauna i le indeplinea in chip desavarsit. Un Caleb2, care nu
era niciodata morocanos ci, dimpotriva, intotdeauna vesel. Oricat
ai fi cautat, n-ai fi putut gasi unul mai nimerit decat el. Fergusson
i se incredintase cu totul in privinta amanuntelor vietii sale, si nu
gresise. Nespus de cinstit era acest Joe ! Un om care-ti comanda
masa intocmai cum ai face-o tu, care-ti face bagajele si nu-ti uita
nici ciorapii, nici camasile, care-ti tine cheile, iti cunoaste secretele
si nu abuzeaza de ele !

Dar ce nu insemna doctorul pentru cinstitul Joe ! Cu cat respect si cu cata incredere accepta hotararile lui ! Tot ce gandea doctorul era bine ; tot ce spunea era cugetat; tot ce dorea se putea face ; tot
ce intreprindea era cu putinta de indeplinit; tot ce infaptuia era minunat. Daca l-ati fi taiat pe Joe in bucati, ceea ce sunt sigur ca n-ati fi
fost in stare sa faceti, tot nu si-ar fi schimbat parerea despre stapanul
sau.

Asa incat, atunci cand doctorul planui sa strabata Africa pe
calea aerului, pentru Joe totul fu limpede ; nu mai existau piedici.
Din clipa in care Fergusson se hotarase sa plece, era neindoielnic ca avea sa-l ia si pe credinciosul sau ajutor; acest baiat de treaba
stia asta perfect de bine, cu toate ca nu i-o spusese nimeni.

Dealtfel, avea sa-i aduca doctorului cele mai mari foloase,
datorita inteligentei si minunatei sale agilitati. Daca ar fi trebuit sa
se numeasca un profesor de gimnastica pentru maimutele din Gradina zoologica — si asa destul de sprintene - cu siguranta ca Joe ar fi obtinut postul. Pentru el era o jucarie sa sara, sa se catare, sa alerge si sa faca tot felul de nazdravanii.

Daca Fergusson era seful, iar Kennedy mana sa dreapta, Joe
avea sa le execute dispozitiile. El isi insotise si pana atunci stapanul
in mai multe calatorii si-si insusise oarecare cunostinte stiintifice.
Dar mai mult se distingea prin blandete si printr-un optimism incantator.

Totul i se parea usor, logic, firesc, si ca urmare nu simtea
nevoia sa-se planga de ceva sau sa bombaneasca. Printre alte calitati
se mai bucura de o vedere nespus de buna. El si cu Moestlin, profesorul lui Kepler1, posedau rara facultate de a vedea fara ochelari
satelitii Iui Jupiter si de a putea numara in grupul Pleiadelor paisprezece stele, ultimele fiind de marimea a noua. Se putea folosi fara gres de ochii sai in orice imprejurare, ceea ce nu insemna ca devenise un ingamfat.

Tinand seama de increderea pe care o avea Joe in doctor, nu
trebuie sa ne mire nesfarsitele discutii dintre Kennedy si vrednicul
slujitor al acestuia.

Unul se indoia, celalalt credea. Unul era prudenta clarvazatoare, celalalt increderea fara margini. Astfel, doctorul se gasea intre indoiala si credinta. Dar trebuie sa spun ca nu-i pasa nici de una, nici de alta.

— Ei bine, domnule Kennedy ? spunea Joe.

— Ei bine, baiete ?

— Iata ca se apropie momentul. Se pare ca ne imbarcam pentru plecarea in luna.

— Vrei sa spui Tara Lunii, care nu-l tot atat de departe, dar, fii pe pace, drumul e la fel de primejdios.

— Primejdios cu un om ca doctorul Fergusson ?

— N-as vrea sa-ti spulber iluziile, dragul meu Joe, dar ce pune el la cale e pur si simplu isprava unui smintit: nu va pleca.

— Nu va pleca ? Atunci nu i-ati vazut balonul la atelierul domnilor Mittchel din Borough1.

— Nici n-o sa ma duc sa-l vad.

— Pierdeti un spectacol frumos, domnule ! Ce lucru minunat! Ce linie frumoasa ! Ce nacela incantatoare ! Ce bine ne vom simti in ea !

— Asadar, te gandesti serios sa-l insotesti pe doctor ?

— Eu ? Dar am sa-l insotesc oriunde va dori! replica Joe cu convingere. Asta ar mai lipsi, sa-l las sa plece singur, dupa ce am cutreierat toata lumea impreuna ! Dar cine sa-l sprijine cand va fi obosit ? Cine sa-i intinda o mana viguroasa, ca sa sara peste o prapastie ? Cine sa-l ingrijeasca daca se imbolnaveste ? Nu, domnule Dick. Joe va fi totdeauna la postul sau, aproape de doctor. Dar ce spun eu ? Alaturi de doctorul Fergusson.

— Esti un baiat de treaba !

— Dealtfel, veniti si dumneavoastra cu noi, relua Joe.

— Fara indoiala, facu Kennedy, adica va insotesc ca sa-l impiedic pe Samuel pana-n ultima clipa sa comita o asemenea nebunie, il voi urma chiar pana la Zanzibar, pentru ca, acolo, mana unui prieten sa poata opri de a-si duce la indeplinire planul sau nebunesc.

— Va rog sa ma iertati, domnule Kennedy, insa nu-l veti opri deloc. Doctorul Fergusson nu e un zapacit. Se gandeste mult pana sa intreprinda ceva, dar cand s-a hotarat nici dracul nu-l mai poate face sa renunte.

— O sa vedem !

— Nu va amagiti cu nadejdea asta. Dealtfel, important e ca mergeti cu noi. Pentru un vanator ca dumneavoastra, Africa e un tinut minunat Asa ca, oricum n-o sa va para rau de calatoria ce-o veti face.

— Nu, cu siguranja ca n-am sa regret, mai ales daca incapatanatul asta isi va da in sfarsit seama de realitate.

— Fiindca veni vorba, spuse Joe, stiti ca astazi ne cantarim ?

— Cum asa, „ne cantarim” ?

— Fara indoiala ! Doctorul Fergusson, dumneavoastra si eu toti trei ne vom cantari.

— Ca jocheii ?

— Ca jocheii ! Dar sa nu va nelinistiti, nu veti fi nevoit sa slabiti daca veti fi prea greu. O sa va ia cum sunteti.

— Nu ma voi cantari! spuse scotianul cu tarie.

— Dar, domnule, se pare ca e nevoie de asta pentru buna functionare a aparatului sau.

— Ei bine ! O sa mearga si altfel!

— Asta-i acum ! Si daca nu ne vom putea ridica in aer din cauza lipsei unor calcule precise ?

— Ei zau ! Dar nici nu doresc altceva !

— Se poate, domnule Kennedy ! Domnul doctor vine indata sa ne ia.

— Nu voi merge !

— N-o sa-i faceti una ca asta.

— Ba am sa i-o fac.

— Bine ! spuse Joe, razand. Vorbiti asa pentru ca nu-i el aici, dar cand o sa va spuna direct: „Dick, trebuie sa-ti cunosc in mod exact greutatea”, va veti supune fara indoiala.

In aceasta clipa, doctorul intra in cabinetul sau de lucru, unde
avea loc convorbirea, si il privi pe Kennedy, care nu se simtea in
largul sau.

— Dick, ii spuse, vino impreuna cu Joe; trebuie sa stiu cat cantariti fiecare.

— Dar

— Poti sa ramai cu palaria in cap. Vino ! Si Kennedy il urma.

Se dusera cu totii la atelierul domnilor Mittchell, unde se
pregatise unul din cantarele acelea, zise „romane”. Doctorul trebuia neaparat sa cunoasca greutatea insotitorilor sai, pentru a stabili
echilibrul aerostatului. Asa ca-l puse pe Dick sa se urce pe platforma cantarului. Fara sa i se impotriveasca, acesta spuse cu jumatate de glas:

— Bine, bine ! Asta nu ma obliga la nimic.

— O suta cincizeci si trei de livre1, constata doctorul, inscriind cifra in carnetul sau.

— Sunt prea greu ?

— As de unde, domnule Kennedy! raspunse Joe. De altfel, eu sunt usor, asa ca se va compensa.

Si Joe trecu plin de atata entuziasm in locul vanatorului,
incat, in graba, fu gata sa rastoarne cantarul, lua pozitia in care el,
Joe, il maimutarea pe Ahilc de la intrarea in Hyde-Park, si arata
minunat chiar fara scut.

— O suta douazeci de livre, inscrise doctorul.

— Ei, ei! facu Joe cu un zambet de satisfactie. De ce zambea, nici el n-ar fi putut spune.

— Acum e randul meu, spuse Fergusson, inscriind in dreptul sau o suta treizeci si cinci de livre. Toti trei, adauga apoi, nu cantarim mai mult de patru sute de livre.

— Domnule doctor, relua Joe, daca expeditia dumneavoastra ar cere-o, as putea foarte bine sa postesc, ca sa slabesc vreo douazeci de livre.

— Nu-i nevoie, baiete, raspunse doctorul. Poti sa mananci cat poftesti: iata o jumatate de coroana, ca sa te ospatezi si sa bei dupa voia inimii.



Capitolul VII


AMANUNTE DE GEOMETRIE.

CALCULUL CAPACITATII BALONULUI.

AEROSTATUL DUBLU. INVELISUL. NACELA.
APARATUL MISTERIOS. ALIMENTE.

SOCOTEALA FINALA



Doctorul Fergusson se ocupa de multa vreme de amanuntele
expeditiei sale. E de la sine inteles ca balonul, acest minunat vehicul sortit sa-l transporte prin aer, era obiectul grijii lui permanente.

De la inceput, ca sa nu dea prea mari dimensiuni aerostatului,
se hotari sa-l umfle cu hidrogen, gaz de paisprezece ori si jumatate
mai usor decat aerul si mai usor de produs ; afara de asta, daduse
cele mai bune rezultate in experientele cu aerostate.

Dupa calcule foarte precise, doctorul gasise ca obiectele indispensabile calatoriei, plus aparatul sau, vor cantari patru mii de
livre, asa incat trebuia sa afle care era forta ascendenta in stare sa
ridice aceasta greutate, si totodata sa vada ce capacitate avea sa
aiba balonul.

O greutate de patru mii de livre reprezinta o deplasare a
spatiului de patruzeci si patru de mii opt sute patruzeci si sapte de
picioare cubi1, ceea ce inseamna ca patruzeci si patru de mii opt
sute patruzeci si sapte de picioare cubi de aer cantaresc circa patru
mii de livre.

Dand balonului capacitatea de patruzeci si patru de mii opt
sute patruzeci si sapte de picioare cubi si umplandu-l in loc de aer
cu hidrogen, care este de paisprezece ori si jumatate mai usor,
inseamna ca greutatea lui scade la doua sute saptezeci si sase de
livre, rezultand o diferenta de trei mii sapte sute douazeci si patru de livre. Tocmai diferenta aceasta dintre greutatea gazului din interiorul balonului si greutatea aerului inconjurator face cu putinta inaltarea aerostatului:

Totusi, daca s-ar introduce in intregime cantitatea de gaz de
care vorbim, balonul s-ar umple complet. Or, asta trebuie evitat,
deoarece, pe masura ce urca in straturile mai putin dense ale atmosferei, gazul din interior tinde sa se dilate, ceea ce duce la ruperea invelisului; asa ca, de obicei, balonul se umfla pana la doua treimi din capacitatea lui.

Dar doctorul avea anumite proiecte, cunoscute numai de el,
pe baza carora se hotari sa umple aerostatul doar pe jumatate. De
aceea, cum totusi acesta trebuia sa cuprinda patruzeci si patru de
mii opt sute patruzeci si sapte de picioare cubi de hidrogen, fusese
nevoit sa-i dea o capacitate aproape dubla. Il construise in forma
ovala, care se stie ca este mai avantajoasa. Diametrul lui orizontal
era de cincizeci de picioare, iar cel vertical de saptezeci si cinci1,
in felul acesta obtinuse un sferoid a carui capacitate se ridica pana
la cifra rotunda de nouazeci de mii de picioare cubi.

Daca ar fi putut intrebuinta doua baloane, sansele de izbanda
ar fi fost mai mari. Intr-adevar, in cazul cand unul din ele s-ar fi
defectat in aer, ar fi putut, aruncand incarcatura, sa-si continue
calatoria cu ajutorul celuilalt. Dar manevrarea a doua aerostate e
foarte grea, deoarece trebuie sa le dai amandurora o forta egala de
ascensiune.

Dupa chibzuiala indelungata, Fergusson reunise, datorita
unui aranjament ingenios, in acest singur balon, foloasele a doua
baloane, fiind scutit de neajunsurile amintite. Pe scurt, construise
doua baloane de marimi diferite inchise unul in altul. Balonul exterior, care avea dimensiunile aratate mai sus, cuprindea un balon
mult mai mic, de aceeasi forma, al carui diametru orizontal nu avea
decat patruzeci si cinci de picioare, iar diametrul vertical, saizeci si opt de picioare. Prin urmare, capacitatea balonului interior nu era
decat de saizeci si sapte de mii de picioare cubi. El trebuia sa pluteasca in gazul inconjurator. Intre cele doua baloane se afla o supapa care le ingaduia, la nevoie, sa comunice intre ele.

Acest aranjament prezenta avantajul ca, pentru a cobori, se
dadea drumul intai gazului din primul balon. Si chiar daca acesta
ar fi trebuit sa fie golit cu totul, cel mic ramanea neatins. Apoi se
puteau descotorosi de invelisul exterior, ca de o greutate inutila, iar
al doilea aerostat, ramas singur, nu mai era expus capriciilor vantului, asa cum se intampla cu baloanele pe jumatate dezumflate.

Mai mult: in caz de accident, cum ar fi fost de pilda vreo
spartura in invelisul balonului exterior, celalalt prezenta avantajul
de a fi aparat.

Cele doua aerostate erau construite din tafta dubla de Lyon,
acoperita cu gutaperca. Combinatia de guma si rasina dadea o impermeabilitate absoluta. In acelasi timp, nu putea fi atacata nici de
acizi, nici de gaze. La polul superior al balonului, unde rezistenta
trebuia sa fie mai mare, invelisul fusese dublat.

Acest invelis putea pastra gazul un timp nelimitat. Noua picioare patrate de tafta cantareau o jumatate de livra. Dar suprafata
balonului exterior fiind de circa nouasprezece mii sase sute de picioare patrate, invelisul sau cantarea sase sute cincizeci de livre,
invelisul celui de al doilea balon, avand o suprafata de numai noua
mii doua sute de picioare patrate, nu cantarea decat cinci sute zece
livre. In total deci aerostatul atingea o mie o suta saizeci de livre.

Plasa care sustinea nacela era facuta din franghie de canepa,
foarte solida. Cele doua supape, al caror rol era asemanator aceluia
al unei carme de vapor, fusesera obiectul unor studii minutioase.

Nacela, de forma circulara si cu un diametru de cincisprezece
picioare, era facuta din rachita, intarita cu o usoara armatura de
fier. Dedesubt avea resorturi elastice, care sa amortizeze loviturile
la aterizare. Greutatea ei, impreuna cu aceea a plasei, nu depasea
doua sute optzeci de livre. In afara de aceasta, doctorul mai pusese
sa i se construiasca patru chesoane din tabla groasa de doua linii1,
care erau legate intre ele prin tevi prevazute cu robinete. Mai adauga si o serpentina cu un diametru cam de douazeci si patru de
linii, care se termina prin doua brate de lungime neegala, primul
masurand douazeci si cinci de picioare, iar celalalt numai cincisprezece picioare.

Chesoanele erau dispuse in nacela in asa fel incat sa ocupe
cat mai putin spatiu. Serpentina, care trebuia sa fie adaptata mai
tarziu, fu impachetata separat, impreuna cu o pila electrica Bunsen,
foarte puternica.

Aparatul fusese atat de ingenios combinat incat, impreuna cu
cele douazeci si cinci de galoane2 de apa aflate intr-un rezervor
special, nu cantarea mai mult de sapte sute de livre.

Instrumentele destinate calatoriei constau din doua barometre, doua termometre, doua busole, un sextant3, doua cronometre si
o luneta, cu care sa se cerceteze obiectivele indepartate, aflate in
afara drumului urmat de balon si la care deci nu se putea ajunge.
Observatorul din Greenwich se pusese la dispozitia expeditiei, cu
toate ca doctorul nu-si propusese sa faca experiente de fizica. El
voia numai sa-si fixeze directia in care avea sa pluteasca si sa determine pozitia raurilor, muntilor si a oraselor principale.

Isi mai pregatise trei ancore de fier care rezistasera la proba
de incercare, precum si o scara de matase, usoara si rezistenta,
lunga de vreo cincizeci de picioare. Calculase de asemenea greutatea exacta a proviziilor, ce constau din ceai, cafea, biscuiti, carne
conservata si un preparat din carne uscata care, intr-un volum mic,
cuprindea un numar mare de substante hranitoare. In afara de o
suficienta cantitate de rachiu, mai pregatise si doua rezervoare cu
apa, cuprinzand fiecare douazeci si doua de galoane.

Alimentele trebuiau sa fie consumate dupa o anumita regula,
incat greutatea ridicata de aerostat sa se micsoreze treptat, echilibrul unui balon in atmosfera fiind foarte sensibil. Pierderea unei
greutati, oricat de neinsemnate, poate sa cauzeze o deplasare demna
de luat in seama.

Doctorul nu uitase nici cortul care trebuia sa acopere o parte
din nacela, nici paturile care alcatuiau singurul asternut pentru
calatorie, nici pustile vanatorului, cu proviziile de pusca si gloante.

lata rezultatele diferitelor sale calcule cu privire la incarcatura aerostatului:

Fergusson. 135 livre

Kennedy.. 153 „

Joe.. 120 „

Greutatea primului balon.. 650 „

Greutatea balonului al doilea .. 510 „

Nacela si plasa 280 „

Ancore si instrumente

Pusti si paturi .. 190 „
Cort, diverse materiale


Carne si preparate de
carne uscata. 386 „
Biscuiti, ceai
Cafea, rachiu


Apa.. 400 „

Aparate.. 700 „

Greutatea hidrogenului.. 276 „

Lest pentru mentinerea echilibrului 200 „

Total 4.000 livre


Aceasta era socoteala celor patru mii de livre pe care doctorul isi propunea sa le ridice in aer. Pentru mentinerea echilibrului
nu lua cu sine decat un lest de doua sute de livre. „Numai pentru
cazurile neprevazute”, spunea el, caci, datorita aparatului sau, spera
sa nu-l intrebuinteze.



Capitolul VIII


AERELE LUI JOE. COMANDANTUL LUI RESOLUTE.
ARSENALUL IUI KENNEDY. ULTIMELE PREGATIRI.
MASA DE ADIO. PLECAREA DIN 21 FEBRUARIE.
SEDINTELE STIINTILICE ALE DOCTORULUI DUVEYRIER
LIVINGSTONE. AMANUNTELE CALATORIEI AERIENE.
KENNEDY REDUS LA TACERE


Pe la 10 februarie, pregatirile se apropiau de sfarsit; aerostatele, unul inchis in celalalt, erau cu totul terminate. Fusesera amandoua supuse unei puternice presiuni de aer ; incercarea dovedi rezistenta lor si in acelasi timp grija cu care fusesera construite.

Joe nu mai putea de bucurie. Alerga intruna din Greek street
la atelierele domnilor Mittchell, totdeauna ocupat, dar vesel,
mandru ca va participa Ia aceasta calatorie si dand cu placere
amanunte celor care nu-l intrebau despre ea. Cred chiar ca vrednicul baiat castigase cateva jumatati de coroana cu prezentarea aerostatului, cu explicarea ideilor si planurilor doctorului, sau ingaduind unora sa-l zareasca pe acesta printr-o fereastra intredeschisa, ori anuntandu-i cand iesea de acasa ca sa-l poata vedea pe strada.

Faptul nu trebuie sa ne supere, deoarece avea oarecare drepturi sa speculeze admiratia si curiozitatea contemporanilor sai.

La 16 februarie Resolute isi arunca ancora in fata Greenwich-
ului. Era un vas cu elice, de opt sute de tone, cu bune calitati de
plutire si care fusese insarcinat sa aprovizioneze ultima expeditie
in regiunile polare a lui sir James Ross. Comandantul Pennet era
mai mult un savant decat un militar, ceea ce nu-l impiedica insa sa
aiba la bord patru tunuri grele de marina. Ce-i drept, acestea nu
facusera niciodata vreun rau cuiva, servind doar la producerea celor
mai pasnice bubuituri din lume.

Cala vasului fusese pregatita pentru incarcarea aerostatului,
care fu asezat inauntru cu multa bagare de seama, in ziua de 18
februarie. Il adapostira in fundul calei, spre a-l feri de accidente.
Nacela si accesoriile ei, ancorele, franghiile, proviziile de alimente,
rezervoarele de apa ce trebuiau umplute la sosire, in sfarsit, totul
fu incarcat asa cum trebuia, sub supravegherea lui Fergusson.

Se mai imbarcara zece tone de acid sulfuric si zece tone de
fier vechi pentru producerea hidrogenului. Cantitatea era mai mare
decat se cuvenea, pentru a face fata eventualelor pierderi.

Instalatia care producea gazul, compusa din vreo treizeci de
butoiase, fu pusa cu multa grija in fundul calei.

Pregatirile se terminara in seara zilei de 18 februarie. Doua
cabine confortabile asteptau pe doctor si pe prietenul sau Kennedy.
Acesta din urma, jurandu-se intruna ca nu va pleca, sosi la bord cu
un adevarat arsenal de vanatoare : doua pusti excelente cu cate doua
tevi si o carabina dintre cele mai bune de la fabrica Purdey Moore
si Dickson din Edinburgh. Cu o asemenea arma, vanatorul putea
trimite cu usurinta de Ia doua mii de pasi un glonte in ochiul unei
capre salbatice. Pentru imprejurari neprevazute mai luase cu el si
doua revolvere Colt, care trageau sase gloante unul dupa altul. Cutia cu praf de pusca, sacul cu cartuse, alicele si gloantele, in cantitati indestulatoare, nu depaseau greutatea hotarata de doctor.

Cei trei calatori se instalara la bordul vasului in ziua de 19
februarie, primiti cu onoruri de catre capitan si ofiteri. Doctorul
pastra mereu o atitudine rezervata, preocupat numai si numai de
expeditia sa. Dick incerca sa-si ascunda emotia, pe cand Joe sarea
in sus de bucurie, glumind si razand necontenit. El deveni imediat
mucalitul echipajului, in mijlocul caruia i se pastrase un loc.

In ziua de 20 februarie, Societatea regala de geografie dadu un mare banchet de adio in onoarea doctorului Fergusson si a lui Kennedy. Comandantul Pennet si ofiterii sai luara de asemeni parte
la acest ospat insufletit, care prilejui nenumarate toasturi magulitoare. Se inchina atat de mult in sanatatea comesenilor, incat ai fi zis ca fiecare va avea asigurata o existenta de centenar. Sir Francis M prezida, cu o emotie retinuta si plina de demnitate.

Spre surprinderea sa, Dick Kennedy avu in mare masura parte de aceste felicitari. Dupa ce se bau pentru indraznetul Fergusson,
gloria Angliei, trebui sa se bea si pentru „nu mai putin curajosul
Kennedy, cutezatorul sau tovaras”, Dick se inrosi ca focul, ceea ce
fu luat drept modestie, si aplauzele se dublara facandu-l pe Dick
sa roseasca si mai mult. In timpul desertului sosi un mesaj din partea reginei care ii saluta pe cei doi calatori si le ura succes in incercarea lor. Acest fapt ii obliga la noi toasturi in cinstea „preagratioasei sale maiestati.”

Comesenii se imprastiara la miezul noptii, dupa ce se despartira intr-un chip miscator, strangandu-si mainile cu caldura.

Barcile vasului Resolute asteptau la podul Westminster. Comandantul lua loc intr-una din ele, insotit de pasagerii si ofiterii sai, si curentul Tamisei ii duse repede spre Greenwich.

La ora unu, pe bord dormeau toti.

A doua zi, 21 februarie, la ora trei dimineata, cuptoarele duduiau. La ora cinci, Resolute ridica ancora si, impinsa de elice, se indrepta cu viteza spre gurile Tamisei.

Nu mai e nevoie sa spunem ca toate convorbirile de pe bord
se refereau numai si numai la expeditia doctorului Fergusson. Fie
ca-l vedeai, fie ca-l auzeai, doctorul iti inspira o incredere atat de
mare, incat foarte curand nimeni, in afara de scotian, nu se mai
indoia de succesul calatoriei.

In timpul drumului, in orele libere, doctorul tinea corpului
ofiteresc un adevarat curs de geografie. Tinerii ofiteri se interesau
amanuntit de descoperirile facute in Africa in ultimii patruzeci de
ani. Fergusson le povesti despre explorarile lui Barth, Burton, Speke, Grant, le zugravi tinutul asaltat acum din toate partile de investigatiile stiintifice.

In nord, tanarul Duveyrier explora Sahara si aducea la Paris
pe sefii tuaregi. Se pregateau, datorita sugestiei guvernului francez,
doua expeditii care, coborand din nord si indreptandu-se spre apus,
trebuiau sa se incruciseze. La sud, neobositul Livingstone inainta
mereu spre Ecuator si, din martie 1862, patrundea, in tovarasia lui
Mackensie, in susul raului Rovoonia. Cu siguranta ca secolul al XLX-lea n-avea sa treaca fara ca Africa sa-si fi dezvaluit tainele, ascunse de sase mii de ani.

Interesul auditorilor crescu si mai mult cand doctorul le povesti amanuntele pregatirilor sale de calatorie. Voira sa-i verifice calculele si el lua bucuros parte la discutie.

Mai toti se mirau de cantitatea relativ mica de alimente pe
care si-o luase seful expeditiei. Intr-o zi, unul din ofiteri ii ceru
doctorului lamuriri in aceasta privinta.

— Va surprinde? intreba Fergusson.

— Fara indoiala.

— Dar ce durata presupuneti ca va avea calatoria mea ? Luni intregi ? E o mare greseala. Daca s-ar prelungi, am fi pierduti; nu ne-am mai intoarce niciodata. Trebuie sa stiti ca nu sunt mai mult de trei mii cinci sute, sa spunem patru mii de mile de la Zanzibar pana la coasta Senegalului. Or, strabatand cate doua supte patruzeci de mile in douasprezece orc, ceea ce nu este nici macar viteza trenurilor noastre, ne-ar ajunge sapte zile ca sa traversam Africa.

— Dar atunci n-ati puteai vedea nimic, n-ati face nici observatii geografice, nici cerceta tinutul cu de-amanuntul.

— Dar, raspunse doctorul, daca-mi stapanesc balonul, daca
ma urc si cobor dupa vointa, ma voi putea opri oricand si oriunde
mi se va parea potrivit, mai ales cand voi fi amenintat sa fiu tarat,
de curenti prea violenti.

— Si desigur ca-i veti intalni, spuse comandantul Pennet. Unele uragane fac mai mult de doua sute patruzeci de mile pe ora.

— Vedeti ? replica doctorul. Cu o asemenea viteza s-ar putea traversa Africa in douasprezece ore. in zori am pleca de la Zanzibar, iar seara am merge la culcare la Saint-Louis.

— Dar, intreba un ofiter, poate inainta un balon cu o asemenea viteza ?

— Asta s-a mai vazut, raspunse Fergusson.

— Si a rezistat ?

— Perfect. Era pe vremea incoronarii lui Napoleon, in 1804. Aeronautul Garnerin lansa din Paris, la ora unsprezece seara, un balon care purta urmatoarea inscriptie in litere de aur: „Paris, 25 Brumar, anul XIII, incoronarea imparatului de catre S.S. Pius VII”. A doua zi dimineata, la ora cinci, locuitorii Romei vedeau planand balonul pe deasupra Vaticanului, strabatand campia romana si cazand in lacul Bracciano. Asa ca, domnilor, un balon poate rezista unor asemenea viteze.

— Un balon, da, dar un om ? indrazni sa spuna Kennedy.

— Desigur ca si un om ! Caci un balon este totdeauna nemiscat in raport cu aerul care-l inconjoara, nu el merge, ci masa de aer. Daca ai aprinde o lumanare in nacela, flacara ei n-ar palpai. Un aeronaut, care s-ar fi ridicat cu balonul lui Garnerin, n-ar fi avut de suferit in nici un caz de pe urma acestei viteze. De altfel, eu nu tin sa experimentez o asemenea viteza si daca ma voi putea agata in timpul noptii de vreun arbore sau de vreun accident al terenului, o voi face fara indoiala. Tocmai de aceea luam cu noi provizii pentru doua luni si, pe deasupra, nimic nu-l va putea impiedica pe indemanaticul nostru vanator sa ne aduca vanat din abundenta, atunci cand vom cobori.

— Ah, domnule Kennedy, ce minunate ispravi o sa faceti acolo ! spuse un tanar elev de marina, privindu-l cu invidie pe scotian.

— Fara sa mai tinem seama, urma altul, ca placerea va fi dublata de o mare glorie.

— Domnilor, raspunse vanatorul sunt foarte magulit de complimentele dumneavoastra dar nu am pentru ce sa le primesc

— Cum ? se auzi din toate partile. Ai de gand sa nu pleci ?

— Nu voi pleca.

— Nu-l vei insoti pe doctorul Fergusson ?

— Nu numai ca nu-l voi insoti, dar nu ma gasesc aci decat pentru a-l opri in ultimul moment.

Toate privirile se indreptara spre doctor.

— Nu-l luati in seama, raspunse acesta linistit. E o problema pe care nu trebuie s-o discutati cu el. De fapt, el stie foarte bine ca
va merge.

— Pe sfantul Patrick ! striga Kennedy. Iau ca martor

— Nu mai lua pe nimeni ca martor, prietene Dick. Esti masurat si cantarit, si tu si praful tau de pusca, si pustile si gloantele, asa ca sa nu mai vorbim despre asta.


Capitolul IX


OCOLUL CAPULUI BUNEI SPERANTE.

PUNTEA DIN FATA. CURSURI DE COSMOGRAFIE PREDATE DE
PROFESORUL JOE. DESPRE DIRIJAREA BALOANELOR.
DESPRE CERCETAREA CURENTILOR ATMOSFERICI.
EVRICA!


Si intr-adevar, din ziua aceea pana la sosirea lor la Zanzibar,
Dick nu mai deschise gura, nu mai vorbi nici despre calatorie, nici
despre altceva. Pur si simplu, tacu.

Revolute luneca repede spre Capul Bunei Sperante. Timpul
se mentinea frumos, cu toate ca marea devenise mai agitata.

La 30 martie, dupa douazeci si sapte de zile de la plecarea
din Londra, muntele Table se profila la orizont; orasul Cap, asezat
la poalele unui amfiteatru de coline, putu fi zarit cu lunetele marine,
si curand Resolute arunca ancora in port. Dar comandantul nu poposi acolo decat pentru a lua carbuni; treaba dura o zi. A doua zi,
vasul mergea spre sud, pentru a ocoli capul meridional al Africii si
a intra in canalul Mozambic.

Joe nu era la prima sa calatorie pe mare. Nu trecu mult si se
simti pe bord ca la el acasa. Toata lumea ii iubea pentru sinceritatea
si buna sa dispozitie. O mare parte din celebritatea doctorului se
rasfrangea si asupra lui.

Oamenii din echipaj ii ascultau ca pe un oracol, si la urma
urmei nu se insela nici el mai mult ca oricare alt oracol.

In timp ce Fergusson isi continua expunerea in cercul ofiterilor, Joe trona pe puntea din fata a vasului si facea istorie in felul sau, dupa un procedeu intrebuintat de altfel de cei mai mari istorici ai timpurilor.

Se discuta, bineinteles, despre calatorii aeriene. Joe intampina greutati in a convinge spiritele indaratnice sa accepte o asemenea experienta, dar odata acceptata, imaginatia marinarilor, stimulata de nascocirile lui Joe, nu mai cunostea margini.

Stralucitul povestitor isi convinsese auditoriul ca dupa
aceasta calatorie vor mai face altele. Calatoria de acum nu era decat
inceputul unei lungi serii de actiuni supraomenesti.

— Vedeti voi, dragii mei, dupa ce ai gustat acest fel de calatorie nu te mai poti lipsi de ea, iar la viitoarea noastra expeditie, in loc sa mergem orizontal, vom merge drept in sus, urcand fara incetare.

— Ei dracie ! Pana-n Luna ? Facu unul dintre ascultatori, uimit.

— Pana-n Luna ! ? riposta Joe. Nu, pe legea mea, asa ceva e prea obisnuit! Toata lumea poate ajunge in Luna. De altfel, acolo nu este apa si trebuie sa iei cu tine provizii enorme, iar daca tii sa respiri, trebuie sa iei chiar si aer in sticlute.

— Ei ! Dar daca gasesti acolo rachiu ? intreba un marinar, mare iubitor de bautura.

— Sa lasam asta, baiete. Nu-i vorba de Luna ; ne vom plimba printre stelele acelea frumoase, pe planetele acelea incantatoare, despre care mi-a vorbit de atatea ori doctorul Fergusson. Asa ca vom incepe prin a vizita Saturnul

— Acela care are un inel ? intreba un subofiter de administratie.

— Da, un inel de casatorie. Numai ca nu se stie ce s-a facut cu nevasta-sa !

— Cum, o sa mergeti chiar asa de sus ? glasui un elev marinar, inmarmurit. Atunci doctorul tau este dracul in persoana !

— Dracul ? E prea bun ca sa fie drac.

— Dar dupa Saturn ? intreba unul dintre ascultatorii cei mai nerabdatori.

— Dupa Saturn ? Vom vizita Jupiter, un tinut ciudat, stiti, unde zilele au numai noua ore si jumatate - e bine acolo pentru lenesi - si unde un an dureaza cat doisprezece ani, ceea ce este avantajos pentru cei care nu mai au de trait decat sase luni; li se mai prelungeste viata !

— Doisprezece ani ? starui elevul de marina.

— Da, micutule, asa ca daca te-ai fi nascut acolo, maica-ta
te-ar fi alaptat si astazi, iar batranul de colo, care merge pe-al cincizecilea an, ar fi un copilas de patru ani si jumatate.

— De necrezut! exclama elevul de marina.

— Este adevarul adevarat! facu Joe cu convingere. Dar ce vreti ? Cand continui sa lancezesti in lumea asta, nu inveti nimic, ramai nestiutor ca un porc de mare. Veniti putin in Jupiter si o sa vedeti ! Dar trebuie sa te tii bine acolo, caci Jupiter are sateliti nu prea comozi.

Oamenii radeau, dar il credeau numai pe jumatate. Le vorbea
despre Neptun, unde marinarii sunt bine primiti si de Marte, unde
militarii ocupa un loc de frunte, ceea ce pana la urma devine plictisitor. Cat despre Mercur, nesuferita lume traieste acolo ! Numai hoti si negustori, care se aseamana atat de bine intre ei, incat e greu sa-i deosebesti pe unii de ceilalti. Si, in sfarsit, le zugravi un tablou
al lui Venus, cu adevarat incantator.

— Iar cand ne vom intoarce din expeditie, spuse binevoitorul povestitor, vom fi decorati cu Crucea Sudului, care straluceste sus la cheutoarea lui Dumnezeu.

— Si-o vei castiga pe buna dreptate ! spusera marinarii. Asa treceau, in convorbiri vesele, serile lungi pe puntea din fata, in vreme ce expunerile instructive ale doctorului isi urmau cursul. Se vorbea intr-o zi despre dirijarea babanelor si Fergusson fu rugat sa-si spuna parerea in aceasta privinta.

— Nu cred, spunea el, ca s-ar putea ajunge sa se conduca baloanele. Cunosc toate sistemele incercate sau propuse ; nici unul n-a izbutit, nici unul nu poate fi pus in practica. E de la sine inteles ca am fost obligat sa ma ocup de aceasta chestiune care are atata importanta pentru mine, dar n-am putut-o rezolva cu mijloacele puse la indemana de mecanica actuala. Ar trebui sa se descopere un motor cu o putere nemaipomenita, atat de usor cat nu va puteti inchipui, si inca nici atunci nu ar putea invinge unii curenti mai repezi. De altfel, pana acum s-a incercat sa se dirijeze mai curand nacela decat balonul, ceea ce e o greseala.

— Totusi, i se raspunse, este o mare asemanare intre un aerostat si o

corabie care poate fi dirijata dupa vointa.

— Ba nu ! raspunse Fergusson. Se aseamana foarte putin, sau deloc. Aerul este mult mai putin dens decat apa in care corabia nu se scufunda decat in parte, in vreme ce aerostatul pluteste cu totul in atmosfera si ramane nemiscat fata de mediul inconjurator.

— Credeti atunci ca stiinta aerostaticii si-a spus ultimul cuvant ?

— Nici pomeneala ! Trebuie cautat altceva. De pilda, daca un balon nu poate fi dirijat, macar sa fie mentinut in curentii atmosferici prielnici. Pe masura ce urci, ei devin mai uniformi si au o directie statornica; nu mai sunt tulburati de vaile si de muntii care brazdeaza suprafata globului. Stiti doar ca aceasta e cauza principala a schimbarii vanturilor si a inegalitatii fortei lor. Or, dupa determinarea acestor cauze, balonul nu va avea decat sa se plaseze in zona curentilor care-i convin.

— Dar atunci, relua comandantul Pennet, ca sa te mentii in zona acestor curenti va trebui sa urci sau sa cobori intruna ; iata adevarata greutate, scumpul meu doctor !

— Si de ce, scumpul meu comandant ?

— Sa ne intelegem : socotesc ca asta ar fi o greutate si o piedica pentru calatoriile de lunga durata, dar nu pentru simplei plimbari aeriene.

— Si motivul, va rog ?

— Pentru ca nu urci decat cu conditia sa arunci lestul, nu cobori decat pierzand gazul. Cu aceste manevre iti epuizezi repede proviziile de gaz si incarcatura.

— Scumpul meu Pennet, aici e toata problema. Asta-i singura greutate pe care stiinta trebuie sa caute s-o invinga. Nu-i vorba de a dirija baloanele, ci de a le face sa coboare fara sa dea drumul la gazul care reprezinta puterea, sangele si sufletul lor, daca se poate spune astfel.

— Ai dreptate, draga doctore, dar problema n-a fost inca
dezlegata : mijlocul nu a fost inca gasit pana acum.

— Iarta-ma, dar a fost gasit.

— De cine ?

— De mine.

— De dumneata ?

— E de la sine inteles ca altminteri n-as fi riscat traversarea Africii in balon. Dupa douazeci si patru de ore, n-as mai fi avut nici un pic de hidrogen !

— Dar nu ai pomenit nimic despre asta in Anglia !

— Nu. Nu tineam sa starnesc o discutie publica. Nu mi-ar fi fost de nici un folos. Am facut in taina experiente pregatitoare si am fost multumit, asa ca nu aveam nevoie sa aflu mai mult.

— Ei bine, dragul meu Fergusson, te putem intreba care-ti este taina ?

— lat-o, domnilor ! Sistemul meu e foarte simplu Atentia auditoriului era cat se poate de incordata. Doctorul isi expuse inventia in felul urmator :


Capitolul X


INCERCARI ANTERIOARE.

CELE CINCI CHESOANE ALE DOCTORULUI.

ARZATORUL CU HIDROGEN SI OXIGEN.
CALORIFERUL. SISTEMUL DE MANEVRARE.

SUCCES SIGUR


„S-a incercat adeseori, domnilor, urcarea sau coborarea dupa
vointa, fara sa se piarda balastul sau gazul unui balon. Un francez
care se ocupa cu aeronautica, domnul Meunier, a vrut sa realizeze
aceasta comprimand gazul intr-un recipient interior. Un belgian,
domnul doctor van Hecke, a incercat sa obtina, cu ajutorul unor
aripi si al unor lopatele, o forta verticala, care insa a fost neindestulatoare in majoritatea cazurilor. Rezultatele practice obtinute prin aceste diferite mijloace nu sunt demne de luat in seama.

M-am hotarat sa atac problema fara ocol. Mai intai am
inlaturat cu totul lestul, ramanand sa-l intrebuintez numai in caz de
forta majora, cum ar fi de pilda defectarea aparatului meu, sau nevoia de a ma ridica intr-o clipa, ca sa ma feresc de vreun obstacol neprevazut.

Sistemul meu de urcare si coborare consta numai in dilatarea
sau contractarea gazului inchis in interiorul aerostatului, prin modificarea temperaturii lui. Iata cum ajung la acest rezultat:

Ati vazut imbarcandu-se, odata cu nacela, mai multe vase a
caror intrebuintare va este necunoscuta. Sunt cinci vase. Primul
poate cuprinde aproximativ douazeci si cinci de galoane de apa, la
care, pentru a fi mai buna conducatoare de electricitate, adaug
cateva picaturi de acid sulfuric. Aceasta apa poate fi descompusa
cu ajutorul unei puternice pile Bunsen. Apa, dupa cum stiti, se compune din doua parti hidrogen si o parte oxigen.

Acesta din urma, sub actiunea curentului electric, se aduna
la polul pozitiv al pilei, de unde trece in al doilea vas. Al treilea
vas, asezat deasupra acestuia si avand o capacitate dubla, primeste
hidrogenul, care se aduna la polul negativ.

Doua robinete, unul cu un debit dublu fata de celalalt, fac sa
comunice aceste din urma doua vase cu al patrulea, care se numeste
vasul de amestec. Aci se amesteca cele doua gaze provenite din
descompunerea apei. Capacitatea acestui vas este de patruzeci si
unu de picioare cubi1. In partea lui superioara se afla o teava de
platina, prevazuta cu un robinet.

Cred c-ati inteles, domnilor: aparatul pe care vi-l descriu
este pur si simplu un arzator de oxigen si hidrogen, a carui caldura
o intrece pe aceea a cuptoarelor obisnuite.

Odata lamuriti asupra acestei prime parti, trec la a doua parte
a aparatului:

Dedesubtul balonului meu, care este inchis ermetic, ies doua
tevi, la mica departare una de alta. Una atinge straturile superioare
ale gazului, pe cand cealalta, mai scurta, porneste din mijlocul celor
inferioare. Aceste tevi sunt prevazute din loc in loc cu articulatii
puternice de cauciuc, care le ingaduie sa se adapteze oscilatiilor
aerostatului.

Amandoua coboara pana in nacela, unde intra intr-un vas de
fier, de forma cilindrica, numit vas de incalzire. Acest vas este inchis
la cele doua capete cu capace puternice, facute din acelasi metal.

Teava care porneste din partea inferioara a balonului patrunde in vasul de, incalzire prin capacul de jos si ia forma unei serpentine care, ridicandu-se intocmai ca ghiventurile unui surub, ajunge aproape pana sus. Inainte de a iesi de aici, strabate fundul unei piese conice cu baza concava, ca o jumatate de sfera, cu gura indreptata in jos. Iesind din vasul de incalzire, teava merge, dupa cum v-am spus, pana in straturile superioare ale balonului.

Piesa concava de care vorbeam este de platina, ca sa nu se
topeasca sub actiunea arzatorului, caci robinetul acestuia este asezat
pe fundul vasului de fier, la mijlocul serpentinei, si flacara poate
atinge usor bolta piesei concave.

Dumneavoastra stiti, domnilor, ce este un calorifer din acelea
destinate sa incalzeasca apartamentele si stiti cum functioneaza. Aerul este impins in niste conducte care strabat un cuptor, si astfel ajunge in apartament cu o temperatura mai ridicata. Or, ceea ce v-am descris eu, nu este, la drept vorbind, decat un calorifer2.

Intr-adevar, ce se va intampla ? Odata arzatorul aprins, hidrogenul din serpentina se incalzeste si urca repede pe teava care-l duce in partea superioara a aerostatului. La baza serpentinei facandu-se vid, gazul din partea inferioara a balonului este atras in vasul de incalzire, de unde va cauta sa se duca in sus ; se stabileste astfel, in tevi si in serpentina, un foarte puternic curent de gaz, care iese din balon si se intoarce necontenit, incalzindu-se fara incetare.

Or, gazele isi maresc de patru sute optzeci de ori volumul la
fiecare grad de caldura. Asa ca, ridicand temperatura cu 18°3, hidrogenul din aerostat se va dilata cu 18x480, sau cu o mie sase
sute paisprezece picioare cubi1 si va deplasa deci o mie sase sute
paisprezece picioare cubi de aer mai mult, ceea ce-i va mari forta
de ascensiune cu o suta saizeci de livre, corespunzatoare aruncarii
unei cantitati egale de incarcatura. Daca maresc temperatura cu
18002, gazul se dilata cu 180x480 ; in cazul acesta, va deplasa saisprezece mii sapte sute patruzeci de picioare cubi mai mult si forta
sa ascendenta va creste cu o mie sase sute de livre.

Intelegeti, domnilor, ca pot sa obtin usor diferente de echilibru considerabile. Volumul aerostatului a fost calculat in asa fel
incat, atunci cand e umplut pe jumatate, deplaseaza o cantitate de
aer absolut egala cu greutatea invelisului, gazului si a nacelei
incarcate cu calatori si cu toate accesoriile. Cand este umplut pana
la acest punct, sta in aer, in echilibru ; nici nu urca, nici nu coboara.

Ca sa urc, ridic gazul la o temperatura superioara, cu ajutorul
arzatorului meu ; prin acest exces de caldura se obtine o presiune mai mare, care umfla mai mult balonul si acesta urca in masura in
care fac sa se dilate hidrogenul.

Coborarea se face, bineinteles, moderand flacara arzatorului
si lasand temperatura sa scada. Asa ca urcarea va fi, in general,
mult mai rapida decat coborarea. Ceea ce este de altminteri foarte
avantajos, deoarece n-am niciodata interesul sa cobor repede, ci,
dimpotriva, tocmai printr-o urcare foarte rapida, sa pot evita obstacolele. Pericolele sunt jos, nu sus.

De altfel, dupa cum v-am spus, am o anumita cantitate de balast, care-mi ingaduie sa ma urc si mai repede, daca e necesar. Supapa, asezata in partea superioara a balonului, nu mai are alt rol
decat acela al unei supape de siguranta. Balonul isi pastreaza mereu
aceeasi incarcatura de hidrogen. Schimbarile de temperatura, pe
care le provoc in masa de gaz inchis, au numai scopul de a face sa
urc sau sa cobor.

Acum, domnilor, ca amanunt practic, mai adaug urmatoarele :
arderea hidrogenului si a oxigenului in vasul de incalzire produce vapori de apa. Asa ca am inzestrat acest vas, la partea lui superioara, cu
un tub de degajare, prevazut cu o supapa, care se deschide la o presiune de cel putin doua atmosfere ; prin urmare, de indata ce a atins
aceasta presiune, aburul iese afara de la sine.

lata acum cifre exacte :

Douazeci si cinci de galoane de apa descompuse in elementele componente dau doua sute de livre de oxigen si douazeci si
cinci de livre de hidrogen. Aceasta inseamna, la presiunea atmosferica, o mie opt sute nouazeci de picioare cubi3 din primul si trei
mii sapte sute optzeci de picioare cubi4 din cel de al doilea, in total
cinci mii sase sute saptezeci de picioare cubi5 de amestec.

Or, robinetul arzatorului meu, deschis complet, da drumul la
douazeci si sapte de picioare cubi1 pe ora, producand o flacara de cel putin sase ori mai puternica decat o lampa de iluminat din cele
mai mari.

Pentru a mentine la o inaltime potrivita, nu voi arde in medie
mai mult de noua picioare cubi2 pe ora. Cele douazeci si cinci de
galoane de apa ale mele reprezinta, deci, sase sute treizeci de ore
de navigatie aeriana, sau ceva mai mult de douazeci si sapte de
zile.

Dar deoarece pot cobori cand vreau si-mi pot reinnoi provizia de apa pe drum, calatoria mea poate dura oricat. Asta este taina,
domnilor. Este simpla si, ca orice lucru simplu, nu se poate sa nu
reuseasca. Dilatarea gazului si contractarea gazului din aerostat -
iata sistemul meu, care nu are nevoie nici de aripi suparatoare, nici
de vreun motor. Un calorifer cu care sa realizez schimbarile de tem-
peratura si un arzator pentru a-l incalzi - nu este nici incomod, nici
greu. Prin urmare, cred ca am intrunit toate conditiile serioase pentru a izbandi.”

Cu aceste cuvinte, doctorul Fergosson isi incheie lamuririle
si fu apludat cu caldura de toata lumea. Nu i se putea face nici o obiectie ; totul fusese prevazut si rezolvat.

—Totusi, spuse comandantul, incercarea e primejdioasa.

— Ce insemnatate are asta, raspunse doctorul, simplu, din moment ce se poate pune in practica ?


Capitolul XI


SOSIREA LA ZANZIBAR. CONSULUL ENGLEZ.
LOCUITORII NU VAD CU OCHI BUNI CALATORIA CU
AEROSTATUL. FACATORII DE PLOAIE.

UMFLAREA BALONULUI. PLECAREA DIN 18 APRILIE.
ULTIMUL ADIO. VICTORIA


Un vant mereu prielnic grabise mersul vasului Resolute spre
locul de destinatie. Navigatia in canalul Mozambicului fu neobisnuit de linistita. Traversarea maritima prevestea si o buna traversare aeriana. Cu totii asteptau nerabdatori clipa sosirii si voiau sa dea o mana de ajutor la ultima revizuire a pregatirilor doctorului Fergusson. In sfarsit, vasul se apropie de localitatea Zanzibar, situata pe insula cu acelasi nume, si in ziua de 15 aprilie, la ora unsprezece dimineata, arunca ancora in port.

Insula Zanzibar, stapanita de imamul3 din Mascat, aliat al
Frantei si al Angliei, este cu siguranta una din cele mai frumoase
colonii. In port vin numeroase corabii din tinuturile invecinate.

De coasta africana o desparte numai un canal, care in partea
cea mai lata nu depaseste treizeci de mile.

Pe insula se face un comert intens, cu cauciuc, fildes, dar
mai ales cu „lemn de abanos”1, deoarece Zanzibarul este un mare
targ de sclavi. Traficul se intinde dealtminteri pe toata coasta orientala a Africii, pana sub latitudinile Nilului. Domnul G. Lejean a vazut facandu-se aici comert cu sclavi, chiar de catre vase cu pavilion francez.

De indata ce vasul Resolute arunca ancora, consulul englez al
Zanzibarului veni pe bord sa se puna la dispozitia doctorului, ale
carui proiecte le urmarise in ziarele europene timp de o luna de zile.

Pana acum facuse parte din tabara cea mare a neincrezatorilor.

— Ma indoiam, spuse el, intinzandu-i mana lui Samuel Fergusson, acum insa nu ma mai indoiesc.

Isi puse locuinta la dispozitia doctorului, a lui Dick Kennedy
si, bineinteles, a bravului Joe.

Prin bunavointa lui, doctorul putu sa citeasca diferite scrisori,
pe care consulul le primise din partea capitanului Speke. Acesta,
impreuna cu insotitorii sai, suferise ingrozitor din cauza timpului
rau si a foamei, chiar inainte de a ajunge in tinutul Ugogo. Inaintau
foarte greu si nu credeau ca vor mai putea trimite asa de curand
stiri.

— Iata primejdii si lipsuri pe care noi vom sti sa le evitam, spuse doctorul.

Bagajele celor trei calatori fura transportate in casa consulului, intre timp se faceau pregatiri pentru debarcarea balonului pe
plaja din Zanzibar. In apropierea catargului de semnalizare se afla
un turn urias, care putea fi un adapost sigur impotriva vantului de
rasarit. Aceasta constructie, semanand cu un butoi asezat vertical,
pe langa care butia din Heidelberg ar fi parut un simplu butoias,
era o fortificatie, pe a carei platforma vegheau beluci inarmati cu
sulite.

Dar iata ca odata cu debarcarea aerostatului, consulul fu
avertizat ca populatia insulei se va razvrati. Nimic nu-i mai primejdios decat o pasiune fanatica. Stirea sosirii unui strain, care avea
de gand sa se ridice in aer, ii indarji pe bastinasi. Negrii, mult mai
intaratati decat arabii, vazura in acest proiect intentii dusmanoase
religiei lor. Isi inchipuiau ca se pregatea ceva impotriva Soarelui si
a Lunii, astrii venerati de populatia africana, astfel ca se hotarara
sa se opuna expeditiei nelegiuite.

Consulul, pus in garda, se sfatui cu doctorul Fergusson si cu
comandantul Pennet. Acesta nu voia sa se lase intimidat de amenintari, dar prietenul sau il potoli:

— Cu siguranta ca vom iesi invingatori; insisi pazitorii imamului ne vor da la nevoie o mana de ajutor. Dar, dragul meu comandant, un accident poate avea loc pe neasteptate; un atac prin surprindere ar putea pricinui balonului un rau de nereparat si calatoria ar fi compromisa cu siguranta ; asa ca trebuie sa lucram cu mare bagare de seama.

— Dar ce e de facut ? Daca debarcam pe coasta Africii, vom intampina aceleasi greutati ! Ce-i de facut ?

— E foarte simplu, interveni consulul. Priviti insulele acelea, de dincolo de port. Debarcati aerostatul pe una din ele, inconjurati-va cu o garda de marinari si nu veti mai avea riici un risc.

— Perfect! incuviinta doctorul. Asa vom fi la largul nostru, pentru a ne desavarsi pregatirile.

Comandantul fu de acord cu acest sfat.

Resolule se apropie de insula Kumbeni. in cursul diminetii
de 16 aprilie, balonul fu pus in siguranta, in mijlocul unei poieni
inconjurate de padure deasa.

Au infipt in pamant doi stalpi, inalti de cate optzeci de picioare, la o distanta potrivita unul in fata celuilalt. Un sistem de macarale, fixate in partea de sus a stalpilor, ingaduia ca aerostatul dezumflat sa fie inaltat cu ajutorul unui cablu transversal. Balonul interior fiind prins de varful celui exterior putea fi ridicat odata cu el. Tevile pentru introducerea hidrogenului au fost fixate la orificiile de umflare, aflate la baza fiecarui balon.

In ziua de 17 fu pusa in stare de functiune instalatia de produs gaze. Aceasta era formata din treizeci de butoaie, in care, prin
amestecul fierului vechi si al acidului sulfuric cu o mare cantitate
de apa, lua nastere hidrogenul. Gazul obtinut astfel se aduna intr-un
rezervor central incapator, dupa ce in trecere era curatat, iar de acolo se ducea in cele doua aerostate prin tevile respective. in felul
acesta, in amandoua baloanele intra o cantitate de gaz perfect determinata.

Pentru aceasta operatie urma sa se intrebuinteze o mie opt
sute saptezeci de galoane de acid sulfuric, saisprezece mii cincizeci
de livre de fier1 si noua sute saizeci si sase de galoane de apa.

Operatia incepu in noaptea urmatoare, spre ora trei dimineata, si dura aproape opt ore. A doua zi, aerostatul, acoperit de plasa sa, se legana gratios deasupra nacelei, de marginile careia
atarnau o multime de saci plini cu pamant, cu scopul de a o tine
pe sol. Aparatul de dilatare fu urcat cu mare grija la locul lui, si
tevile care ieseau din aerostat fura adaptate vasului cilindric.

Ancorele, franghiile, instrumentele, pledurile de calatorie,
cortul, alimentele, armele urmau sa ia si ele in nacela locul ce le
era destinat. Provizia de apa se aduse de la Zanzíbar. Cele doua
sute de livre de incarcatura fura repartizate in cincizeci de saci,
asezati pe fundul nacelei, dar la indemana calatorilor. Pregatirile se
terminara pe la ora cinci seara. In jurul insulei vegheau neincetat
santinele, iar barcile vasului Resolule
brazdau canalul.

Negrii continuau sa-si arate mania prin strigate, strambaturi si
sarituri. Vrajitorii se agitau printre grupurile infuriate, atatandu-le ;
cativa fanatici incercara sa ajunga la insula inot, dar fura indepartati
cu usurinta.

Atunci incepura cu farmece si descantece. Facatorii de
ploaie, care pretindeau ca puteau comanda norilor, chemara in ajutor uraganele si torentele de grindina. Pentru aceasta, dupa ce culesera frunze din toate soiurile de copaci, le pusera sa fiarba pe un
foc potrivit; apoi sacrificara un berbec, infigandu-i in inima un ac
lung. Dar, in ciuda ceremoniilor lor, cerul ramanea senin, astfel ca
se alesera numai cu berbecul mort si cu strambaturile lor zadarnice.
Ca urmare, se dedara unor orgii furioase, imbatandu-se cu „tembo”,
o bautura foarte tare, preparata din suc de cocos, si cu o bere peste
masura de ametitoare, numita „togwa”. Cantecele lor, nu prea melodioase, dar ritmice, continuara pana noaptea tarziu.

Un ultim ospat ii reuni pe calatori spre ora sase seara, la
masa comandantului si a ofiterilor. Kennedy, pe care nimeni nu-l
mai intreba nimic, murmura cuvinte de neinteles, fara sa-l piarda
din ochi pe doctorul Fergusson.

Ospatul fu insa trist. Apropierea clipei supreme Ie inspira tuturora ganduri grele. Ce le rezerva soarta indraznetilor calatori ? Se
vor mai gasi ei vreodata in mijlocul prietenilor, vor mai reveni oare
la caminul lor ? Daca vor ramane fara mijloace de transport, ce se
va intampla cu ei printre populatiile salbatice, in tinuturile neexplorate sau in mijlocul imenselor pustietati ? Aceste ganduri, tinute departe pana atunci, incepura sa le framante imaginatia, atatand-o
peste masura. Doctorul Fergusson, mereu calm, mereu nepasator,
vorbea ba de una, ba de alta. Dar degeaba incerca sa risipeasca
tristetea molipsitoare a comesenilor, caci nu izbutea.

Deoarece se temeau de oarecare demonstratii potrivnice,
doctorul si insotitorii sai se culcara la bordul vasului Resolute.

La ora sase dimineata parasira cabinele si se indreptara spre
insula Kumbeni.

Balonul se legana usor in adierea vantului de rasarit.

Sacii cu pamant fura inlocuiti cu douazeci de marinari, care
apucara zdravan de franghii. Comandantul Pennet si ofiterii sai erau
prezenti la aceasta plecare solemna.

In clipa aceea, Kennedy se indrepta cu pasi siguri spre doctor, ii lua mana si-i spuse :

— Asadar, Samuel, e sigur ca pleci ?

— Foarte sigur, dragul meu Dick.

— Recunosti ca am facut tot ce-am putut ca sa impiedic calatoria ?

— Totul.

— Atunci constiinta mi-e impacata din acest punct de vedere si te insotesc.

— Eram sigur ! raspunse doctorul, a carui fata trada o vie emotie.

Clipa despartirii sosi. Comandantul si ofiterii sai imbratisara
din toata inima pe curajosii lor prieteni, inclusiv pe vrednicul Joe,
care era mandru si bucuros. Fiecare din cei de fata voia sa dea mana
cu doctorul Fergusson.

La ora noua, cei trei tovarasi de drum se suira in nacela;
doctorul aprinse arzatorul si potrivi flacara in asa fel ca sa produca
o caldura rapida. Balonul, care-si pastra pe pamant un echilibru
desavarsit, dupa cateva minute se ridica. Marinarii incepura sa fileze franghiile care tineau balonul si acesta se inalta cam la
douazeci de picioare deasupra pamantului. Doctorul statea in picioare, intre cei doi tovarasi ai sai.

— Prieteni, striga el descoperindu-se, sa dam navei noastre aeriene un nume care sa-i aduca noroc. S-o botezam Victoria.

Un „ura” puternic rasuna in mijlocul insulei, in clipa aceea, forta de ascensiune a aerostatului crescu uimitor de mult.

Fergusson, Kennedy si Joe adresara un ultim adio prietenilor lor.

— Dati drumul! striga doctorul.

Si Victoria se ridica repede in aer, in timp ce tunurile grele
de marina ale vasului Resolute bubuiau in cinstea ei.



Capitolul XII


TRAVERSAREA STRAMTORII. MRIMA.

PARERILE LUI DICK SI PROPUNERILE LUI JOE.

RETETA DE CAFEA. UZARANTO.

NEFERICITUL MAIZAN. MUNTELE DURHUMI.

HARTILE DOCTORULUI. O NOAPTE PE UN NOPAL


Aerul era limpede si vantul sufla potrivit. Victoria urca
aproape perpendicular pana la inaltimea de o mie cinci sute de picioare, indicata de coloana barometrica printr-o presiune de aproximativ cincizeci de milimetri.

La aceasta inaltime, un curent mai puternic impinse balonul
spre sud-vest. Un spectacol maret se desfasura inaintea ochilor celor trei calatori !

Insula Zanzibar se vedea in intregime si, datorita culorii ei
mai inchise, se distingea ca pe o vasta planisfera. Campurile luau
infatisarea unor mostre de tesaturi in diferite culori; padurile si
crangurile apareau ca niste pete verzi. Locuitorii insulei parca erau
pitici.

Incetul cu incetul, uralele si strigatele se stinsera in aer ; numai bubuiturile tunurilor faceau sa vibreze partea inferioara a aerostatului.

— Ce frumos e ! striga Joe, rupand primul linistea ce domnea in nacela.

Nu i se raspunse. Doctorul era ocupat cu observarea variatiilor barometrice si luarea de note referitoare la diferite amanunte ale
ascensiunii.

Kennedy nu se mai satura privind vasta panorama.

Razele fierbinti ale soarelui ajutau functionarea incalzitorului, astfel ca presiunea gazului crescu mai mult si Victoria atinse
repede inaltimea de doua mii cinci sute de picioare. Resolute parea o simpla barca, iar coasta de vest a Africii aparea ca un intins chenar de spuma.

— Nu spuneti nimic ? intreba Joe.

— Privim, raspunse doctorul, indreptandu-si luneta spre continent.

— Cat despre mine, eu simt nevoia sa vorbesc.

— N-ai decat, Joe. Vorbeste cat iti place.

Joe scoase un sir apreciabil de sunete onomatopeice. Exclamatiile sale nu mai conteneau.

In timpul traversarii canalului, doctorul socoti nimerit sa
ramana la aceeasi inaltime ; putea observa coasta pe o intindere
mult mai mare. Intre timp isi arunca regulat privirea pe termometrul
si barometrul atarnat in interiorul cortului intredeschis. Un al doilea
barometru, asezat in afara, trebuia sa-i serveasca noaptea in orele
de veghe.

Dupa doua ore, Victoria, impinsa de vant cu o viteza de peste
opt mile, se apropia de coasta. Doctorul se hotari sa micsoreze
inaltimea. Reduse flacara arzatorului si indata balonul cobori la trei
sute de picioare.

Se gaseau deasupra acelei parti de pe coasta orientala a Africii care poarta numele de Mrima. Siruri de manglieni1 ii aparau
tarmurile ; refluxul lasa sa li se zareasca radacinile groase, roase de
apele Oceanului Indian. Dunele, care formau o linie de-a lungul
tarmului, se intindeau pana la orizont. Spre nord-vest se ridica piscul muntelui Nguru.

Victoria trecu prin apropierea unei asezari omenesti, pe care
doctorul o recunoscu dupa harta ca fiind satul Kaole. intreaga po-
pulatie, adunata laolalta, scotea urlete de furie si de teama. Dar za-
darnic aruncara sageti spre monstrul aerian care se legana
maiestuos in aer; acesta ramase neatins.

Vantul batea acum spre sud, dar pe doctor nu-l mai nelinisti
deloc directia aceasta ; ea ii ingaduia, dimpotriva, sa urmeze calea
aratata de capitanii Burton si Speke.

In sfarsit, Kennedy deveni tot atat de vorbaret ca si Joe ;
schimbau intre ei fraze admirative :

— Diligentele sunt un fleac! spuse unul.

— Vapoarele nu fac doua parale adauga celalalt.

— Caile ferate nu-s bune de nimic! riposta Kennedy. Cu trenul traversezi tarile fara sa Ie vezi !

— Cu balonul se schimba socoteala! relua Joe. Nici nu simtim ca mergem si natura se osteneste singura sa se desfasoare inaintea ochilor nostri !

— Ce spectacol ! Ce minune ! Ce extaz ! Un vis intr-un hamac !

— Ce-ar fi daca am dejuna ? intreba Joe, caruia aerul ii facuse pofta de mancare.

— Asta-i o idee, baiete !

— Oh, pregatirea dejunului nu va lua mult timp ! Biscuiti si carne conservata.

— Si cafea la discretie, adauga doctorul. iti dau voie sa iei putina caldura de la arzatorul meu ; are mai multa decat ii trebuie, si in felul acesta nu ne vom teme nici de incendiu.

— Ar fi ingrozitor ! raspunse Kennedy. Parca am avea deasupra noastra o cutie cu praf de pusca.

— Nu-i chiar asa, raspunse Fergusson. Daca hidrogenul totusi s-ar aprinde, s-ar consuma incetul cu incetul si am cobori pe pamant, ceea ce e drept ca nu ne-ar conveni; dar nu te teme, aerostatul nostru este inchis ermetic.

— Atunci sa mancam, spuse Kennedy.

— Poftiti, domnilor ! glasui Joe. Iar eu, ospatandu-ma odata cu dumneavoastra, voi face in acelasi timp o cafea, despre care imi veti spune apoi cum v-a placut.

— Este adevarat, confirma doctorul, ca, printre alte mii de virtuti, Joe are un talent deosebit in pregatirea acestei delicioase bauturi. O face dintr-un amestec al carui secret n-a vrut sa mi-l dezvaluie niciodata.

— Ei bine, domnule, deoarece suntem in plin aer, pot sa va incredintez reteta mea. Este pur si simplu un amestec din parti egale de moca, burbon si rionunez.

Peste cateva clipe servi bautura in trei cesti aburinde si astfel
incheiara un dejun substantial, intregit de buna lor dispozitie.

Regiunea se deosebea printr-o mare fertilitate. Sub bolta de
verdeata se vedeau carari inguste si intortocheate. Balonul trecea
pe deasupra unor lanuri de porumb si orz, in plina dezvoltare. Ici
si colo se vedeau campii imense de orez, plantele distingandu-se
limpede, cu tulpinile lor drepte si cu florile de culoarea purpurei.

In alte locuri se zareau capre si oi, inchise in niste custi mari,
ridicate pe pari, desigur ca sa fie aparate de leoparzi.

Tipetele si manifestarile de uimire la vederea Victoriei se repetara in mai multe sate si doctorul Fergusson se mentinea cu prudenta la o inaltime potrivita, ca sa nu fie nimerit de sageti. La amiaza, privind harta, doctorul socoti ca se gaseau deasupra tarii Uzaramo.

Tinutul era plin de cocotieri, bumbac si de un soi de arbori
care dau fructe asemanatoare pepenelui. Pe deasupra lor, Victoria
parea ca zburda jucausa. Deoarece era vorba de Africa, lui Joe toata
aceasta vegetatie i se parea foarte fireasca. Kennedy zarea iepuri si
prepelite, care pareau ca nu asteapta decat un glont, dar, tinand seama de neputinta de a aduna vanatul, vanatoarea nu ar fi insemnat
decat risipa de praf de pusca.

Mergand cu o viteza de douasprezece mile pe ora, aeronautii
ajunsera curand deasupra satului Tunda, la 38°20' longitudine.

— In locul acesta, spuse doctorul, Burton si Speke au fost strasnic scuturati de friguri, incat la un moment dat au crezut ca expeditia le era primejduita. Dar asta nu a fost tot, caci, indata ce s-au indepartat putin de coasta, oboseala si lipsurile au inceput sa se faca foarte simtite.

Intr-adevar, in acest tinut malaria bantuie necontenit. Doctorul fu chiar nevoit sa se urce mai sus, ca sa scape de miasmele
pamantului umed, ale carui emanatii erau rascolite de un soare
arzator. Pe alocuri se zarea o caravana odihnindu-se intr-un „kraal”,
asteptand racoarea serii ca sa poata porni din nou la drum. Erau
locuri intinse, inconjurate de garduri de maracini si de desisuri, in
care traficantii se apara nu numai de fiare, ci si de triburile pradalnice ale tinutului.

La vederea Victoriei, indigenii fugeau risipindu-se. Kennedy ar fi dorit sa-i priveasca mai de aproape, dar Samuel se impotrivi categoric.

— Sefii sunt inarmati cu flinte, spuse el, si balonul nostru ar fi o tinta prea usoara pentru un glont.

— Oare o gaura de glont ne-ar pricinui prabusirea ? Intreba Joe.

— Nu imediat, dar curand aceasta gaura s-ar transforma intr-o ruptura mare, prin care s-ar scurge tot hidrogenul.

— In cazul acesta, trebuie sa ne tinem la o distanta respectabila. Oare ce gandesc ei vazandu-ne plutind astfel in aer ? Sunt sigur ca au pofta sa ne adore.

— N-au decat sa ne adore, dar de la distanta, remarca doc-
torul. Uite, tinutul isi schimba infatisarea. Satele sunt mai rare,
manglienii nu se mai vad ; la aceasta latitudine, vegetatia dispare.
Solul devine accidentat si indica apropierea muntilor.

— Intr-adevar, spuse Kennedy, mi se pare ca vad in partea aceea cateva inaltimi.

— Spre vest e lantul muntilor Urizara ; cred ca acela e muntele Duthumi, in spatele caruia nadajduiesc sa ne adapostim, ca sa
petrecem noaptea. Voi mari flacara arzatorului. Suntem obligati sa
ne mentinem la o inaltime de cinci pana la sase sute de picioare.

— Strasnica idee ati avut, domnule ! spuse Joe. Operatia nu este nici grea si nici obositoare ; intorci un robinet si gata.

— Iata-ne mai la largul nostru spuse vanatorul dupa ce balonul se mai ridicase. Stralucirea soarelui in nisipul roscat devenea de nesuportat.

— Ce arbori minunati! striga Joe. Nu e nevoie nici de o duzina ca sa faci o padure.

— Sunt baobabi, raspunse doctorul Fergusson. Ia uitati-va, se vede unul al carui trunchi are o circumferinta de vreo suta de picioare. Poate ca tocmai aici, sub acest copac, a pierit Maizan in 1845, caci ne aflam deasupra satului Deje la Mhora unde s-a aventurat fara insotitori. A fost prins de capetenia acestui tinut, legat de baobab, si negrul acesta salbatic l-a taiat incetul cu incetul. Bietul Maizan n-avea decat 25 de ani!

— Si Franta n-a razbunat o asemenea crima ? intreba Kennedy.

— Franta a reclamat. Saidul din Zanzibar a facut tot ce i-a stat in putinta ca sa puna mana pe ucigas, dar n-a izbutit.

— Atunci sa nu ne oprim ! spuse Joe. Daca sunteti de aceeasi parere, sa urcam repede, domnule.

— Cu mare placere, Joe, cu atat mai mult cu cat inaintea noastra se ridica muntele Duthumi. Daca socotelile mele sunt exacte, il vom depasi inainte de ora sapte seara.

— Nu vom calatori noaptea ? intreba vanatorul.

— Nu, pe cat ne va fi cu putinta, desi, luand unele precautiuni si pastrand atentia marita, nu ar fi primejdios, dar nu-i de ajuns sa traversezi Africa; trebuie s-o si vezi.

— Pana acum n-avem de ce sa ne plangem, domnule. In locul unui pustiu, gasim tinutul cel mai fertil si cel mai cultivat din lume! Sa mai dai crezare geografilor !

— S-asteptam, Joe, s-asteptam. Vom vedea mai tarziu.

Pe la sase si jumatate seara, Victoria se gasea in fata muntelui Duthumi. Ca sa-I treaca, trebui sa se inalte la mai mult de trei
mii de picioare, iar pentru aceasta doctorul nu avu decat sa ridice
temperatura cu 18°1. Se putea spune intr-adevar ca-si manevra balonul cu mana. Kennedy ii indica obstacolele ce trebuiau trecute,
si Victoria zbura prin aer pe deasupra piscurilor.

La orele opt, balonul cobori pe coasta opusa, mai putin
prapastioasa decat cealalta. Fura aruncate ancorele si una din ele,
intalnind ramurile unui copac enorm, se prinse cu putere de ele,
Joe cobori pe franghie si o intepeni cu cea mai mare grija. I se intinse apoi scara de matase si el reveni sus.

Aerostatul ramase aproape nemiscat, la adapost de vanturile
de rasarit. Calatorii isi pregatira cina si, infometati de plimbarea
aeriana, facura un mare gol in proviziile lor.

— Cat am parcurs azi ? intreba Kennedy, inghitind niste bucati ingrijorator de mari.

Doctorul determina latitudinea si longitudinea locului, cu
ajutorul Lunii, si consulta admirabila harta care-i servea de calauza;
facea parte din atlasul „Die neusten Entdeckungen in Afrika”2, publicat la Gotha de prietenul sau, savantul Petermann, care i-l trimisese. Atlasul urma sa-i serveasca doctorului in tot timpul calatoriei, deoarece cuprindea itinerarul Iui Burton si Speke spre Marile Lacuri, Sudanul, dupa doctorul Barfh, Senegalul de jos, dupa Guillaume Lejean, si delta Nigerului, dupa doctorul Baikie. Fergusson mai luase si o lucrare, care intrunea toate cunostintele cu privire la Nil, intitulata : „The sources of the Nile, being a general survey of the basin of that river and of its head stream, with the history of the Nilotic discovery by Charles Beke, Th. D.”3.

Mai avea cu el si admirabilele harti publicate in „Buletinele
Societatii de geografie din Londra”. Astfel, nici un punct din tinuturile descoperite nu putea sa-i scape.

Fixandu-si pozitia pe harta, vazu ca se gasea la 2° latitudine
si la o suta douazeci de mile spre vest.

Kennedy ii atrase atentia ca mergeau spre sud. Dar directia
aceasta ii convenea doctorului, care voia, pe cat ii era cu putinta,
sa recunoasca urmele lasate de inaintasii sai.

Garda de noapte si-o impartira in trei schimburi, asa ca fiecare sa vegheze pe rand asupra celorlalti doi. Doctorul era in schimbul intai, de la ora noua, Kennedy de Ia miezul noptii si Joe de la ora trei dimineata.

Inveliti in pleduri, acestia doi din urma se intinsera sub cort
si dormira linistiti, in timp ce doctorul Fergusson veghea asupra
lor.


Capitolul XIII


SCHIMBAREA TIMPULUI. FRIGURILE LUI KENNEDY.
MEDICAMENTUL DOCTORULUI.

CALATORIA PE JOS. BAZINUL IMENGE.

MUNTELE RUBEHO. LA SASE MII DE PICIOARE

INALTIME. POPAS DE O ZI


Noaptea fu linistita ; totusi, sambata dimineata, cand se trezi,
Kennedy se planse de oboseala si friguri. Timpul se schimbase ;
cerul, acoperit cu nori grosi, parea ca se pregateste de un nou potop.
Ce tinut trist acest Zungomero, unde tot timpul anului ploua, afara
doar de vreo cincisprezece zile, in luna ianuarie !

Curand, o ploaie violenta se abatu asupra calatorilor. Sub ei,
drumurile, napadite de „nulahi”, un fel de torente de scurta durata,
devenisera impracticabile; dar chiar si fara asta erau greu de
strabatut, din cauza tufisurilor spinoase si a lianelor uriase.

Se simteau emanatiile puternice de hidrogen sulfurat, despre
care vorbea capitanul Burton.

— Dupa spusele lui, grai doctorul, si trebuie sa marturisesc ca are dreptate, iti vine sa crezi ca in spatele fiecarui tufis e ascuns un cadavru.

— Urata tara ! adauga Joe. Si, pe deasupra, se pare ca domnul Kennedy nu se simte prea bine dupa noaptea petrecuta aici.

— Intr-adevar, am febra destul de mare, glasui vanatorul.

— Nu e de mirare, dragul meu Dick. Ne gasim intr-una din cele mai nesanatoase regiuni ale Africii. Dar nu vom ramane aci mult timp. La drum !

Datorita indemanaticei manevre a lui Joe, ancora fu desprinsa si, cu ajutorul scarii, el se intoarse inapoi in nacela. Doctorul
dilata mult gazul si Victoria isi relua zborul, purtata de un vant
destul de puternic.

Jos abia se mai zareau cateva colibe prin ceata rau mirositoare. Regiunea isi schimba infatisarea.

In Africa se intampla adesea ca alaturi de tinuturi cu
desavarsire sanatoase sa se gaseasca mici regiuni neprielnice vietii.
Kennedy era rusinat ca trupul sau robust fusese doborat de febra.

— Totusi, nu e cazul sa ma-mbolnavesc, spuse, invelindu-se cu pledul si culcandu-se sub cort.

— Ai putina rabdare, scumpul meu Dick ! raspunse doctorul Fergusson. Te voi vindeca repede.

— Ma vei vindeca ? ! Pe legea mea, Samuel, daca ai in farmacia ta vreun leac care sa ma puna pe picioare, da-mi-l sa-l iau imediat. Il voi inghiti cu ochii inchisi.

— Am ceva mai bun decat asta, prietene Dick, si bineinteles ca ti-l voi da. E un leac care te va scapa de friguri, fara sa coste nimic.

— Si care e leacul ?

— Foarte simplu. Ma voi urca deasupra norilor care ne ineaca, iesind din aceasta atmosfera otravitoare. Mai rabda numai zece minute, pana se dilata hidrogenul.

Nu trecusera cele zece minute si calatorii nostri, urcand,
depasisera zona umeda.

— Asteapta putin, Dick, si vei simti influenta aerului curat si a soarelui.

— Strasnic leac ! spuse Joe.

— Leacul cel mai firesc.

— O, de asta nici nu ma indoiesc !

— Il trimit pe Dick la aer, asa cum se face de obicei in Europa. Dac-as fi in Martinica, l-as trimite pe Pitons1, ca sa fie departe de frigurile galbene.

— Hei, dar balonul asta e un paradis ! spuse Kennedy, care se si simtea mai bine.

— In orice caz, ne duce intr-acolo ! raspunse Joe cu seriozitate.

Norii, ingramaditi in clipa aceea sub nacela, aveau o infatisare ciudata. Se rostogoleau unii peste altii si se amestecau intr-o
stralucire minunata, reflectand razele soarelui. Victoria ajunse la o
inaltime de patru mii de picioare. Termometrul arata o oarecare
scadere de temperatura. Pamantul nu se mai vedea. La vreo cincizeci de mile spre vest, muntele Rubeho isi inalta piscul scanteietor.
El forma hotarul tarii Ugogo, la 36°20' longitudine.

Vantul sufla cu o viteza de douazeci de mile pe ora, iar
calatorii nu-l simteau. Nu simteau nici o zdruncinatura, n-aveau
nici macar senzatia plutirii. Peste trei ore, prezicerea doctorului se
implini. Kennedy nu mai simtea nici un fel de febra si dejuna cu
multa pofta.

— Leacul asta e mai bun decat sulfatul de chinina, spuse el cu satisfactie.

— Hotarat, adauga Joe, aci am sa ma retrag la batranete ! Pe la ora zece dimineata, atmosfera se limpezi, si in nori se facu o mare spartura. Pamantul aparu iar ; Victoria cobori pe nesimtite. Doctorul cauta un curent care sa-l duca mai spre nord-est, si-l intalni la sase sute de picioare deasupra solului. Terenul devenea accidentat, chiar muntos.

Tinutul Zungomero, cu ultimii cocotieri care cresteau la
aceasta latitudine, se pierdu spre rasarit.

In curand se ivira piscurile unui munte, dominand inaltimile
inconjuratoare. Alte cateva varfuri se ridicau ici-colo. Trebuia
multa grija ca sa nu te lovesti de conurile acestea ascutite, care se
iveau pe neasteptate, parca tasnind din pamant.

— Sunt stanci in jurul nostru ! striga Kennedy, alarmat.

— Fii linistit, Dick, nu le vom atinge.

— Original sistem de calatorie, in orice caz ! replica Joe.
Intr-adevar, doctorul isi conducea balonul cu o indemanare uimitoare.

— Daca am fi pornit pe jos, spuse el, ar fi trebuit sa strabatem terenul acesta noroios, tarandu-ne printr-o mocirla nesanatoasa. Din Zanzibar pana aici, jumatate din vitele noastre de povara ar fi murit de oboseala. Am fi aratat ca niste fantome si am fi fost cuprinsi de disperare. Am fi dus o lupta neincetata cu calauzele noastre si cu hamalii. Ziua am fi avut o caldura umeda, de ne suportat, coplesitoare ! Noaptea, un frig adesea de neindurat, pe langa faptul ca am fi fost expusi la intepaturile unor muste care patrund prin panza cea mai groasa si care te innebunesc ! Ca sa nu mai vorbim de fiare si de populatiile salbatice !

— Parerea mea e sa nu incercam asa ceva, replica Joe.

— Nu exagerez nimic, relua doctorul Fergusson caci, daca asculti povestirile calatorilor care au avut indrazneala sa se aventureze in aceste tinuturi, te podidesc lacrimile.

Pe la unsprezece depasisera bazinul Imenge. Triburile,
imprastiate pe aceste coline, amenintau zadarnic Victoria cu armele
lor. Ajunsera, in sfarsit, deasupra ultimelor zone accidentate, care
precedau Rubeho ; ele formeaza al treilea si cel mai inalt lant, al
muntilor Usagara.

Calatorii isi dadeau perfect seama de conformatia orografica1
a tarii. Aceste trei ramificatii, dintre care Duthumi formeaza prima
treapta, sunt despartite de campii intinse, longitudinale; coama
muntilor se compune din conuri rotunjite, spatiul dintre ele fiind
presarat cu stanci neregulate si cu tot felul de roci. Povarnisul cel
mai abrupt al muntilor se gaseste in fata coastei Zanzibarului; in
schimb, pantele occidentale nu sunt decat niste platouri inclinate.
Depresiunile de teren sunt acoperite cu un pamant negru si roditor,
cu o vegetatie abundenta. Diferite cursuri de apa se indreapta spre
asezari si se varsa in Kingani, in mijlocul unor palcuri uriase de
sicomori, tamarini, arbori pe care cresc tigve, si palmieri.

— Atentie ! spuse doctorul Fergusson. Ne apropiem de Rubeho, al carui nume inseamna in limba localnicilor „Tara Vanturilor”. Am face bine ca linia de intersectie a acestor munti s-o trecem la o anumita inaltime. Daca harta mea este exacta, apoi va trebui sa ne ridicam la mai mult de cinci mii de picioare.


— Vom avea de multe ori prilejul sa atingem aceste mari inaltimi ?

— Rareori muntii Africii par sa aiba o inaltime destul de mica in comparatie cu piscurile Europei si ale Asiei. In orice caz, Victoria va trece peste ei fara sa se poticneasca.

In scurt timp, hidrogenul se dilata sub actiunea caldurii si
balonul incepu sa urce simtitor. De altfel, dilatarea hidrogenului nu
prezenta nimic periculos si, pana acum, enorma capacitate a aerostatului nu fusese folosita decat pe trei sferturi. Barometrul arata o
inaltime de sase mii de picioare.

— Vom merge oare mult timp astfel ? intreba Joe.

— Atmosfera din jurul Pamantului are o inaltime de sase mii
de stanjeni1, raspunse doctorul. Cu un balon te-ai putea ridica foarte
sus, ceea ce au facut domnii Brioschi si Gay-Lussac. Dar din cauza
presiunii atmosferice scazute i-a podidit sangele pe gura si pe
urechi. Le lipsea si aerul necesar respiratiei. Acum cativa ani doi
francezi indrazneti, domnii Barral si Bixio, se aventurara si ei in
regiunile inalte, dar balonul a plesnit.

— Si au cazut ? intreba repede Kennedy.

— Fara indoiala, dar asa cum se cuvine sa cada niste savanti, adica fara sa fi patit ceva.

— Ei bine, domnilor, spuse Joe, sunteti liberi sa incercati dumneavoastra caderea. Cat despre mine, care nu sunt decat un ignorant, prefer sa raman intr-o regiune potrivita, nici prea sus, nici prea jos. Nu trebuie sa fim prea ambitiosi.

La sase mii de picioare, densitatea aerului se micsoreaza
simtitor : sunetul se transmitea cu greutate si vocea se auzea mai
slab. Nu mai puteai vedea deslusit detaliile peisajului. Privirea nu
mai percepea decat intinderi destul de neprecise.

Oamenii, animalele devenisera cu totul invizibile; soselele erau niste fire de ata in zigzag, lacurile niste iazuri.

Doctorul si tovarasii sai se simteau intr-o stare anormala. Un
curent de o extrema repeziciune ii ducea pe deasupra unor munti
sterpi, pe ale caror varfuri se vedeau, spre marea uimire a calatorilor, imense intinderi de zapada. Infatisarea acestor munti rascoliti dovedea framantarea apelor din primele zile ale lumii.

Soarele stralucea la zenit si razele sale cadeau vertical pe
crestele pustii. Doctorul intocmi un plan exact al acestor munti care
sunt formati din patru culmi bine definite, aproape in linie dreapta,
si dintre care cea mai dinspre nord este cea mai intinsa.

In curand Victoria cobori pe cealalta parte a muntelui Rubeho, de-a lungul unei coaste impadurite si presarate cu pomi de
un verde foarte inchis. Apoi vazura creste si rape, raspandite intr-un
soi de pustiu, care preceda tinutul Ugogo. Mai departe se intindeau
campii: galbene, dogoritoare, presarate ici si colo de plante caracteristice zonelor saraturoase si de tufisuri spinoase.

Cateva desisuri, care se transformau mai incolo in paduri,
infrumusetau orizontul. Doctorul se apropie de sol, ancorele fura
aruncate si una din ele se agata de ramurile unui sicomor urias.

Coborand repede, Joe intepeni ancora cu bagare de seama.
Doctorul lasa arzatorul aprins, ca sa pastreze o oarecare forta de
ascensiune, care sa mentina aerostatul in aer. Vantul se linistise
deodata.

— Acum, spuse Fergusson, ia doua pusti, prietene Dick, una pentru tine si alta pentru Joe, si incercati sa aduceti cateva ciozvarte de antilopa pentru masa de seara.

— La vanatoare ! striga Kennedy.

Trecu peste marginea nacelei si cobori. Joe sari din creanga
in creanga si-l astepta jos, intinzandu-i bratele.

Balonul fu usurat de greutatea celor doi tovarasi, asa incat
doctorul putu sa stinga de tot arzatorul.

— Sa nu zburati de aici, domnule ! striga Joe.

— Fii linistit, baiete, sunt bine ancorat. imi voi pune in ordine notele luate pe drum. Vanatoare buna si fiti prudenti! De altfel, de la postul meu voi observa tinutul, si la cel mai mic lucru suspect voi trage un foc de carabina. Acesta va fi semnalul de adunare.

— Am inteles, raspunse vanatorul.


Capitolul XIV


PADUREA DE ARBORI CARE DAU GUMA.

ANTILOPA ALBASTRA. SEMNALUL DE ADUNARE.

UN ASALT NEASTEPTAT. KANYEME.

O NOAPTE SUB CERUL LIBER. MABUNGURU.

JIHUE-LA-MKOA. PROVIZIE DE APA.

SOSIREA LA KAZCH


Tinutul sterp, uscat, cu un pamant argilos, crapat de caldura,
parea pustiu. Ici si colo se zareau cateva urme de caravane, de oseminte omenesti inalbite, pe jumatate macinate si ingropate in praful
lor. Dupa o ora si jumatate de mers, Dick si Joe patrunsera intr-o
padure de arbori care dau guma. Inaintau cu ochii la panda si cu
degetul pe tragaciul armei. Nu stiau la ce se pot astepta. Fara sa
fie un mare puscas, Joe manuia cu indemanare o arma de foc.

— Ce bine e sa mergi pe jos, domnule Dick, si totusi, locul asta nu-i prea prielnic, spuse el, lovind bucatile de cuart cu care era presarat terenul.

Kennedy ii facu semn sa taca si sa se opreasca. Trebuia sa
stii cum sa inlocuiesti lipsa cainilor si, oricat de sprinten ar fi fost
Joe, nu putea inlocui totusi nasul unui ogar.

In albia unui torent, unde mai ramasesera cateva baltoace, se
adapa o turma de vreo zece antilope. Gratioasele animale, presimtind un pericol, pareau nelinistite ; dupa fiecare inghititura isi ridicau cu vioiciune capul gingas, adulmecand aerul cu narile lor delicate, in directia vanatorilor.

In timp ce Joe statea nemiscat, Kennedy ocoli cateva
desisuri, puse pusca la ochi si trase. Turma disparu intr-o clipa ; numai o antilopa, lovita in umar, se prabusi. Kennedy se arunca asupra prazii.

Era un blawe-bock, un animal minunat, de un albastru palid
ce dadea in cenusiu, cu pantecele si partea dinauntru a picioarelor
albe ca zapada.

— Bun vanat ! striga vanatorul. E o specie foarte rara de antilopa si sper sa-i pot tabaci pielea in asa fel ca sa se pastreze bine.

— Ce va trece prin gand, domnule Dick ?

— Chiar asa ! Priveste ce par splendid are !

— Dar doctorul Fergusson nu va ingadui niciodata o asemenea supraincarcatura.

— Ai dreptate, Joe ! Este, totusi, regretabil sa parasesti un animal atat de frumos !

— N-o sa-l parasim cu totul, domnule Dick. Vom scoate din el toate foloasele nutritive pe care le poate da si, daca-mi ingaduiti, ma voi achita de treaba asta tot asa de bine ca si presedintele onorabilei corporatii a macelarilor Londrei.

— Cum doresti, prietene. Stii, totusi, ca, in calitate de vanator, ma pricep si eu tot atat de bine sa jupoi un vanat pe cat ma pricep sa-l ucid.

— Sunt sigur de asta, domnule Dick, asa ca nu va sfiiti sa faceti o vatra din trei pietre asezate una peste alta; lemne uscate avem destule si in cateva minute voi sti sa intrebuintez carbunii dumneavoastra.

— Numaidecat, glasui Kennedy.

Improvizara vatra si peste cateva secunde focul palpaia.

Joe scoase din trupul antilopei vreo douasprezece costite si
muschii cei mai fragezi, care se transformara curand in fripturi la
gratar, foarte gustoase.

— Au sa-i faca placere prietenului Samuel, spuse vanatorul.

— Stiti la ce ma gandesc, domnule Dick ?

— Desigur ca la friptura ta.

— Catusi de putin. Ma gandesc la mutra pe care am face-o daca n-am mai gasi aerostatul.

— Ce idee ! Crezi ca doctorul ne va parasi ?

— Nu, dar daca i s-a desprins ancora ?

— Cu neputinta ! De altfel, lui Samuel i-ar fi usor sa coboare din nou balonul; il manevreaza cu multa siguranta.

— Dar daca-l ia vantul si nu se mai poate intoarce aici, la noi?

— Haide, Joe, destul cu presupunerile tale ; nu sunt deloc placute !

— Ah, domnule Dick, tot ce se intampla pe lumea asta este firesc si se poate intampla orice ; asa ca trebuie sa prevedem totul

In clipa aceea rasuna un foc de pusca.

— Hei ! facu Joe.

— E carabina mea ! ii cunosc detunatura !

— E semnalul !

— Ne ameninta ceva !

— Poate pe el ! replica Joe.

Vanatorii stransera in graba friptura si pornira inapoi, calauzindu-se dupa urmele pe care le lasase Kennedy. Desimea frunzisului ii impiedica sa zareasca aerostatul, de care insa nu puteau
fi departe.

In clipa aceea rasuna inca un foc de pusca.

— Trebuie sa ne grabim ! spuse Joe.

— Hei, alta detunatura !

— Imi face impresia unui atac.

— Hai mai repede !

Si pornira, alergand din rasputeri. Cand ajunsera la marginea
padurii, in prima clipa vazura Victoria la locul ei, cam la doua mile
de acolo, si pe doctor in nacela.

— Dar ce s-a intamplat ? intreba Kennedy.

— Dumnezeule mare ! striga Joe, a carui agera vedere ne este cunoscuta.

— Uite, colo, o ceata de negri impresoara balonul, intr-adevar, vreo treizeci de insi se imbulzeau gesticuland, urland, sarind imprejurul sicomorului. Cativa, catarati in copac, ajunsesera pana la ramurile cele mai inalte. Pericolul parea de neinlaturat.

— Stapanul meu e pierdut! striga Joe.

— Haide, Joe, pastreaza-ti sangele rece si ocheste bine !

— Viata a patru din navalitori e in mainile noastre. inainte !
Strabatusera o mila in fuga, cand din nacela se auzi un nou foc de pusca. Glontul nimeri o faptura care se catarase pe funia ancorei. Un corp fara viata cazu din creanga in creanga si ramase atarnat la vreo douazeci de picioare deasupra pamantului, cu bratele si cu picioarele balabanindu-se in aer.

— Ia te uita ! facu Joe, oprindu-se. Cu ce se mai tine dihania asta de copac ?!

— Ce ne priveste ? raspunse Kennedy. Hai sa fugim mai repede.

— Domnule Kennedy, striga Joe izbucnind in ras, e o maimuta ! Nu sunt decat maimute.

— Mai bine maimute decat oameni, spuse Kennedy repezindu-se in mijlocul cetei care urla.

Era intr-adevar o colonie de cinocefali1, destul de periculosi,
salbatici si violenti, ingrozitori la vedere, cu botul lor de caine.
Totusi, dupa cateva focuri de arma, hoarda o lua la fuga, schimonosindu-se si lasand in urma cateva victime.

Intr-o clipa, Kennedy se agata de scara ; Joe se catara pe sicomor si desfacu ancora. Nacela cobori pana la el, ingaduindu-i sa
se urce in ea fara greutate. Dupa cateva minute, Victoria se ridica
in aer si se indrepta spre est, dusa de un vant potrivit.

— Strasnic asalt! spuse Joe.

— Te credeam impresurat de indigeni !

— Din fericire, nu erau decat niste maimute, raspunse doctorul. Dar, oricum, atacul acesta ar fi putut avea cele mai grave urmari. Daca s-ar fi desprins ancora sub scuturaturile lor repetate, cine stie unde m-ar fi dus vantul!

— Ce va spuneam eu, domnule Kennedy ?

— Ai avut dreptate, Joe, dar, cu toate ca aveai dreptate in clipa aceea tu pregateai friptura de antilopa, la a carei vedere imi lasa gura apa.

— Cred si eu, raspunse doctorul, carnea de antilopa e delicioasa.

— Puteti s-o gustati, domnule, masa e servita.

— Pe legea mea, spuse vanatorul, friptura asta are o aroma care nu-i deloc de dispretuit.

— Exact! Am sa ma hranesc cu antilopa pana la sfarsitul
zilelor mele, raspunse Joe cu gura plina ; si am s-o insotesc cu un
pahar de grog, ca sa mearga mai usor.

Joe pregati bautura care fu sorbita cu evlavie.

— Pana aci totul a mers destul de bine, spuse el.

— Ba foarte bine ! riposta Kennedy.

— Spuneti, domnule Dick, regretati ca ne-ati insotit ?

— As fi vrut sa-l vad pe cel care m-ar fi impiedicat s-o fac! raspunse vanatorul cu o expresie hotarata.

Acestea se petreceau cam pe la ora patru dupa-amiaza. Victoria intalni un curent mult mai rapid ; balonul se inalta usor si, in
curand, coloana barometrica indica o inaltime de o mie cinci sute
de picioare deasupra nivelului marii.

Ca sa-l mentina asa, doctorul fu obligat sa dea hidrogenului
o puternica stare de dilatare ; arzatorul functiona fara incetare.

Pe la ora sapte, Victoria plutea deasupra bazinului Kanyeme.
Doctorul recunoscu de indata vastul tinut destelenit, intins pe o suprafata de zece mile, cu satele sale pierdute in mijlocul baobabilor
si al arborilor ce dau fructe numite „papaia”. Aici se afla resedinta
unuia dintre sultanii tarii Ugogo, a carei civilizatie este mai putin
inapoiata, unde omul isi vinde mai rar un membru al familiei. Dar
oamenii si animalele traiesc laolalta, in colibe rotunde, construite
fara lemn si care seamana cu niste clai de fan.

Dupa Kanyeme, terenul deveni sterp si pietros ; dar dupa o
ora, la o oarecare distanta de Mdaburu, intr-o depresiune roditoare,
vegetatia deveni din nou abundenta. Vantul se potoli, ziua era pe
sfarsite si atmosfera parea adormita. Doctorul cauta zadarnic la diferite inaltimi un curent prielnic.

Vazand calmul naturii, se hotari sa petreaca noaptea in aer
si, pentru mai multa siguranta, se ridica la vreo mie de picioare
inaltime. Noaptea se lasa tacuta si minunat instelata.

Dick si Joe se intinsera in culcusul lor linistit si adormira
adanc, in timp ce doctorul veghea. La miezul noptii il inlocui
scotianul.

— Daca intervine cel mai mic incident, sa ma trezesti, ii spuse Fergusson. Si mai ales nu pierde din ochi barometrul. Pentru noi, el este busola !

Noaptea fu rece; temperatura scazuse cu 27° in comparatie cu cea din timpul zilei. Odata cu intunericul incepu si concertul
nocturn al animalelor, pe care setea si foamea le scoteau din vizuinele lor; rasuna oracaitul ca de soprana al broastei or, insotit de
schelalaind sacalilor, in timp ce basul impunator al leilor sustinea
acordurile acestei orchestre vii.

Dimineata cand isi relua postul, doctorul consulta busola si-si
dadu seama ca vantul isi schimbase directia in timpul noptii. In
aproximativ doua ore, Victoria se abatuse cu treizeci de mile spre
nord-est. Trecu pe deasupra regiunii Mabunguru, tinut pietros,
presarat cu blocuri lucitoare de sienit si plin de stanci pravalite pretutindeni. Mase conice, asemanatoare stancilor din Karnak, acopereau intinderea, ca niste monumente druidice ; ici si colo se vedeau inalbite numeroase schelete de bivoli si elefanti ; arbori erau putini, exceptie facand partea de est, unde se gaseau paduri intinse, la
adapostul carora se vedeau cateva sate.

Pe la ora sapte aparu, ca o uriasa carapace, o stanca rotunda
cu un diametru de aproape doua mile.

— Suntem pe drumul cel bun, spuse doctorul Fergusson. Iata Jihue-la-Mkoa, unde ne vom opri putin. Voi reinnoi provizia de apa necesara arzatorului ; sa incercam sa ne agatam de ceva.

— Nu prea sunt arbori, raspunse vanatorul.

— Totusi sa incercam. Joe, arunca ancorele !

Pierzandu-si putin cate putin din forta sa de ascensiune, balonul se apropie de pamant. Ancorele cazura; una din ele se intepeni intr-o crapatura de stanca si Victoria ramase nemiscata.

Nu trebuie sa ne inchipuim ca doctorul ar fi putut stinge cu
totul arzatorul in timpul acestor popasuri. Echilibrul balonului fusese calculat la nivelul marii; or, tinutul se ridica tot mai mult,
atingand o inaltime de sase pana la sapte sute de picioare. Tendinta
balonului aici era sa coboare chiar mai jos de sol, asa ca trebuia
sustinut printr-o anumita dilatare a gazului. Numai in cazul in care,
lipsind vantul, doctorul ar fi lasat nacela pe pamant, aerostatul,
usurat de greutatea ei considerabila, s-ar fi sustinut in aer, fara ajutorul arzatorului.

Hartile indicau balti imense pe povarnisul de apus al masivului Jihue-la-Mkoa. Joe porni intr-acolo, singur, cu un butoias cam de zece galoane ; gasi fara greutate locul indicat, nu departe de un
sat pustiu, isi lua provizia de apa si se intoarse in mai putin de trei
sferturi de ora. Nu vazuse nimic neobisnuit, afara doar de niste
uriase capcane pentru elefanti; ba chiar fusese cat p-aci sa cada
intr-una din ele, in care zacea un schelet pe jumatate macinat.

Din aceasta excursie aduse un fel de mosmoane, pe care maimutele le mancau cu lacomie. Doctorul recunoscu fructul arborelui
„Mbambu”, foarte abundent pe partea apuseana a masivului Jihue-
la-Mkoa.

Fergusson il asteptase pe Joe cu oarecare nerabdare, deoarece
un popas oricat de scurt, pe acest pamant neospitalier, ii inspira
totdeauna teama. Apa fu inlocuita fara greutate, deoarece nacela
coborase pana aproape de pamant. Apoi Joe smulse ancora si se
urca sprinten alaturi de stapanul sau. Acesta atata numaidecat
flacara si Victoria se inalta din nou in vazduh.

Se gaseau la vreo suta de mile de Kazeh, importanta asezare
din interiorul Africii, la care, multumita unui curent de sud-est, puteau nadajdui sa ajunga in timpul zilei. Mergeau cu o viteza de
paisprezece mile pe ora. La aceasta viteza, dirijarea aerostatului devenea destul de grea; nu se puteau urca prea sus, fara sa dilate
foarte mult gazul, deoarece insasi inaltimea mijlocie a tinutului era
de trei mii de picioare. Or, pe cat era posibil, doctorul prefera sa
nu forteze dilatarea. Asa ca urmara cu multa indemanare serpuirile
unui defileu destul de anevoios si trecura prin apropierea satelor
Themvo si Tura-Wels. Acesta din urma face parte din Unyamwezy,
tinut minunat, in care arborii ating cele mai mari dimensiuni; dintre
toti, cactusii sunt cei mai inalti.

In jurui orei doua, pe o vreme minunata si sub un soare
arzator, care facea sa dispara cel mai neinsemnat curent de aer, Victoria plutea deasupra orasului Kazeh, situat la o departare de trei
sute cincizeci de mile de coasta.

— Am plecat din Zanzibar la ora noua dimineata, spuse doctorul Fergusson consultandu-si notele, si dupa doua zile de calatorie
am strabatut aproape cinci sute de mile geografice. Capitanilor Burton si Speke le-au trebuit patru luni si jumatate ca sa faca acelasi
drum !


Capitolul XV


KAZEH. TARGUL GALAGIOS, APARITIA BALONULUI
VICTORIA. WAGANGA. FIII FUNII. PLIMBAREA
DOCTORULUI. POPULATIA. TEMBE REGAL. NEVESTELE
SULTANULUI. O BETIE REGALA. JOE ADORAT. CUM
SE DANSEAZA IN LUNA. INTOARCEREA. DOUA LUNI
PE FIRMAMENT. NESTATORNICIA MARETIILOR DIVINE


Kazeh, punct important din Africa centrala, nu este totusi un
oras. La drept vorbind, in regiune nu exista orase. Kazeh nu este
decat o asezare omeneasca, ascunsa in sase rape imense. Sunt inchise acolo casute saracacioase, colibe de sclavi, cu cate o curticica si
o gradinita cultivata cu grija ; ceapa, cartofii, vinetele, dovlecii si
ciupercile, cu un gust neintrecut, cresc acolo de minune.

Unyamwezy este Tara Lunii prin excelenta, parcul roditor si
splendid al Africii. In centru se gaseste districtul Unyanembe, un
tinut minunat, unde traiesc in trandavie cateva familii de oameni.
Acestia au facut multa vreme negot cu guma, fildes, stamba si sclavi in interiorul Africii si in Arabia. Caravanele lor au strabatut regiunile ecuatoriale ; ele pornesc si acum in cautarea obiectelor de lux si de placere pentru negustorii imbogatiti, care duc in tinutul acesta fermecator, intre femei si servitori, cea mai orizontala si mai
putin agitata existenta, stand mai tot timpul intinsi, razand, fumand
sau dormind.

In jurul acestor rape se gasesc numeroase casute saracacioase
de indigeni, apoi intinderi vaste, unde se tin targurile, campii de
canepa si ciumafaie, pomi frumosi si umbrare racoroase. Acesta-i
Kazehul.

Aci e locul de intalnire al caravanelor: cele din miazazi, cu
sclavii si incarcatura lor de fildes ; cele din apus aducand pentru
triburile din regiunea Marilor Lacuri bumbac si obiecte de sticla.

In aceste targuri domneste o permanenta agitatie, un zgomot
infernal, pe care-l fac strigatele hamalilor metisi, sunetul tobelor si
al trambitelor, nechezatul catarilor, zbieretele magarilor, cantecul
femeilor, tipetele copiilor si loviturile bastonului din lemn de palmier ale jemadarului1, batand masura acestei simfonii pastorale.
Aci se expun in dezordine - si se poate spune, intr-o dezordine
fermecatoare - stofe batatoare la ochi, margele, colti de rinocer,
dinti de rechin, miere, tutun si bumbac. Aci se practica negoturile
cele mai ciudate, unde fiecare obiect nu are decat valoarea dorintei
pe care o trezeste.

Dar iata ca agitatia, miscarea, zgomotul incetara deodata.
Victoria tocmai aparuse in inaltimi, plutea maiestuos si cobora,
incetul cu incetul, pe o linie verticala.

Barbati, femei, copii, sclavi, negustori arabi si negri, toti
disparura strecurandu-se in „tembe” si colibe.

— Dragul meu Samuel, spuse Kennedy, daca vom produce asemenea efect, apoi ne va fi greu sa stabilim relatii comerciale cu oamenii acestia.

— S-ar putea face totusi, spuse Joe, o operatie comerciala foarte simpla si anume : sa coboram incet si sa luam marfurile cele mai pretioase, fara sa ne pese de negustori ; ne-am imbogati !

— Bine, bine ! replica doctorul. Acestor indigeni li s-a facut frica in primul moment, dar nu vor intarzia sa se intoarca, fie din superstitie, fie din curiozitate.

— Credeti ?

— Vom vedea numaidecat. Dar e prudent sa nu ne apropiem prea mult. Victoria nu este un balon blindat, asa ca nu se poate apara nici impotriva unui glont, nici a unei sageti.

— Crezi, deci, dragul meu Samuel, ca ai sa intri in tratative cu africanii ?

— Daca e cu putinta, de ce nu ? raspunse doctorul. Trebuie sa se gaseasca in Kazeh negustori arabi mai instruiti, mai putin salbatici. Mi-amintesc ca domnii Burton si Speke n-au avut decat cuvinte de lauda pentru ospitalitatea locuitorilor orasului. Asa ca putem incerca.

Apropiindu-se pe nesimtite de pamant, Victoria isi prinse una
din ancore de varful unui copac din apropierea locului unde se tinea
targul.

In clipa aceea, toata populatia scoase cu bagare de seama capul din vizuini. Cativa „waganga”, care puteau fi recunoscuti dupa
insignele lor facute din scoici conice, inaintara cu indrazneala. Erau
vrajitorii locului. Purtau la cingatoare tigve mici, negre, unse cu
grasime, si alte diferite obiecte de magie, de o murdarie, de altfel,
foarte impunatoare.

Incetul cu incetul, populatia se stranse pe langa ei; femeile
si copiii ii inconjurara. Tobosarii se intreceau unii pe altii, scotand
din tobele lor zgomote asurzitoare. Multimea prinse sa-si plesneasca palmele una de alta, intinzandu-le apoi spre cer.

— E felul lor de a se ruga, spuse doctorul Fergusson. Daca nu ma-nsel, suntem sortiti sa jucam un rol mare.

— Atunci, domnule, jucati-l !

— Chiar tu, vrednicul meu Joe, ai sa devii, poate, un zeu.

— Ei, domnule, asta nu ma nelinisteste deloc ! Si apoi, tamaia nu-mi displace.

In clipa aceea, unul dintre vrajitori, un „mayanga”, facu un
gest si vuietul se stinse lasand loc unei taceri adanci. Vrajitorul le
spuse calatorilor cateva cuvinte, dar intr-o limba necunoscuta.
Neintelegandu-le, doctorul Fergusson rosti la intamplare ceva in
araba, si indata i se raspunse in aceeasi limba. Oratorul tinu o
cuvantare lunga, plictisitoare, foarte inflorita si foarte ascultata.
Curand, doctorul isi dadu seama ca Victoria era luata pur si simplu
drept Luna in persoana, care binevoise sa se apropie de oras, cu cei
trei Iii ai sai, cinste ce n-avea sa fie niciodata uitata de locuitorii
acestui Pamant pe care-l indrageste Soarele.

Doctorul raspunse cu mare demnitate ca Luna isi facea la
fiecare o mie de ani calatoria ei prin toate colturile Pamantului,
deoarece simtea nevoia a se arata mai de aproape celor ce-o adorau,
asa incat ii ruga sa nu se simta stingheriti, ci sa se foloseasca de divina ei prezenta, pentru a-i aduce la cunostinta nevoile si dorintele lor.

Vrajitorul raspunse, la randul sau, ca sultanul „mwani”,
bolnav de cativa ani, avea nevoie de ajutorul Cerului si-i invita pe
oamenii Lunii sa mearga la el.

Doctorul transmise invitatia tovarasilor sai.

— Si ai de gand sa te duci ? intreba vanatorul.

— Fara indoiala. Oamenii acestia mi se par binevoitori. Atmosfera e calma ; vantul nici macar nu adie ! N-avem de ce ne teme pentru Victoria.

— Dar ce-ai sa faci ?

— Fii linistit, dragul meu Dick ! O voi scoate la capat folosind putinele mele cunostinte medicale ! Apoi, adresandu-se multimii: Lunii fiindu-i mila de suveranul scump al fiilor Unyamwezy, ne-a insarcinat sa-l vindecam. Sa se pregateasca pentru a ne primi. Zgomotele, cantecele, demonstratiile se dublara si intregul furnicar de capete negre se puse din nou in miscare.

— Acum, prieteni, spuse doctorul Fergusson, trebuie sa prevedem totul. S-ar putea ca, la un moment dat, sa fim obligati s-o stergem la iuteala, asa ca Dick va ramane in nacela, pentru a se mentine, cu ajutorul arzatorului, o suficienta forta de ascensiune. Ancora este infipta bine ; n-avem de ce ne teme. Eu voi cobori pe pamant. Joe ma va insoti; numai ca va ramane la picioarele scarii.

— Cum, ai sa te duci singur ? intreba Kennedy.

— Domnule Samuel, striga Joe, nu vreti sa va urmez pana la capat ?

— Nu, voi merge singur. Acesti oameni de treaba isi inchipuie ca marea lor zeita, Luna, a venit sa le faca o vizita, asa ca sunt protejat de superstitie ; n-aveti nici o teama si ramane fiecare la postul pe care vi l-am hotarat.

— Daca tu o doresti raspunse vanatorul.

— Ai grija de dilatarea gazului.

— Am inteles.

Strigatele indigenilor se intetira. Cereau cu energie interventia cereasca.

— Uite ! Uite ! spuse Joe. Mi se par cam poruncitori cu buna lor Luna si cu fiii ei divini

Doctorul, luandu-si cu el farmacia, cobori pe pamant, precedat de Joe.

Acesta, grav si demn, cum se cuvenea, se aseza la capatul
scarii, cu picioarele incrucisate, dupa obiceiul arab, si o parte din
multime il incercui cu respect.

In acest timp, doctorul Fergusson, condus in sunetul instrumentelor, escortat de dansuri religioase, inainta incet spre „tembe”-ul regal, asezat destul de departe de oras. Era aproape ora trei si soarele imprastia raze fierbinti. Nu putea sa straluceasca mai putin
intr-o asemenea imprejurare.

Doctorul pasea demn ; „waganga” il inconjurau si tineau in
frau multimea. In curand le iesi inainte fiul natural al sultanului,
un tanar destul de bine facut, care, potrivit obiceiului tarii, era singurul mostenitor al bogatiilor tatalui sau, inlaturand astfel pe copiii legitimi. El se prosterna in fata fiului Lunii. Acesta il ridica binevoitor.

Peste trei sferturi de ora, procesiunea entuziasta, trecand pe
carari umbroase si prin maretia vegetatiei tropicale, ajunse la palatul sultanului, un fel de cladire patrata, numita Ťititenyať, asezata
pe povarnisul unei coline. In afara, casa avea un fel de pridvor, cu
acoperisul de coceni sprijinit pe niste stalpi de lemn, care aveau
pretentia de a fi sculptati. Zidurile erau impodobite cu linii lungi
de argila roscata, care incercau sa reproduca figuri de oameni si de
serpi. Acoperisul casei nu se sprijinea chiar pe ziduri, asa ca aerul
putea patrunde inauntru in voie. De altminteri, ferestre nu existau,
ci numai o deschizatura care ar fi vrut sa se numeasca usa.

Doctorul Fergusson fu primit cu mari onoruri de catre gazda
si de favoriti, oameni frumosi, puternici, sanatosi. Parul lor,
despartit intr-un mare numar de codite, le cadea pe umeri. Tatuaje
negre si albastre le brazdau obrajii de la tample pana la gura. Ure-
chile lor labartate suportau niste discuri dc lemn si niste placi facute
din copal1. Erau imbracati cu o panza pictata in culori foarte vii.
Soldatii erau inarmati cu sulite, arcuri, sageti otravite, sabii scurte
cu un singur tais, cu „sime”, palose lungi cu dinti ca de ferastrau,
si cu mici toporiste.

Doctorul patrunse in palat. In ciuda bolii sultanului, taraboiul,
care era ingrozitor, deveni si mai mare. Oaspetele observa deasupra
usii niste cozi de iepure si niste coarne de zebra, atarnate in chip de
talisman. Fu primit de ceata nevestelor maiestatii sale, in acordurile
armonioase ale „upatu”-ului, un fel de timbal facut din fundul unei
oale de arama, si in bubuitul „hilindo”-ului, o toba inalta de vreo
cinci picioare, scobita dintr-un trunchi de arbore, in care doi oameni
loveau din rasputeri.

Cele mai multe dintre femei pareau foarte frumoase si
radeau, punand tabac si „thang” in pipe mari, negre ; pareau bine
facute sub rochiile lor lungi, purtate cu gratie, peste care erau incinse cu un fel de fustite scurte din fibre de palmier.

Sase dintre ele manifestau aceeasi veselie, cu toate ca stateau
deoparte, fiind destinate unui chin groaznic. La moartea sultanului
urmau sa fie ingropate de vii alaturi de el, ca sa-l distreze in singuratatea vesniciei.

Dupa ce cuprinse dintr-o privire intregul tablou, doctorul
Fergusson se apropie de patul de lemn al suveranului. Vazu acolo
un barbat de vreo patruzeci de ani, abrutizat cu desavarsire de orgii
de tot felul si pentru care nu se mai putea face nimic. Boala, care
se prelungea de ani de zile, nu era decat o betie permanenta. Betivul
regal isi pierduse aproape cunostinta si tot amoniacul din lume nu
l-ar mai fi putut pune pe picioare.

In timpul acestei vizite solemne, favoritii si femeile stateau
aplecati, cu genunchii indoiti.

Cu ajutorul catorva picaturi dintr-un intaritor violent, doctorul insufleti o clipa trupul abrutizat: sultanul facu o miscare, dupa
ce de cateva ceasuri nu mai daduse nici un semn de viata. Multimea
incepu sa manifesteze in cinstea doctorului, dar acesta, plictisit,
impinse in laturi pe admiratorii sai si iesi din palat, indreptandu-se
spre Victoria. Era ora sase seara.

Joe astepta intre timp, linistit, la capatul de jos al scarii, pe
cand multimea ii aducea cele mai felurite si impresionante omagii.
El Ie primea ca un adevarat fiu al Lunii. Pentru un zeu, avea aerul
unui om destul de cumsecade, modest, prietenos chiar cu tinerele africane care nu se mai saturau contemplandu-l. De altfel, Joe le
tinea discursuri binevoitoare.

— Adorati-ma, domnisoarelor, adorati-ma, le spunea el. Desi fiu de zeita, sunt un drac de treaba !

I se adusera darurile menite sa imbuneze divinitatile si pe
care indigenii le depuneau de obicei in niste colibe numite „mzimu”, venerate de toti : spice de orz si o bautura numita „pombe”.
Joe se crezu obligat sa guste din acest soi de bere tare, dar cerul
gurii sale, desi obisnuit cu gin si whisky, nu-i putu suporta taria.
Se stramba ingrozitor, ceea ce multimea lua drept un suras binevoitor. Fetele cantara in cor o melodie taraganata si executara un
dans grav in jurul lui.

— Ah, dansati ! spuse el. N-am sa ma las mai prejos decat
voi ! Va voi arata si eu un dans din tara mea.

Si incepu un dans repede si vesel, miscand din picioare, din
genunchi, din maini, facand strambaturi ciudate, in chipuri de necrezut, dand astfel oamenilor o curioasa imagine a felului cum danseaza zeii in Luna. Africanii incepura deodata sa-i imite gesturile si sariturile. Nu pierdeau nici o miscare, nu uitau nici o atitudine; luase nastere o harababura si o agitatie care nu se pot exprima prin cuvinte.

In toiul veseliei, Joc il zari pe doctor. Acesta se intorcea in
mare graba, inconjurat de multimea care urla si mergea alandala.
Vrajitorii si sefii pareau foarte infierbantati : il inconjurau amenintatori.

Ciudata schimbare ! Ce se intamplase ? Sucombase cumva
sultanul in mainile neindemanatice ale medicului ceresc ?

De la postul sau, Kennedy vazu primejdia, fara sa-i inteleaga
cauza. Balonul, impins puternic de dilatatia gazului, tragea de
franghia care-l tinea, nerabdator sa se ridice in aer.

Doctorul ajunse la picioarele scarii. O teama superstitioasa
mai retinea inca multimea si o impiedica sa se dedea la violente
impotriva persoanei lui. Urca repede treptele si Joe il urma sprinten.

— Nu-i nici o clipa de pierdut, ii spuse Fergusson. Nu incerca sa desprinzi ancora ! Voi taia funia ! Urmeaza-ma !

— Dar ce s-a intamplat ? intreba Joe, urcandu-se in nacela.

— Ce s-a intamplat ? intreba Kennedy, tinand in mana carabina.

— Priviti ! raspunse doctorul, aratand spre orizont.

— Ei bine ? intreba vanatorul.

— Ei bine, uite luna !

Intr-adevar, luna se inalta rosie si splendida ca un glob de
foc pe un cer albastru. Ea era, desigur. Ea si Victoria. Ori existau
doua luni, ori strainii se dovedeau a fi niste inselatori, niste zei
mincinosi. Acestea erau gandurile firesti ale multimii. De aci si
schimbarea in purtarea ei.

Joe nu-si putu stapani un hohot de ras.

Populatia din Kazeh, intelegand ca-i scapa prada, scotea urlete prelungi. Tintira balonul cu arcuri si flinte.

Dar unul dintre vrajitori facu un semn si armele se aplecara.
Vrajitorul se catara in copac, cu intentia de a apuca funia ancorei
si a trage aparatul pe pamant.

Joe se repezi cu o toporisca in mana.

— Sa tai ? intreba el.

— Asteapta, raspunse doctorul.

— Dar negrul asta ?

— Poate ca ne vom salva ancora si tin s-o salvez. De taiat vom putea s-o taiem in orice moment.

Vrajitorul, ajuns in copac, rupse crengile si izbuti sa desprinda ancora. Dar, trasa cu putere de aerostat, aceasta il prinse de
picioare. Vrajitorul porni spre imparatiile atmosferice, calare pe ancora, ca pe un cal inaripat. Multimea ramase incremenita vazand
ca unul dintre „waganga” se inalta la cer.

— Ura ! striga Joe, in timp ce Victoria urca repede datorita fortei de ascensiune ce-o mana.

— Se tine bine, spuse Kennedy. Un mic voiaj nu-i face rau.

— O sa-l dam deodata peste cap ? intreba Joe. Doctorul glasui:

— Ar fi o rusine ! il vom aseza usurel pe pamant si cred ca, dupa o asemenea aventura, puterea lui de magician va creste neobisnuit in ochii contemporanilor sai.

— Sunt in stare sa faca din el un zeu, striga Joe.

Victoria ajunsese la o inaltime de aproximativ o mie de picioare. Negrul se tinea agatat de funie. Tacea si ochii ii erau incremeniti, in ei se citea groaza amestecata cu mirarea.

Un vant usor de la apus impingea balonul afara din oras.
Peste o jumatate de ora, vazand un tinut pustiu, doctorul micsora
flacara arzatorului si se apropie de pamant. La douazeci de picioare
de sol, negrul lua la iuteala o hotarare : isi dadu drumul, cazu in
picioare si incepu sa fuga spre Kazeh, in timp ce, usurata deodata,
Victoria urca spre cer.


Capitolul XVI


SEMNE DE FURTUNA. TARA LUNII. VIITORUL
CONTINENTULUI AFRICAN. CELE MAI NOI MASINI.
PRIVELISTEA TINUTULUI LA APUSUL SOARELUI. FLORA SI
FAUNA. FURTUNA. ZONA DE FOC. CERUL INSTELAT


— Uite ce inseamna sa te dai drept fiul Lunii fara invoirea ei ! spuse Joe. Satelitul asta era cat p-aci sa ne joace o festa ! Domnule doctor, nu cumva prin leacul dumneavoastra i-ati stricat reputatia ?

— La drept vorbind, intreba Kennedy, cine-i acest sultan din Kazeh ?

— Un betiv inrait, pe jumatate mort, si al carui sfarsit nu va insemna o pierdere prea mare, raspunse doctorul. Dar morala pe care trebuie s-o tragem de aci e ca onorurile sunt trecatoare si ca nu trebuie sa tii prea mult la ele.

— Cu atat mai rau ! replica Joe. imi statea bine sa fiu adorat ! sa fac pe zeul dupa inchipuirea mea ! Dar ce sa-i faci ? S-a aratat luna si inca foarte rosie, ceea ce dovedeste desigur ca era suparata.

In vreme ce Joe examina astrul noptii dintr-un punct de vedere cu totul nou, nori grosi, sinistri si apasatori, se ingramadisera
spre nord. La trei sute de picioare inaltime sufla un vant destul de
puternic, care impingea Victoria spre nord-est. Deasupra balonului,
bolta albastra se mentinea senina, dar se simtea ca atmosfera este
incarcata.

Pe la opt seara, calatorii se gaseau la 32°40' longitudine, si
4°17' latitudine. Sub influenta furtunii care se apropia, curentii atmosferici ii duceau cu o viteza de treizeci si cinci de mile pe ora. Sub ei se desfasurau cu iuteala campiile usor unduite si roditoare din Mfouto.

Privelistea era minunata si cei trei calatori o admirau incantati.

— Suntem in plina Tara a Lunii, spuse doctorul Fergusson. Cu siguranta ca tinutul poarta acest nume, dat inca din antichitate, din cauza ca luna a fost adorata aci, in toate timpurile. Este, intradevar, un tinut minunat si cu greu s-ar putea intalni o vegetatie mai frumoasa.

— N-ar fi tocmai firesc daca am gasi-o in jurul Londrei, raspunse Joe, dar ar fi tare placut! De ce oare lucruri atat de frumoase se gasesc tocmai in tarile acestea inapoiate ?

— Dar cine poate sti, replica doctorul, daca tinutul acesta nu va fi intr-o buna zi civilizat ?

— Crezi asa ceva ? intreba Kennedy.

— Fara indoiala, dragul meu Dick. Priveste mersul evenimentelor, studiaza migrarile succesive ale popoarelor si vei ajunge la aceeasi concluzie ca si mine. Tinutul acesta deasupra caruia zburam, mai rodnic, mai bogat, mai plin de viata ca altele, va deveni candva un regat de seama, unde vor avea loc descoperiri mai uimitoare inca decat aburul si electricitatea.

— Ah, domnule, as vrea sa vad asa ceva !
— Te-ai nascut prea devreme, baiete !

— Cred, zise Kennedy, ca epoca in care industria va absorbi totul va fi extrem de plicticoasa. Tot inventand masini, oamenii vor sfarsi prin a fi distrusi de ele. Mi-am imaginat intotdeauna ca ziua de apoi va sosi atunci cand vreun cazan enorm, supraincalzit la 3000 de atmosfere, va face Pamantul sa sara in aer.

— Adaug, spuse Joe, ca americanii nu sunt cei mai prosti manuitori ai masinilor.

— Ai dreptate, raspunse doctorul, sunt mari mesteri. Dar sa nu ne lasam tarati in astfel de discutii, sa ne multumim sa admiram tinutul acesta al Lunii, daca ne e dat sa-l vedem.

Soarele, strecurandu-si ultimele raze sub ingramadirea de
nori, impodobea cu aureola lui cele mai mici ridicaturi ale solului;
arborii uriasi, ierburile arborescente, muschii de pe jos, fiecare isi
avea partea sa din aceasta revarsare de lumina. Pe terenul usor ondulat rasareau ici si colo mici coline conice. Nici un munte la orizont. Tufisurile de nepatruns, jungle spinoase desparteau luminisurile, unde se vedeau sate numeroase ; aliori uriasi le inconjurau cu fortificatii naturale, amestecandu-se cu ramurile in forma de corali ale copacilor.

In curand, Malagazari, unul din raurile principale, care alimenteaza lacul Tanganica, incepu sa serpuiasca pe sub tufisurile de
verdeata. In albia sa se varsau numeroase rauri si rausoare, formate
de torentele care iau nastere in perioadele de revarsare a apelor, sau
de helesteiele adancite in straturile argiloase ale solului. Pentru observatorii de la inaltime, totul parea o retea de cascade, aruncata pe
intreaga suprafata de apus a tarii.

Animale cu cocoase mari pasteau in poienile bogate, abia
vazandu-se dintre ierburile inalte. Padurile ofereau privirii minunate soiuri de arbori, ca niste buchete enorme, in care se refugiau lei,
leoparzi, hiene, tigri, ca sa scape de ultimele raze fierbinti ale soarelui. Uneori, un elefant facea sa se miste varfurile copacilor, si se auzea trosnetul cracilor care cedau sub coltii lui de fildes.

— Strasnic tinut de vanatoare ! striga Kennedy entuziasmat. Un glont aruncat la intamplare, in plina padure, ar intalni oricand un vanat vrednic de el ! N-am putea sa incercam putin ?

— Absolut deloc, dragul meu Dick, se apropie noaptea, o noapte amenintatoare, insotita de furtuna. Or, furtunile sunt cumplite prin tinuturile astea, unde pamantul se aseamana cu o imensa butelie electrica.

— Aveti dreptate, domnule, spuse Joe. Caldura e inabusitoare, iar vantul s-a linistit cu totul; se simte ca se pregateste ceva.

— Atmosfera este supraincarcata cu electricitate, raspunse doctorul. Orice fiinta vie este sensibila la aceasta stare a cerului, care precede lupta elementelor naturii, si marturisesc ca nu am fost niciodata impresionat cum sunt acum.

— Ei bine, intreba vanatorul, n-ar fi cazul sa coboram ?

— Dimpotriva, Dick, as prefera sa urc. Ma tem sa nu fiu tarat prea departe de drumul meu, din cauza incrucisarii curentilor atmosferici.

— Asadar, vrei sa parasesti directia pe care am urmat-o ?

— Daca imi va fi cu putinta, raspunse Fergusson, ma voi indrepta mai curand spre nord, cam cu 7° sau 8°. Voi incerca sa urc spre latitudinile unde se presupun a fi izvoarele Nilului ; poate ca vom zari oarecare urme ale expeditiei capitanului Speke, sau poate chiar caravana domnului de Ueuglin. Daca sunt exacte calculele mele, ne gasim la 32°40' longitudine si as vrea sa trec peste Ecuator.

— la uite ! striga Kennedy, intrerupandu-si prietenul. Ia uita-te la hipopotamii aceia care ies din helesteie, ca niste mase de carne sangeranda, si la crocodilii care aspira cu zgomot aerul!

— Se inabusa ! glasui Joc. Ah, ce minunat calatorim noi si nici nu ne pasa de jivinele care foiesc acolo jos. Domnule Samuel ! Domnule Kennedy ! Ia uitati-va la sirurile de animale care merg in randuri dese ! Sunt cu siguranta vreo doua sute ; sunt lupi, nu-i asa ?

— Nu, Joe, sunt caini salbatici ; o rasa renumita, care nu se teme sa atace chiar leii. Pentru un calator intalnirea cu ei e ingrozitoare. Este sfasiat pe loc.

— Bine ! Atunci nu Joe va fi acela care-si va lua sarcina sa le puna botnita. Si apoi, daca asa le e felul, nu prea trebuie sa fim suparati pe ei.

Sub influenta furtunii apropiate, tacerea cuprinse vazduhul,
incetul cu incetul. Aerul dens nu mai putea transmite sunetele. Atmosfera parea vatuita si, asemenea unei sali captusite cu tapiterie,
isi pierdea orice sonoritate. Pasarea-aligator, cocorii, gastele rosii
si albastre se ascundeau in frunzisul copacilor inalti. Natura
intreaga prevestea un apropiat cataclism.

La ora noua seara, Victoria ramase nemiscata deasupra Msene-ului, regiune cu nenumarate sate, ce abia se distingeau in umbra; cateodata, rasfrangerea unei raze, ratacita pe apa posomorata, arata ca pe acolo erau santuri la distante egale si, in spatele unui ultim
luminis, puteai zari forma nemiscata si intunecata a palmierilor, tamarinilor, sicomorilor si a aliorilor uriasi.

— Ma inabus ! spuse scotianul, tragand cu putere, din adancul plamanilor, aerul rarefiat. Nu ne mai miscam; n-ar fi mai bine sa coboram ?

— Dar furtuna ? intreba doctorul, destul de nelinistit.

— Daca ti-e teama ca vei fi luat de vant, mi se pare ca nu e nimic de facut.

— Poate ca furtuna nu va izbucni in noaptea asta, glasui Joe. Norii sunt foarte sus.

— Tocmai acesta-i motivul care ma face sa nu urc deasupra
lor. Ar trebui sa urcam la o inaltime prea mare, sa pierdem
pamantul din vedere si sa nu stim toata noaptea daca si incotro
inaintam.

— Hotaraste-te, dragul meu Samuel ! Cat mai grabnic !

— E suparator faptul ca a incetat vantul, relua Joe. Ne-ar fi indepartat de furtuna.

— E intr-adevar regretabil, prieteni, caci norii sunt un pericol pentru noi, deoarece dau nastere la curenti opusi, care ne pot prinde
in vartejurile lor. Si apoi, fulgerele ne pot incendia. Pe de alta parte,
daca am arunca ancora, agatandu-ne de un copac, puterea vijeliei
ne-ar putea azvarli la pamant.

— Atunci ce sa facem ?

— Trebuie sa mentinem Victoria intr-o zona mijlocie, intre primejdiile pamantului si cele ale cerului. Avem apa pentru incalzitor in cantitate suficienta, iar cele doua sute de livre de lest sunt neatinse. La nevoie, ma voi servi de ele.

— Vom veghea alaturi de tine, spuse vanatorul.

— Nu, prieteni, puneti la adapost proviziile si culcati-va. Va voi trezi la nevoie.

— Dar, domnule, n-ar fi bine sa va odihniti si dumneavoastra, atat timp cat nu ne ameninta inca nimic ?

— Nu, multumesc, baiete, prefer sa veghez. Balonul nu se misca si, daca nu se schimba nimic, maine dimineata ne vom gasi in acelasi loc.

— Buna seara, domnule !

— Noapte buna, daca este cu putinta !

Kennedy si Joe se lungira sub pleduri. Doctorul ramase singur sub cerul fara margini.

In vremea aceasta, bolta norilor cobora pe nesimtite si intunericul devenea tot mai adanc. Norii negri inconjurau globul terestru, ca si cand ar fi vrut sa-l sfarme.

Deodata, un fulger violent, taios, brazda noaptea ; lumina lui
inca nu pierise, cand adancimile cerului fura zguduite de un tunet
infiorator.

— Sus ! striga Fergusson.

Cei doi tovarasi care dormisera, treziti de tunetul inspaimantator, ii asteptau ordinele.

— Coboram ? intreba Kennedy.

— Nu ! Balonul n-ar rezista. Sa urcam mai inainte ca norii sa se transforme in apa si sa se dezlantuie vantul.

Zicand acestea, deschise la maximum robinetul arzatorului.

Furtunile de la tropice se dezlantuie cu o repeziciune uimitoare. Un alt fulger izbucni in noapte si fu urmat imediat de alte douazeci. Cerul era brazdat de descarcari electrice, care paraiau sub
picaturile de ploaie.

— Am intarziat, spuse doctorul. Acum trebuie sa strabatem o zona de foc, cu balonul nostru plin de gaz inflamabil.

— Sa coboram pe pamant! Pe pamant! repeta mereu Kennedy.

— Riscul de a fi trasniti ar fi aproape acelasi si s-ar adauga pericolul de a fi sfasiati intr-o clipa de ramurile vreunui arbore.

— Urcam, domnule Samuel.

— Mai repede, si mai repede !

In aceasta parte a Africii in timpul furtunilor ecuatoriale fulgera de multe ori, de cate treizeci, treizeci si cinci de ori pe minut. Cerul este cuprins de flacari si bubuiturile tunetului nu mai contenesc.

Vantul se dezlantui cu o violenta inspaimantatoare, in atmosfera aprinsa, framantand norii incandescenti. Parea ca suflul unui
ventilator imens atata valvataia. Doctorul Fergusson isi mentinea
vasul de incalzire la temperatura maxima ; balonul se dilata si urca
mereu. Kennedy, in genunchi, in centrul nacelei, tinea panzele cortului. Nacela se invartea in chip ametitor si calatorii indurau oscilatii ingrijoratoare. in invelisul aerostatului se ivira mari gauri prin
care vantul batea furios, facand taftaua sa geama. Un fel de grindina, insotita de un zgomot tumultuos, brazda atmosfera si cadea
rapaind asupra Victoriei.

Aerostatul urca, totusi, mai departe ; fulgerele descriau tangente arzatoare in jurul balonului. Victoria se gasea in mijlocul focului.

— Sa fim pregatiti pentru orice intamplare, spuse Fergusson, chiar si pentru incendiu. S-ar putea sa ne prabusim pe neasteptate.

Vocea lui abia ajungea la urechile tovarasilor sai, dar ei ii
puteau vedea chipul, care ramanea linistit in mijlocul fulgerelor;
doctorul privea calm fenomenele de fosforescenta ce dadeau
nastere la egrete luminoase falfaind pe plasa aerostatului.

Balonul se invartea, se rasucea, dar continua sa urce. Dupa
un sfert de ora depasise zona de furtuna; emanatiile electrice se
desfasurau acum sub el, asemenea unei cununi mari de focuri de
artificii atarnate de nacela.

Era unul din cele mai frumoase spectacole pe care natura le
poate oferi omului. Jos, furtuna. Sus, cerul instelat, linistit, mut,
nepasator, cu luna care isi proiecta razele blande deasupra norilor
dezlantuiti. Doctorul Fergusson consulta barometrul; ii arata o inaltime de douasprezece mii de picioare. Era ora unsprezece noaptea.

— Slava cerului, suntem in afara oricarui pericol ! spuse el. Ne putem mentine la aceasta inaltime.

— A fost inspaimantator, glasui Kennedy.

— Nu-i nimic, replica Joe. intamplarea asta aduce putina variatie in calatorie si nu-mi pare rau ca am vazut furtuna de la o inaltime ceva mai mare decat de obicei. Un spectacol minunat!



Capitolul XVII


MUNTII LUNII. UN OCEAN DE VERDEATA.
SE ARUNCA ANCORA. ELEFANTUL REMORCHER.
FOC ALIMENTAT. MOARTEA PACHIDERMULUI.
VATRA DE TARA. OSPAT PE IARBA.
O NOAPTE PE PAMANT.


Luni, pe la ora sase dimineata, soarele se inalta la orizont,
norii se imprastiara si un vant placut improspata primele licariri ale
diminetii.

Pamantul, plin de miresme, se ivi din nou inaintea ochilor
calatorilor nostri. Balonul, invartindu-se pe loc in mijlocul unor curenti potrivnici, isi schimbase directia foarte putin. Prin contractarea gazului, doctorul cobori in cautarea unui curent care sa-l duca mai spre nord. Dar cauta multa vreme zadarnic. Vantul il tari spre vest, pana aparura in zare celebrii Munti ai Lunii, care se desfasoara in semicerc, in jurul lacului Tanganica. Lantul lor, putin accidentat, se desena pe orizontul albastrui; parea o fortificatie naturala, inaccesibila pentru exploratorii centrului Africii. Cateva piscuri singuratice purtau urmele zapezilor eterne.

— lata-ne intr-un tinut neexplorat, spuse doctorul. Capitanul Burton a inaintat mult spre vest, deci nu a putut ajunge la acesti
munti faimosi, ba chiar le-a negat existenta afirmata de Speke, tovarasul sau de drum. El pretindea ca erau o nascocire a imaginatiei acestuia din urma. Pentru noi, prieteni, nu mai e cu putinta nici o
indoiala.

— Vom trece peste ei ? intreba Kennedy.

— Nu. Nadajduiesc sa gasesc un vant prielnic, care sa ma duca la Ecuator. Daca va fi nevoie, voi astepta si voi manevra cu Victoria, asa cum manevreaza o corabie care-si arunca ancora, ca sa scape de influenta vantului potrivnic.

Prevederile doctorului nu intarziara sa se adevereasca. Dupa
ce fura incercate mai multe inaltimi, Victoria porni spre nord-est
cu o viteza medie.

— Mergem pe drumul bun, spuse el, consultandu-si busola. Ne aflam la doua sute de picioare deasupra pamantului, tocmai bine
pentru a recunoaste tinuturile. Ca sa descopere lacul Ukereue, capitanul Speke s-a indepartat mai spre est, in linie dreapta, peste Kazeh.

— Vom merge mult timp in felul acesta ? intreba Kennedy.

— Poate. Scopul nostru este sa inaintam mereu, pana la izvoarele Nilului. Si mai avem de strabatut sase sute de mile pana la limita extrema atinsa de exploratorii veniti din nord.

— Si nu vom cobori pe pamant, nici macar ca sa ne dezmortim picioarele ? intreba Joe.

— Ba, ar trebui. Dealtfel, ar trebui sa ne economisim si proviziile. Si tu, bunul meu Dick, va trebui sa ne aprovizionezi in drum cu carne proaspata.

— La ordinele tale, prietene Samuel.

— Va trebui sa ne improspatam de asemenea si rezerva de apa. Cine stie daca nu vom fi tarati spre tinuturi sterpe ? Asa ca trebuie sa luam masuri de prevedere.

La amiaza, Victoria se gasea la 29°15' longitudine si la 3°15'
latitudine. Trecea peste satul Uyofu, limita nordica a Unyamwezy-ului, de-a curmezisul lacului Ukereue, care nu se putea zari inca.

Populatiile mai apropiate de Ecuator par sa fie mai putin civilizate si sunt guvernate de monarhi absoluti, al caror despotism este fara margini. Cele mai numeroase asezari se gasesc in provincia Karagua.

Cei trei calatori hotarara sa se apropie de pamant, undeva
unde locul avea sa fie mai prielnic. Era nevoie sa se faca un popas
mai lung si aerostatul trebuia revazut cu grija. Flacara arzatorului
fu micsorata. Curand, ancorele aruncate din nacela atinsera balariile
inalte ale unei prerii imense. De la o anumita inaltime, campul
parea acoperit cu o iarba tunsa, dar, in realitate, vegetatia avea o
inaltime de vreo opt picioare.

Victoria atinse usor varful ierburilor si merse inainte fara sa
se aplece, asemeni unui fluture urias. Nu se vedea nici un obstacol.
Era ca un ocean de verdeata, fara nici o involburare.

— Vom merge multa vreme asa, spuse Kennedy. Nu zaresc nici un arbore in drumul nostru. Vanatoarea mi se pare zadarnicita.

— Asteapta, dragul meu Dick. Nici n-ai putea vana in ierburile acestea mai inalte decat tine. Pana la urma vom gasi totusi un loc prielnic.

Plimbarea era fermecatoare, o adevarata navigatie pe marea
aceasta de un verde aproape transparent, care unduia usor la adierea
vantului. Nacela parea ca despica valurile. Din cand in cand, o
droaie de pasari, splendid colorate, tasneau din ierburile inalte,
scotand strigate voioase. Ancorele se afundau in lacul inflorit,
lasand inapoi o dara care apoi se inchidea, intocmai ca urma lasata
de o corabie. Deodata balonul fu puternic zguduit. Fara indoiala ca
ancora se prinsese in vreo crapatura de stanca, ascunsa sub iarba
uriasa.

— Ne-am agatat! spuse Joe.

— Arunca scara ! porunci vanatorul.

Nu sfarsise aceste cuvinte, cand un tipat ascutit strabatu aerul.

Din gura celor trei calatori se auzira exclamatii intretaiate :

— Dar ce-i asta ?

— Un tipat ciudat!

— Uite, ne miscam !

— S-a desprins ancora !

— Ba nu ! Se mai tine ! spuse Joe care tragea de funie.

— Se misca stanca !

Ierburile incepusera sa se miste navalnic si curand o forma
lunga, lucie, se arata deasupra.

— Un sarpe ! striga Joe.

— Un sarpe ! striga si Kennedy, inarmandu-se cu carabina.

— Ei, nu ! facu doctorul. Este o trompa de elefant.

— Un elefant, Samuel ?

Si Kennedy duse arma la umar :

— Asteapta, Dick, asteapta !

— Fara indoiala, animalul ne trage dupa el.

— Si ne trage in directia cea buna, Joe, in directia cea buna ! Elefantul inainta cu oarecare repeziciune. Ajunse curand la un luminis, de unde putea fi vazut in intregime. Dupa marimea sa uriasa, doctorul isi dadu seama ca e un mascul. Avea doi colti albiciosi, minunat curbati si lungi de aproximativ opt picioare ; bratele ancorei erau puternic prinse intre ei. Animalul incerca zadarnic cu trompa sa scape de funia care-l
tinea prins de nacela.

— Inainte ! Curaj ! striga Joe, in culmea bucuriei, atatand ciudata vietate. Iata un nou sistem de calatorie ! Nici sa nu mai aud de cal, numai de elefanti !

— Dar unde ne duce ? intreba Kennedy, agitand carabina care-i ardea mainile.

— Ne duce exact unde vrem sa mergem, dragul meu Dick ! Putina rabdare !

„Wig a more ! Wig a more !”, cum spun taranii din Scotia, striga vesel Joe. Inainte ! Inainte !

Animalul alerga intr-un galop foarte iute, zvarlindu-si trompa
intr-o parte si in alta ; in salturile sale scutura cu violenta nacela.

Doctorul, cu toporul in mana, era gata sa taie la nevoie funia.

— Dar, spuse el, nu ne vom desparti de ancora decat in ultima clipa.

Cursa dura aproape o ora si jumatate. Animalul nu parea deloc obosit. Uriasii pachidermi pot sa strabata distante considerabile, si de la o zi la alta ii regasesti la departari imense, aidoma balenelor cu care seamana in marime si repeziciune.

— De fapt, spuse Joe, putem spune ca am prins un cetaceu si nu facem decat sa imitam manevra pescuitorilor de balene.

Dar schimbarea ce surveni in conformatia terenului il obliga
pe doctor sa-si modifice mijlocul de locomotie.

Cam la trei mile departare, spre nordul preriei, se vedea o
padure deasa de camaldori, asa ca balonul trebuia sa fie despartit
de remorcherul sau.

Kennedy fu insarcinat sa opreasca elefantul din mers. Duse
carabina la umar, dar pozitia neprielnica in care se afla nu-i ingaduia sa tinteasca animalul cu succes. Primul glont se turti de teasta acestuia ca de o placa de fier. Animalul nu parea deloc tulburat. La zgomotul detunaturii, isi iuti pasul; viteza lui era aceea a unui cal in galop.

— La dracu ! spuse Kennedy.

— Ce cap tare ! adauga Joe.

— Voi incerca doua-trei gloante conice, in partea moale dintre gat si picioarele din fata, spuse Dick, incarcandu-si cu atentie carabina.

Apoi trase. Animalul scoase un urlet ingrozitor si isi continua goana cu mai mare viteza.

— Trebuie sa va viu in ajutor, domnule Dick, spuse Joe, inarmandu-se cu una din pusti.

Si doua gloante se infipsera in pantecele animalului. Elefantul se opri o clipa, isi ridica trompa, apoi isi relua goana spre padure, scuturandu-si capul necontenit; sangele ii curgea siroaie din rani.

— Sa continuam sa tragem, domnule Dick !

— Cat mai repede ! adauga doctorul. Nu mai avem decat douazeci de stanjeni pana la padure !

Rasunara inca zece focuri. Elefantul facu o saritura
inspaimantatoare. Nacela si balonul trosnira atat de tare, de parca totul s-ar fi sfaramat. in zguduitura, toporul cazu din mana doctorului

Clipa era ingrozitoare : funia ancorei, bine legata, nu putea
fi nici desfasurata, nici taiata cu cutitele. Balonul se apropia cu repeziciune de padure, cand, deodata, animalul primi un glont in ochi
tocmai in clipa in care ridicase capul. Indata se opri sovaind si genunchii i se indoira ; pantecele lui era acum in bataia pustii vanatoruiui.

— Un glont in inima ! spuse Dick, descarcandu-si carabina pentru ultima oara.

Elefantul scoase un racnet cumplit de moarte. Se mai ridica
o clipa, rotindu-si trompa, dar apoi cazu cu toata greutatea pe unul
din colti, sfaramandu-l dintr-o data. Era mort.

— I s-a rupt un colt! striga Kennedy. Fildesul acesta ar valora, in Anglia treizeci si cinci de guinee suta de livre !

— Asa de mult ? se mira Joe, coborand pe pamant pe funia ancorei.

— L-a ce-ti folosesc regretele, dragul meu Dick ? Raspunse doctorul Fergusson. Suntem negustori de fildes ? Am venit aici sa facem avere ?

Joe cerceta ancora; era prinsa zdravan de coltul care ramasese neatins. Samuel si Dick sarira pe pamant, in timp ce aerostatul, pe jumatate dezumflat, se legana deasupra capului elefantului ucis.

— Ce animal minunat! striga Kennedy. Ce dimensiuni ! Nici in India      n-am vazut unul de marimea asta.

— Nu-i nimic surprinzator, dragul meu Dick. Elefantii din centrul Africii sunt cei mai frumosi. Anderson-ii, Cumings-ii i-au vanat in imprejurimile Capului in asemenea masura, incat ei au emigrat spre Ecuator, unde-i vom intalni adeseori in turme numeroase.

— Deocamdata, raspunse Joe, sper ca vom gusta putin din exemplarul acesta ! Ma insarcinez sa va pregatesc o masa gustoasa din carnea lui. Domnul Kennedy va vana o ora, doua. Domnul Samuel va inspecta Victoria, si in acest timp eu voi gati.

— Foarte bine, glasui doctorul, fa-ti datoria.

— Cat despre mine, spuse vanatorul, imi voi lua bucuros cele doua ore de libertate, pe care Joe a binevoit sa mi le acorde.

— Du-te, prietene, dar fara imprudente. Sa nu te departezi.

— Fii linistit.

Si Dick, inarmat cu pusca, se afunda in padure.

Joe isi incepu treaba. Mai intai facu in pamant o groapa
adanca de doua picioare, o umplu cu ramuri uscate, rupte de elefanti atunci cand isi deschid drumuri prin padure si care se gaseau
aci peste tot. Dealtminteri, chiar urmele elefantilor se vedeau inca.

Dupa ce umplu groapa, ingramadi deasupra ei alte craci, facand un fel de rug, inalt de doua picioare, si-i dadu foc.

Apoi se intoarse spre elefantul ucis, care cazuse la numai
vreo zece stanjeni de padure, ii despica indemanatic trompa, a carei
baza avea o latime de aproape doua picioare; alese partea ei cea
mai delicata, apoi taie picioarele spongioase ale animalului. Acestea sunt, intr-adevar, bucatile cele mai bune, asa dupa cum la bivolul american partea cea mai buna este cocoasa, la urs, laba si la
mistret, capatana.

Dupa ce rugul arse in intregime, groapa curatata de cenusa
si de carbuni raspandea o caldura dogoritoare. Bucatile de elefant,
invelite in frunze aromate, fura puse in fundul acestui cuptor improvizat si acoperite apoi cu cenusa calda. Dupa aceea, Joe ridica deasupra un al doilea rug, iar cand lemnele se consumara, carnea era tocmai bine fripta. Priceputul nostru bucatar o scoase din cuptor, o puse pe frunze verzi si orandui masa in mijlocul unei pajisti minunate. Aduse biscuiti, rachiu, cafea si scoase apa proaspata dintr-un parau din apropiere.

Era o adevarata placere sa vezi bucatele astfel pregatite si
Joe se gandea cu destula modestie ca va fi si mai placut sa le mananci. „O calatorie fara osteneala si fara pericole ? repeta Joe. O masa la ora asta, leganat ca-n hamac ! Ce se poate cere mai mult? Si domnul Kennedy care nu voia sa vina cu noi!”

In vremea aceasta, doctorul Fergusson se ocupa cu examinarea amanuntita a aerostatului; care nu parea sa fi suferit prea mult
din cauza furtunii ; taftaua si gutaperca rezistasera admirabil. Luand
inaltimea solului si calculand forta de ascensiune a balonului, vazu
cu satisfactie ca hidrogenul era in aceeasi cantitate; invelisul pastrase impermeabilitatea absoluta.

Calatorii parasisera Zanzibarul de numai cinci zile. Carnea
uscata nu fusese inca atinsa ; proviziile de biscuiti si de carne conservata erau in cantitate suficienta pentru o calatorie lunga, asa ca
numai rezerva de apa trebuia reinnoita. Tevile si serpentinele
pareau sa fie in perfecta stare ; multumita articulatiilor de cauciuc,
se adaptasera tuturor oscilatiilor aerostatului.

Dupa ce termina acest examen, doctorul incepu sa puna ordine in insemnarile sale. Facu si o schita foarte izbutita a tinutului
inconjurator, cu preria care se intindea cat vedeai cu ochii, cu padurea de camaldori si cu balonul nemiscat deasupra trupului monstruosului elefant.

Peste doua ore, Kennedy se intoarse cu o legatura de potarnichi grase si o ciozvarta de oryx, un soi de caprior salbatic, apartinand celei mai sprintene spete de antilopa. Joe se grabi sa pregateasca suplimentul ospatului lor.

— Masa e servita ! striga el in curand, cu tonul cel mai imbietor.

Cei trei calatori se asezara pe pajistea verde. Gasira ca picioarele si trompa de elefant erau gustoase. Baura, apoi fumara. Si havanele delicioase isi raspandira pentru prima oara parfumul peste fermecatorul tinut.

Kennedy manca, bea si fuma cat patru. Se imbatase : ii propuse prietenului sau, doctorul, in mod serios, sa se stabileasca in
padurea aceasta, sa construiasca in ea o cabana din frunzis si sa
intemeieze dinastia Robinsonilor africani.

Tinutul parea atat de linistit, atat de pustiu, incat doctorul
hotari sa petreaca noaptea pe pamant. Joe facu un cerc de foc, baricada indispensabila impotriva animalelor salbatice. Hienele, cangurii, sacalii, atrasi de mirosul carnii de elefant, dadeau tarcoale prin imprejurimi. Kennedy fu obligat sa-si descarce de cateva ori carabina asupra unor musafiri prea cutezatori. Noaptea insa se scurse fara nici un incident suparator.



Capitolul XVIII


KARAGUA. LACUL UKEREUE. O NOAPTE PE O
INSULA. ECUATORUL. TRAVERSAREA LACULUI.
CASCADELE. ASPECTUL TINUTULUI.
IZVOARELE NILULUI. INSULA BENGA. SEMNATURA LUI
ANDREA DEBONO. STEAGUL CU STEMA ANGLIEI


A doua zi, la ora cinci dimineata, se incepura pregatirile de
plecare. Joe sparse coltii elefantului cu ajutorul toporului, pe care,
din fericire, il gasise.

Din nou libera, Victoria ii purta pe calatori spre nord-est cu
o viteza de optsprezece mile.

Doctorul isi precizase cu luare-aminte pozitia, in seara precedenta, orientandu-se dupa stele. Se aflau la 2°40' latitudine sub
Ecuator, adica la vreo suta saizeci de mile geografice.

Trecura pe deasupra a numeroase sate, fara sa se preocupe
de strigatele, provocate de aparitia Victoriei. Fergusson isi insemna
conformatia locurilor, in linii sumare. Trecu peste povarnisurile Rubemhé, aproape tot atat de rapoase ca si varfurile Usagara, si intalni
mai tarziu,
la Tenga, primele inaltimi ale lanturilor muntoase Karagua, care, dupa parerea lui, porneau cu siguranta din Muntii Lunii. Vechea legenda, care facea din acesti munti leaganul Nilului, se apropia de adevar, deoarece ei se marginesc cu lacul Ukereué, izvorul presupus al apelor marelui fluviu.

Ajuns la Kafuro, o mare asezare a negustorilor din tinut, zari in sfarsit, in departare, lacul atat de cautat, pe care capitanul Speke il intrezarise la 3 august 1858.

Samuel Fergusson era emotionat. Se apropia de unul din
punctele importante ale explorarii sale. Cu luneta la ochi, nu pierdu
nici un colt din tinutul misterios, pe care privirea sa il descoperea
treptat.

Sub ei se vedea solul, in general sterp. Abia daca se iveau
cateva rape cultivate. Mai departe, terenul presarat cu conuri de
inaltime mijlocie devenea plat in apropierea lacului. Lanurile de
orz inlocuiau pe cele de orez. Aci crestea planta din care in acest
tinut se facea vin, si „mwani”, o planta salbatica, intrebuintata in
locul cafelei. Vreo cincizeci de colibe circulare, acoperite cu un fel
de trestie inflorita, alcatuiau capitala tinutului Karagua.

Se zareau cu usurinta fetele inmarmurite ale oamenilor,
apartinand unei rase destul de frumoase, cu tenul cafeniu. Printre
plantatii treceau femei a caror corpolenta era de necrezut. Doctorul
ii uimi pe tovarasii sai de drum lamurindu-i ca aceasta corpolenta,
foarte apreciata aci, se datora unui regim obligator de lapte covasit.

La pranz, Victoria se gasea la 1°45' latitudine australa. La
ora unu, vantul o impingea spre lac.

Acest lac fusese botezat, de catre capitanul Speke, „Nyanza1
Victoria”. Latimea lui putea sa fie aci cam de nouazeci de mile.
Capitanul gasise la extremitatea sa meridionala un grup de insule,
pe care le numise „Arhipelagul Bengalului”. Isi continuase cercetarile pana la Muanza, pe coasta de est, unde fusese bine primit de sultan.

Facuse lucrarile de triangulatie2 pentru planul acestei regiuni,
dar nu-si putuse procura o piroga, ca sa-l traverseze si ca sa viziteze
marea insula Ukereué, foarte populata, guvernata de trei sultani, si
care in timpul refluxului devine doar o peninsula.

Spre marele regret al doctorului, care ar fi vrut sa determine
coasta de sud a lacului, Victoria se apropia de el pe la nord. Marginile, acoperite de tufisuri spinoase si de maracinisuri incalcite, dispareau cu totul ascunse de milioane de tantari, colorati in cafeniu
deschis. Tinutul parea sa fie nelocuit. Se vedeau carduri de hipopotami, lafaindu-se in padurile de trestii sau cufundandu-se in apele
albicioase ale lacului.

Vazut de sus, lacul oferea privirii, spre vest, o suprafata asa
de intinsa, incat ai fi spus ca e o mare. Distanta de la un mal la
altul era destul de insemnata, ca sa faca imposibila stabilirea de
comunicatii intre ele. De altfel, pe-aici bantuie furtuni dese si puternice, deoarece vanturile bat cu furie in acest bazin inalt si neadapostit.

Doctorul se orienta cu greu si se temea sa nu fie dus spre
est. Dar, din fericire, un curent prielnic il impinse direct spre nord,
astfel ca la ora sase seara Victoria poposi pe o mica insula pustie,
la 0°30' latitudine si la 32°52' longitudine, la douazeci de mile de
coasta.

Calatorii se putura agata de un copac si, spre seara, vantul
potolindu-se, ramasera linistiti, prinsi de ancora. Nu se puteau
gandi sa coboare pe pamant. Aci, ca si pe malul lacului, un nor
gros de tantari acoperea solul. Joe cobori din pom, acoperit de
intepaturi, dar nu se supara, atat de fireasca i se parea treaba aceasta
a tantarilor. Doctorul, mai putin optimist, se departa cat putu mai
mult de funie, numai ca sa scape de nemiloasele insecte, care zburau cu un zumzet ingrijorator. El stabili indata ca inaltimea lacului,
in raport cu nivelul marii, era aceea pe care o determinase capitanul
Speke si anume, trei mii sapte sute cincizeci de picioare.

— Iata-ne deci pe o insula ! spuse Joe, care se scarpina de credeai ca isi va frange incheieturile mainilor.

— I-am facut repede inconjurul cu privirea, raspunse vanatorul, dar, in afara de aceste binevoitoare insecte, nu se mai zareste nici o fiinta vie.

— Insulele cu care este presarat lacul, raspunse doctorul Fergusson, nu sunt, la drept vorbind, decat resturile unor coline scufundate. Sa ne socotim fericiti ca am gasit acest adapost, deoarece malurile lacului sunt locuite de niste triburi fioroase. Asa ca puteti dormi, caci cerul ne pregateste o noapte linistita.

— Dar tu nu te culci, Samuel ?

— Nu, n-as putea inchide ochii. Gandurile mi-ar alunga somnul. Maine, prieteni, daca vantul va fi prielnic, vom merge drept spre nord si poate ca vom descoperi izvoarele Nilului, aceasta taina nepatrunsa. N-as putea dormi stiindu-ma atat de aproape de ele.

Kennedy si Joe, pe care preocuparile stiintifice nu-i tulburau atat
de mult, adormira de indata adanc, vegheati de seful expeditiei.

Miercuri 23 aprilie, la ora patru dimineata, pe un cer cenusiu,
Victoria se pregatea de plecare. Noaptea parasea cu greu apele lacului invaluit intr-o negura adanca, dar un vant violent risipi curand
ceata. Timp de cateva minute, Victoria se legana in directii diferite ;
dupa aceea porni, in sfarsit, direct spre nord.

Doctorul Fergusson batu bucuros din palme :

— Suntem pe drumul cel bun ! striga el. Azi sau niciodata, vom vedea Nilul. Prieteni, priviti, trecem peste Ecuator ! Intram in emisfera noastra !

— Oh! facu Joe. Credeti, domnule, ca Ecuatorul trece intr-adevar pe aici ?

— Chiar pe aici, dragul meu !

— Ei bine, cu voia dumneavoastra, mi s-ar parea potrivit sa-l udam, fara sa mai pierdem vremea.

— S-a facut! Un pahar de grog ! raspunse doctorul razand. Ai un fel de a intelege cosmografia, care nu-i deloc neplacut.

Si asa fu celebrata pe Victoria trecerea Ecuatorului.

Balonul mergea cu viteza. in vest se vedea coasta joasa si
accidentata ; in fund, platourile mai ridicate din Uganda si din Usoga. Viteza vantului devenea peste masura de mare, aproape de treizeci de mile pe ora.

Apele Lacului Victoria, framantate cu violenta, spumegau ca
valurile unei mari. Talazurile, care se mai leganau inca dupa potolirea trecatoare a vantului, ii aratara doctorului ca apa putea sa fíe foarte adanca. Pe toata intinderea lor zari numai vreo doua barci rudimentare.

— Prin inaltimea la care se afla, lacul este, desigur, izvorul natural al fluviilor din partea orientala a Africii, spuse doctorul. Si vaporii de apa care se irosesc prin evaporarea afluentilor sai se adauga din nou la apele lui sub forma de ploaie. Mi se pare ca de aci izvoraste si Nilul.

— Vom vedea, spuse Kennedy.

Pe la ora noua se apropiau de coasta de vest, care parea o
regiune pustie, impadurita. Vantul incepu sa bata putin dinspre est si se putea zari celalalt mal al lacului, care facea un intrand, terminat printr-un unghi foarte deschis, spre 2°40' latitudine septentrionala. Munti inalti isi insiruiau piscurile plesuve spre aceasta extremitate a Lacului Victoriei. intre ei era o trecatoare adanca, plina de meandre, prin care curgea un rau clocotitor.

In timp ce conducea aerostatul, doctorul Fergusson examina tinutul cu o privire lacoma :

— Priviti, striga el, priviti, prieteni ! Povestirile arabilor erau exacte ! Ei vorbeau de un fluviu care izvoraste din partea de nord a lacului Ukereue, si acest fluviu exista, iar noi mergem de-a lungul
lui. Iata, are o viteza comparabila cu a noastra ! Si acest firicel de
apa, care curge sub picioarele noastre, se duce, desigur, sa se amestece cu valurile Mediteranei ! E Nilul !

— E Nilul ! repeta Kennedy, molipsit de entuziasmul lui Samuel Fergusson.

— Traiasca Nilul! spuse Joe, folosind cuvantul lui preferat cand era bine dispus.

Stanci enorme impiedicau ici-colo cursul misteriosului fluviu. Apa spumega formand cataracte si curenti repezi - toate aceste detalii intareau convingerea doctorului. Din muntii inconjuratori se revarsau numeroase torente, spumegand in cadere. Din pamant tasneau paraiase razlete, incrucisandu-se, amestecandu-se, intrecandu-se in iuteala, si toate alergau spre raul care se transforma in fluviu, dupa ce le absorbea.

— Acesta-i desigur Nilul ! repeta doctorul cu convingere. Originea numelui sau ca si a apelor sale l-a pasionat in aceeasi masura pe savanti. S-a spus ca numele este de origine greaca, copta1, sanscrita2, dar n-are importanta din moment ce pana la urma a fost nevoit sa-si dezvaluie taina izvoarelor sale3.

— Dar, spuse vanatorul, cum poti sa fii sigur ca acest rau si
cel pe care calatorii l-au vazut mai la nord este unul si acelasi ?

— Daca vantul ne mai favorizeaza o ora, vom avea dovezi sigure, de neinlaturat, de care nu s-ar putea indoi nimeni, raspunse
doctorul. Muntii deschideau vai largi, in care se vedeau numeroase
sate si lanuri de susan, durah si trestie de zahar. Triburile acestui
tinut se aratau agitate, ostile. Pareau mai aproape de furie decat de
adoratie, presimteau apropierea unor straini si nu a unor zei. Descoperirea izvoarelor Nilului de catre straini parea a le da simtamantul ca li se fura ceva. Victoria trebuia sa se tina dincolo
de bataia sagetilor.

— Ar fi greu sa ne apropiem de locurile astea, spuse scotianul.

— Cu atat mai rau pentru indigeni, replica Joe ; vor fi lipsiti de farmecul conversatiei ce-ar putea s-o aiba cu noi.

— Totusi, trebuie sa cobor macar pentru un sfert de ora, spuse doctorul Fergusson. Altminteri nu pot constata rezultatele explorarii noastre.

— Este absolut necesar, Samuel ?

— Absolut necesar si vom cobori, chiar daca ar trebui sa ne folosim de pusca !

— Treaba-mi convine, spuse Kennedy mangaindu-si carabina.

— La ordinele dumneavoastra! glasui Joe, pregatindu-se de lupta.

— Nu e pentru prima data, spuse doctorul, cand stiinta se face cu arma in mana. Un asemenea lucru s-a intamplat unui savant francez in muntii Spaniei, pe cand masura meridianul pamantesc.

— Fii linistit, Samuel, si ai incredere in cei doi pazitori ai tai.

— Am ajuns, domnule ?

— Nu inca. Ba chiar ne vom mai urca, deocamdata, pentru a cuprinde in intregime si exact configuratia tinutului.

Hidrogenul fu dilatat, si in mai putin de zece minute Victoria
plutea la doua mii cinci sute de picioare deasupra solului. De la
inaltimea aceasta, se putea vedea o retea de rauri incalcite, pe care
fluviul le primea in albia lui. Dinspre vest, din campiile manoase
ale tinutului, navaleau si mai multe.

— Nici douazeci de mile nu ne mai despart de Gondokoro, spuse doctorul, facand punctul pe harta1, si avem mai putin de cinci
mile pana la locul atins de exploratorii veniti din nord. Sa ne apropiem de pamant cu bagare de seama.

Victoria cobori pana la aproape cinci sute de picioare deasupra solului.

— Acum, prieteni, fiti gata la orice.

— Suntem gata, raspunsera Dick si Joe.

— Bine !

Balonul urma albia raului la inaltimea de numai o suta de picioare, in locul acesta, Nilul masura cincizeci de stanjeni in latime si
indigenii se framantau zgomotos in satele de pe amandoua malurile.
Putin mai incolo, fluviul forma o cascada perpendiculara de vreo
zece picioare inaltime si, prin urmare, cu neputinta de trecut.

— Desigur ca asta e cascada indicata de domnul Debono ! exclama doctorul.

Bazinul fluviului se largea, presarat cu insule numeroase, pe
care Samuel Fergusson nu le pierdea din ochi: parea ca este in
cautarea unui punct de orientare, pe care nu-l zarea inca.

Kennedy saluta cu o impuscatura pe cei cativa negri care
inaintasera intr-o barca, pana sub balon. Glontul, fara sa-i atinga,
ii obliga sa se inapoieze cat mai repede la mal.

— Calatorie buna ! le ura Joe. Dac-as fi in locul lor, n-as mai indrazni sa ma intorc ! Mi-ar fi strasnic de frica de un monstru care arunca fulgere.

Dar iata ca doctorul Fergusson isi lua luneta si o indrepta
spre o insula din mijlocul fluviului.

— Patru pomi ! striga el. Priviti acolo !

Intr-adevar, la capatui insulei se ridicau patru arbori izolati.

— E insula Benga ! Ea e, desigur ! adauga el.

— Ei si ? intreba Dick.

— Vom cobori acolo.

— Dar insula pare locuita, domnule Samuel!

— Joe are dreptate. Daca nu ma insel, se vede un grup de vreo douazeci de indigeni.

— O sa-i punem pe fuga ; nu va fi greu, raspunse Fergusson.

— Bine, asa sa fie ! incuviinta vanatorul.

Soarele era la zenit si Victoria se apropia de insula. Negrii,
care apartineau tribului Makado, incepura sa scoata strigate puternice. Unul flutura in aer palaria-i facuta din scoarta de copac. Kennedy o lua drept tinta, trase, si palaria zbura faramitata. Atunci se isca o invalmaseala generala. Indigenii se aruncara in fluviu si il trecura inot. De pe ambele maluri porni o ploaie de sageti care nu reprezenta insa nici o primejdie pentru aerostat, a carui ancora se infipse intr-o spartura de stanca. Joe cobori pe pamant.

— Scara ! striga doctorul. Urmeaza-ma Kennedy !

— Ce vrei sa faci ?

— Sa coboram. Imi trebuie un martor.

— Iata-ma.

— Joe, sa pazesti bine.

— Nici o grija, domnule ! imi iau toata raspunderea.

— Vino, Dick ! spuse doctorul, punand piciorul pe pamant, il trase pe vanator dupa ei spre un grup de stanci care se ridica la capatul insulei. Acolo cauta catva timp, scotocind prin maracini, pana isi insangera mainile.

Deodata il apuca pe vanator de brat:

— Priveste ! spuse el.

— Litere ! striga Kennedy.

intr-adevar, se puteau vedea perfect doua litere sapate in stanca, foarte citet:

A. D.

— A.D. ! relua doctorul Fergusson. Andrea Debono ! Chiar semnatura calatorului care a inaintat cel mai mult de-a lungul Nilului.

— Nu mai incape nici o indoiala, prietene Samuel.

— Esti convins acum ?

— E Nilul! Nu ne mai putem indoi.

Doctorul privi pentru ultima oara pretioasele initiale, a caror
forma si ale caror dimensiuni le copie intocmai.

— Si acum, spuse el, la balon !

— Sa mergem repede, caci, uite, cativa indigeni se pregatesc sa treaca din nou fluviul.

— Nu ne mai intereseaza acum ! Numai sa ne duca vantul spre nord cateva ore si vom ajunge la Gondokoro, unde vom strange mainile compatriotilor nostri!

Peste zece minute, Victoria se inalta din nou, maiestuoasa,
in timp ce doctorul Fergusson, in semn de succes, desfasura steagul
cu stema Angliei.


Capitolul XIX


NILUL. MUNTELE TREMURATOR.

AMINTIRI DIN PATRIE.
POVESTIRILE ARABILOR. NYAM-NYAM-LI.
VICTORIA FUGE DE SALVA DE TUNURI.
ASCENSIUNILE AEROSTATICE. DOAMNA BLANCHARD


— Care-i directia noastra ? intreba Kennedy, cand isi vazu prietenul consultand busola.

— Nord-nord-vest.

— La naiba, dar nu mergem spre nord !

— Nu, Dick, si cred ca vom intampina greutati pana sa ajungem la Gondokoro. In orice caz, insa, am facut legatura intre explorarile din est si cele din nord ; nu trebuie sa ne plangem.

Victoria se departa incet, incet, de Nil.

— O ultima privire spre aceasta latitudine de netrecut, pe care nici cei mai curajosi calatori n-au putut-o depasi vreodata ! glasui doctorul. Desigur ca acestea sunt triburile salbatice, semnalate de Domnii Petherick, d'Amoud, Miani si acel tanar calator, domnul Lejean, caruia ii datoram cele mai bune lucruri cu privire la Nilul de sus.

— Prin urmare, intreba Kennedy, descoperirile noastre se potrivesc cu prezicerile stiintei ?

— Intocmai ! Izvoarele Fluviului Alb, ale Bahr-el-Abiad-ului, se revarsa dintr-un lac intins ca o mare. Aici se naste Nilul. Nici vorba, va pierde din poezia de pana acum, caci oamenilor le placea sa creada in originea cereasca a fluviului. Cei vechi il numeau ocean, si nu erau departe de convingerea ca el izvora din soare ! Dar trebuie sa facem o concesie si sa acceptam, cand si cand, ceea ce ne invata stiinta. Poate ca nu vor exista intotdeauna savanti, dar vor exista oricand poeti.

— Se vad niste cataracte, spuse Joe.

— Sunt cataractele de la Makedo, care se gasesc la 3° latitudine. Pacat ca n-am putut urmari timp de cateva ore cursul Nilului.

— Iar colo, inaintea noastra, spuse vanatorul, zaresc varful unui munte.

— E muntele Logwek, muntele tremurator al arabilor; tinutul a fost vizitat de domnul Debono, care l-a parcurs sub numele de Latif Efendi. Triburile din vecinatatea Nilului se dusmanesc si duc intre ele un razboi de exterminare. Fara indoiala ca-ti dai seama ce pericole a avut de infruntat acest explorator.

Intre timp, Victoria era dusa de vant spre nord-vest. Ca sa
ocoleasca muntele Logwek, trebuia sa caute un curent piezis.

— Prieteni, le spuse doctorul celor doi tovarasi, incepem cu
adevarat traversarea noastra africana. Pana aici am mers, in majoritatea cazurilor, pe urmele predecesorilor. De acum inainte ne
aruncam in necunoscut. Oare ne va lipsi curajul ?

— Niciodata ! strigara intr-un glas Dick si Joe.

— Atunci, la drum.

La ora zece seara calatorii ajunsera in dreptul muntelui,
trecand peste paduri, rape, sate imprastiate, si acum mergeau de-a
lungul povarnisurilor sale line.

Strabatusera cu ajutorul unui vant repede, in ziua aceea memorabila de 23 aprilie, dupa un drum de cincisprezece ore, o distanta de peste trei sute cincizeci de mile.

Dar in ultima parte a calatoriei se intristasera. In nacela domnea o liniste desavarsita. Doctorul Fergusson era oare absorbit de
descoperirile pe care le facuse ? Cei doi tovarasi ai sai se gandeau
cumva la calatoria pe deasupra unor regiuni necunoscute ? Poate
ca da. Numai Joe se dovedea si acum stapanit de filozofia nepasarii,
insa respecta tacerea celor doi tovarasi.

La ora zece seara, Victoria arunca ancora pe coasta muntelui.
Dupa o masa substantiala se culcara, unul ramanand de paza. A
doua zi se trezira cu ganduri mult mai senine. Timpul era frumos
si vantul sufla in directia cea buna. Pranzul, care pe Joe il inveseli
mult, izbuti sa le readuca si celorlalti buna dispozitie. Regiunea pe care o strabateau acum era imensa. Avea cam aceeasi marime ca a
Europei si se intindea intre Muntii Lunii si muntii Darfur.

— Fara indoiala ca strabatem acum ceea ce se presupune a fi regatul Usoga. Unii geografi au sustinut ca exista in centrul Africii o depresiune vasta, un lac imens. Vom vedea indata daca presupunerea are vreun sambure de adevar.

— Dar cum s-a putut face aceasta presupunere ? intreba Kennedy.

— Dupa povestirile arabilor. Arabii povestesc multe, poate chiar prea multe. Cativa calatori, sositi la Kazeh sau la Marile Lacuri, au vazut sclavi veniti din tinuturile centrale, i-au intrebat despre tara lor, au facut legatura intre aceste marturii si au tras anumite concluzii. Povestirile acestea au totdeauna un miez de adevar si, vezi tu, nu se inselau cu privire la originea Nilului.

— Intr-adevar ! raspunse Kennedy.

— Numai aceste documente au dat posibilitatea sa se incerce intocmirea unor harti. Iar eu voi urma drumul orientandu-ma dupa o astfel de harta, pe care la nevoie o voi rectifica.

— Oare intreaga regiune este locuita ? intreaba Joe.

— Fara indoiala. Triburile imprastiate pe meleagurile acestea sunt cuprinse sub denumirea generala de Nyam-Nyam, nume care nu-i altceva decat o onomatopee ; reproduce zgomotul mestecatului.

— Perfect! zise Joe. Nyam-Nyam !

— Draga baiete, daca aceasta onomatopee ar lua nastere din cauza ta, nu ti s-ar mai parea atat de perfect.

— Ce vreti sa spuneti ?

— Ca triburile astea sunt antropofage.

— Sunteti sigur ?

— Foarte sigur ; unii pretindeau ca indigenii acestia au coada ca patrupezii, dar s-au lamurit pana la urma ca acel apendice era de la pieile de animale cu care se acopera.

— Cu atat mai rau ! O coada e foarte potrivita sa gonesti tantarii !

— Tot ce se poate, dar trebuie sa socotesti asta o scorneala, ca si capetele de caini pe care calatorul Brun-Rollet le atribuia unor bastinasi.

— Capete de caini ? Destul de comod ca sa poti latra si chiar ca sa fii canibal !

— Din pacate, adevarat e faptul ca triburile acestea sunt foarte crude, nesatioase de carne de om, pe care o cauta cu pasiune.

— As dori sa nu se pasioneze prea tare pentru persoana mea, zise Joe.

— Te cred ! ! rase Kennedy.

— Da, domnule Dick. Daca va trebui vreodata sa fiu mancat intr-un ceas de foamete, atunci asta sa se intample spre folosul stapanului meu si al dumneavoastra. Dar sa-i hranesc pe indivizii astia, doamne fereste, as muri de rusine !

— Bine, Joe draga, ne-am inteles, contam pe tine cand se va ivi prilejul.

— La dispozitie, domnilor.

— Joe vorbeste asa ca sa-avem grija de el si sa-l punem la ingrasat.

— Tot ce se poate, raspunse el, omul e un animal atat de egoist!

Dupa-amiaza, cerul se acoperi cu o ceata inabusitoare, care
cobora pana la pamant - abia de puteai distinge prin pacla obiectele
de jos. Asa ca, temandu-se sa nu se loveasca de vreun obstacol
neprevazut, doctorul dadu pe la ora cinci semnalul de oprire. Noaptea trecu linistita, dar trebuira sa-si dubleze atentia din cauza intunericului adanc.

In decursul diminetii urmatoare, musonul sufla cu mare violenta. Patrundea furios in cavitatiie inferioare ale balonului, scutura
cu putere apendicele prin care treceau tevile de dilatare, astfel ca
trebuira fixate cu funii, lucru de care Joe se achita cu multa
indemanare. El constata totodata ca orificiul aerostatului era inchis
ermetic.

— Faptul are o indoita insemnatate pentru noi, spuse doctorul Fergusson ; evitam in primul rand pierderea unui gaz pretios si apoi
nu lasam in urma noastra o dara inflamabila, care s-ar putea
aprinde.

— Lucrul ar fi suparator, spuse Joe.

— Ne-am prabusi la pamant ? intreba Dick.

— Prabusi, nu. Gazul ar arde linistit si noi am cobori incetul
cu incetul. Un asemenea accident s-a intamplat unei aeronaute franceze, doamna Blanchard, care, aruncand focuri de artificii, si-a incendiat balonul. Dar n-a cazut brusc - si cu siguranta ca n-ar fi fost
omorata, daca nacela nu s-ar fi izbit de un pom, care a zvarlit-o la
pamant.

— Sa speram ca noua nu ni se va intampla asa ceva, spuse
vanatorul. Pana acum calatoria nu mi s-a parut periculoasa si nu
vad ce ne-ar putea impiedica sa ne ajungem scopul.

— Nici eu nu vad, dragul meu Dick. Dealtfel, accidentele au fost pricinuite totdeauna fie din imprudenta aeronautilor, fie de
proasta constructie a aparatelor lor. Totusi, din cateva mii de ascensiuni cu aerostate, nu se numara mai mult de douazeci de accidente mortale. in genere, aterizarile si plecarile sunt cele mai primejdioase. Asa ca, in asemenea cazuri, nu trebuie sa neglijam nici o precautiune.

— A sosit ora mesei, spuse Joe. Ne vom multumi cu carne conservata si cafea, pana ce domnul Kennedy va gasi mijlocul sa ne ospateze cu o bucata buna de vanat.


Capitolul XX


STICLA CEREASCA. SMOCHINI-PALMIERI.
„MAMMOUTH TREES”. ARBORELE RAZBOIULUI.
ECHIPAJUL INARIPAT. LUPTELE DINTRE DOUA
POPULATII. MASACRUL. INTERVENTIE DIVINA


Vantul deveni violent si neregulat. Victoria inainta prin aer,
in adevarate salturi. Aruncata cand spre nord, cand spre sud, nu
intalnea nici o adiere constanta.

— Mergem foarte repede, fara sa inaintam mult, spuse Kennedy, observand desele oscilatii ale acului magnetic.

— Victoria inainteaza cu o viteza de cel putin treizeci de leghe pe ora, spuse Samuel Fergusson. Aplecati-va si veti vedea cat de repede dispare campia din ochii nostri. Uite, padurea asta pare ca se napusteste in calea noastra.

— Padurea s-a si transformat in luminis, raspunse vanatorul.

— Iar luminisul, intr-un sat, adauga Joe, dupa cateva clipe. Uite chipurile inmarmurite ale negrilor.

— E foarte firesc, raspunse doctorul. La prima aparitie a baloanelor, taranii francezi au tras asupra lor, luandu-le drept monstri aerieni, asa ca-i este ingaduit si unui negru din Sudan sa faca ochii mari, vazandu-ne.

— Pe legea mea, exclama Joe, in timp ce Victoria trecea peste un sat la o inaltime de 100 de picioare, sa stiti ca le arunc o sticla goala, cu voia dumneavoastra, domnule doctor. Daca ajunge intreaga la ei, o vor adora. Daca se sparge, din bucati isi vor face talismane.

Si spunand acestea, arunca o sticla care se facu, bineinteles,
tandari. Indigenii se repezira afara din colibele lor rotunde, scotand
strigate puternice.

Putin mai departe, Kennedy striga :

— Priviti arborele acesta ciudat! Partea lui de jos e de o specie, iar cea de sus alta.

— Hm ! exclama Joe. In tara asta arborii cresc unii peste altii.

— Este pur si simplu un trunchi de smochin, raspunse doctorul, pe ramurile caruia s-a prins putin pamant vegetal. Intr-o buna zi, vantul a aruncat pe el o samanta de palmier si palmierul a crescut ca in plin camp.

— Strasnic sistem ! spuse Joe. Am sa-l import in Anglia. Ar folosi mult parcurilor Londrei, fara sa mai socotim ca am inmulti pomii fructiferi; am avea gradini in inaltime. Cu siguranta ca asta va fi pe placul micilor proprietari.

In clipa aceea, Victoria trebui sa urce, ca sa treaca peste o
padure cu arbori mai inalti de trei sute de picioare, un fel de smochini seculari.

— Minunati arbori ! striga Kennedy. N-am vazut ceva mai frumos ca aceste veritabile paduri. Ia uite, Samuel!

— Inaltimea acestor smochini este cu adevarat extraordinara, dragul meu Dick, dar ea n-ar provoca mirare in tinuturile cu paduri din Lumea Noua.

— Cum, exista si arbori mai inalti ?

— Fara indoiala, aceia pe care-l numim „mammouth trees”. S-a gasit in California un cedru inalt de patru sute cincizeci de picioare, inaltime care depaseste turnul Parlamentului si chiar marea piramida a Egiptului. La baza, trunchiul avea o circumferinta de o suta douazeci de picioare, iar straturile lui concentrice dovedeau ca existenta copacului era mai veche de patru mii de ani.

— Domnule, faptul nu e deloc surprinzator ! Cand traiesti patru mii de ani, nu-i nimic mai firesc decat sa ajungi la o asemenea inaltime.

Dar pe cand discutau, in locul padurii aparu un grup de colibe asezate in cerc in jurul unei piete. In mijloc se inalta un singur
arbore si, vazandu-l, Joe exclama :

— Ei bine, daca de patru mii de ani face asemenea flori, n-am de ce sa-l felicit.

Si arata spre un sicomor urias al canii trunchi disparea cu
totul sub o gramada de oase omenesti. Florile de care vorbea Joe
erau capete de curand taiate, atarnate de pumnale fixate in scoarta.

— Arborele razboiului la canibali! explica doctorul. Indienii iau numai pielea, africanii iau capul cu totul.

— Chestie de moda ! spuse Joe.

Dar satul cu capete insangerate ramase in urma. Ceva mai
departe, un alt sat oferea un spectacol la fel de respingator : cadavre
mancate pe jumatate, schelete zacand in praf, membre omenesti risipite ici si colo, toate lasate la dispozitia hienelor si sacalilor.

— Sunt se vede trupuri de criminali; asa cum se obisnuieste in Abisinia, acestia sunt lasati prada fiarelor, care ii devoreaza in liniste, dupa ce i-au ucis.

— Procedeul nu-i mult mai crud decat spanzuratoarea, spuse scotianul. E doar mai murdar, asta-i tot.

— In regiunile sudice ale Africii, vorbi din nou doctorul, bastinasii se multumesc sa-i inchida pe criminali in propria lor coliba impreuna cu fiarele, si chiar cu familia. Se da foc si totul arde. Asta se numeste cruzime, si daca spanzuratoarea e mai putin cruda, e in schimb la fel de barbara.

Cu vederea-i patrunzatoare de care stia sa se serveasca atat
de bine, Joe semnala cateva carduri de pasari carnivore, care zburau
la orizont.

— Sunt vulturi, striga Kennedy, dupa ce-i recunoscu cu ajutorul lunetei. Minunate pasari, a caror viteza este tot atat de mare ca a noastra.

— Cerul sa ne pazeasca de atacurile lor ! glasui doctorul.
Pentru noi sunt mult mai de temut decat fiarele sau decat triburile de salbatici.

— Ii vom alunga cu impuscaturi, raspunse vanatorul.

— As vrea, dragul meu Dick, sa nu avem nevoie de indemanarea ta. Invelisul balonului nostru nu ar rezista unei impunsaturi a ciocului lor. Din fericire, cred insa ca aceste pasari sunt mai mult inspaimantate decat atrase de aparatul nostru.

— Stati ! Am o idee, spuse Joe. Ideile imi vin astazi cu duiumul. Daca am pune la nacela noastra un echipaj de vulturi vii care sa ne duca prin aer ?

— Nu prea cred ca sistemul sa izbuteasca cu niste pasari atat de indaratnice din fire, raspunse doctorul.

— I-am dresa, raspunse Joe. In loc sa le punem zabale, le-am pune ochelari speciali care le-ar dirija vederea ; in felul acesta, ar merge la stanga sau la dreapta, dupa voia noastra.

— Da-mi voie bunul meu Joe sa prefer echipajului inaripat, un vant prielnic. Hrana lui costa mult mai putin si este mult mai sigur.

— Va dau voie, domnule, dar imi pastrez ideea.

Era ora pranzului. De catva timp Victoria mergea mult mai
incet ; tinutul nu mai fugea sub balon, ci se desfasura domol. Deodata, la urechile calatorilor ajunsera strigate si fluieraturi. Se aplecara si zarira intr-o campie deschisa un spectacol care-i emotiona.

Doua triburi se luptau cu inversunare si incrucisau prin aer
o sumedenie de sageti. Combatantii, nerabdatori sa se ucida unii pe
altii, nu bagasera de seama aparitia Victoriei. Erau vreo trei sute si
se bateau intr-o invalmaseala de nedescris ; cei mai multi dintre ei,
rosii de sangele ranitilor, infatisau o priveliste cumplita.

Cand, in sfirsit, vazura aerostatul, lupta inceta o vreme ; urletele se intetira, cateva sageti fura aruncate spre nacela si una dintre ele ajunse destul de aproape ca Joe s-o poata prinde in mana.

— Sa urcam, ca sa fim in afara loviturilor ! striga doctoruln Fergusson. Sa nu fim imprudenti ! Nu e ingaduit !

— Mai bine sa cautam un curent care sa ne poarte mŕi departe.

Macelul continua cu lovituri de secure si de sulite. Cum un
dusman era doborat, adversarul se grabea sa-i taie capul. Femeile,
amestecate in invalmaseala, adunau capetele insangerate si le
ingramadeau unul peste altul la marginea campului de lupta. Adesea se bateau pentru a cuceri aceste hidoase trofee.

— Cumplita priveliste ! striga Kennedy, adanc scarbit

— Dezgustatori indivizi ! spuse si Joe. Dac-ar purta uniforma, ar fi ca orice razboinici.

— Am o pofta nebuna sa intervin in lupta, vorbi din nou vanatorul, ridicand pusca.

— Nu, nu, se grabi sa-l opreasca doctorul, sa nu ne bagam in treburile altora. Stii tu de partea cui e dreptatea ca sa joci rolul
Providentei ? Mai bine sa ocolim acest spectacol dezgustator. Daca
marile capetenii ar putea domina cu privirea, ca si noi, teatrul luptelor pe care le angajeaza, poate ca nu le-ar mai trebui atata sange
si cuceriri.

Victoria se ridica dilatandu-se. Urletele hoardei in delir ii
mai urmarira cateva clipe. Apoi, impins spre sud, balonul se departa
de aceasta scena de macel si canibalism.

Terenul era acum variat, cu numeroase cursuri de apa care
se indreptau spre est. Ele se varsau desigur in afluentii lacului Nu
sau ai fluviului Gazelles, despre care Guillaume Lejean daduse
amanunte atat de interesante.

Dupa un drum de o suta cincizeci de mile, odata cu venirea
noptii, Victoria arunca ancora la 27° longitudine si la 4°20' latitudine septentrionala, dupa ce strabatuse o suta cincizeci de mile.


Capitotui XXI


ZGOMOTE CIUDATE. UN ATAC NOCTURN. KENNEDY
SI JOE IN POM. DOUA IMPUSCATURI. AJUTOR!
AJUTOR! RASPUNSUL IN LIMBA FRANCEZA.
DIMINEATA. MISIONARUL. PLANUL DE SALVARE


Intunericul noptii devenea de nepatruns. Doctorul nu putuse
recunoaste tinutul : balonul fusese ancorat de un arbore foarte inalt,
a carui forma abia o distingea in umbra.

Potrivit obiceiului, isi incepuse paza de la orele noua, iar
Dick ii inlocui la miezul noptii.

— Sa veghezi bine, Dick, sa veghezi cu mare grija !

— E ceva nou ?

— Nu ! Totusi mi s-a parut ca am surprins zgomote nedeslusite sub noi. Nu prea stiu unde ne-a dus vantul ; ceva mai multa prudenta nu ne poate strica.

— Poate ai auzit strigatele unor animale salbatice ?

— Nu ! Mi s-a parut cu totul altceva. In sfarsit, la cel mai mic semn de primejdie, sa ne trezesti fara sovaiala

— Fii linistit !

Doctorul asculta inca o data, atent, in noapte ; neauzind nimic, se inveli cu patura si adormi numaidecat.

Cerul era acoperit cu nori grosi, dar nici o adiere de vant nu
strabatea aerul. Victoria, prinsa cu o singura ancora, nu se misca.

Kennedy, rezemat cu coatele in bordul nacelei, in asa fel ca
sa poata supraveghea arzatorul, contempla linistea intunecata. Dar
cum se intampla adesea cand esti nelinistit si astepti sa se intample
ceva, cercetand orizontul, i se paru deodata ca vede niste luminite
nedeslusite. La un moment dat, i se paru ca zareste una la o distanta de doua sute de pasi, dar nu fu decat un fulger, dupa care nu mai
vazu nimic.

Era, fara indoiala, una din acele false senzatii luminoase pe
care le percepe ochiul intr-un intuneric adanc.

Kennedy se linisti si cazu din nou in contemplare, cand deodata un suierat ascutit strabatu aerul.

Era strigatul unui animal, al unei pasari de noapte, sau iesise
din gura unui om ?

Dandu-si seama de gravitatea situatiei, Kennedy se gandi
sa-si trezeasca tovarasii de drum ; apoi isi spuse ca, in orice caz,
fie ca era vorba de oameni, fie de animale, primejdia se gasea inca
la mare departare, asa ca mai intai isi revizui armele, iar dupa
aceea, cu ajutorul lunetei, isi atinti din nou privirea in noapte.
Curand vazu cum se strecoara sub pom forme neclare. Intr-o raza
de luna, care strabatu ca un fulger norii, vazu nedeslusit un grup
de oameni miscandu-se in umbra. Isi aminti de aventura cu cinocefalii si puse mana pe umarul doctorului. Acesta se trezi imediat.

— Liniste ! spuse Kennedy. Sa vorbim incet.

— E ceva ?

— Da, sa-l trezim pe Joe.

Indata ce Joe se trezi, vanatorul povesti ce vazuse.

— Iar blestematele acelea de maimute ? intreba Joe.

— E posibil, dar trebuie sa ne luam masuri de aparare.

— Joe si cu mine, spuse Kennedy, vom cobori in copac cu ajutorul scarii.

— Iar in vremea aceasta, continua doctorul, eu voi lua masurile necesare ca sa ne putem ridica repede.

— Ne-am inteles.

— Sa coboram, spuse Joe.

— Sa nu va folositi de arme decat in caz de absoluta nevoie, glasui doctorul. N-are rost sa ne aratam prezenta prin aceste locuri.

Dick si Joe raspunsera printr-un semn, apoi coborara fara
zgomot in arbore si se asezara pe crengile groase de care se prinsese ancora.

Ascultau de vreo zece minute, muti si nemiscati in frunzis,
cand, deodata, scoarta copacului trosni usor. Joe il apuca de mana
pe scotian.

— Auziti ?

— Da, se apropie.

— Daca-i un sarpe ? Suieratul acela pe care l-ati auzit

— Nu ! Pare sa fi fost un zgomot facut de un om. „Prefer o intalnire cu bastinasii, se gandi Joe. Mi-e scarba de reptile”.

— Zgomotul se apropie, spuse Kennedy dupa cateva clipe.
— Da ! Cineva urca, se catara.

— Vegheaza in partea asta, eu voi veghea in cealalta.
— Bine.

Se aflau izolati in varful unei ramuri orizontale, in mijlocul
padurii de crengi a uriasului boabab de care se prinsese ancora. Desimea frunzisului facea intunericul si mai adanc. Joe se pleca la urechea Iui Kennedy si, aratandu-i partea de jos a copacului, spuse :

— Negrii !

Cei doi calatori prinsera chiar cateva soapte, Joe duse pusca
la umar.

— Asteapta ! sopti Kennedy.

Intr-adevar, cativa negri se catarasera in boabab. Apareau din
toate partile, strecurandu-se printre ramuri ca reptilele, catarandu-se
incet, dar sigur. Se tradau prin mirosul pe care-l avea corpul lor,
frecat cu o grasime puturoasa. Curand, chiar in dreptul ramurii pe
care stateau Kennedy si Joe, se ivira doua capete.

— Atentie ! spuse Kennedy. Trage !

Doua detunaturi rasunara in aer si se amestecara cu tipete de
durere. Hoarda disparu inspaimantata. Dar atunci se auzi un strigat
ciudat, neasteptat, imposibil ! O voce omeneasca rosti clar in limba
franceza :

— Ajutor ! Ajutor !

Kennedy si Joe, inmarmuriti, se intoarsera in nacela cat putura de repede.

— Ati auzit ? ii intreba doctorul.

— Fara indoiala !

— Un francez e in mainile lor !

— Un calator !

— Un misionar poate.

— Nenorocitul, il omoara, il martirizeaza ! striga vanatorul. Doctorul incerca zadarnic sa-si ascunda emotia.

— Nu e nici o indoiala, spuse el. Un nefericit francez a cazut in mainile lor. Dar nu vom pleca, inainte de a face tot ce se poate pentru a-l salva. Auzind impuscaturile noastre, o fi nadajduit intr-un ajutor neasteptat. Nu-i vom dezamagi aceasta speranta. Nu ganditi si voi la fel ?

— Ba da, Samuel, si suntem gata sa te ascultam.

— Sa intocmim un plan si chiar in dimineata asta sa incercam sa-l rapim.

— Dar cum vom scapa de negri ? intreba Kennedy.

— Pentru mine este limpede, spuse doctorul, ca, dupa felul in care au sters-o, nu cunosc armele de foc, asa ca va trebui sa profitam de spaima lor. Dar trebuie sa asteptam zorii zilei inainte de a ne pune pe treaba.

— Nenorocitul asta Nu trebuie sa fie departe, caci

— Ajutor ! Ajutor ! repeta vocea, de data aceasta mai slab.

— Salbaticii ! striga Joe furios. Daca-l ucid in noaptea asta ?

— Auzi, Samuel ? exclama Kennedy apucandu-l de mana pe doctor. Daca-l omoara in noaptea asta ?

— Nu cred ! Popoarele primitive isi omoara prizonierii in plina zi; au nevoie de soare !

— Dac-as profita de noapte, spuse scotianul, ca sa ma strecor pana aproape de acest nenorocit ?

— Va insotesc, domnule Dick !

— Stati, prieteni ! Intentia va face cinste si se potriveste cu inima si cu curajul vostru, dar ne vom pune in primejdie toti, si, mai mult, ii vom strica celui pe care voim sa-l salvam.

— De ce ? intreba Kennedy. Bastinasii sunt inspaimantati. Nu se vor mai intoarce.

— Dick, te implor, asculta-ma ! Daca din intamplare te surprind, totul e pierdut!

— Dar nenorocitul acela care asteapta, care nadajduieste ? Nimeni nu-i raspunde ? Nimeni nu-i vine in ajutor ? O sa creada ca l-au inselat simturile, ca n-a auzit nimic

— Putem sa-l linistim, spuse doctorul Fergusson.

Si stand in picioare in mijlocul intunericului, facandu-si
mainile palnie, striga din rasputeri, in limba strabunului:

— Oricine ai fi, ai incredere ! Trei prieteni vegheaza asupra dumitale !

Un urlet grozav ii raspunse, inabusind raspunsul prizonierului.

— Il sugruma ! il vor sugruma ! striga Kennedy. Interventia noastra nu a facut altceva decat sa-i grabeasca sfarsitul. Trebuie sa actionam !

— Dar cum, Dick ? Ce vrei sa faci pe intunecimea asta ?

— O, dac-ar fi ziua ! striga Joe.

— Ei bine, dac-ar fi ziua ? intreba doctorul cu un ton ciudat.

— Nimic mai simplu, Samuel, raspunse vanatorul. As cobori pe pamant si as imprastia ceata asta mizerabila.

— Si tu, Joe ? intreba Fergusson.

— Eu, domnule, as fi mai prudent. I-as spune prizonierului sa fuga intr-o anumita directie.

— Si cum ai face sa ia cunostinta de acest sfat ?

— Cu ajutorul sagetii pe care am prins-o in zbor si de care as lega un bilet; sau, pur si simplu, vorbindu-i cu voce tare, deoarece negrii nu ne inteleg limba.

— Planurile voastre, prieteni, nu pot fi puse in practica. Admitand ca izbuteste sa insele vigilenta calailor sai, cea mai mare greutate pentru nenorocit va fi sa fuga. Cat despre tine, dragul meu Dick, cu multa indrazneala si profitand de spaima produsa de armele noastre de foc, planul tau poate ar izbuti. Dar daca nu izbuteste, ai fi pierdut. Astfel ca ar trebui sa salvam doua persoane in loc de una. Nu, trebuie sa procedam altfel !

— Dar sa procedam imediat, raspunse vanatorul.

— Poate ca vom reusi, glasui doctorul, apasand asupra cuvantului din urma.

— Domnule, nu cumva veti izbuti sa risipiti bezna asta ?

— Cine stie, Joe ?

— Ah ! Daca reusiti, va proclam primul savant al lumii.

Cateva clipe doctorul nu raspunse: se gandea. Cei doi tovarasi il priveau emotionati. Erau foarte miscati dc aceasta situatie extraordinara. Apoi Fergusson relua :

— Iata planul meu, spuse el. Ne-au ramas doua sute de livre
de lest, deoarece sacii pe care i-am luat cu noi sunt inca neatinsi.
Admit ca prizonierul, un om vadit epuizat de suferinta, cantareste
tot atat cat oricare dintre noi. Daca am renunta la o parte din lest
egala cu greutatea lui, ne-ar mai ramane inca vreo saizeci de livre
de aruncat, atunci cand am avea nevoie sa urcam mai repede.

— Prin urmare, cum gandesti sa actionezi ? intreba Kennedy.

— Uite, Dick, tu admiti ca daca izbutesc sa ajung pana la
prizonier, si luandu-l in nacela, arunc o cantitate de lest egala cu
greutatea lui, nu am schimbat nimic din echilibrul balonului ? Bine!
Dar daca vreau sa obtin o urcare mai rapida pentru a scapa de trib,
trebuie sa intrebuintez un mijloc mai puternic decat arzatorul ; or,
aruncand si restul de lest la momentul oportun, sunt sigur ca ma
voi inalta cu o mare repeziciune.

— Evident !

— Da, dar se iveste si un neajuns, si anume, ca, pentru a cobori mai tarziu, va trebui sa pierd o cantitate de gaz proportionala
cu lestul aruncat. Iar gazul acesta e un lucru pretios. Totusi, nu-i
putem regreta pierderea, cand e vorba de salvarea unui om.

— Ai dreptate, Samuel, trebuie sa sacrificam totul pentru a-l salva !

— Sa ne punem atunci pe lucru. Aranjati sacii pe marginea
nacelei, in asa fel incat sa-l putem arunca dintr-o data.

— Dar ce facem cu intunericul ?

— El ne ajuta, pentru ca ne ascunde pregatirile si se va risipi abia dupa ce vom fi gata. ingrijiti sa aveti toate armele la indemana.
Poate ca va trebui sa tragem. In carabina avem un glont, in cele
doua pusti, patru, in cele doua revolvere, douasprezece, in total saptesprezece, care se pot trage intr-un sfert de minut. Dar poate ca
nu va fi necesar sa facem atata zgomot. Sunteti gata ?

— Suntem gata, raspunse Joe.

Sacii erau pregatiti si armele de asemenea.

— Bine, spuse doctorul, fiti cu ochii in patru. Joe va trebui sa arunce balastul si Dick sa ridice prizonierul; dar sa nu faceti nimic inainte de a da eu ordin. Joe. du-te mai intai si desprinde ancora, apoi urca indata inapoi, in nacela.

Joe cobori pe funie si se intoarse dupa cateva clipe. Victoria
statea in aer, aproape nemiscata. In acest timp, doctorul se asigura
ca in rezervorul de amestec era o cantitate suficienta de gaz, care
la nevoie ar fi putut sa alimenteze arzatorul, fara sa recurga un timp
la actiunea pilei Bunsen. Scoase cele doua fire conducatoare, izolate pana atunci care serveau la descompunerea apei. Apoi, scotocind in sacul lui de calatorie, gasi doua bucati de carbune cu varful
ascutit, pe care le fixa la capatul fiecarui fir.

Prietenii il priveau in tacere, fara sa inteleaga. Dupa ce-si
termina lucrul, doctorul, in picioare, in mijlocul nacelei, lua in fiecare mana cate un carbune si le apropie varfurile

Deodata, intre cele doua varfuri se produse o lumina puternica orbitoare, insotita de un bubuit inspaimantator. O fasie enorma
de lumina electrica sfasie intunericul noptii.

— 0h, domnule ! exclama Joe.

— Tacere ! spuse doctorul.

Capitolul XXII


MANUNCHIUL DE LUMINA. MISIONARUL.

RAPIREA LA LUMINA ARTIFICIALA.

PUTINA SPERANTA. INGRIJIRILE
DOCTORULUI. TRAVERSAREA UNUI VULCAN


Fergusson proiecta spre diferite puncte din spatiu puternica
sa fasie de lumina si o opri pe un loc de unde se auzeau strigate
de groaza. Cei doi tovarasi ai sai aruncara intr-acolo o privire iscoditoare.

Boababul, deasupra caruia Victoria se mentinea aproape
nemiscata, se inalta in mijlocul unui luminis ; intre campurile de
susan si de trestie de zahar erau vreo cincizeci de colibe joase si
conice, in jurul carora furnica un trib numeros.

La o suta de picioare dedesubtul balonului se ridica un stalp
la piciorul caruia zacea o faptura omeneasca, un barbat tanar, de
cel mult treizeci de ani, cu parul lung, pe jumatate gol, slab,
insangerat, cu capul cazut in piept ca un Crist pe cruce.
Un misionar ! Un preot! striga Joe.

— Biet nenorocit ! spuse Dick.

— II vom salva, prietene, il vom salva.

Multimea negrilor fu cuprinsa de o spaima usor de inteles,
zarind balonul asemanator unei comete enorme, cu o coada orbitor
de luminoasa. La strigatele lor, prizonierul isi inalta privirea. Ochii
ii stralucira insufletiti de nadejde si, fara sa inteleaga prea bine ce
se petrece cu el, isi intinse mainile catre salvatorii neasteptati.

— Traieste ! Traieste ! striga Fergusson. il vom salva. Sunteti gata, prieteni ?

— Suntem gata, Samuel!

— Joe, stinge arzatorul !

Ordinul doctorului fii indeplinit.

O adiere abia simtita impingea incet aerostatul spre locul
unde se afla prizonierul. In acelasi timp, prin contractarea gazului,
balonul cobora usor.

Vreo zece minute continua sa pluteasca in mijlocul razelor
luminoase. Fergusson proiecta asupra multimii manunchiul lor
stralucitor, care alerga pe sol aruncand ici-colo pete vii de lumina.
Tribul, stapanit de o frica de nedescris, disparu treptat in colibe,
astfel ca in jurul stalpului nu mai ramase nimeni. Doctorul avea
deci dreptate sa se bazeze pe aparitia fantastica a Victoriei, care
proiecta raze de soare in intunericul de nepatruns.

Nacela se apropia de pamant. In timpul acesta, cativa negri
mai indrazneti revenira totusi, strigand salbatic. Kennedy isi si
pregatise pusca, dar doctorul ii interzise sa traga. Nemaiavand puterea sa se tina in picioare, preotul ramase in genunchi. Nu era nici
macar legat de stalp, deoarece, data fiind slabiciunea sa, legaturile
ar fi fost de prisos. Cand nacela se apropie de pamant, vanatorul il
apuca de mijloc si-l trase inauntru, chiar in clipa in care Joe arunca,
brusc, doua sute de livre de balast. Doctorul se astepta ca balonul
sa urce cu o mare repeziciune, dar, impotriva asteptarilor sale, dupa
ce se inalta trei, patru picioare, ramase nemiscat.

— Ce ne tine ? striga el ingrozit.

Cativa salbatici se apropiau scotand strigate infricosatoare.

— Oh ! facu Joe, aplecandu-se in afara. Un negru s-a agatat de fundul nacelei !

— Dick ! Dick ! striga doctorul, bidonul cu apa !

Dick intelese intentia prietenului si, ridicand unul dintre bidoanele cu apa care cantarea mai mult de o suta de livre, il arunca
peste bord. Victoria, usurata deodata, tacu o saritura de trei sute de
picioare in aer in mijlocul urletelor tribului, care vazu cum era rapit
prizonierul.

— Ura ! strigara cei doi tovarasi ai doctorului.

Deodata balonul facu un nou salt si urca cu mai bine de o
mie de picioare.

— Ce-i asta ? intreba Dick, care fu cat pe ce sa-si piarda echilibrul.

— Nimic, puslamaua si-a dat drumul, spuse Fergusson, si Joe, aplecandu-se, putu sa-I zareasca pe salbatic, cu mainile intinse,
rasucindu-se in aer si zdrobindu-se de pamant.

Doctorul indeparta atunci capetele firelor electrice si intunericul se lasa din nou.

Era ora unu dupa miezul noptii. Francezul, lesinat, deschise in sfarsit ochii.
— Sunteti salvat ! ii spuse doctorul.

— Salvat ! raspunse el in englezeste, cu un suras trist. Salvat
de la o moarte cruda ! Fratilor, va multumesc, dar zilele mele sunt numarate, chiar orele, caci nu mai am mult de trait.

Si misionarul, sfarsit, cazu din nou in somnolenta.

— E pe moarte ! striga Dick.

— Nu ! Nu ! raspunse Fergusson, aplecandu-se deasupra lui. Dar este foarte slabit. Sa-l culcam sub cort !

Il intinsera incetisor pe patura si se uitara cu mila la acest
biet trup istovit, acoperit de cicatrice si de rani inca sangerande, in
care fierul si focul lasasera urme dureroase. Doctorul rupse o batista si facu o compresa pe care o intinse peste rani, dupa ce le
spala mai intai. Ii dadu aceste ingrijiri foarte atent si cu indemanare,
ca un adevarat medic.

Apoi, luand din farmacia sa un intaritor, turna cateva picaturi
pe buzele preotului. Acesta isi misca slab buzele tremurande si abia
avu puterea sa murmure :

— Multumesc, multumesc !

Doctorul intelese ca pacientul lui avea nevoie de odihna totala.

Lasa perdelele cortului si se intoarse la conducerea balonului.
Tinand seama de greutatea noului sau oaspete, aruncase din nacela
o suta optzeci de livre de balast, asa ca balonul se mentinea fara
ajutorul arzatorului. La primele raze ale soarelui, un curent de aer
il impinse incetisor spre vest-nord-vest.

Fergusson il privi cateva clipe pe preotul care atipise.

— De-am putea sa-l tinem in viata pe acest tovaras de drum, trimis de intamplare ! spuse vanatorul. Ai vreo speranta ?

— Da, Dick, cu ingrijiri, in aerul curat

— Cat a suferit omul asta ! spuse Joe cu emotie in glas. E mai indraznet ca noi daca a venit singur in mijlocul acestor triburi.

— Fara indoiala, raspunse vanatorul.

Cat tinu ziua, doctorul nu intrerupse somnul bolnavului, un
somn adanc, intrerupt de vaiete, care-l ingrijorau pe Fergusson.

Spre seara, Victoria ramase nemiscata in bezna. Ramase tot
astfel si in cursul noptii. In timp ce Kennedy si Joe faceau pe rand
de straja la capataiul bolnavului, Fergusson veghea pentru siguranta
tuturor.

A doua zi de dimineata, Victoria se deplasase foarte putin
spre apus. Ziua se anunta limpede si frumoasa. Bolnavul putu sa
cheme pe noii sai prieteni cu o voce mai intarita. Ridicara perdelele
cortului si el respira fericit aerul proaspat al diminetii.
Cum va simtiti ? il intreba Fergusson.

— Se pare ca mai bine, raspunse el. Dar pe voi, prietenii mei, nu v-am vazut decat in vis. Abia de pot sa-mi dau seama ce s-a
petrecut. Spuneti-mi cine sunteti, ca sa va pot pomeni in rugaciunile
mele.

— Suntem calatori englezi, raspunse Samuel; incercam sa traversam Africa in balon si, in timpul calatoriei, am avut fericirea sa va salvam.

— Stiinta isi are eroii ei ! spuse misionarul.
— Sunteti misionar ? intreba doctorul.

— Sunt un preot al misiunii Lazariste. Era cat pe-aci sa fiu sacrificat ! Dar dumneavoastra veniti din Europa. Vorbiti-mi de Europa, de Franta. Nu am primit stiri de acolo de cinci ani.

Samuel Fergusson, raspunzand dorintei lui, ii vorbi mult despre Franta. Apoi ii pregati cateva cesti de ceai, pe care bolnavul le
bau cu placere, capatand astfel putere sa se ridice putin si, vazandu-se purtat prin seninul cerului, incepu sa surada.

— Sunteti niste calatori curajosi, spuse el, de aceea veti reusi
in incercarea voastra indrazneata. Voi va veti revedea parintii, prietenii, patria

Tanarul preot era atat de slabit, incat trebuira sa-l culce din
nou. Ramase catva timp ca fara viata. Fergusson nu-si putu stapani
emotia. Simtea cum se stinge viata unui om. Aveau sa-l piarda oare atat de repede ? Trebui sa sacrifice cea mai mare parte din provizia
de apa pentru a-i racori tamplele infierbantate. II ingriji cu duiosie
si indemanare. Bolnavul renastea putin cate putin in bratele sale.

— Vorbiti limba dumneavoastra materna, ii spuse el ; o inteleg si va va obosi mai putin.

Misionarul era un tanar din satul Aradon, din Bretania.

Din cea mai frageda varsta se simtise atras de cariera
preoteasca. Vru sa adauge acestei vieti si primejdia si intra in
randurile preotilor din misiune, al carei fondator a fost sfantul Vincent de Paul. La varsta de douazeci de ani, isi parasise tara pentru
a pleca pe pamantul neospitalier al Africii. Si de acolo, pas cu pas,
trecand peste toate obstacolele, infruntand lipsurile, inaintase pana
in mijlocul triburilor care locuiau in regiunile afluentilor Nilului
superior. Apoi cazuse prizonier la unul din cele mai salbatice triburi
din Nyambarra. Dupa ce tribul, imprastiat printr-una din luptele atat
de obisnuite in aceste locuri, il lasase in parasire, el, in loc sa se
intoarca din drum, isi continuase pelerinajul. Zilele cele mai
linistite, pe care le petrecuse atunci fusesera acelea in care era considerat nebun. Se familiarizase cu dialectele regiunii. in sfarsit, inca
doi ani strabatuse regiunile salbatice si de aproape un an se stabilise
in mijlocul tribului Nyam-Nyam, cunoscut sub numele de Barafri.
inainte cu cateva zile, seful tribului murise, iar el fusese invinuit
de sfarsitul lui neasteptat si bastinasii hotarasera sa-l jertfeasca;
chinul dura de 40 de ore ; azi la amiaza trebuia sa moara, asa cum
banuise doctorul. Cand auzise focuri de arma, isi iesise din fire si
incepuse sa strige : „Ajutor ! Ajutor !”, iar cand o voce necunoscuta
ii strigase cuvinte de imbarbatare, crezuse ca viseaza.

— Nu-mi pare rau ca mor, adauga el.

— Nu-ti pierde curajul, ii raspunse doctorul. Suntem langa dumneata, te vom salva de la moarte asa cum te-am salvat de la supliciu.

— Nu cer atata, spuse preotul resemnat. Binecuvantat fie Domnul care mi-a dat inainte de moarte bucuria de a strange maini prietene si de a auzi limba tarii mele.

Puterile misionarului slabira din nou. Astfel, ziua se scurse
intre speranta si ingrijorare. Kennedy era foarte miscat, iar Joe isi
sterge lacrimile pe ascuns.

Victoria inainta incet.

Catre seara, Joe semnala spre vest o lumina imensa. La latitudini mai ridicate, ar fi fost luata drept aurora boreala ; cerul parea in flacari. Doctorul examina fenomenul.

— Nu poate fi decat un vulcan in eruptie ! spuse el.

— Dar vantul ne duce intr-acolo ! raspunse Kennedy.

— Bine, vom trece deasupra lui, la o inaltime care ne va pune in afara de orice pericol.

Dupa trei ore, Victoria se gasea in mijlocul muntilor. Pozitia
sa exacta era 24°15' longitudine si 4°42' latitudine.

In fata aerostatului, un crater aprins revarsa torente de lava
topita si zvarlea bucati de stanca la o mare inaltime ; fluvii de foc
lichid cadeau in cascade orbitoare.

Era un spectacol maret, dar primejdios, caci vantul, cu o putere constanta, purta balonul spre atmosfera incendiata. Obstacolul
care nu putea fi ocolit, trebuia invins ; flacara arzatorului fu marita
la maximum si Victoria ajunse la sase mii de picioare, lasand intre
ea si vulcan un spatiu mai mare de trei sute de stanjeni.

Preotul putu sa priveasca de la inaltime craterul din care izbucneau cu vuiet mii de manunchiuri luminoase.

— Ce frumusete ! exclama el.

Revarsarea de lava arzatoare acoperea coasta muntelui cu un
adevarat covor de flacari. Jumatatea inferioara a balonului stralucea
in noapte ; o caldura dogoritoare urca pana la nacela. Doctorul Fergusson se grabi sa se indeparteze de locul primejdios.

Pe la ora zece seara, muntele nu se mai vedea decat ca un
punct rosu la orizont. Victoria isi urma linistita calatoria, la o
inaltime mai mica.



Capitolul XXIII


MANIA LUI JOE. MOARTEA PREOTULUI. PRIVEGHIUL.
ARIDITATE. INMORMANTAREA. BLOCURILE DE CUART.
HALUCINATIA LUI JOE. POVARA PRETIOASA.
TRECEREA PESTE MUNTII AURIFERI,
INCEPUTURILE DISPERARII IUI JOE


O noapte minunata se lasase pe intinsul pamantului. Preotul
adormise intr-o completa stare de moleseala.

— N-o sa-si revina ! vorbi Joe. Bietul tanar ! Daca are 30 de ani !

— Isi va da sfarsitul in mainile noastre ! spuse doctorul cu disperare. Respiratia ii slabeste intruna si nu pot face nimic pentru a-l salva !

— Ticalosii ! exclama Joe cu furie. Si cand te gandesti ca acest preot cumsecade a gasit cuvinte sa-i planga si sa-i scuze, sa-i ierte !

— Cerul i-a daruit o noapte frumoasa, draga Joe, poate ultima. De-acum inainte nu va mai suferi si moartea sa va fi de fapt un somn linistit.

Muribundul rosti cateva cuvinte intretaiate. Doctorul se apropie ; respiratia bolnavului devenea greoaie, avea nevoie de aer. Perdelele cortului fura date in laturi si el respira cu nesat adierea usoara a noptii linistite. Stelele licareau in lumini tremurande si luna il imbraca in lintoliul alb al razelor sale.

— Prieteni, spuse el cu vocea slaba, ma sfarsesc ! Dumnezeu sa va rasplateasca si sa va scoata la liman.

— Nu-ti pierde speranta ! ii raspunse Kennedy. Nu este decat o slabiciune trecatoare ! Nu vei muri ! Oare poate muri cineva in aceasta frumoasa noapte de vara ?

— Moartea e aici ! raspunse misionarul. Stiu ! Lasati-ma s-o privesc in fata.

Kennedy il ridica.

— Doamne, Dumnezeule, ai mila de mine ! striga muribundul.

Fata preotului se lumina. Departe de pamantul ale carui bucurii nu le cunoscuse vreodata, in noaptea care-l invaluia cu lumina
ei dulce, parea ca traieste o viata noua. Ultimul lui gest fu o binecuvantare pe care o dadu prietenilor sai de o zi si cazu din nou in
bratele lui Kennedy, al carui obraz era scaldat in lacrimi.

— Mort! spuse doctorul, aplecandu-se deasupra lui. Mort !

Si, ca si cum s-ar fi inteles, cei trei prieteni ingenuncheara si se rugara in tacere.

— Maine dimineata, sopti Fergusson, il vom ingropa in acest pamant al Africii pe care l-a udat cu sangele lui.

Restul noptii, corpul fu vegheat, rand pe rand, de doctorul
Fergusson si de Joe, si nici un cuvant nu-i tulbura linistea. Fiecare
plangea.

A doua zi, vantul batea dinspre sud si Victoria inainta incet
pe deasupra unui platou nesfarsit, lci-colo se vedeau cratere stinse,
vagauni salbatice, stanci ingramadite unele peste altele, bolovani si
gropi, si nici o picatura de apa pe crestele uscate.

Spre amiaza, doctorul se hotari sa coboare intr-o vagauna, in
mijlocul stancilor de formatie vulcanica, pentru a ingropa corpul
misionarului. Deoarece nu exista nici un pom de care sa ancoreze,
trebuia sa foloseasca muntii inconjuratori drept adapost, tot ei
urmand sa le inlesneasca aducerea nacelei la pamant.

Dar, asa cum fusesera nevoiti sa arunce o parte din lest, ca
sa coboare, trebuiau sa lase sa se scurga o cantitate proportionala
de gaz, asa ca Fergusson deschise supapa balonului exterior. Hidrogenul se scurse si Victoria cobori incet in vagauna.

Indata ce nacela atinse pamantul, doctorul inchise supapa.
Joe, tinandu-se cu o mana de marginea exterioara a nacelei, aduna
cu cealalta o gramada de pietre care trebuiau sa inlocuiasca propria
sa greutate, apoi sari pe pamant. Acum, putand sa se foloseasca de
ambele maini, aduna mai mult de cinci sute de livre de pietre, pe care le ingramadi in nacela. Astfel, doctorul si Kennedy putura sa
coboare si ei. Victoria se afla in echilibru, propria-i forta de ascensiune neputand-o ridica de la pamant.

Dealtfel, nu era nevoie de o mare cantitate de pietre, caci
blocurile adunate de Joe aveau o greutate considerabila, fapt care
atrase atentia lui Fergusson. Pamantul era presarat cu cuart si roci
de porfir.

„Ciudata descoperire !” isi spuse doctorul.

Kennedy si Joe facura cativa pasi spre a alege un loc unde
sa sape o groapa. In vagauna aceasta, cu malurile inalte, era o
caldura extraordinara, care dadea impresia unui cuptor. Trebuira sa
curete intai terenul de pietre si sa sape apoi o groapa destul de
adanca, pentru ca animalele salbatice sa nu poata dezgropa cadavrul.

Asezara dupa aceea inauntru, cu pietate, corpul preotului;
pamantul cazu peste el, iar deasupra ingramadira bucati de stanca
in loc de lespede funerara.

In acest timp, doctorul statea nemiscat, cufundat in ganduri.

Nu auzea chemarile tovarasilor sai si nici nu cauta sa se
adaposteasca, impreuna cu ei, de arsita.

— La ce te gandesti, Samuel ? il intreba Kennedy.

— La un contrast ciudat al naturii. La un curios efect al fatalitatii. Stiti voi in ce pamant a fost ingropat acest om, acest sarman suflet care si-a dat viata pentru binele oamenilor ?

— Ce vrei sa spui ? intreba scotianul.

— Preotul se odihneste intr-un zacamant de aur.

— Un zacamant de aur ? ! exclamara Kennedy si Joe.

— Da, de aur ! raspunse doctorul linistit. Bolovanii pe care-l calcati in picioare, ca si cum ar fi pietre fara nici o valoare, sunt cel mai curat minereu aurifer !

— Imposibil! Imposibil ! facu Joe.

— Nu veti fi nevoiti sa cautati prea mult in crapaturile de ardezie, ca sa gasiti bulgari mari de aur.

Joe se apleca asupra bucatilor de piatra, imprastiate peste tot.
Kennedy era gata sa-l imite.

— Linisteste-te, bunul meu Joe, ii spuse doctorul. Haide,
gandeste-te putin. La ce ne serveste toata aceasta bogatie ? Nu putem s-o luam cu noi.

— Nu putem s-o luam ? Asta-i buna !
— E cam grea pentru nacela noastra. La inceput nici n-am vrut sa-ti dezvalui descoperirea asta, de teama sa nu regreti prea
mult.

— Cum, striga Joe, sa parasim asemenea comoara?! Sa lasam balta o asemenea avere care ne apartine numai noua ?

— la seama, prietene ! Te-a cuprins lacomia ! Mortul acesta pe care l-ai ingropat nu te-a invatat adevarata valoare a aurului ?

— Tot ce spuneti e adevarat, raspunse Joe, dar, in sfarsit, este
vorba de aur ! Domnule Kennedy, nu ma ajutati sa adun cateva milioane ?

— Ce sa facem cu ele, sarmanul meu Joe ? raspunse vanatorul, abia stapanindu-se sa nu zambeasca. Noi nu am venit aci sa ne
imbogatim si nu ne vom imbogati.

— Sunt cam grele milioanele si nu se pot pune usor in buzunar, spuse doctorul.

Pana la urma, Joe gasi o solutie :

— N-am putea inlocui lestul de nisip cu acest minereu ?

— Bine ! Sunt de acord, spuse Fergusson, dar sa nu-mi faci mutre cand vom zvarli cateva mii de lire peste bord.

— Mii de lire ? raspunse Joe. Este cu putinta ca toate acestea sa fie aur ?

— Da, prietene, aici este un rezervor, in care natura a ingramadit de secole bogatiile sale ; cu asta s-ar putea imbogati tari intregi. O Australie si o Californie unite in fundul unui desert.

— Si aceste comori vor ramane neintrebuintate ?

— Poate ! in orice caz, iata ce vom face, ca sa te consolez

— Va va fi greu, raspunse mahnit Joe.

— Asculta, vom intocmi o schita exacta a acestui loc, ti-o voi da, iar la intoarcerea in Anglia o vei arata concetatenilor tai, daca ti se pare ca aurul ar putea sa-i faca fericiti.

— Domnule, vad bine ca aveti dreptate ; ma voi resemna, deoarece nu se poate altfel. Sa ne umplem nacela cu acest pretios minereu. Ceea ce va ramane la sfarsitul calatoriei va fi totusi un castig.

Si Joe se puse pe lucru, muncind din rasputeri. Astfel
ingramadi in nacela peste o mie de livre de minereu, bucati de cuart
in care era inchis aurul, ca intr-o scoarta tare.

Doctorul il privea zambind. Isi facu calculele si stabili ca
mormantul se afla la 22H23' longitudine si la 4'55' latitudine septentrionala. Apoi se intoarse spre nacela, dupa ce arunca o ultima
privire asupra ridicaturii de pamant sub care odihnea corpul sarmanului francez. Ar fi vrut sa ridice o cruce modesta si necioplita la
mormantul acesta parasit in mijlocul pustiului Africii, dar in vecinatate nu se afla nici un copac.

— Dumnezeu il va recunoaste, zise el.

In mintea lui Fergusson se strecurase o preocupare destul de
serioasa : ar fi dat mult din aurul de aci pentru a gasi putina apa;
ar fi dorit sa o inlocuiasca pe aceea din rezervorul aruncat, dar nu
era cu putinta in tinuturile acestea sterpe. Trebuind sa alimenteze
fara incetare arzatorul, incepuse sa lipseasca apa de baut. isi propuse, deci, sa nu neglijeze nici o ocazie pentru a spori rezerva.

Intorcandu-se la nacela o gasi incarcata cu pietrele lui Joe ;
se urca in ea fara sa scoata o vorba. Kennedy isi lua locul obisnuit.
Joe il urma, aruncand o privire lacoma asupra bogatiilor vagaunii.

Doctorul aprinse arzatorul, serpentina se incalzi, curentul de
hidrogen se stabili in cateva minute, gazul se dilata, dar balonul nu
se urni din loc.

Joe il privea ingrijorat pe stapanul sau, fara sa scoata un
cuvant

— Joe ! spuse doctorul.
Joe nu raspunse.

— Joe, ma auzi ?

Joe facu semn ca aude, dar ca nu vrea sa inteleaga.

— Vrei sa-mi faci placerea si sa arunci o parte din minereu ? relua Fergusson.

— Domnule, dar mi-ati promis

— Ti-am promis sa inlocuiesc lestul, atata tot.

— Totusi

— Vrei sa ramanem pentru totdeauna in pustiul asta ?

Joe arunca o privire disperata spre Kennedy, dar vanatorul
dadu din cap, neputincios.

— Ei, Joe ?

— Arzatorul nu mai functioneaza ? se incapatana Joe.

— Arzatorul e aprins, doar vezi bine, balonul insa nu se va ridica decat daca ai sa-l usurezi putin.

Joe se scarpina dupa ureche, lua o bucata de cuart, cea mai
mica din toate, o cantari, o recantari, o juca in maini (avea o greutate de 3-4 livre) si o arunca. Victoria nu se ridica.

— Ei, spuse el, nu ne ridicam inca ?

— Nu inca ! raspunse doctorul. Continua.

Kennedy radea. Joe arunca inca vreo zece livre. Balonul
ramase nemiscat. Joe pali.

— Sarmanul meu baiat ! spuse doctorul. Dick, tu si cu mine
cantarim, daca nu ma insel, aproape patru sute de livre. Asadar,
Joe, trebuie sa te scapi de o greutate cel putin egala cu a noastra,
ca sa putem ramane noi.

— Sa aruncam patru sute de livre ? striga jalnic Joe.

— Si chiar ceva mai mult, pentru a ne ridica ! Haide ! Curaj ! Oftand din adancul plamanilor, vrednicul Joe incepu sa usureze balonul. Din cand in cand se oprea.

— Urcam ? intreba el nelinistit.

— Inca nu ! i se raspundea.

— Se misca ! primi in sfarsit raspunsul asteptat.

— Continua ! repeta Fergusson.

— Urca ! Sunt sigur !

— Continua ! raspunse Kennedy.

Atunci Joe, luand cu disperare inca un bloc, il zvarli din nacela. Victoria se ridica la o suta de picioare si, cu ajutorul arzatorului, depasi curand culmile dimprejur.

— Acum, Joe, spuse doctorul, daca reusim sa pastram aceasta incarcatura pana la sfarsitul calatoriei, iti ramane inca o frumoasa avere si vei fi bogat pana la sfarsitul zilelor tale.

Joe nu raspunse nimic si se intinse cu placere pe patul sau
de minereu.

— Vezi, dragul meu Dick, relua doctorul, ce poate face, din
cel mai bun baiat din lume, puterea acestui metal ? La cate patimi,
lacomii si crime ar da nastere cunoasterea unei asemenea mine ! E
jalnic !

Spre seara, Victoria inaintase cu nouazeci de mile spre vest.
Se gasea astfel, in linie dreapta, la paisprezece mii de mile de Zanzibar.



Capitolul XXIV


VANTUL INCETEAZA. APROPIEREA DE DESERT.
SCADEREA PROVIZIEI DE APA. NOPTILE LA ECUATOR,
INGRIJORAREA IUI SAMUEL FERGUSSON. SITUATIA
ASA CUM ESTE. ENERGICELE RASPUNSURI ALE LUI
KENNEDY SI ALE IUI JOE. INCA O NOAPTE


Victoria isi petrecu noaptea intr-o liniste desavarsita, agatata
de un arbore singuratic, aproape uscat. Calatorii putura sa se bucure
astfel de somnul de care aveau atata nevoie. Din incercarile zilelor
precedente ramasesera cu amintiri triste.

Spre dimineata, cerul incepu sa se incalzeasca, reluandu-si
stralucirea limpede. Dupa cateva incercari nereusite balonul se ridica si intalni un curent de aer nu prea puternic, care-l impinse catre nord-vest.

— Nu mai inaintam, spuse doctorul. Daca nu ma insel, am facut jumatate din calatoria noastra aproape in zece zile, dar, in
felul in care mergem acum, ne vor trebui luni de zile pentru a o
termina. Si asta e cu atat mai suparator, cu cat suntem amenintati
sa ramanem fara apa.

— Dar vom gasi, raspunse Dick. Este cu neputinta sa nu intalnim in acest tinut intins vreun rau sau macar o balta.

— Bine ar fi.

— Poate ca incarcatura lui Joe nu ne lasa sa inaintam ? Kennedy vorbea asa ca sa-l tachineze pe vrednicul baiat; o facea de altfel cu usurinta, deoarece trecuse si el prin halucinatiile lui Joe. Acum, fiindca nu lasase sa se vada nimic, putea sa se arate mai tare ; de altfel, vorbea pe un ton glumet. Joe ii arunca stapanului o privire jalnica, dar doctorul nu raspunse nimic. El se gandea, ascunzandu-si groaza, la intinsele deserturi ale Saharei. Acolo trec saptamani in care caravanele nu gasesc un put ca sa-si potoleasca setea.

Astfel ca urmarea cu mare atentie cele mai mici depresiuni
ale solului.

Aceste griji, precum si ultimele incidente schimbasera
simtitor starea sufleteasca a celor trei calatori; vorbeau mai putin
si ramaneau mai mult cufundati in ganduri.

Vrednicul Joe se schimbase de cand isi cufundase privirile
in oceanul de aur; tacea si privea cu lacomie pietrele ingramadite
in nacela, fara valoare astazi, dar maine de nepretuit.

Aspectul acestei parti a Africii era ingrijorator. Desertul aparea incetul cu incetul. Nici un sat, nici macar un grup de colibe! Vegetatia se rarea; abia mai apareau cateva plante pipernicite ca pe terenurile napadite de ierburi uscate din Scotia ; incolo, numai gramezi de nisip alburiu, de pietre inchise si de maracini. in mijlocul acestei uscaciuni, fata pustie a pamantului avea infatisarea unor muchii stancoase, ascutite si taioase. Aceste semne care aratau apropierea unui pamant sterp ii dadeau de gandit doctorului Fergusson. Parea ca nici o caravana nu infruntase vreodata tinutul acesta uscat; altfel ar fi lasat urme vizibile de tabere, oseminte inalbite, de oameni si de animale. Dar nu se vedea nimic. Si simteai ca in curand regiunea pustie va continua cu o imensitate de nisip.

Nu se mai putea da insa inapoi; trebuiau sa mearga inainte.
Doctorul nu cerea prea mult; ar fi dorit doar o furtuna care sa-l
tarasca dincolo de tinutul acesta. Si pe cer, nici un nor ! La sfarsitul
zilei, Victoria nu parcursese nici treizeci de mile.

Cel putin daca n-ar fi lipsit apa ! Abia de mai aveau trei galoane1. Fergusson puse deoparte un galon pentru a potoli setea
arzatoare pe care o caldura de 90° Fahrenheit2 o facea insuportabila ; mai ramaneau doua galoane pentru alimentarea arzatorului. Dar
cantitatea asta nu putea produce decat patru sute optzeci de picioare
cubi de gaz, iar arzatorul consuma aproape noua picioare cubi pe ora, astfel ca nu mai puteau zbura decat cincizeci si patru de ore.
Toate acestea erau socotite riguros matematic.

— Cincizeci si patru de ore ! spuse doctorul tovarasilor sai. Oricum, sunt hotarat sa nu calatoresc noaptea, ca sa nu pierdem vreun parau, izvor sau vreo balta. Ne raman trei zile si jumatate de calatorie, in care trebuie sa gasim apa cu orice pret. Am crezut de cuviinta, prieteni, sa va previn asupra acestei situatii serioase, ca sa stiti ca nu rezerv decat un singur galon de apa pentru setea noastra, si va trebui sa ne impunem o ratie redusa.

— Sa bem cu portia ! spuse vanatorul. Dar nu trebuie sa disperam inca ; spui ca mai avem trei zile inaintea noastra ?

— Da, dragul meu Dick.

— Ei bine, cum regretele noastre nu vor imbunatati cu nimic situatia, in trei zile vom avea destul timp sa vedem ce este de facut; pana atunci sa fim cu multa bagare de seama.

La masa de seara, portiile de apa fura masurate cu socoteala,
iar cantitatea de rachiu din groguri marita. Dar trebuia sa te feresti
de bautura asta, care, in loc sa te racoreasca, te incalzea si-ti provoca sete.

Nacela ramase in timpul noptii intr-o vale adanca si larga, al
carei fund semana cu un platou. Ea se gasea la abia opt sute de
picioare deasupra nivelului marii. Aceasta imprejurare ii dadu
putina nadejde doctorului. ii amintea de presupunerile geografilor
asupra existentei unei mari intinderi de apa in mijlocul Africii.
Daca acest lac exista, trebuia sa ajunga la el. Dar nici o schimbare
nu se producea pe cerul senin.

Dupa noaptea linistita, cu cerul minunat, plin de stele, urma
o zi ca si cea dinainte, cu raze arzatoare de soare, care incingeau
vazduhul.

La ora cinci dimineata, doctorul dadu semnalul de plecare,
dar Victoria ramase nemiscata un timp destul de indelungat, intr-o
atmosfera de plumb. Doctorul ar fi putut sa scape de aceasta
caldura intensa ridicandu-se in zonele superioare, insa ar fi trebuit
sa consume o cantitate mai mare de apa, ceea ce nu era ingaduit.
Asa ca se multumi sa-si mentina aerostatul la o mie de picioare
deasupra solului. Un curent slab il impingea spre vest.

Dejunul se alcatui din putina carne uscata. La amiaza, Victoria facuse abia cateva mile.

— Nu putem inainta mai repede, spuse doctorul. Nu poruncim, ci ne supunem !

— Ah, dragul meu Samuel, spuse vanatorul iata o ocazie in care un propulsor n-ar fi de dispretuit.

— Fara indoiala, Dick, admitand insa ca n-ar consuma apa pentru a se pune in miscare, caci altfel am fi in aceeasi situatie. Pana astazi, de altfel, nu s-a inventat nimic folositor in directia asta. Baloanele sunt inca in stadiul in care se aflau corabiile inainte de descoperirea masinii cu vapori. Au trebuit sase mii de ani, ca oamenii sa-si imagineze palele1 rotilor hidraulice si ale elicelor. Mai avem deci de asteptat!

— Ce caldura blestemata ! spuse Joe, stergandu-si fruntea de pe care curgeau siroaie de sudoare.

— Daca am avea apa, caldura asta ne-ar fi folositoare, caci ar dilata hidrogenul din aerostat si astfel serpentina ar necesita o flacara mai slaba. Ah, blestematul acela, din cauza caruia am pierdut pretioasa cutie cu apa !

— Nu regreti ce-ai facut, Samuel ?

— Nu, Dick, pentru ca am scapat pe un nenorocit de la o moarte oribila. Dar cele o suta de livre de apa pe care le-am aruncat ne-ar fi fost acum de folos, ne-ar fi asigurat inca douasprezece, treisprezece zile de drum, adica tocmai cat ar fi durat traversarea desertului.

— Cel putin am facut jumatate de calatorie ? intreba Joe.

— Ca distanta, da, ca durata, nu. Se pare ca vantul tinde sa inceteze cu totul.

— Lasati, domnule, spuse Joe, nu trebuie sa ne plangem, am scos-o bine la capat pana acum si, orice s-ar intampla, nu-mi pierd speranta. Vom gasi apa, v-o spun eu !

Intre timp, pamantul devenea din ce in ce mai sterp.
Povarnisurile muntilor auriferi pierisera in departare ; se vedeau
doar ultimele urme ale unei vegetatii sarace. Ierburile rare inlocuiau
copacii frumosi din vest. Cateva fasii de iarba, de un verde alterat,
luptau impotriva navalirii nisipului. Stancile mari, pravalite din
crestele unor inaltimi indepartate, faramate in cadere, se imprastiau
in bucati ascutite, care se prefaceau intr-un nisip zgrunturos si apoi
intr-o pulbere fina.

— lata Africa, asa cum ti-o inchipuiai, Joe ; am avut dreptate sa-ti spun : ai rabdare !

— Ei bine, domnule, raspunse Joe, iata ceva, cel putin firesc : caldura si nisipul. Ar fi absurd sa cauti altceva intr-un asemenea tinut. Vedeti, adauga el razand, eu n-am avut incredere in padurile si
campiile voastre era un nonsens - nu merita sa vii de asa de departe, ca sa regasesti campia Angliei. Iata, pentru prima oara ma cred in
Africa si nu sunt suparat sa o gust putin.

Spre seara, doctorul constata ca aerostatul nu inaintase in tot
timpul zilei acesteia arzatoare decat douazeci de mile. Un intuneric
cald invalui Victoria, de indata ce soarele disparu indaratul orizontului, asemanator unei linii drepte.

A doua zi era joi, 1 mai. Zilele se succedau cu o monotonie
exasperanta, fiecare dimineata era la fel cu dimineata precedenta ;
in miezul zilei, razele soarelui ardeau cu aceeasi intensitate, si
noaptea acumula in intunericul ei o caldura pe care ziua ce venea
o trecea noptii urmatoare. Vantul, abia simtit, se asemana mai mult
cu rasuflarea unui muribund decat cu o adiere si puteai presimti
clipa in care avea sa se stinga de tot.

Cu toata situatia trista in care se gaseau, doctorul isi pastra
calmul si sangele rece, demne de un caracter tare. Cu luneta la ochi,
cerceta toate punctele orizontului. Vedea rarindu-se mereu ultimele
coline si disparand orice urma de vegetatie ; inaintea sa se intindea
toata imensitatea desertului.

Cu toate ca nu lasa sa se vada nimic, responsabilitatea care
apasa asupra lui il preocupa mult. Pe acesti doi oameni, Dick si
Joe, amandoi prietenii lui, ii antrenase asa de departe, numai prin
puterea prieteniei si a datoriei. Facuse oare bine ? Nu insemna ca incerci sa strabati drumuri pe care nu ti-era ingaduit sa mergi ? Nu
incerca el oare sa depaseasca limitele posibilului in aceasta calatorie ? Oare cunoasterea acestui continent ingrat nu era rezervata secolelor viitoare ?

Si dupa cum se intampla in orele de descurajare, toate aceste
ganduri se inmultira in mintea sa printr-o irezistibila asociatie de
idei; logica si rationamentul isi pierdura intaietatea. Dupa ce-si
dadu seama de ceea ce n-ar fi trebuit sa faca, acum se intreba ce-i
ramanea de intreprins. Oare ar fi fost cu neputinta sa se intoarca?
Nu existau oare curenti de aer superiori care sa-i poata duce catre
tinuturi mai putin sterpe ? De regiunile strabatute era sigur; nu
cunostea insa tinutul pe care trebuia sa-l traverseze de acum inainte.
Constiinta il indemna sa se explice sincer cu cei doi tovarasi ai sai.
De aceea le arata exact care era situatia, le arata ce se indeplinise
si ce ramasese de facut; la nevoie se puteau intoarce, sau cel putin
puteau incerca sa se intoarca. Acum, care era parerea lor ?

— Eu nu am alta parere decat aceea a stapanului meu, raspunse Joe. Ce va suporta el, voi suporta si eu. il voi urma oriunde se va duce !

— Si tu, Kennedy ?

— Eu, dragul meu Samuel, nu sunt omul care sa se lase cuprins de deznadejde. Nimeni nu cunoaste mai bine decat mine primejdiile acestei intreprinderi, dar nu am voit sa le vad din moment
ce tu le infruntai. Sunt astfel al tau, trup si suflet. Parerea mea este
ca, in situatia actuala, trebuie sa perseveram, sa mergem pana la
capat. Pericolele, de altfel, mi se par tot atat de mari si pe drumul
de intoarcere. Asadar, inainte ! Poti sa te bizui pe noi.

— Va multumesc, prieteni vrednici! raspunse doctorul, emotionat. Ma asteptam la intregul vostru devotament, dar aveam nevoie si de aceste cuvinte de incurajare. Inca o data, va multu-mesc !

Si toti trei isi stransera mainile, calduros.

— Ascultati-ma, relua Fergusson. Dupa insemnarile mele, suntem la aproape trei sute de mile de Golful Guineii, asadar desertul nu se poate intinde la nesfarsit, pentru ca aceasta coasta este locuita si regiunea a fost cercetata pana la o anumita distanta, in interior. Daca va trebui, ne vom indrepta spre coasta si este imposibil sa nu intalnim o oaza sau un put, de unde sa ne putem improspata provizia noastra de apa. Dar ne lipseste vantul si fara el ramanem aproape nemiscati in aer.

— Sa asteptam cu resemnare, spuse vanatorul.

Pe rand, fiecare cerceta zarea, dar in zadar; in tot timpul acestei zile, care nu se mai ispravea, nu aparu nimic care sa le dea vreo speranta.

La apusul soarelui, ale carui raze orizontale se prelungeau in
linii de foc peste sesul imens, disparura si ultimele ondulatii ale
terenului. Era desertul. Ca si in ziua precedenta, calatorii, fara sa
depaseasca o distanta mai mare de cincisprezece mile, consumasera
treizeci si cinci de picioare cubi de gaz pentru alimentarea arzatorului, si din cei opt litri de apa sacrificasera doi, ca sa-si potoleasca
setea chinuitoare.

Noaptea trecu in liniste, in prea mare liniste. Doctorul nu
dormi deloc.


Capitolul XXV


PUTINA FILOZOFIE. UN NOR LA ORIZONT.

IN MIJLOCUL CETII. BALONUL NEASTEPTAT.

SEMNALELE. O PRIVIRE EXACTA ASUPRA VICTORIEI.

PALMIERI. URMELE UNEI CARAVANE.

UN PUT IN MIJLOCUL DESERTULUI


A doua zi, aceeasi seninatate a cerului, aceeasi imobilitate a
aerului.

Victoria se ridica pana la o inaltime de cinci sute de picioare,
dar foarte putin se misca spre vest.

— Suntem in plin desert ! spuse doctorul. Priviti ce imensitate de nisip. Ce spectacol ciudat ! Ce ciudata creatie a naturii ! De ce colo o vegetatie abundenta, iar aici aceasta uscaciune, la aceeasi latitudine, sub aceleasi raze ale soarelui ?

— Intrebarea, dragul meu Samuel, ma ingrijoreaza putin, raspunse Kennedy ; cauza ma preocupa in mai mica masura decat faptul. Situatia, asa cum se prezinta, iata ce are insemnatate acum.

— Trebuie sa filozofam putin, dragul meu Dick. Ce ne poate strica ?

— Sa filozofam, as vrea si eu ; avem timp, fiindca abia ne miscam. Vantului ii este teama sa sufle : doarme.

— Asta nu va dura mult, spuse Joe. Mi se pare ca zaresc cativa nori spre vest.

— Joe are dreptate, raspunse doctorul.

— Bine ! facu Kennedy. Deci credeti ca ne vom bucura de norul asta, ca ne va aduce o ploaie buna si un vant bun, care sa ne racoreasca fetele ?

— Vom vedea, Dick, vom vedea.

— Azi e vineri si mie nu-mi plac vinerile.

— Ei bine, sper ca presupunerile tale vor fi rasturnate chiar azi.

— O doresc si eu ! Uf, facu el, stergandu-si fata, caldura este un lucru bun, mai ales iarna, dar vara nu trebuie sa abuzam de ea ! Crezi ca arsita soarelui i-ar putea face vreun rau balonului nostru? Il intreba Kennedy pe doctor.

— Nu, captuseala de gutaperca a taftalei suporta temperaturi si mai ridicate. Aceea la care am supus-o in interior, cu ajutorul serpentinei, a fost cateodata de 158°1 si se pare ca invelisul nu a suferit.

— Un nor ! Un nor adevarat! striga in acel moment Joe, a carui vedere patrunzatoare se lua la intrecere cu toate lunetele.

Intr-adevar, nori desi, acum vizibili, se ridicau incet deasupra
orizontului. Pareau adanci, alcatuiti dintr-o ingramadire de nori
mici, care pastrau invariabil forma lor initiala, de unde doctorul trase concluzia ca in masa lor nu sufla nici un curent de aer.

Aceasta masa compacta de nori aparuse catre ora opt dimineata si abia la unsprezece acoperi soarele, facandu-l sa dispara cu
totul indaratul perdelei lor groase ; in aceeasi clipa, partea lor inferioara se ridica deasupra orizontului, care straluci in plina lumina.

— Este un nor izolat, spuse doctorul. Nu trebuie sa ne bizuim prea mult pe el. Priveste, Dick, are aceeasi forma ca azi-dimineata.

— Intr-adevar, Samuel, nu ne aduce nici ploaie, nici vant, cel putin noua.

— E de asteptat, caci se mentine la o mare inaltime.

— Dar, Samuel, ce-ar fi daca am cauta sa ajungem noi la acest nor, care nu vrea sa se sparga deasupra noastra ?

— Imi inchipui ca asta nu ne va folosi prea mult, spuse doctoad. Va fi o risipa de gaz si, in consecinta, si una considerabila de apa. Dar, in situatia noastra, nu trebuie sa neglijam nimic ; vom urca.

Doctorul mari flacara arzatorului; in spiralele serpentinei se
dezvolta o caldura violenta si curand, sub actiunea hidrogenului dilatat, balonul se ridica. La aproape o mie cinci sute de picioare de pamant intalnira masa opaca a norului, si, mentinandu-se la aceasta inaltime, balonul intra intr-o ceata deasa, fara sa dea peste cea mai mica adiere de vant; ceata parea lipsita de umiditate, incat obiectele care intrau in contact cu ea ramaneau aproape uscate.

Norii izbutira sa dea aerostatului o mica miscare de inaintare
abia simtita, si nimic mai mult. Doctorul constatase cu tristete rezultatul mediocru obtinut prin manevra sa, cand, deodata, il auzi pe
Joe strigand cu o vie surpriza :

— Ei, asta-i acum !

— Ce este, Joe ?

— Domnule doctor, domnule Kennedy, uitati-va ce ciudat!

— Ce este ?

— Nu suntem singuri aici ! Sa stiti ca ni s-a furat inventia.

— A innebunit ? intreba Kennedy. Joe inmarmurise de uimire.

„Oare soarele sa fi zapacit capul acestui sarman baiat?” se
intreba doctorul.

— Ai putea sa-mi spui dadu sa-l intrebe.

— Dar priviti, domnule ! spuse Joe, aratand un punct in spatiu.

— Da, da ! striga si Kennedy la randul sau. E de necrezut! Samuel, Samuel, priveste !

— Vad, raspunse linistit doctorul.

— Un alt balon, alti calatori ca si noi.

Intr-adevar, la vreo doua sute de picioare, un aerostat cu nacela si calatorii sai plutea in aer, urmand exact acelasi drum ca Victoria.

— Ei bine, spuse doctorul, nu ne ramane decat sa le facem semn. Ridica pavilionul, Kennedy !

Se parea ca pasagerii celuilalt aerostat avusesera acelasi
gand, odata cu ei, caci acelasi drapel repeta acelasi salut cu aceleasi
gesturi.

— Ce inseamna asta ? intreba vanatorul.

— Parc-ar fi maimute, spuse Joe ; isi bat joc de noi.

— Ceea ce inseamna, raspunse Fergusson, razand, ca esti tu insuti, dragul meu Dick, acela care face semnalul; ceea ce inseamna ca suntem noi insine, in cea de a doua nacela. Balonul acela nu este altceva decat Victoria noastra.

— Cu tot respectul pe care vi-l port, spuse Joe, nu ma puteti face sa cred niciodata asa ceva !

— Urca-te pe marginea nacelei, Joe. Misca bratele si vei vedea.

Joe asculta si-si vazu miscarile reproduse exact si in aceeasi clipa.

— Nu este decat efectul unui miraj, spuse doctorul, nimic altceva ; un simplu fenomen optic. El se datoreste rarefierii inegale a straturilor de aer; asta e totul.

— Este minunat ! repeta Joe, caruia nu-l mai ajungea timpul sa inmulteasca experienta, prin miscarea bratelor sale.

— Ce spectacol ciudat! relua Kennedy. E o placere s-o vezi pe mandra noastra Victoria. Stiti ca are un aspect frumos si o tinuta maiestuoasa ?

— Dumneavoastra ati explicat bine chestiunea, in felul dumneavoastra, raspunse Joe, dar ramane, totusi, un fenomen ciudat.

Curand insa, imaginea se sterse cu incetul, norii se ridicara
la o mai mare inaltime si parasira Victoria care nu incerca sa-i mai
urmeze. Dupa o ora disparura in inaltul cerului.

Vantul parea sa slabeasca si mai mult. Doctorul, disperat, se
apropie de pamant.

Pe la orele patru, Joc semnala un mic relief pe imensul platou
de nisip si putu curand sa afirme ca la o distanta nu prea mare se
inaltau doi palmieri.

— Palmieri ! tacu Fergusson. Atunci exista precis aici o fantana, un put !

Si lua o luneta, pentru a se asigura ca Joe nu se inselase.

— In sfarsit! Apa ! Apa ! exclama el. Suntem salvati, caci, oricat de putin inaintam, inaintam totusi, si pana la urma vom ajunge.

— Ei bine, domnule, spuse Joe, daca pana atunci am bea din apa pe care o avem ? Aerul este intr-adevar inabusitor.

— Sa bem, baiatule !

Nici unul dintre ei nu se lasa rugat. Se consuma aproape un
litru de apa, ceea ce reduse provizia la numai trei litri si jumatate.

— Ah, cum te intareste ! spuse Joe. Cat e de buna apa ! Niciodata berea de Perkins nu mi-a facut atata placere.

— Astea sunt „avantajele” lipsurilor, raspunse doctorul.

— Oricum, slabe avantaje, observa vanatorul.

La ora sase, Victoria plana deasupra palmierilor. Erau arbori
subtiri, plapanzi, secati de seva, doua spectre de arbori, fara frunze,
mai mult uscati decat verzi. Fergusson ii privi inspaimantat.


La radacina lor se distingeau pietrele pe jumatate roase ale
unui put. Dar aceste pietre, sfaramate pulbere de fierbinteala soarelui, pareau ca nu formeaza altceva decat niste gramezi de praf
uniform. Nici urma de umiditate. Lui Samuel i se stranse inima si
era gata sa le impartaseasca tovarasilor sai teama care-l cuprinsese,
cand exclamatiile acestora ii atrasera atentia.

Cat vedeai cu ochii, spre vest, se intindea un lung sir de oseminte albite, iar fantana era inconjurata de schelete faramate. O caravana ajunsese pana aici, marcandu-si trecerea cu acest morman
de oseminte. Cei mai slabi cazusera unul cate unul in nisip ; cei
mai tari, ajunsi pana la acest izvor mult dorit, isi gasisera o moarte
oribila chiar la marginea lui.

Calatorii se privira palind.

— Sa nu coboram, spuse Kennedy, sa fugim de acest spectacol ingrozitor ! Nu vom gasi acolo nici o picatura de apa.

— Nu, Dick, trebuie sa incercam. Mai bine sa petrecem noaptea aici, decat altundeva. Vom cerceta putul pana la fund. Odata a fost aici un izvor, poate a mai ramas ceva din el.

Victoria ateriza. Joe si Kennedy pusera in nacela o greutate
de nisip egala cu a lor si coborara. Alergara apoi spre put si patrunsera inauntru pe o scara aproape distrusa. Izvorul parea sa fi secat
de multi ani. Sapara intr-un nisip sec si faramicios, cel mai arid
nisip. Nu era nici urma de umezeala.

Doctorul ii vazu venind la suprafata, transpirati, franti, acoperiti cu un praf fin, abatuti, descurajati, disperati.

Intelese zadarnicia cercetarilor lor, fapt la care de altfel se
asteptase, si nu spuse nimic. Isi dadea seama ca, din acel moment, va trebui sa aiba curaj si energie pentru trei. Joe ducea resturile
unui burduf zbarcit, pe care il arunca manios in mijlocul osemintelor imprastiate pe pamant.

In timpul cinei, calatorii nu scoasera nici un cuvant: mancau
in sila.

Si totusi nu suferisera inca de chinurile setei. Deznadejdea
lor privea mai mult viitorul.




Capitolul XXVI


O SUTA TREISPREZECE GRADE. PARERILE DOCTORULUI.
CERCETARI DISPERATE. ARZATORUL SE STINGE. O SUTA
DOUAZECI SI DOUA DE GRADE:. CONTEMPLAREA
DESERTULUI. O PLIMBARE PRIN NOAPTE.
SINGURATATE. NEREUSITA. PROIECTELE LUI JOE.
RAGAZ DE-O ZI


Drumul parcurs de Victoria, in cursul zilei precedente, nu
depasise zece mile si pentru ca ca sa se mentina in aer se consumase, saizeci si doua de picioare cubi de gaz.

Sambata dimineata, doctorul dadu semnalul de plecare.

— Arzatorul nu mai poate functiona decat sase ore, spuse el. Daca in sase ore nu vom descoperi o sursa de apa sau o fantana, nu stiu ce se va intampla cu noi.

— Astazi adie un vant slab, spuse Joe, dar se poate intari,nadauga el, vazand tristetea vadita a lui Fergusson.

Zadarnice sperante ! Era o atmosfera calma, una din acele
atmosfere care in marile tropicale tin corabiile in loc. Caldura devenea insuportabila si termometrul arata, la umbra, sub cort, 113°1.

Joe si Kennedy, intinsi unul langa altul, cautau sa uite
aceasta situatie, daca nu in somn, cel putin in toropeala. Omul care
nu poate sa se sustraga gandurilor printr-o munca sau o ocupatie
materiala este de plans. Aci insa nu era nimic de incercat; trebuia
sa suporti situatia, fara s-o poti imbunatati.

Chinurile setei incepura sa se faca simtite ; rachiul, departe
de a potoli nevoia imperioasa de a bea, din contra, o marea si-si
merita pe drept cuvant numele de „laptele tigrilor”, nume dat de
bastinasii Africii. Mai ramasesera inca doi litri de apa, si aceea
calda. Nici unul nu-si mai lua ochii de la picaturile acestea pretioase, dar nimeni nu indraznea sa-si moaie buzele. Doi litri de apa in
mijlocul unui desert !

Doctorul Fergusson, cufundat in gandurile sale, se intreba
daca a procedat chibzuit. N-ar fi fost mai bine sa-si fi pastrat apa
pe care o consumasera zadarnic pentru a se mentine in atmosfera?
Strabatuse o oarecare distanta, fara indoiala, dar era oare mai avansat ? Ce importanta ar fi avut faptul ca s-ar fi gasit cu saizeci de
mile in urma, din moment ce se aflau la aceeasi latitudine si tot
fara sa fi gasit apa de baut ?

Speranta il impinsese pc Samuel inainte si, totusi, aceste
doua galoane de apa ar fi putut sa ajunga pentru noua zile de popas
in desert. Cate schimbari nu s-ar fi putut produce in noua zile !
Poate, de asemenea, pastrand apa, ar fi putut sa se ridice aruncand
din balast, chiar daca ar fi pierdut gaz la coborare. Dar gazul balonului era sangele sau, viata sa.

Se lasa astfel prada miilor de ganduri, stand cu capul in
maini, ore intregi. Trebuie sa facem un ultim efort, isi spuse, spre
ora zece dimineata. Trebuie sa incercam pentru ultima oara sa descoperim un curent atmosferic care sa ne duca inainte. Trebuie sa
riscam ultimele noastre resurse.

Si in timp ce tovarasii sai dormitau, incalzi hidrogenul aerostatului pana la o temperatura inalta. Acesta, din cauza dilatatiei
gazului, se umfla si urca drept pe razele perpendiculare ale soarelui.
Doctorul cauta un curent favorabil de la cinci sute de picioare pana
la cinci mile, dar zadarnic, fiindca punctul de plecare ramanea cu
indaratnicie dedesubtul lui. O liniste absoluta parea ca domneste
pana la ultimile limite ale aerului respirabil. In sfarsit, se termina
si apa de alimentatie, arzatorul se stinse din cauza lipsei gazului,
pila Bunsen inceta sa mai functioneze si Victoria cobori incet pe
nisip, chiar in locul unde nacela isi lasase urmele mai inainte.

Era amiaza. Doctorul isi determina pozitia: se gaseau la
19°35' longitudine si la 6°51' latitudine, la o distanta de aproape
cinci sute mile de Lacul Ciad, la mai bine de patru sute mile de
coasta occidentala a Africii.

La coborare, Dick si Joe se trezira din toropeala lor apasatoare.

— Ne oprim ? intreba scotianul.

— Trebuie, raspunse Samuel cu un ton grav.

Tovarasii sai il intelesera. Ca urmare a depresiunii sale constante, solul se gasea la nivelul marii; balonul se mentinea intr-un
echilibru desavarsit si intr-o nemiscare absoluta.

Greutatea calatorilor fu inlocuita cu o incarcatura corespunzatoare de nisip si ei coborara. Fiecare era preocupat de propriile-i
ganduri, de aceea timp de cateva ore nu-si vorbira. Joe pregati
masa, compusa din biscuiti si pemmican1, din care mancara foarte
putin. O inghititura de apa fierbinte completa aceasta masa trista.

In timpul noptii nu veghe nici unul, dar nici nu dormira.
Caldura era inabusitoare. A doua zi nu mai ramasese decat o jumatate de litru de apa ; doctorul o puse deoparte, hotarandu-se sa nu se atinga de ea decat la cea mai mare nevoie.

— Ma sufoc ! striga Joe. Nici nu ma mira, urma el, dupa ce consultase termometrul. Caldura creste ! Sunt 140°2.

— Nisipul arde ca si cum ar iesi dintr-un cuptor, spuse vanatorul. Nici un nor pe cerul de foc ! Sa innebunesti !

— Sa nu disperam, spuse doctorul. La aceasta latitudine, dupa calduri mari, urmeaza inevitabil furtuni. Desi cerul este de o seninatate apasatoare, s-ar putea produce schimbari in mai putin de o ora.

— Dar, in sfarsit, e vreun indiciu ? relua Kennedy.

— Ei bine, mi se pare ca barometrul are o usoara tendinta de coborare, spuse doctorul.

— Cerul sa te auda, Samuel, caci iata-ne pironiti la pamant ca niste pasari cu aripile sfaramate.

— Cu singura deosebire ca aripile noastre sunt neatinse si sper ca ne vom putea servi inca de ele, dragul meu Dick.

— Ah, vantul, vantul ! striga Joe, de ne-ar duce pana la o apa sau pana la un put! Nu ne-ar lipsi nimic : proviziile noastre sunt suficiente si am putea astepta o luna, fara sa suferim. Dar setea este lucrul cel mai crunt.

Setea, ca si contemplarea continua a desertului ii descurajase
pe calatorii nostri. Nu se vedea nici o ridicatura de pamant, nici o
gramada de nisip, nici o pietricica pentru a-ti odihni ochiul. Aceasta
intindere nesfarsita producea o senzatie de neliniste, numita „raul
desertului”. Nepasarea cerului de un albastru sters si galbenul nisipului nesfarsit te inspaimantau. In atmosfera incendiata, caldura parea vibranta ca deasupra unei plite incandescente. Te cuprindea
disperarea in fata acestui calm neclintit si nu se nastea in tine nici
o nadejde care sa te faca sa crezi ca situatia s-ar putea schimba,
caci imensitatea era ca o eternitate. Astfel, nenorociti, lipsiti de apa
la aceasta temperatura torida, incepura sa manifeste simptome de
halucinatie ; ochii li se marira si privirea li se tulbura.

La caderea noptii, doctorul se hotari sa combata aceasta stare
ingrijoratoare, printr-un mers rapid. Dorea sa mearga cateva ore,
nu pentru a face cercetari, ci pentru a se misca.

— Haideti, credeti-ma pe mine, va fi mult mai bine, le spuse tovarasilor sai.

— Imposbil ! N-as putea face nici un pas, raspunse Kennedy.

— Eu prefer sa dorm, facu Joe.

— Somnul si odihna insa va vor fi fatale, prieteni. Impotriviti-va acestei toropeli; haide, veniti !

Doctorul nu putu obtine nimic de la ei si pleca singur prin
noaptea instelata. Pasi intai anevoie, ca un om slabit si dezobisnuit
de mers ; dar isi dadu curand seama ca acest exercitiu ii va prinde
bine. Inaintase cateva mile spre vest si incepuse sa se invioreze,
cand, deodata, il cuprinse ameteala ; i se paru ca se afla deasupra
unei prapastii, isi simti genunchii indoindu-se sub el. Singuratatea
il inspaimanta ; se simtea pierdut in mijlocul intinderii nemarginite.
Victoria disparuse cu totul in intuneric. Doctorul fu covarsit de
spaima El, neinfricatul, indraznetul calator ! Voi sa se intoarca
din drum, dar picioarele nu-l ascultau. Striga, dar nici un ecou nu-i
raspunse : vocea lui cadea in spatiu ca o piatra intr-o prapastie fara
fund. Slabit, se culca pe nisip, singur in mijlocul tacerii desertului.

La miezul noptii isi reveni in simtiri, in bratele credinciosului
Joe Acesta, ingrijorat de lunga lui absenta, luandu-se dupa urmele
lasate limpede in nisip, il gasise lesinat.

Ce s-a intamplat ? il intreba.

— Nimic, bunul meu Joe, un moment de slabiciune, atata tot!

— Nimic, intr-adevar, dar ridicati-va, sprijiniti-va de mine si sa ne intoarcem la Victoria.

Si astfel, ajutat de Joe, doctorul strabatu drumul inapoi.

— A fost imprudent sa va aventurati astfel ! Puteati sa fiti pradat, spuse Joe razand. Dar acum sa vorbim serios.

— Vorbeste, te ascult.

— Trebuie neaparat sa luam o hotarare. Situatia noastra nu mai poate dura asa decat cel mult cateva zile, si daca nu vom avea vant suntem pierduti.

Doctorul nu raspunse.

— Ei bine, trebuie ca unul dintre noi sa se sacrifice pentru ceilalti si acela voi fi eu, spuse Joe.

— Ce vrei sa spui ? Ce plan ai ?

— Un plan foarte simplu : sa-mi iau provizii si sa merg inainte, pana cand voi ajunge undeva. in timpul acesta, daca veti avea vant prielnic, veti pleca fara sa ma asteptati. in ceea ce ma priveste pe mine, daca ajung la vreun sat, ma voi descurca prin cateva cuvinte arabe pe care mi le veti nota si, sau va voi aduce ajutoare, sau imi voi lasa pielea acolo. Ce parere aveti de propunerea mea ?

— E un plan nesabuit, dar demn de sufletul tau bun, Joe. Din
pacate e cu neputinta de infaptuit; nu ne vei parasi.

— In sfarsit, trebuie incercat ceva ; asta nu va poate incurca, pentru ca va repet, nu ma veti astepta. Si as putea reusi.

— Nu, Joe, nu ! Nu ne vom desparti! Ar fi o durere in plus
pe langa celelalte. A fost scris sa se intample asa si poate ca e scris
ca mai tarziu sa fie altfel. Sa asteptam deci cu resemnare.

— Fie, dar va previn ca va mai dau inca o singura zi; nu voi
astepta mai mult. Astazi este duminica, sau mai bine-zis luni, caci
s-a facut ora unu spre dimineata ; daca marti nu plecam, eu imi voi
incerca norocul. Este un plan hotarat, in mod irevocabil.

Doctorul nu raspunse. Peste putin ajunse la nacela si se aseza
langa Kennedy. Acesta era cufundat intr-o liniste absoluta, dar nu
dormea.


Capitolul XXVII


CALDURI INGROZITOARE. HALUCINATII.

ULTIMELE PICATURI DE APA. NOAPTEA DISPERARII.

INCERCARE DE SINUCIDERE, SIMUNUL.

OAZA. LEUL SI LEOAICA


A doua zi, prima grija a doctorului fu sa consulte barometrul.
Coloana de mercur nu indica o depresiune demna de luat in seama.
„Nimic ! isi spuse el. Nimic !”

Iesi din nacela, pentru a examina conditiile atmosferice;
aceeasi caldura, aceeasi puritate a aerului, aceeasi nemiscare.

— Trebuie oare sa disperam ? striga el.

Joe, absorbit, tacea, simtindu-se foarte rau, in prada unei grozave agitatii. Suferea groaznic de sete. Buzele si limba, umflate,
abia puteau sa articuleze un sunet. Se mai gaseau cateva picaturi
de apa ; fiecare stia, fiecare se gandea si se simtea atras de ele, dar
nici unul nu indraznea sa faca un pas.

Acesti trei tovarasi, acesti trei prieteni, se priveau cu ochi
rataciti, cu o lacomie animalica, vadita mai ales la Kennedy. Puternica sa constitutie fizica fusese mai repede doborata de aceste
lipsuri grele. Tot timpul zilei fu stapanit de delir, mergea inainte si
inapoi scotand strigate salbatice, muscandu-si pumnii, gata sa-si
deschida vinele, pentru a-si bea sangele.

— A ! striga el. Tara a setei, mai bine te-ai numi „tara deznadejdii!”

Apoi cazu intr-o stare de adanca prostratie ; nu i se mai auzea
decat respiratia suierandu-i printre buzele insetate.

Spre seara, Joe fu cuprins, la randul sau, de un fel de nebunie. Acest intins desert de nisip i se parea un lac imens cu apa clara si limpede ; se arunca de nenumarate ori pe pamantul infierbantat,
cu intentia sa bea, si se ridica cu gura plina de nisip.

— Blestem, apa sarata ! urla cu manie.

Atunci, in timp ce Kennedy si Fergusson stateau intinsi, fu
apucat de dorinta de neinvins de a bea cele cateva picaturi de apa,
lasate ca rezerva. Dorinta era mai tare ca el. inainta spre nacela
tarandu-se in genunchi si sorbea din ochi sticla in care lichidul
parea ca se misca. O privi cu pupilele nespus de mari, o apuca si
o duse la buze. in clipa aceea auzi un glas cu un accent sfasietor :

— Vreau sa beau ! Vreau sa beau !

Era Kennedy, care se tarase pana la el. Nenorocitul iti facea
mila ; el cerea apa in genunchi, plangand.

Joe ii intinse sticla si Kennedy sorbi toata apa, pana la ultima
picatura.

— Multumesc ! spuse apoi.

Dar Joe nu-l mai auzi ; cazuse si el in nisip.

Nici unul nu stia ce se mai intamplase in noaptea aceea
ingrozitoare. Marti dimineata, nenorocitii isi simtira mainile si picioarele slabind din ce in ce mai mult sub revarsarile de foc ale soarelui.

Cand Joe incerca sa se ridice, ii fu peste putinta. Arunca o
privire in jurul lui. In nacela, doctorul, coplesit, cu bratele incrucisate pe piept, privea cu ochii ficsi un punct imaginar in spatiu.
Kennedy era inspaimantator ; isi balabanea capul cand spre dreapta,
cand spre stanga, ca un animal salbatic in cusca. Deodata, privirile
vanatorului cazura pe carabina sa, al carei pat depasea marginile
nacelei.

— Ah! striga ridicandu-se cu un efort supraomenesc, aruncandu-se asupra armei si indreptandu-si innebunit teava spre gura.

— Domnule, domnule! striga Joe, repezindu-se sa-l opreasca.

— Lasa-ma, lasa-ma ! Pleaca ! se scutura scotianul horcaind, incepura sa se lupte cu inversunare.

— Pleaca, sau te omor ! striga Kennedy.

Dar Joe se agatase de el cu putere. Se zbatura asa aproape
un minut, fara ca doctorul sa-i ia in seama. Deodata, in timpul
incaierarii, carabina se descarca. La zgomotul detunaturii, doctorul
se ridica, drept, ca un spectru, si privi in jurul lui

Apoi, brusc, privirea lui se insufleti, intinse mana spre orizont si, cu o voce care nu mai avea nimic omenesc, striga :

— Acolo, acolo, jos !

Era atata energie in gestul sau, incat Joe si Kennedy se
despartira si-si indreptara privirea spre locul aratat.

Campia se framanta ca o mare furioasa in timp de furtuna.
Valuri de nisip se revarsau unele peste altele in mijlocul unui praf
gros : o tramba1 imensa venea dinspre sud-est, invartindu-se cu
mare repeziciune ; soarele disparuse indaratul unui nor opac, a carui
nemasurata umbra se prelungea pana la aerostat; praful fin se
revarsa cu usurinta unor molecule lichide. Si acest flux, inaintand,
castiga mereu teren. Ochii doctorului Fergusson stralucira de energie si nadejde.

— Simunul ! striga el.

— Simunul ! repeta Joe, tara sa inteleaga prea mult.

— Cu atat mai bine ! striga cu furie disperata Kennedy. Cu atat mai bine, vom muri !

— Cu atat mai bine ! raspunse doctorul. Dar, dimpotriva, vom trai !

Si incepu sa arunce cu repeziciune nisipul care ingreuna nacela.

Tovarasii sai intelesera in sfarsit si i se alaturara.

— Si acum, Joe, spuse doctorul, arunca afara cincizeci de livre din minereul tau !

Joe nu ezita. Totusi nu s-ar putea spune ca nu-l incerca nici
o parere de rau. indata, balonul se ridica.

— Era si timpul ! striga doctorul.

Simunul venea intr-adevar cu repeziciunea fulgerului. Inca putin si Victoria ar fi fost sfaramata, facuta bucati, distrusa. Tromba imensa fu cat pe-aci sa loveasca balonul, care scapa sub o ploaie de nisip.

— Mai arunca lest! ii striga doctorul lui Joe.

— Poftim ! raspunse acesta, aruncand o bucata enorma de cuart.

Aerostatul urca repede deasupra trombei de nisip si, prins de
imensa deplasare a aerului, fu dus cu o viteza incalculabila peste
aceasta mare in fierbere.

Samuel si Joe nu vorbeau ; priveau si sperau, inviorati de
vartejul vantului.

La ora trei, vartejul inceta. Jos, nisipul forma un mare numar
de dune. Cerul isi relua seninatatea de la inceput.

Victoria ramase nemiscata, planand deasupra unei oaze, o insula de pomi verzi, ca o pata in mijlocul acestui ocean de nisip.

— Apa ! Este apa acolo ! striga doctorul.

Indata, deschizand supapa superioara, dadu drumul hidrogenului si cobori pe sol, la doua sute de pasi de oaza. In patru ore,
calatorii depasisera o distanta de doua sute optzeci de mile.

Nacela fu imediat echilibrata si Kennedy, urmat de Joe,
cobori pe pamant.

— Luati-va pustile ! striga doctorul. Luati-va pustile si fiti
prudenti !

Dick isi lua carabina sa, iar Joe o pusca, inaintara repede spre
copaci si patrunsera in aceasta verdeata proaspata, care le promitea
izvoare bogate de apa. Nu luau seama la urmele de animale,
intiparite de curand ici si colo, pe pamantul umed.

Deodata, la vreo douazeci de pasi de ei, se auzi un raget.

— E ragetul unui leu ! spuse Joe.

— Cu atat mai bine ! raspunse enervat vanatorul. Ne vom lupta ! Te simti puternic atunci cand trebuie sa lupti.

— Fiti prevazator, domnule Dick, viata tuturor depinde de viata unuia singur.

Dar Kennedy nu-l asculta ; inainta cu ochii aprinsi, cu arma
pregatita, teribil in indrazneala lui.

Sub un palmier, un leu enorm, cu coama neagra, statea in
pozitie de atac. Abia il zari pe vanator, ca se si napusti in salturi asupra lui, dar nici nu-si sfarsise primul salt, cand un glont il tinti
drept in inima, facandu-l sa cada mort.

— Ura ! Ura ! striga Joe.

Kennedy se repezi spre put, aluneca pe scarile umede si se
intinse in fata unui izvor cu apa limpede, in care isi muie cu lacomie buzele ; Joe facu la fel, si indata nu se mai auzi decat plescaitul lor.

— Ia seama, domnule Dick, spuse Joe, dupa un timp, abia respirand, sa nu abuzam.

Dar Dick, fara sa raspunda, continua sa bea, scufundandu-si
capul si bratele in aceasta apa binefacatoare, imbatandu-se cu ea.

— Si domnul Fergusson ? intreba Joe.

Acest singur cuvant il readuse la realitate pe Kennedy. Umplu o sticla pe care o luase cu el si se indrepta spre scarile putului.
Dar ramase inmarmurit.

Un enorm corp opac inchidea deschiderea. Joe, care il urma
pe Dick, trebui sa se dea si el indarat.

— Suntem inchisi !

— E imposibil ! Ce inseamna asta ?

Dick nu apucase sa termine vorba, cand un raget ingrozitor
il facu sa inteleaga cu ce dusman avea de-a face.

— Un alt leu ! striga Joe.

— Nu, o leoaica ? Ah, animal blestemat ? Asteapta ! Spuse vanatorul, incarcandu-si repede carabina.

In clipa urmatoare trase, dar animalul disparuse.

— Inainte ! striga el.

— Nu, domnule Dick, nu l-ati omorat dintr-o singura lovitura ; se poate sa fie prin apropiere ; poate ne asteapta, si primul dintre noi care va aparea va fi pierdut!

— Dar ce sa facem ? Trebuie sa iesim ! Samuel ne asteapta !

— Sa atragem animalul in cursa. Luati pusca mea si dati-mi carabina dumneavoastra.

— Care ti-e planul ?

— Veti vedea.

Joe isi scoase haina de panza, o puse in varful armei si o
arata ca pe o momeala deasupra deschizaturii. Animalul, furios, se arunca asupra-i; Kennedy, care astepta la iesire, ii sfarama capul
cu un glont.

Urland, leoaica se rostogoli pe scari, peste Joe. Acesta credea
ca labele uriase ale animalului l-au si inhatat, cand rasuna o a doua
detunatura, si Fergusson aparu la intrare, cu pusca fumeganda in
mana.

Joe se ridica repede, trecu peste trupul animalului si-i intinse
doctorului sticla plina cu apa.

S-o duca la buze si s-o goleasca pe jumatate fu pentru Fergusson treaba de-o clipita. Cei trei calatori multumira din suflet Providentei care ii salvase ca prin minune.


Capitolul XXVIII


O SEARA MINUNATA. BUCATARIA LUI JOE.
DISERTATIE ASUPRA CARNII CRUDE. POVESTEA LUI
JAMES BRUCE. VISURILE LUI JOE. BIVUAC.
BAROMETRUL COBOARA. BAROMETRUL URCA.
PREPARATIVELE DE PLECARE. URAGANUL.


Seara fu placuta si ei o petrecura dupa o masa reconfortanta,
la umbra proaspata a mimozelor. Se consuma ceai si grog din plin.
Kennedy strabatuse micul domeniu in toate directiile, scotocise toa-
te tufisurile, fara sa gaseasca insa vreo vietate. Ei erau singurele
fiinte ale acestui paradis terestru. Se intinsera sub paturi si noaptea
trecu linistita, facandu-i sa uite prin tot ce trecusera.

A doua zi, 7 mai, soarele stralucea din plin, dar razele sale
nu puteau patrunde prin perdeaua de verdeata. Doctorul hotari sa
astepte, in acest loc, un vant prielnic, deoarece avea provizii
destule.

Joe transportase bucataria lui portativa si-si demonstra talentele culinare, consumand apa din plin, fara nici o grija.

— Ce curioasa succesiune de necazuri si bucurii ! Exclama Kennedy. Belsugul asta dupa lipsa de dinainte ! Ah ! Fusesem cat pe-aci sa innebunesc !

— Dragul meu Dick, vorbi doctorul, fara Joe n-ai mai fi acum aici, discutand despre toate acestea.

— Bun prieten ! spuse Dick, intinzandu-i mana lui Joe.

— Nu aveti pentru ce sa-mi multumiti, raspunse acesta ; fiecare la randul lui, domnule Dick. Nadajduiesc, totusi, ca nu vom mai avea ocazia sa-mi platiti cu aceeasi moneda.

— Cat de slaba e constitutia omului! relua Fergusson. Sa ne lasam infranti numai de atata !

— Pentru putina apa, ati vrut sa spuneti ? Se pare ca elementul asta e foarte necesar vietii.

— Fara indoiala, Joe, oamenii rezista mai mult timp fara mancare decat fara apa.

— Cred ; de altfel, la nevoie, mananci ce se gaseste, chiar si pe semenul tau, desi asta e o mancare care iti ramane mult timp in gat!

— Cu toate astea salbaticii nu-si fac probleme, spuse Kennedy.

— Da, dar sunt salbatici si-s obisnuiti sa manance carne cruda; iata un obicei de care mi-e sila.

— E intr-adevar dezgustator, vorbi doctorul, si nimeni n-a crezut povestirile primilor calatori in Africa. Acestia spuneau ca numeroase triburi se hraneau cu carne cruda, dar nimeni nu credea. Referitor la asta, James Bruce a trecut printr-o intamplare ciudata.

— Povestiti-o, domnule, avem tot timpul sa va ascultam, spuse Joe intinzandu-se alene pe iarba proaspata..

— Cu placere. James Bruce e un scotian din comitatul Stirlinc, care, intre anii 1768-1772, a strabatut toata Abisinia pana la lacul Tyana cautand izvoarele Nilului. Apoi s-a intors in Anglia, unde a publicat o carte despre calatoriile sale, dar abia in 1790. Volumul a fost primit cu multa neincredere. Obiceiurile abisinienilor erau asa de diferite de obiceiurile engleze, ca nimeni nu voia sa creada. Printre altele, James Bruce spunea ca popoarele Africii orientale mancau carne cruda. Acest amanunt a ridicat intreaga lume impotriva sa. Putea sa spuna orice, nimeni nu s-a dus sa-l controleze !

Dar Bruce era un om foarte curajos si foarte irascibil. Aceste
indoieli asupra celor povestite de el il iritau la culme. Intr-o zi,
intr-un salon din Edinburgh, in prezenta, sa, un scotian a facut iar
gluma pe socoteala carnii crude si a declarat raspicat ca asa ceva
nu e nici posibil si nici adevarat. Bruce n-a spus nimic, a iesit din
salon si s-a intors dupa cateva clipe cu un biftec crud, dat cu sare,
cu piper, dupa moda africana. „Domnule, a spus el scotianului,
indoindu-va de un fapt pe care l-am afirmat mi-ati adus o injurie
grava. Crezand ca nu e posibil, v-ati inselat. Pentru a o dovedi tuturor, veti manca imediat acest biftec crud, sau imi veti da socoteala
de cuvintele rostite”. Scotianului i-a fost frica si s-a executat cu o
strambatura. Atunci, cu cel mai desavarsit sange rece, James Bruce
a adaugat: „Admitand chiar ca faptul nu e adevarat, cel putin nu
veti mai sustine ca nu e posbil !”

— Buna riposta ! exclama Joe. Daca scotianul a facut cumva o indigestie, a meritat-o din plin ! Si daca la intoarcere se va indoi
cineva de calatoria noastra

— Ce-ai sa faci ?

— Am sa-i pun pe cei ce se indoiesc sa manance bucati din Victoria, fara sare si fara piper !

Petrecura astfel ziua in glume placute. Odata cu puterea, le
revenea si speranta, odata cu speranta, si indrazneala. Amintirea
trecutului se stergea cu repeziciune in fata, viitorului.

Joe n-ar fi dorit sa mai paraseasca niciodata acest adapost
incantator ; era o imparatie a visurilor, si el se simtea ca acasa.
Doctorul trebui sa calculeze pozitia exacta a locului si o trecu in
carnetul lui de calatorie, cu mare scrupulozitate : 15°43' longitudine
si 8°32' latitudine. Kennedy nu regreta decat un singur lucru : faptul
ca nu putea vana in aceasta padure in miniatura. Dupa parerea lui,
situatia era lipsita de ineditul pe care l-ar fi putut da prezenta animalelor salbatice.

— Totusi, dragul meu Dick, relua doctorul, uiti repede. Dar leul si leoaica?

— Eh ! facu el, cu dispretul pe care-l are adevaratul vanator pentru animalul doborat. Dar, in definitiv, prezenta lor in aceasta oaza ne face sa presupunem ca nu suntem prea departe de regiuni mai fertile.

— Slaba dovada, Dick ! Aceste animale, impinse de foame si de sete, parcurg deseori distante considerabile. in cursul noptii viitoare, am face bine sa aprindem focuri si sa veghem cu multa atentie.

— Foc la temperatura asta ? Dar, in sfarsit, daca trebuie, o voi face ! As simti insa o adevarata durere sa dam foc la padurea asta care ne-a folosit atat de mult.

— Vom fi foarte atenti sa nu o incendiem, pentru ca si altii
sa poata gasi aici, la nevoie, un refugiu in mijlocul desertului nisipos, raspunse doctorul.

— Vom vedea, domnule, dar credeti ca oaza asta este cunoscuta ?

— Desigur, Joe, este un loc de popas pentru caravanele care trec prin centrul Africii si viata lor s-ar putea sa nu-ti placa.

— Ce, sunt si pe aici Nyam-Nyam-ii aceia ingrozitori ?

— Bineinteles ; de altfel, asta-i numele tuturor triburilor din aceste tinuturi si, in aceeasi clima, aceleasi rase trebuie sa aiba aceleasi obiceiuri.

— Ce sa-i faci ! La urma urmei, e firesc. Daca salbaticii ar
avea gusturile unor gentlemeni, care ar mai fi diferenta ? Iata ca
exista si oameni care nu s-ar lasa rugati ca sa infulece biftecul
scotianului, ba chiar cu scotian cu tot !

Joe se duse sa pregateasca focurile de noapte, facandu-le cat
mai mici. Din fericire, precautiunile fura inutile si fiecare din ei,
pe rand, se bucura de un somn linistit.

A doua zi, timpul nu se schimbase : se mentinea, cu
incapatanare, frumos. Balonul ramase nemiscat, fara ca vreo oscilatie, cat de mica, sa tradeze prezenta vantului. Doctorul incepu sa
fie din nou ingrijorat. In cazul cand calatoria s-ar fi prelungit astfel,
proviziile n-ar mai fi fost suficiente. Dupa ce erau aproape sa moara
din lipsa de apa, vor muri oare de foame ? isi recapata insa increderea, cand vazu mercurul coborand simtitor in barometru : erau semnele vadite ale unei apropiate schimbari in atmosfera.

Se hotari sa faca preparativele de plecare, pentru a folosi prima ocazie. Trebui apoi sa restabileasca echilibrul aerostatului, si
Joe fu nevoit sa sacrifice o considerabila parte din pretiosul sau
minereu. La inceput se cam codi, dar cand doctorul ii demonstra
ca nu putea ridica o greutate atat de mare si il puse sa aleaga intre
aur si apa, Joe arunca in nisip o mare cantitate din bolovanii
pretiosi, fara sa mai stea pe ganduri.

— Cei ce vor veni dupa noi, spuse el, vor fi mirati ca gasesc o comoara intr-un asemenea loc.

— Dar daca le va gasi vreun savant ?

— Nu te mai indoi, dragul meu Dick. Va fi foarte surprins si-si va publica surpriza in nenumarate ziare. intr-o buna zi, vom auzi vorbindu-se de un depozit de cuart aurifer in mijlocul nisipurilor Africii.

— Si asta din pricina lui Joe !

Tot restul zilei, doctorul astepta zadarnic sa se produca o
schimbare in atmosfera.

Caldura fu atat de mare, incat ar fi fost insuportabila tara
umbra oazei. Termometrul arata, la soare, 149°1.

O adevarata ploaie de foc strapungea aerul. Fu cea mai inalta
temperatura observata pana atunci.

Joe pregati, ca si in ajun, bivuacul pentru noapte. in timpul
veghei doctorului si a lui Kennedy, nu se intampla nimic nou. Dar
spre ora trei dimineata, in timpul veghei lui Joe, temperatura scazu
brusc, cerul se acoperi cu nori si intunericul deveni mai adanc.

— Repede, sculati-va ! striga Joe, trezindu-si cei doi tovarasi. Repede ! Incepe vantul !

— In sfarsit, spuse doctorul privind cerul, vine furtuna ! Spre Victoria, spre Victoria !

Era si timpul sa ajunga la ea. Victoria, aplecandu-se sub
puterea uraganului, tara dupa sine nacela, care grapa nisipul in
urma ei.

Daca, din intamplare, o parte din balast ar fi cazut la pamant,
balonul ar fi plecat fara ca ei sa mai aiba speranta de a-l regasi
vreodata.

Dar Joe cel iute de picior alerga din toate puterile si opri
nacela, in timp ce aerostatul se intinse pe nisip, riscand sa se sfasie.
Doctorul isi relua locul, aprinse arzatorul si arunca surplusul de
greutate.

Privind pentru ultima oara arborii oazei, care se indoiau sub
furtuna, calatorii, folosind vantul dinspre vest, disparura in noapte,
la o inaltime de doua sute de picioare deasupra pamantului.

Din momentul plecarii, calatorii inaintara cu mare repeziciune. Se grabeau sa paraseasca desertul care le primejduise viata.



Capitolul XXIX


SEMNE DE VEGETATIE. IDEEA FANTEZISTA A UNUI
AUTOR FRANCEZ. TARA MINUNATA. TINUTUL
ADAMOVA. EXPLORARILE LUI SPEKE SI BURTON SI
LEGATURA LOR CU CELE ALE LUI BARTH. MUNTII
ATLANTICA. FLUVIUL BENUE. ORASUL YOLA. MASIVUL
BAGELE. MUNTELE MENDIF


Spre ora noua si un sfert dimineata, se ivira cateva semne de
vegetatie, ierburi care pluteau deasupra marii de nisip, vestindu-le,
ca si lui Cristofor Columb, apropierea pamantului fertil ; mladite
tinere scoteau din loc in loc capul, printre pietricelele care, pe
masura ce aerostatul inainta, se mareau devenind stancile acestui
ocean. Coline mai pronuntate incepeau sa se onduleze la orizont.
Profilul lor, invaluit in ceata, se contura vag si monotonia disparea.
Doctorul saluta cu bucurie schimbarile acestea. Fu gata sa strige,
ca un marinar care e de veghe pe catarg, „pamant ! pamant !”

O ora mai tarziu, sub ochii lor se desfasura continentul, cu
un aspect mai putin salbatic, mai putin plat, mai putin gol. Cativa
arbori se profilau pe cerul cenusiu.

— Suntem intr-un tinut populat ? intreba vanatorul.

— Populat este un fel de a spune, domnule Dick. Nu se vad inca locuitori.

— Dupa felul in care inaintam, nu vom mai astepta mult,
spuse Fergusson.

— Oare suntem tot in tara negrilor, domnule Fergusson ?

— Da, Joe, si asteptam sa ajungem in tara arabilor.

— Arabi, domnule, arabi adevarati, cu camile ?

— Nu, fara camile. Asemenea animale sunt rare, ca sa nu spun necunoscute, in aceste tinuturi. Ar trebui sa mergem cateva grade mai spre nord, pentru a le intalni.

— Pacat!

— Si pentru ce, Joe ?

— Pentru ca, daca vantul ne-ar fi defavorabil, camilele ne-ar putea folosi.

— Cum ?

— Mi-a venit o idee. Le-am putea inhama la nacela, lasandu-le sa ne remorcheze impotriva vantului. Ce credeti ?

— Sarmanul meu Joe, ideea asta a avut-o altul inaintea ta. Ba a fost folosita de un autor francez, foarte spiritual1, e drept, intr-un roman. Calatorii sunt purtati intr-un balon, tras de camile ; soseste un leu care devoreaza camilele, inghite funia care le lega de nacela, o trage in locul lor si asa mai departe. Vezi ca totul apartine fanteziei si n-are nimic comun cu felul nostru de locomotie.

Joe, putin umilit la gandul ca de ideea sa se folosise altcineva
mai inainte, se intreba ce animal, la randul lui, ar fi putut devora
leul. Nu gasi insa si incepu sa cerceteze din nou tinutul.

Sub privirile lor se intindea un lac de marime mijlocie, cu
un amfiteatru de coline, care nu puteau fi socotite munti, se vedeau
vai serpuitoare, numeroase si fertile, si pomii cei mai variati, ale
caror ramuri se impleteau intr-o incalceala de nedescris. Elaiul1
predomina, purtandu-si frunzele lungi de cincisprezece picioare pe
crengile acoperite de spini ascutiti; bombaxul2 incarca vantul in
trecere cu puful fin al semintelor sale ; parfumurile patrunzatoare
ale pendanusului3, acest „kenda” al arabilor, imbalsamau aerul
pana la inaltimea la care zbura Victoria ; papayerul4, cu frunzele
palmate, sterculierul5 care da nuca de Sudan, baobabul si bananul
completau flora bogata a acestor regiuni intertropicale.

— Ce tinut minunat! spuse doctorul.

— Iata si animale ! Trebuie sa fie pe aproape si oameni, spuse Joe.

— Ah, ce elefanti minunati ! exclama Kennedy. Oare n-ar fi posibil sa ramanem un pic sa vanam pe aici ?

— Cum sa ne oprim cu un curent asa de violent, dragul meu
Dick ? Nu, gusta putin din chinurile lui Tantal. Te vei despagubi
mai tarziu.

Cu ceea ce se vedea jos, puteai pe drept cuvant sa atati imaginatia unui vanator. Lui Dick ii batea inima sa se sparga si degetele i se crispau pe patul armei.

Fauna acestei tari echivala cu flora ei. Boul salbatic se
tavalea in ierburile inalte, sub care disparea cu totul. Elefanti
cenusii, negri sau galbeni, cu adevarat uriasi, treceau ca o tromba
prin mijlocul padurii, rupand, mistuind, pustiind, lasand ca semn al
trecerii lor padurea devastata. Pe versantul impadurit al colinelor
se prelungeau cascade si cursuri de apa, indreptate spre nord. Acolo, hipopotamii se scaldau cu zgomot; lamantinii6, lungi de
douasprezece picioare, cu corpul in forma de peste, se expuneau la
soare pe marginea apei, indreptand spre cer mamelele lor rotunde,
umflate cu lapte. Era o menajerie rara intr-o sera minunata, unde
mii de pasari sclipeau in mii de culori printre plante arborescente.
Dupa aceasta bogatie a naturii, doctorul recunoscu minunatul tinut
Adamova.

— Mergem pe urmele descoperirilor moderne ; am reluat calea intrerupta de calatori, prieteni ! Vom putea lega lucrarile capitanilor Burton si Speke cu explorarile doctorului Barth. I-am parasit pe englezi pentru a regasi un hamburghez, si in curand vom ajunge la punctul cel mai indepartat, descoperit de acest indraznet savant.

— Mi se pare, spuse Kennedy, ca, judecand dupa drumul pe care l-am parcurs, intre regiunile explorate de cei doi savanti se gaseste un tinut intins.

— Se poate calcula usor; ia harta si vezi care este longitudinea punctului meridional al lacului Ukereue, atins de Speke.

— Se gaseste la aproape treizeci si sapte de grade.

— Si orasul Yola, pe care-l vom depasi asta-seara si la care a ajuns Barth, unde e situat ?

— La aproape 12° longitudine.

— Deci o diferenta de douazeci si cinci de grade. Stiind ca fiecare grad corespunde unei distante de saizeci de mile, ajungem la o socoteala totala de o mie cinci sute de mile.

— O plimbare frumoasa pentru oamenii care ar merge pe jos ! spuse Joe.

— Ar fi totusi cu putinta. Livingstone si Moffat patrund mereu in interior. Nyassa, pe care au descoperit-o, nu este atat de departe de lacul Tanganica, descoperit si de Burton. Aceste tinuturi imense vor fi desigur explorate inainte de sfarsitul secolului. Imi pare rau, insa, adauga doctorul consultandu-si busola, ca vantul ne poarta atat spre vest. As fi dorit sa mergem spre nord.

Dupa un parcurs de douasprezece ore, Victoria se gasea la
hotarele Nigritiei1. Primii locuitori ai acestui pamant, arabii Chuas,
isi pasteau turmele nomade. Varfurile semete ale muntilor Atlantica, pe care nu calcase inca picior de european si a caror altitudine
este apreciata la o mie trei sute de stanjeni, se vedeau la orizont.
Povarnisul lor occidental indreapta toate apele din aceasta parte a
Africii spre ocean ; sunt „Munjii Lunii” ai acestei regiuni.

In sfarsit, inaintea ochilor calatorilor aparu un fluviu adevarat
si doctorul recunoscu, dupa imensele furnicare din vecinatate, ca
este Benue, unul din cei mai mari afluenti ai Nigerului, acela pe
care indigenii l-au supranumit „Izvorul apelor”.

— Fluviul acesta, le spuse doctorul insotitorilor sai, va ajunge intr-o zi sa fie calea naturala de comunicatie cu interiorul Nigritiei. Unul dintre curajosii nostri capitani a patruns in susul apei, pe vaporul La Pleiade, pana la localitatea Yola. Vedeti dar ca suntem intr-o regiune explorata.

Numerosi sclavi munceau campul cultivand sorgul, un fel de
mei care formeaza baza lor alimentara. Indigenii priveau uimiti
zborul Victoriei, care trecea ca un meteor.

Seara, calatorii se oprira la patruzeci de mile de Yoia. In fata
lor se profilau cele doua piscuri ascutite ale muntelui Mendif.

Doctorul arunca ancorele, care se agatara de varful unui copac mai inalt. Dar un vant foarte puternic balabanea atat de violent
aerostatul, incat uneori il culca orizontal, ceea ce facea ca pozitia
nacelei sa fie foarte periculoasa.

Fergusson nu inchise ochii toata noaptea. De mai multe ori
se gandi sa taie cablul de legatura si sa fuga din fata vijeliei. In sfarsit, furtuna se linisti si oscilatiile aerostatului incetara sa mai
fie ingrijoratoare.

A doua zi, vantul era mai domol, dar ii indeparta pe calatorii
nostri de orasul Yola, care, reconstruit de fulani, trezise curiozitatea
lui Fergusson. Totusi trebui sa se resemneze, indreptandu-se spre
nord si chiar putin spre est.

Kennedy propuse sa se faca un popas in aceasta regiune cu
vanat imbelsugat. Joe pretindea ca era nevoie de carne proaspata,
insa obiceiurile salbatice ale locuitorilor, atitudinea lor dusmanoasa
si cele cateva focuri de arma trase asupra lor il determinara pe doctor sa continue calatoria. Treceau pe deasupra unui tinut unde se
desfasurau masacre si incendii, unde luptele nu mai incetau, tinut
in care sultanii isi stapanesc regatele prin cele mai groaznice maceluri. Sumedenie de sate cu populatie numeroasa si colibe lungarete
se intindeau intre locuri de pasune, cu iarba inalta, presarata cu floricele violete. Colibele, asemanatoare unor stupi uriasi, erau aparate
de garduri inalte, cu creste ascutite.

Cu toate eforturile doctorului, balonul inainta spre nord-est,
spre muntele Mendif, care disparuse in mijlocul norilor. Piscurile
inalte ale acestor munti separa bazinul Nigerului de bazinul Lacului
Ciad.

Curand aparu in zare muntele Bagele, cu cele douazeci si opt
de sate de pe coastele sale, adunate ca puisorii in jurul clostii. Un
spectacol minunat pentru cei care aveau putinta sa domine si sa
cuprinda cu vederea toata privelistea. Prin vagauni se intindeau
campuri de orez si de alune de pamant.

La ora trei, Victoria se gasea in fata muntelui Mendif. Nu-l
puteau ocoli, asa ca trebuiau sa treaca pe deasupra lui. Doctorul
dadu balonului o noua forta de ascensiune de aproape o mie sase sute de livre, cu ajutorul unei temperaturi marite la 180°1. Balonul
se ridica la peste opt mii de picioare. Era cea mai mare inaltime
atinsa in timpul acestei calatorii si temperatura scazu intr-atat, incat
doctorul si tovarasii sai trebuira sa se foloseasca de paturi.

Fergusson grabi coborarea, deoarece anvelopa aerostatului se
umflase la maximum. Avu totusi timp sa constate originea vulcanica a muntelui, ale carui cratere stinse nu mai erau decat niste
prapastii adanci. Gramezi mari de excremente de pasari dadeau
coastelor muntelui Mendif aparenta unor stanci calcaroase. Era acolo ingrasamant, care ar fi ajuns pentru tot pamantul Statelor Unite.

La ora cinci. Victoria, aparata de vanturile de sud, inainta
incet de-a lungul coastelor muntelui si se opri intr-o poiana mare,
departe de orice asezare omeneasca. Indata ce pamantul fu atins,
se luara toate masurile ca balonul sa fie bine fixat si Kennedy, cu
pusca in mana, se indrepta spre campia inclinata. Curand se intoarse cu o jumatate de duzina de rate salbatice si cu un soi de sitari,
pe care Joc ii prepara cu cea mai mare pricepere.

Masa fu placuta, iar noaptea o petrecura intr-o odihna
desavarsita.


Capitolul XXX


MOSFCIA. SEICUL. DENHAM, CLAPPERTON, UDNEY,
VOGEL. CAPITALA TINUTULUI LOGGUM. TOOLE.
LINISTE DEASUPRA REGIUNII KERNAK.
GUVERNATORUL SI CURTEA SA. ATACUL.

PORUMBEII INCENDIATORI


A doua zi, la 11 mai, Victoria isi relua drumul aventuros.
Calatorii aveau incredere in balon, asa cum au marinarii in corabia
lor.

Uragane cumplite, calduri tropicale, ascensiuni periculoase,
coborari si mai periculoase - din toate acestea iesisera cu bine. S-ar
putea spune ca Fergusson conducea balonul cu o singura miscare ;
asa ca, desi nu cunostea punctul de sosire, nu se mai temea de rezultatul calatoriei. In locurile acestea, insa, prudenta ii obliga sa ia
cele mai severe precautiuni. Ceru, asadar, prietenilor sai, sa fie
pregatiti pentru orice intamplare, in orice clipa. Vantul ii purta
acum spre nord si pe la orele noua zarira marele oras Mosfeia,
asezat pe un deal, intre doi munti inalti.

Mosfeia avea o pozitie strategica greu de cucerit. Puteai
ajunge Ia el pe o singura cale : un drum ingust intre o intindere
mlastinoasa si o padure.

In clipa aparitiei lor, un seic, imbracat in culori vii, insotit
de o escorta calare, precedat de iscoade si trambitati, care-l croiau
drum inlaturand crengile din cale, isi facea intrarea in oras.

Doctorul cobori, pentru a-i privi mai de aproape pe indigeni,
dar cand acestia vazura balonul, se inspaimantara ingrozitor si incepura sa fuga cat ii tineau picioarele sau cat ii puteau duce caii.

Numai seicul ramase nemiscat. Isi lua arma, o incarca si astepta mandru.

Doctorul se apropie la o inaltime de vreo cincizeci de picioare si-l saluta in limba araba, cu vocea sa placuta.

La auzul acestor cuvinte venite din cer, seicul descaleca, se
prosterna in praful drumului si doctorul nu-l mai putu scoate din
adoratia sa.

— Ar fi cu neputinta ca acesti oameni sa nu ne ia drept fiinte
supranaturale, deoarece pe primii europeni veniti printre ei i-au socotit o rasa supraomeneasca. Cand seicul va povesti intalnirea, desigur ca va impodobi intamplarea cu toata puterea imaginatiei. Ganditi-va ce vor face din noi intr-o zi legendele

— Ar fi foarte suparator, raspunse vanatorul. Din punct de vedere al civilizatiei, ar fi mai bine sa ne socoteasca simpli oameni. Asta le-ar da negrilor o cu totul alta parere despre europeni.

— De acord, dragul meu Dick, dar ce putem face ? Oricat ai
explica savantilor acestui tinut mecanismul unui aerostat, ei nu vor
intelege nimic si vor admite intotdeauna interventia supranaturalului.

— Domnule, intreba Joe, ati vorbit despre primii europeni care au explorat tinutul. Care sunt ei, va rog ?

— Dragul meu, ne aflam pe drumul urmat de maiorul Denham ; el a fost primit de sultanul din Mandara, chiar la Mosfeia. Parasise Bornu-ul si-l intovarasise pe seic, intr-o expeditie contra felatahilor; a asistat la atacul orasului, care rezista curajos gloantelor arabe, numai cu sagetile sale, reusind sa puna pe fuga trupele seicului. Toate astea, insa, nu erau decat un pretext pentru omoruri, jafuri si pradaciuni. Maiorul a fost jefuit cu desavarsire, dezbracat de haine, si nu s-ar fi intors niciodata la Kuka, orasul capitala al regiunii Bornu, daca, pentru a scapa din mana invingatorilor, nu s-ar fi ascuns sub burta unui cal ce fugea in galop nebun.

— Dar cine era maiorul Denham ?

— Un curajos englez care, din anul 1822 pana in 1824, a condus o expeditie in Bornu, intovarasit de capitanul Clapperton si de
doctorul Udney. Ei au plecat din Tripoli in luna martie, au ajuns
la Murzuk, capitala Fezzanului si, mergand pe drumul pe care l-a
urmat mai tarziu doctorul Barth pentru a se intoarce in Europa, au
ajuns, la 16 februarie 1823, la Kuka, in apropierea Lacului Ciad. Denham a intreprins diferite explorari in Bornu, Mandara si pe malurile orientale ale lacului. In acest timp, la 15 decembrie 1823, capitanul Clapperton si doctorul Udney intrara in Sudan si ajunsera pana la Sakaton, iar Udney muri de oboseala si epuizare, in orasul Murmur.

— Aceasta parte a Africii, spuse Kennedy, a pricinuit, asadar, pierderi printre oamenii de stiinta !

— Da, tinutul este fatal. Mergem direct spre regiunea Barghimi, pe care Vogel a strabatut-o in 1856, pentru a patrunde pana la Wadd, unde a disparut, fanarul acesta, in varsta de douazeci si trei de ani, a fost trimis pentru a conlucra cu doctorul Barth ; ei se intalnira la 1 decembrie 1854. Apoi Vogel incepu sa exploreze tinutul. Catre sfarsitul anului 1856, el isi facea cunoscuta, in ultimele sale scrisori, intentia de a cerceta tinutul Wadai, in care nici un european nu ajunsese inca. Se pare ca a patruns pana la Wara, capitala tinutului unde, dupa unii, a fost facut prizonier, iar dupa altii a fost omorat, pentru ca ar fi incercat ascensiunea unui munte sfant din regiunea aceea. Dar moartea exploratorilor nu trebuie acceptata asa de usor, deoarece aceasta presupune ca nu mai e nevoie sa fie cautati. Astfel, de cate ori nu a fost anuntata oficial moartea doctorului Barth, ceea ce, pe drept, l-a suparat foarte mult. Este deci posibil ca Vogel sa fi fost facut prizonier de sultanul din Wadai, care nadajduise sa obtina bani pentru rascumpararea lui. Baronul de Neimans porni si el spre Wadai, dar muri in drum, la Cairo, in 1855. Stim acum ca domnul de Heuglin se gaseste pe urmele lui Vogel cu o expeditie trimisa de la Leipzig. Asa ca vom afla curand despre soarta acestui calator tanar si indraznet1.

Mosfeia disparuse de mult la orizont. Mandara isi desfasura
in vazul calatorilor minunatele sale bogatii: padurile de salcami si
plante erbacee din campiile de indigo si bumbac. Shari, care se
varsa la optzeci de mile mai departe in Lacul Ciad, curgea in rostogoliri aprige.

Doctorul arata tovarasilor sai, pe harta lui Barth, cursul apei:

— Vedeti, spuse el, ca lucrarile acestui savant sunt foarte
precise. Ne indreptam direct spre districtul Loggum si poate chiar
spre capitala Kernak. Acolo a murit, in varsta de abia douazeci si
doi de ani, sarmanul Toole. Era un tanar englez din regimentul 80,
care-si gasi moartea dupa ce se intalnise cu maiorul Denham. Acest
tinui imens poate fi foarte bine numit „cimitirul europenilor”.

Cateva barci lungi de cincizeci de picioare coborau cursul
fluviului Shari. Victoria, la o mie de picioare de pamant, atragea
foarte putin atentia indigenilor. Vantul, care suflase cu oarecare putere pana atunci, avea tendinta sa scada.

— Vom fi oare din nou prinsi intr-o zona calma ? Intreba doctorul.

— Nu-i nimic ! Acum nu ne mai temem nici de lipsa de apa, nici de pustiu !

— Nu, dar ne temem de populatii mai primejdioase decat pustiul si lipsa de apa !

— Priviti, spuse Joe, ceva care seamana cu un oras.

— Este Kernak. Ultimele adieri ale vantului ne poarta intr-acolo si, daca ne intereseaza, putem sa-i facem planul exact.

— Nu ne apropiem ? intreba Kennedy.

— Nimic mai usor, Dick ! Ne aflam deasupra orasului ! Dati-mi voie sa strang putin robinetul arzatorului ; coborarea noastra nu va intarzia.

Peste o jumatate de ora, Victoria ramasese nemiscata, la doua
sute de picioare deasupra solului.

— Iata-ne, spuse doctorul, mai aproape de Kernak, decat ar putea fi de Londra un om cocotat in cupola Sf. Paul. Astfel putem privi in voie.

— Ce e cu zgomotul asta ca de ciocanase, care se aude din toate partile?

Joe privi cu atentie si vazu ca zgomotul era pricinuit de numerosi tesatori, care-si bateau in aer liber panzele intinse pe trunchiuri de arbori.

Capitala districtului Loggum se vedea intreaga, ca si cum ar
fi fost desenata pe un plan ; era un adevarat oras, cu case aliniate
si cu strazi largi. in mijlocul unei piete mari se tinea un targ de sclavi. Era o mare afluenta de vase de transport, caci indigenele din
Mandara, cu picioarele si cu mainile foarte mici, se bucurau de
mare cautare si se gaseau aici de cumparat foarte convenabil.

La aparitia Victoriei, se petrecu acelasi lucru ca si in alte
parti : intai strigate, apoi o mirare profunda.

Afacerile fura parasite, lucrul fu intrerupt si zgomotul inceta.
Calatorii ramasesera intr-o imobilitate perfecta, nepierzand nici un
detaliu al acestui oras populat; coborara chiar la saizeci de picioare
deasupra lui.

Atunci iesi din locuinta sa guvernatorul tinutului Loggum,
cu un steag verde si intovarasit de muzicanti care suflau din toate
puterile in niste instrumente, facute din coarne de bivol, scotand
sunete aspre. Multimea se aduna in jurul lui.

Doctorul Fergusson cauta sa se faca auzit, dar ii fu peste putinta.

Acesti oameni, care aveau fruntea inalta, parul carliontat, nasul aproape acvilin, pareau un popor mandru si inteligent, dar
prezenta Victoriei ii tulbura intr-un chip ciudat. Se vedeau calareti
alergand in toate directiile. Era limpede ca trupele guvernatorului
se adunau sa lupte impotriva extraordinarei aparitii.

Joe flutura in zadar batiste de toate culorile ; nu obtinu nici
un rezultat.

In vremea aceasta, seicul, inconjurat de curtea sa, ceru sa se
faca liniste si rosti un discurs, pe care doctorul nu putu sa-l
inteleaga, fiind vorba de o araba amestecata, dar isi dadu seama,
dupa limba universala a gesturilor, ca erau invitati sa plece. Nici el
nu dorea altceva, insa ii era imposibil s-o faca, din cauza ca vantul
incetase.

Imobilitatea balonului il scoase din sarite pe seic, iar curtenii
sai incepura sa urle pentru a obliga monstrul s-o ia din loc. Curtenii
pareau personaje foarte ciudate din pricina celor cinci-sase camasi
de diferite culori, pe care le purtau. Aveau un pantec enorm, care
parea nenatural. Doctorul le explica tovarasilor sai, mirati, ca acest
port era un mijloc de a-l lingusi pe sultan. Rotunjimea abdomenului
arata ambitia oamenilor. Toti acesti oameni grasi gesticulau si strigau ; dar unul, care parea sa fie prim-ministru, judecand dupa grasimea sa, striga mai tare decat toti. Multimea negrilor isi amesteca
urletele cu strigatele curtenilor, gesticuland ca maimutele, ceea ce
producea o miscare uniforma a peste zece mii de brate. Calatorii
insa nu se intimidara. Atunci soldatii, inarmati cu arcuri si sageti,
se asezara in linie de bataie. Victoria isi dilata hidrogenul si se
inalta linistita dincolo de zona periculoasa. Seicul isi indrepta arma
spre balon, dar Kennedy, care il urmarea, ii sfarama cu un glont
arma din mana.

Dupa aceasta lovitura neasteptata, urma o zapaceala generala ; toti o luara la fuga si se ascunsera prin colibe, prin case si orasul
ramase pustiu tot restul zilei. Veni noaptea; vantul nu se pornise.
Trebuiau sa se resemneze sa ramana nemiscati, la trei sute de picioare inaltime.

Nici un foc nu stralucea in noapte. Domnea o liniste de
mormant. Doctorul isi incorda atentia ; linistea asta putea ascunde
o capcana. Si Fergusson avea dreptate sa vegheze. Spre mijlocul
noptii, orasul aparu ca un rug ; mii de raze luminoase se incrucisau
ca niste rachete, formand o tesatura de linii de foc.

— Ce ciudat! spuse doctorul

— Dar ce-i asta ? glasui Kennedy. S-ar spune ca incendiul urca si se apropie de noi.

Intr-adevar, in harmalaia strigatelor ingrozitoare si a pocniturilor de arma, focul urca spre Victoria. Joe se pregati sa arunce
o parte din lest. Fergusson isi lamuri indata fenomenul.

Mii de porumbei, ale caror cozi erau imbibate cu materii
combustibile aprinse, fusesera aruncati impotriva Victoriei;
inspaimantati, ei zburau formand in atmosfera zigzaguri de foc.

Kennedy isi descarca armele asupra lor, dar ce putea sa faca
impotriva unei armate atat de numeroase ? Porumbeii inconjurasera
nacela si balonul, ai carui pereti reflectau lumina, parand invaluiti
intr-o retea de foc. Doctorul zvarli fara nici o ezitare inca o bucata
de cuart si astfel ajunse in afara zonei unde zburau pasarile primejdioase.

Timp de doua ore porumbeii se mai vazura ici si colo, in
noapte ; apoi, putin cate putin, numarul lor scazu, luminile se stinsera.

— Acum putem sa dormim linistiti, spuse doctorul.

— Locuitorii acestor tinuturi au o imaginatie bogata.

— Da, ei intrebuinteaza in mod curent porumbeii, ca sa incendieze colibele satelor, dar de data aceasta satul a zburat mai sus decat incendiatorii lui.

— Cu siguranta ca un balon n-are a se teme de dusmani, spuse Kennedy.

— Ba da, replica doctorul.

— Care sunt aceia ?

— Imprudentii pe care-i duce in nacela. Asa ca, prieteni, sa fim intotdeauna si peste tot foarte atenti.



Capitolul XXXI


PLECAREA IN NOAPTE. CEI TREI.

PASIUNEA LUI KENNEDY. MASURI DE PREVEDERE.

DE-A LUNGUL FLUVIULUI SHARI. LACUL CIAD.

APA LACULUI. HIPOPOTAMUL.

UN GLONT PIERDUT


Pe la trei dimineata, Joe, care era de paza, vazu cum orasul
incepe sa dispara dedesubtul lor. Victoria pornise. Doctorul si Kennedy se trezira. Consultand busola, Fergusson constata cu satisfactie ca vantul ii purta spre nord-est!

— Avem noroc ! spuse el. Vom ajunge chiar astazi la Lacul Ciad.

— Este vorba de o intindere mare de apa ? intreba Kennedy.

— Considerabila, dragul meu Dick ! S-ar putea sa aiba o suta douazeci de mile in lungime si tot atata in latime.

— Faptul ca vom trece peste o mare intindere de apa va aduce putina variatie in calatoria noastra.

— Dar n-avem de ce sa ne plangem; calatoria e foarte variata si, mai ales, se desfasoara in conditiile cele mai bune.

— Fara indoiala, Samuel. Afara de lipsurile indurate in desert, nu am intampinat nici un pericol serios.

— Adevarul este ca „Victoria” noastra s-a comportat totdeauna minunat. Astazi este 12 mai, iar noi am plecat la 18 aprilie ; avem
deci douazeci si cinci de zile de drum. Inca douasprezece zile si vom
ajunge.

— Unde ?

— Nu stiu inca, dar ce importanta are ?

— Ai dreptate, Samuel, sa lasam Providentei grija de a ne conduce si de a ne pastra sanatosi, asa cum suntem acum. Nici nu s-ar zice ca am trecut peste cele mai infestate tinuturi.

— Putem fi multumiti de noi.

— Ura, pentru calatoriile aeriene ! striga Joe. Iata-ne, dupa douazeci si cinci de zile, sanatosi, bine hraniti, odihniti Poate prea odihniti, caci picioarele au inceput sa-mi amorteasca si nu m-as supara daca as putea sa mi le dezmortesc, mergand treizeci de mile pe jos.

— Iti vei implini dorinta pe strazile Londrei, Joe. Dar, ca incheiere, am plecat trei, ca Denham, Clapperton si Overweg, ca Barth, Richardson si Vogel, si, mai norocosi decat inaintasii nostri, suntem inca impreuna toti trei. Este foarte important sa nu ne despartim, in cazul cand unul dintre noi s-ar afla pe pamant si Victoria ar trebui sa urce pentru a scapa de un pericol neasteptat, cine stie daca l-am mai vedea vreodata. Asa ca eu ii spun deschis lui Kennedy : nu-mi place sa se departeze pretinzand ca vaneaza.

— Imi vei ingadui, totusi, prietene Samuel, sa-mi satisfac fantezia asta. N-ar fi rau sa ne refacem proviziile ; dealtfel, inainte de plecarea noastra, m-ai lasat sa intrevad o serie de vanatori grozave si pana acum nu prea m-ain bucurat de ele, pe drumul urmat de Anderson si Cumming.

— Dragul meu Dick, te inseala memoria, sau modestia te face sa uiti ispravile tale ? Mi se pare ca, fara sa mai vorbim de micul vanat, ai pe constiinta o antilopa, un elefant si doi lei.

— Bine, ce inseamna asta pentru un vanator african, care vede trecand pe dinaintea pustii sale toate animalele pamantului ? Uite ! Priveste turma aceea de girafe !

— Astea girafe ? se mira Joe. Sunt numai cat un pumn !

— Pentru ca ne aflam la o mie de picioare deasupra lor. De aproape ai vedea ca sunt de trei ori mai inalte decat tine.

— Si ce zici de turma asta de gazele ? intreba Kennedy. Si de strutii astia care alearga cu iuteala vantului ?

— Astia sunt struti ? intreba Joe. Sunt gaini, ca toate gainile !

— Samuel, nu putem sa ne apropiem ?

— Putem sa ne apropiem, Dick, dar nu sa aterizam. Atunci, la ce bun sa ucizi niste animale care nu-ti vor folosi la nimic ? Daca ar fi vorba sa omori un leu, un tigru, o hiena, ai intelege ; ar fi un animal salbatic mai putin ! Dar sa ucizi o antilopa, o gazela, fara alt folos decat satisfacerea superficiala a pasiunii tale de vanator ? Nu face sa-ti dai atata osteneala. in sfarsit, prietene, vom cobori la o suta de picioare de sol si, daca vei putea descoperi vreun animal salbatic, ne vei face placere trimitandu-i un glont in inima.

Victoria cobori putin cate putin, dar ramase la o inaltime la
care sa fie in afara de orice pericol. In acest tinut salbatic si suprapopulat, trebuiau sa se fereasca de primejdiile neasteptate.

Calatorii urmau acum cursul fluviului Shari. Malurile
incantatoare ale apei dispareau sub umbra copacilor de nuante diferite ; liane si plante agatatoare serpuiau in toate directiile,
formand o imbinare ciudata de culori. Crocodilii se tolaneau la soare sau se aruncau in apa, cu repeziciunea unor soparle ; se harjoneau iesind la mal pe numeroasele ostroave verzi, presarate de-a lungul fluviului.

Depasira astfel districtul Maffatay, rasfatat in mijlocul unei
naturi bogate si pline de verdeata.

Pe la ora noua dimineata, doctorul Fergusson si prietenii sai
ajunsera la malul meridional al Lacului Ciad, acea Mare Caspica a
Africii, a carei existenta fusese socotita mult timp ca o poveste -
marea interioara la care ajunsesera expeditiile lui Denham si Barth.

Doctorul incerca sa-si fixeze configuratia actuala a terenului,
care era cu totul diferita de aceea din anul 1847.

Intr-adevar, nu este cu putinta sa intocmesti o harta exacta a
acestui lac. El este inconjurat de mlastini greu de strabatut, in care
Barth fusese pe punctul sa-si piarda viata. De la un an la altul,
mlastinile, impanzite de trestii si de papirusi care ating o inaltime
de cincisprezece picioare, sunt acoperite de navala apelor si maresc
intinderea lacului. Deseori orasele asezate pe maluri sunt pe
jumatate inecate, asa cum s-a intamplat cu Ngomu in 1856. Acum,
pe locul unde se ridicau locuintele din Bornu se scaldau hipopotamii si aligatorii1.

Soarele isi revarsa razele orbitoare peste fata linistita a lacului.

Doctorul vru sa constate felul apei, despre care se crezuse
multa vreme ca ar fi sarata. Apropierea de suprafata ei nu prezenta
nici un pericol, astfel ca aerostatul cobori foarte jos. Nacela aluneca
deasupra undelor ca o pasare in zbor, la o inaltime de numai cinci
picioare.

Joe scufunda o sticla si o scoase pe jumatate plina ; gustara
apa, dar gasira ca nu este prea buna de baut. Avea un usor gust de
natriu.

In timp ce doctorul nota rezultatul experientei, o detunatura
de arma rasuna langa el. Kennedy nu rezistase ispitei de a trage un
foc asupra unui hipopotam oribil. Animalul, care respira linistit,
disparu la zgomotul detunaturii, fara sa arate ca glontul vanatorului
i-ar fi facut vreun rau.

— Ar fi fost mai bine sa-l injunghiati ! spuse Joe.

— Si cum ?

— Cu una din ancorele noastre. Ar fi fost o momeala buna pentru un asemenea animal.

— Hei, spuse Kennedy, Joe are intr-adevar o idee

— Pe care va rog sa n-o puneti in practica, raspunse doctorul. Animalul ne-ar trage dupa el, acolo unde nu avem ce cauta, mai ales acum cand suntem lamuriti asupra calitatii apei Lacului Ciad.

— Si pestele asta se poate manca, domnule Fergusson ?

— Pestele tau, Joe, este un mamifer din genul pachidermelor ! Se spune despre carnea lui ca este minunata la gust si constituie obiectul unui comert intens, facut de triburile de pe malurile lacului.

— In cazul asta, imi pare rau ca focul de arma al domnului Dick nu a dat rezultate mai bune.

— Pe animalul acesta nu-l poti omori decat daca-l lovesti in burta sau intre coaste ; pesemne ca glontul lui Dick nu l-a vatamat catusi de putin. Dar ne vom opri la extremitatea nordica a lacului,
daca locul mi se va parea prielnic. Acolo, Kennedy se va gasi in
plina menajerie si va fi despagubit din plin.

— As vrea, spuse Joe, ca domnul Dick sa vaneze hipopotami, ca sa pot gusta carnea acestui animal. Ca doar n-o sa ne hranim in centrul Africii cu sitari si prepelite, ca in Anglia.



Capitolul XXXII


CAPITALEI REGIUNII BORNU. INSULELE BIDCIIOMAH.
VULTURII. INGRIJORARILE DOCTORULUI. PREVEDERILE
SALE. UN ATAC IN ATMOSFERA. INVELISUL BALONULUI
SE RUPE. CADEREA. DEVOTAMENTUL SUBLIM.
COASTA NORDICA A LACULUI


De cand ajunsese la Lacul Ciad, Victoria intalnise un curent
care se indrepta mai mult spre est. Cativa nori temperau caldura
zilei. Se simtea, de altfel, putina miscare de aer deasupra intinderii
de apa ; dar catre ora unu, balonul, trecand piezis peste partea aceasta a lacului, inainta din nou deasupra pamantului, pe o intindere de sapte-opt mile.

Desi la inceput aceasta directie il cam nemultumi, doctorul nu
se mai planse cand zari orasul Kuka, faimoasa capitala a regiunii
Bornu. Putu s-o vada cateva clipe, inconjurata de zidurile ei de argila
alba. Cateva moschei, destul de grosolan construite, se ridicau
greoaie deasupra aglomerarii de case arabe, asemanatoare unor zaruri, in curtile caselor si in pietele publice cresteau palmieri si arbori
de cauciuc, impodobiti cu o bolta de frunzis lat de peste o suta de picioare. Joe observa ca umbrelele acestea naturale, imense, erau in raport direct cu arsita razelor soarelui, astfel ca ajunse la concluzii
placute in legatura cu natura care se dovedise atat de prevazatoare.

Kuka se compune, in realitate, din doua orase distincte,
despartite printr-un „dendal”, un bulevard larg de trei sute de stanjeni, care de obicei e tixit de pietoni si calareti. De o parte se ridica
orasul bogat, cu case inalte si sanatoase ; de cealalta parte se inghesuie orasul sarac, o ingramadire trista de colibe joase, conice, unde
locuieste populatia nevoiasa. Kennedy gasi ca ar semana cu un Edinburgh intins pe o campie, cu cele doua orase ale sale complet deosebite.

Dar calatorii abia apucasera sa vada toate acestea ca, datorita
instabilitatii care caracterizeaza curentii de aer din acest tinut, un
vant opus ii duse brusc inapoi pe o distanta de aproape patruzeci
de mile deasupra Lacului Ciad.

Li se oferi atunci un alt spectacol: puteau vedea numeroase
insule ale lacului, locuite de biddiomahi, pirati sangerosi si foarte
temuti, a caror vecinatate era tot asa de primejdioasa ca aceea a
tuaregilor din Sahara. Salbaticii se pregateau, curajosi, sa primeasca
Victoria cu lovituri de sageti si de pietre, dar aceasta, zburand ca
un urias carabus, se grabi sa depaseasca insulele.

Joe, care intre timp cercetase orizontul, ii spuse lui Kennedy

— Pe legea mea, domnule Dick, dumneavoastra, care va ganditi mereu la vanatoare, priviti colo ceva care va va placea.

— Ce este, Joe ?

— Si de data asta nimeni nu se va opune focurilor de arma.

— Dar ce este ?

— Vedeti colo carduri de pasari mari, care se indreapta spre noi?

— Pasari ? intreba doctorul luandu-si luneta.

— Se vad ! raspunse Kennedy. Sunt aproape o duzina.

— Paisprezece, daca nu va suparati! raspunse Joe.

— Sa dea Dumnezeu sa fíe de o specie vatamatoare pentru ca bunul nostru Samuel sa nu mai aiba nimic de obiectat.

— Nu voi protesta, raspunse Fergusson, dar as fi preferat ca pasarile acestea sa fie cat mai departe de noi.

— Va temeti de ele ? ! exclama Joe.

— Sunt vulturii marilor, Joe, si inca specia cea mai mare. Daca ne ataca ?

— Ne vom apara, interveni Kennedy. Doar avem un arsenal intreg pentru a le primi cum se cuvine ! Dar nu cred ca pasarile astea sa fie atat de primejdioase.

— Cine stie ? raspunse doctorul.

Dupa zece minute, cardul se apropiase in bataia pustilor ; cele
paisprezece pasari strapungeau aerul cu tipetele lor ragusite si inaintau spre aerostat, mai mult furioase decat speriate de prezenta lui.

— Cum tipa ! se mira Joe. Ce zgomot diavolesc ! De buna seama, nu le convine ca le-am incalcat domeniul si ca ne-am permis sa zburam ca ele.

— Intr-adevar, au o infatisare destul de razboinica, si daca ar fi inarmate cu o carabina Purdey Moore, m-as teme de ele.

— Nu au nevoie de asa ceva, raspunse Fergusson, care devenise serios ingrijorat.


Vulturii marilor zburau cu o repeziciune fantastica, in cercuri
mari, care insa se micsorau, apropiindu-se putin cate putin de Victoria.

Uneori isi schimbau pe neasteptate directia, intr-un unghi
indraznet de brusc, cu viteza unui bolid.

Doctorul, nelinistit, hotari sa se ridice, pentru a scapa de vecinatatea periculoasa. Dilata hidrogenul balonului, care nu intarzie sa se inalte. Dar vulturii, nefiind dispusi sa-i paraseasca, se ridicara si ei.

— Au aerul ca sunt suparati, spuse vanatorul incarcandu-si arma.

Intr-adevar, pasarile se apropiau, si cateva din ele, ajungand
chiar pana la cincizeci de picioare, pareau ca infrunta armele lui
Kennedy.

— Abia ma mai pot stapani sa nu trag in ele, spuse acesta.

— Nu, Dick, nu ! Sa nu le infuriem fara motiv. Ar insemna sa le provocam.

— Dar as scoate-o usor la capat! Usor !

— Te inseli, Dick !

— Avem pentru fiecare dintre ele cate un glont!

— Si daca se inalta spre partea superioara a balonului, cum
le mai nimeresti ? inchipuie-ti ca te-ai afla in prezenta unor lei, pe uscat, sau a unor rechini, in mijlocul oceanului. Pentru aeronauti, situatia este tot atat de periculoasa.

— Vorbesti serios, Samuel

— Foarte serios, Dick !

— Atunci sa asteptam ?

— Asteapta ! Fii gata pentru atac, dar sa nu tragi fara ordinul meu.

Pasarile se apropiara la o distanta foarte mica. Acum puteai
sa distingi perfect gatul lor plesuv, intins, iar in clipa cand se sfortau ,sa tipe, li se vedeau si moturile cartilaginoase, impodobite cu umflaturi violete, zbarlite din cauza furiei. Erau din specia cea mai mare. Corpul lor avea o lungime de peste trei picioare ; partea de jos a aripilor albe stralucea in soare ; s-ar fi spus ca sunt rechini inaripati, cu care de altfel se asemanau foarte mult.

— Ne urmaresc ! spuse doctorul, vazand cum pasarile se ridica odata cu balonul. Si noi urcam in zadar, caci ele pot zbura mai sus decat noi.

— Ei bine, ce e de facut ? intreba Kennedy. Doctorul nu raspunse.

— Asculta, Samuel, relua vanatorul, sunt paisprezece pasari. Tragand cu toate armele noastre, avem saptesprezece lovituri. N-am putea in felul asta sa le impuscam sau macar sa le imprastiem ? Eu ma insarcinez cu o parte din ele !

— Nu ma indoiesc de dibacia ta, Dick. Le socotesc moarte pe acelea care vor ajunge in bataia pustii tale, dar iti repet ca daca ataca partea superioara a balonului, unde nu vei putea sa le vezi, vor sparge invelisul care ne sustine - si ne aflam, dupa cum stii, la o inaltime de trei mii de picioare.

In acel moment, una din pasari, mai indrazneata, se indrepta
tinta spre Victoria, cu ciocul si ghearele pregatite sa sfasie.

— Foc, foc ! striga doctorul.

Abia strigase, si pasarea, lovita de moarte, se prabusi rotindu-se in spatiu. Kennedy isi luase una din pustile cu doua tevi Joe o puse la umar pe cealalta. Vulturii, speriati de detunatura, se departara pentru un moment, dar indata se intoarsera la atac, mai furiosi.

Cu primul glont, Kennedy reteza capul celui mai apropiat.
Joe franse aripa altuia.

— Mai sunt unsprezece ! spuse el.

Dar deodata, pasarile, schimband tactica, se ridicara, de
parca s-ar fi inteles, deasupra Victoriei; Kennedy il privi pe Fergusson.

Cu tot curajul si nepasarea sa, acesta pali; urma un moment
de liniste ingrozitoare. Apoi se auzi un parait, asemanator cu zgomotul pe care il face o bucata de matase sfasiata, si nacela isi pierdu
stabilitatea sub picioarele celor trei calatori.

— Suntem pierduti! striga Fergusson, privind barometrul, care se ridica repede. Apoi adauga : Joe, lestul, jos

In cateva clipe, orice urma de cuart disparu.

— Cadem totusi! Goleste rezervoarele de apa ! Joe auzi ? Ne prabusim in lac !

Joe se supuse. Doctorul se apleca peste bord; Lacul Ciad
parea ca vine spre el ca un flux urias ; toate detaliile terestre se
mareau vazand cu ochii; nacela se afla la numai doua sute de picioare deasupra apei.

— Proviziile, proviziile ! striga doctorul.

Fu aruncata si cutia care continea proviziile. Caderea deveni
mai putin rapida, totusi continuau sa se prabuseasca.

— Aruncati ! Aruncati! striga doctorul pentru ultima oara.

— Nu mai este nimic de aruncat! spuse Kennedy.

— Ba da ! raspunse Joe. Si disparu peste bordul nacelei.

— Joe, Joe ! striga doctorul, inspaimantat. Dar Joe nu-l mai putea auzi.

Victoria, usurata, incepu sa urce si ajunse curand la o mie
de picioare in aer; vantul, patrunzand cu furie in invelisul dezumflat, o impingea spre coastele nordice ale lacului.

— Pierdut! spuse vanatorul cu un gest disperat.

— Pierdut, pentru a ne salva pe noi! raspunse Fergusson. Si curajosii oameni simtira izvorul cald al lacrimilor pe obraz. Se aplecara, cautand sa distinga vreo urma a sarmanului Joe, dar se departasera prea mult de locul unde se aruncase el.

— Ce facem ? intreba Kennedy.

— Vom cobori pe pamant, indata ce ne va fi cu putinta, si apoi vom astepta.

Dupa un drum de saizeci de mile, Victoria cobori pe o coasta
pustie, la nordul lacului. Ancorele fura fixate de un arbore mai ridicat, si vanatorul le intepeni bine.

Veni noaptea, dar nici Fergusson, nici Kennedy nu putura dormi.


Capitolul XXXIII


PRESUPUNERI. RESTABILIREA ECHILIBRULUI

VICTORIEI, NOILE CALCULE ALE DOCTORULUI

FERGUSSON. VANATOAREA LUI KENNEDY.

EXPLORAREA COMPLETA A LACULUI CIAD.

TANGALIA. INTOARCEREA. LARI


A doua zi, la 13 mai, calatorii mai intai cercetara partea coastei unde se aflau. Era un fel de insula ce rasarea dintre mlastini;
jur imprejurul ei cresteau trestii de inaltimea copacilor din Europa.
Mlastinile, cu neputinta de trecut, faceau ca pozitia Victoriei sa fie
sigura. Trebuia supravegheat numai tarmul lacului. Intinderea imensa de apa se largea spre vest; la orizont nu vedeai nimic, nici
maluri, nici insule.

Cei doi prieteni nu indrazneau sa pomeneasca de sarmanul
lor tovaras. Kennedy fu primul care impartasi doctorului parerile
sale.

— Poate ca Joe nu este pierdut! spuse el. E un baiat indemanatic si un inotator fara pereche. Nu i-a fost greu sa treaca inot de la Frith of Forth la Edinburgh. il vom revedea; cand si cum, nu stiu nici eu, dar nu trebuie sa neglijam nimic pentru a-i da posibilitatea sa ne regaseasca.

— Dumnezeu sa te auda, Dick, raspunse emotionat doctorul. Vom face tot ce este cu putinta sa ne regasim prietenul. Sa incepem
prin a ne orienta ! Dar, inainte de toate, sa eliberam Victoria de
anvelopa exterioara care nu ne mai serveste. O sa scapam de o greutate considerabila, de sase sute cincizeci de livre, ceea ce merita oboseala.

Doctorul si Kennedy se pusera pe lucru, dar intampinara
greutati mari. Taftaua, rezistenta, trebuia smulsa bucata cu bucata,
in fasii inguste, pentru a putea fi scoasa prin ochiurile plasei. Ruptura produsa de ciocurile pasarilor de prada se intindea pe o lungime de cateva picioare.

Operatia tinu vreo patru ore ; constatara ca balonul interior,
acum degajat complet, nu suferise deloc. Victoria se micsorase cu
o cincime. Diferenta aceasta destul de mare il mira pe Kennedy.

— Nu te ingrijora, Dick. Vom reface echilibrul si, daca Joe va reveni, ne vom relua calatoria impreuna cu el, in mod normal.

— Dupa cate imi aduc aminte, Samuel, in momentul caderii nu eram prea departe de o insula

— Intr-adevar, imi amintesc, dar insula asta, ca toate celelalte ale Lacului Ciad, este desigur locuita de pirati, care au fost fara indoiala martorii catastrofei noastre. Si daca Joe cade in mainile lor, ce i se va intampla ? Numai superstitiile lor ar putea sa-l salveze.

— Iti repet, Joe este un om care o scoate totdeauna la capat. Am incredere in dibacia si inteligenta lui.

— Si eu ! Acum, Dick, tu vei vana in imprejurimi, fara sa te indepartezi prea mult. Trebuie sa ne reinnoim neaparat proviziile, care au fost, in cea mai mare parte, aruncate.

Bine, Samuel, nu voi lipsi mult timp.

Kennedy lua o arma cu doua tevi si isi facu loc prin ierburile
inalte, spre un desis destul de apropiat. indata, detunaturi repetate
vestira o vanatoare rodnica.

In acest timp, doctorul facu bilantul obiectelor pastrate in nacela si stabili echilibrul celui de al doilea aerostat. Le ramasesera
vreo treizeci de livre de pemmican, putin ceai si cafea, un galon si
jumatate de rachiu si unul din rezervoarele de apa. Carne uscata nu
mai aveau insa deloc.

Stia ca, prin pierderea hidrogenului din primul balon, puterea
de ascensiune se redusese cu aproape noua sute de livre, astfel ca
fu nevoit sa se bizuie pe ceea ce ramasese, pentru a restabili echilibrul. Victoria avea acum o capacitate de saizeci si sapte de mii
de picioare cubi si continea treizeci si trei de mii patru sute optzeci
de picioare cubi de gaz. Aparatul de dilatatie parea sa fie bun ; nici
pila, nici serpentina nu erau stricate. Forta de ascensiune a noului
balon era deci de trei mii de livre. Adunand greutatea aparatelor, a calatorilor, a proviziei de apa, a nacelei si a accesoriilor ei,
incarcand cinci galoane de apa si o suta de livre de carne proaspata,
doctorul ajungea la un total de doua mii opt sute treizeci de livre.
Putea deci sa mai puna inca o suta saptezeci de livre de lest, pentru
cazurile neprevazute, cand aerostatul s-ar fi gasit in dezechilibru.

Dupa ce lua toate aceste masuri, inlocui greutatea lui Joe cu
un supliment de lest. Isi petrecu intreaga zi cu aceste treburi si le
termina abia la intoarcerea lui Kennedy.

Dick aduse o sumedenie de pasari : rate salbatice, becate,
lisite si fluierari1, si incepu sa se ingrijeasca de prepararea si afumarea vanatului. Fiecare bucata, infipta intr-o tepusa, fu suspendata
deasupra unui foc, facut din lemne verzi. Cand i se paru ca bucatile
de carne sunt destul de bine patrunse de caldura si fum, treaba la
care de altfel se pricepea foarte bine, le depozita in nacela. Ramanea
sa intregeasca aprovizionarea a doua zi.

Seara ii gasi pe calatorii nostri in plina activitate.

Cina lor fu alcatuita din pemmican, biscuiti si ceai. Dupa ce
le starnise pofta de mancare, oboseala ii imbie la somn. in timpul
orelor de veghe, fiecare dintre ei asculta incordat in noapte,
parandu-i-se ca-l aude uneori pe Joe strigand. Dar vai, cat de departe era vocea mult dorita !

Cand se lumina de ziua, doctorul il trezi pe Kennedy.

— M-am gandit mult, spuse el, la ceea ce trebuie facut pentru
a-l regasi pe Joe.

— Orice plan ai avea, sunt de acord cu el.

— Mai intai, e foarte important ca Joe sa stie unde suntem

— Fara indoiala ! Daca si-ar inchipui ca l-am parasit ?

— Ne cunoaste prea bine ! Niciodata nu i-ar trece asa ceva prin minte. Dar trebuie sa afle locul unde ne gasim.

— In ce fel ?

— Vom face o ascensiune.

— Dar daca vantul ne duce in alta parte ?

— Din fericire, asta nu se va intampla. Vezi, Dick, briza ne poarta spre lac, lucru care ar fi fost suparator ieri; astazi, insa, ne este folositor. Sfortarile noastre se vor margini la a ne mentine in tot timpul zilei deasupra intinderii de apa. Astfel, Joe ne va vedea acolo unde privirile sale se indreapta fara incetare. Poate va izbuti sa ne arate locul unde este ascuns.

— O va face, daca este singur si liber.

— Chiar daca este prizonier, relua doctorul, ne va vedea si va intelege scopul cercetarilor noastre. Indigenii nu au obiceiul sa-si inchida prizonierii. insa deoarece trebuie sa prevedem toate cazurile, ce vom face daca nu gasim nici un semn, daca nu a lasat nici o urma despre trecerea sa ?

— Vom incerca sa ne intoarcem spre partea nordica a lacului si, pe cat ne va fi posibil, vom cauta sa fim vazuti. Acolo vom astepta, vom cerceta, vom scotoci tarmurile, la care Joe va incerca,
fara indoiala, sa ajunga si nu vom parasi aceste locuri inainte de a
fi facut tot ce este cu putinta pentru a-l regasi.

— Sa plecam, glasui vanatorul.

Doctorul isi insemna pozitia exacta a locului pe care il
paraseau ; stabili, dupa harta si dupa masuratori, ca se gaseau la
nord de Ciad, intre orasul Lari si satul Ingemini, ambele vizitate
de maiorul Denham. In vremea asta, Kennedy isi completa provizia
de carne proaspata.

Cu toate ca baltile dimprejur purtau urma trecerii rinocerilor,
hipopotamilor si lamantinilor, nu avura prilejul sa intalneasca nici
unul din aceste enorme animale.

La sapte dimineata, desprinsera cu greutate ancora din copac,
treaba pe care Joe ar fi indeplinit-o cu multa pricepere. Gazul se
dilata si Victoria ajunse din nou la inaltimea de doua sute de picioare. La inceput, balonul sovai, invartindu-se pe loc. Dar, in sfarsit, luat de un curent repede, inainta deasupra lacului si in curand fu purtat cu o viteza de douazeci de mile pe ora.

Doctorul il manevra necontenit la inaltimi ce variau intre
doua sute si cinci sute de picioare. Kennedy tragea mereu focuri
de arma.

Deasupra insulelor, calatorii coborara mai jos, fara nici un
fel de precautiuni, cercetand cu privirea desisurile, pretutindeni
unde vreo umbra sau vreo scobitura de stanca ar fi putut servi de adapost tovarasului lor. Trecura pe aproape de pirogele1 care
strabateau lacul.

La aparitia lor, pescarii din barci se aruncara in apa, cuprinsi
de spaima, si fugira inot spre tarm.

— Nu se vede nimic ! spuse Kennedy, dupa doua ore de cercetari.

— Sa asteptam si sa nu ne pierdem curajul. Nu putem fi prea departe de locul accidentului.

La ora unsprezece, Victoria strabatuse nouazeci de mile.
Apoi intalni un nou curent de aer, care o impinse catre est cam
saizeci de mile, sub un unghi aproape drept. Pluti deasupra unei
insule mari si foarte populata, pe care doctorul o lua drept Farram,
capitala biddiomahilor. Din fiecare tufis se astepta sa-l vada
aparand pe Joe. Daca era liber, ar fi putut ajunge fara intarziere la
prietenii sai. Dar daca era prizonier ? in jurul lor nu se vedea si nu
se misca nimic. Simteau ca-i cuprinde disperarea.

La ora doua, Victoria ajunse in fata orasului Tangalia, situat
pe marginea orientala a Lacului Ciad, care era punctul cel mai
indepartat atins de Denham in explorarea sa.

Pe doctor il ingrijora directia constanta a vantului. Se vedea
purtat spre est, impins spre centrul Africii, catre pustiurile
nesfarsite.

— Trebuie neaparat sa ne oprim si sa aterizam, spuse el. Trebuie sa ne intoarcem deasupra lacului, mai ales pentru Joe ; de aceea este necesar sa incercam a gasi un curent contrar.

Mai mult de o ora cerceta diferite zone. Victoria se indrepta
spre maluri, dar, din fericire, la o mie de picioare, un vant foarte
puternic o purta spre nord-vest.

Era cu neputinta ca Joe sa fi fost retinut pe una din insulele
lacului: ar fi gasit, desigur, un mijloc prin care sa-si manifeste
prezenta. Poate ca il tarasera spre tarm. Acestea erau gandurile doctorului, cand revazu tarmul nordic al Lacului Ciad. Iar gandul ca
Joe s-ar fi putut ineca era de neconceput. O idee groaznica trecu
totusi prin mintea lui Fergusson si a lui Kennedy : in aceste tinuturi erau numerosi caimani1. Nici unul, nici altul nu avu curajul sa-si marturiseasca teama, insa ideea ii urmarea intr-atat, incat, la un moment dat, doctorul spuse fara ocol:

— Crocodilii nu traiesc decat pe malurile insulelor sau ale lacului; desigur ca Joe a avut indemanarea sa-i ocoleasca. De altfel, sunt putin periculosi; africanii se scalda fara sa se teama ue atacurile lor.

Kennedy nu raspunse ; prefera sa taca decat sa vorbeasca
despre aceasta posibilitate groaznica.

La ora cinci seara, doctorul semnala orasul Lari. Locuitorii
munceau la culesul bumbacului, in fata colibelor impletite din trestie, in mijlocul ograzilor curate si ingrijit intretinute. Orasul – o ingramadire de aproape cincizeci de colibe - se afla intr-o mica depresiune a terenului, o vale cuprinsa intre munti nu prea inalti.

Violenta vantului purta aerostatul mai departe decat i-ar fi
convenit doctorului. Dar pentru a doua oara izbuti sa-si schimbe
directia si ajunse exact la punctul de plecare, deasupra insulei unde
petrecuse noaptea precedenta. Ancora, in loc sa se fixeze de crengile unui arbore, se prinse intr-un ghem de trestii, foarte rezistent,
amestecat cu malul cleios al baltii. in conditiunile acestea, doctorului ii era foarte greu sa stapaneasca aerostatul, dar, odata cu caderea noptii, vantul se domoli. Cei doi prieteni vegheara impreuna, stapaniti de neliniste.


Capitolul XXXIV


URAGANUL. PLECAREA FORTATA. PIERDEREA UNEI
ANCORE. GANDURI TRISTE. O HOTARARE LUATA.
TROMBA. CARAVANA INGHITITA. VANT POTRIVNIC SI
PRIELNIC. INTOARCEREA SPRE SUD. KENNEDY IA
POSTUL SAU.


La trei dimineata, vantul deveni aprig, sufland atat de puternic, incat Victoria nu mai putea sa ramana pe pamant, caci ar fi
fost in primejdie ; trestiile loveau invelisul balonului, gata sa-l rupa.

— Trebuie sa plecam, Dick, spuse doctorul. Nu putem ramane aici in situatia aceasta.

— Samuel, dar Joe ?

— Nu-l parasesc, desigur. Chiar daca uraganul ne-ar duce la o suta de mile spre nord, tot am reveni. Asa, insa, punem in primejdie siguranta tuturor.

— Sa plecam fara el ? striga scotianul indurerat.

— Crezi ca mie nu-mi sangereaza inima ca si tie ? glasui Fergusson.

— Sunt la ordinele tale ! Sa plecam ! incuviinta vanatorul. Dar plecarea era foarte greu de infaptuit. Ancora, infundata adanc, rezista sfortarilor lor; balonul, tragand in directia contrara, nu facea altceva decat s-o infunde mai mult. Kennedy nu izbuti s-o smulga si, de altfel, in pozitia in care se gaseau, manevra devenea primejdioasa, riscand ca Victoria sa se inalte mai inainte ca ei sa se fi putut urca in nacela.

Dandu-si seama de pericol, doctorul ii spuse scotianului sa
se urce in nacela si se resemna sa taie franghia ancorei. Victoria
facu o saritura de trei sute de picioare in aer si porni direct spre
nord.

Fergusson nu putea face altceva decat sa se supuna vijeliei
si, incrucisandu-si bratele, se lasa cuprins de ganduri triste.

Dupa cateva clipe de liniste deplina, se intoarse spre Kennedy, care era cufundat de asemenea in tacere.

— Poate n-ar fi trebuit, spuse el cu un oftat adanc, sa intreprindem o astfel de calatorie ! Si-l scutura un suspin de durere.

— Abia acum cateva zile ne felicitam de reusita calatoriei noastre, de faptul ca am scapat din toate primejdiile intalnite si toti trei ne strangeam mainile, raspunse vanatorul.

— Bietul Joe ! Ce lire blanda ! Ce suflet bun si cinstit ! Ametit pentru moment de bogatie, s-a sacrificat apoi bucuros. Ce departe e acum de noi ! Si vantul acesta care ne duce cu o viteza de neinvins !

— Dar, Samuel, admitand ca a gasit adapost la triburile de pe malul lacului, nu ar putea face ca si calatorii care le-au vizitat inaintea noastra, ca Denham, ca Barth ? Acestia si-au revazut patria.

— Bietul meu Dick ! Joe nu cunoaste un cuvant din limba indigenilor. Este singur si n-are nimic la el. Calatorii despre care vorbesti nu plecau niciodata decat insotiti de escorte inarmate, pregatiti pentru aceste expeditii, trimitand sefilor de triburi numeroase daruri. Si totusi, nici ei nu au putut evita suferinte si tributuri dintre cele mai groaznice. Ce-o sa faca nenorocitul nostru tovaras? Este ingrozitor cand te gandesti. Niciodata n-am simtit o durere mai mare.

— Dar vom reveni, Samuel!

— Vom reveni, Dick, chiar daca ar trebui sa parcurgem drumul pe jos, pana la Lacul Ciad, chiar daca ar trebui sa ne punem in legatura cu sultanul din Bornu. Arabii nu au pastrat o amintire proasta despre primii europeni.

— Te voi urma, Samuel, raspunse cu energie vanatorul, poti sa te increzi in mine. Mai curand vom renunta la reusita calatoriei noastre Joe s-a jertfit pentru noi; noi vom face la fel daca va fi nevoie.

Hotararea aceasta le mai dadu putin curaj. Se simteau
imbarbatati de acelasi gand. Fergusson facu totul pentru a gasi un curent care sa-i apropie de Ciad, dar coborarea devenea imposibila,
atat din cauza terenului lipsii de orice vegetatie, cat si din cauza
violentei uraganului.

Victoria strabatu in acest fel tinutul tibbusilor1. Trecura dincolo de Belad si Djerid, un desert plin de maracini, la frontiera
Sudanului. Patrunsera apoi in pustiul nisipos, brazdat de urmele caravanelor. Ultima linie de vegetatie se confunda cu cerul spre sud,
la orizont, nu departe de oaza principala din aceasta parte a Africii,
unde cele cincizeci de puturi sunt umbrite de pomi falnici. Le fu
cu neputinta sa se opreasca.

Corturi de panza vargata, camile care isi tineau capetele ca
de vipera culcate in nisip mai inviorau din loc in loc pustietatea.
Victoria trecea pe deasupra lor ca o stea luminoasa. Strabatu astfel,
in trei ore, o distanta de saizeci de mile, fara ca Fergusson sa-l
poata domoli viteza.

— Nu putem sa ne oprim, nu putem sa coboram. Nici un arbore, nici o ridicatura de pamant ! Vom trece oare peste toata Sahara ? intr-adevar, parca totul este impotriva noastra !

Vorbea astfel, cuprins de furia disperarii, cand vazu deodata,
spre nord, cum nisipurile desertului se ridicau si se roteau in vartejuri groase de praf, sub impulsul unor curenti potrivnici.

O caravana risipita, rascolita, disparea sub avalansa de nisip ; camilele, invalmasite unele peste altele, scoteau strigate jalnice ; din negura inabusitoare se inaltau tipete si urlete.

Uneori iesea la iveala cate un vesmant vargat, in culori vii.
Mugetele furtunii dominau scena aceasta pustiitoare. Curand, nisipul se aduna in mase compacte, astfel ca acolo unde era inainte o
campie neteda se ridica o colina inca in miscare, mormant imens
al unei caravane inghitite.

Doctorul si Kennedy asistau, palizi si speriati, la ingrozitorul
spectacol. Nu puteau stapani balonul, care nu mai asculta de dilatatia gazului si se invartea in mijlocul curentilor potrivnici. Prinsa
in vartej, Victoria se rotea cu o repeziciune vertiginoasa. Nacela
oscila puternic, instrumentele agatate sub cort se loveau unele de altele, gata sa se sparga, tevile serpentinei se indoiau, gata sa plesneasca, iar rezervoarele de apa se ciocneau cu un zgomot asurzitor.

La doi pasi unul de altul, calatorii nu se auzeau. Agatati de
funii cu mainile crispate, incercau sa tina piept furiei uraganului.
Kennedy, cu parul ravasit, privea fara sa vorbeasca. Doctorul isi
recapatase indrazneala care-l caracteriza in momentele de primejdie
si nu-si trada emotiile violente nici chiar atunci cand, dupa o ultima
invartire, Victoria se opri deodata, intr-o liniste neasteptata. Vantul
dinspre nord iesise invingator si o impingea in directia contrara, cu
o repeziciune tot atat de mare ca si la venire, pe drumul parcurs in
timpul diminetii.

— Unde mergem ? striga Kennedy.

— Unde ne va duce Providenta, dragul meu Dick. Am gresit cand m-am indoit de ea. Cred ca ne intoarcem spre locurile pe care nu speram sa le mai revedem vreodata.

Pamantul, care fusese atat de plat si de lipsit de orice alta
forma de relief cand goneau inainte, era acum rascolit ca valurile
marii pe vreme de furtuna; desertul se acoperise din distanta in
distanta cu siruri de ridicaturi, de curand formate ; vantul sufla cu
violenta, iar Victoria zbura prin spatiu.

Directia urmata de calatori nu era tot aceea din cursul diminetii, astfel ca, pe la ora noua, in loc sa regaseasca malurile Lacului
Ciad, vazura desertul intinzandu-se inca sub privirile lor.

Kennedy ii atrase atentia doctorului.

— Nu are nici o insemnatate, raspunse acesta. Pentru noi, are importanta numai revenirea spre sud. Vom intalni orasele Bornu, Wuddie sau Kuka si atunci nu voi ezita sa ma opresc !

— Daca tu esti multumit, sunt si eu, spuse vanatorul, dar nu mi-ar fi pe plac sa traversam desertul ca acesti nenorociti arabi. Ce-am vazut a fost oribil.

— Aceasta se intampla deseori, Dick. Traversarea desertului este mai periculoasa decat aceea a oceanului: desertul prezinta toate primejdiile marii, chiar si pe aceea de a fi inghitit de valuri, valuri de nisip, bineinteles : nu mai pun la socoteala oboseala si lipsurile cele mai grele.

— Mi se pare, spuse Kennedy, ca vantul tinde sa se linisteasca ; nisipul spulberat este mai putin compact, ondulatiile terenului se fac mai line, orizontul se lumineaza.

— Cu atat mai bine ; trebuie sa-l cercetam atent cu luneta, ca sa nu ne scape nimic neobservat.

— Ma insarcinez eu, Samuel, ca la ivirea primului copac sa-ti dau de veste.

Si Kennedy se aseza in partea din fata a nacelei, cu luneta
in mana.


Capitolul XXXV


PATANIA IUI JOE. INSULA BIDDIONIAH.

ADORATIE. INSULELE INGHITITE DE APE.

MALURILE LACULUI. ARBORELE SERPILOR.

CALATORIE PE JOS. SUFERINTE,
TANTARI SI FURNICI. FOAMEA. TRECEREA VICTORIEI.
DISPARITIA VICTORIEI. DISPERARE. MLASTINA. UN
ULTIM STRIGAT.


Ce se intamplase cu Joe in timpul zadarnicelor cercetari ale
tovarasilor sai?

Dupa ce se aruncase in apa si iesise la suprafata, prima lui
grija fu sa cerceteze cerul. Vazu Victoria la o mare inaltime deasupra lacului, urcandu-se cu repeziciune si micsorandu-se din ce in
ce, pana ce disparu spre nord, luata de un curent repede. Prietenii
erau salvati.

„Este bine ca m-am gandit sa ma arunc in lac ! isi spuse el.
Desigur ca si Kennedy ar fi facut la fel, caci este normal ca un om
sa se sacrifice pentru a salva alti doi”.

Ideea ca facuse o fapta buna linistindu-l, Joe incepu sa se
gandeasca la el. Se afla in mijlocul unui lac imens, inconjurat de
triburi necunoscute, salbatice. Un motiv mai mult sa caute sa scape
din incurcatura cu propriile lui mijloace. De altfel, nu era speriat de
situatia in care se gasea.

Inainte de atacul pasarilor de prada, care dupa parerea lui se
purtasera ca adevarati vulturi ai marilor, vazuse la orizont o insula.
Se hotari sa se indrepte spre ea, folosindu-se de toate cunostintele
sale de inotator, dupa ce mai intai se descotorosi de imbracamintea
care-l stanjenea. Nu-l speria o cursa de inot de cinci, sase mile, asa
ca tot timpul cat se afla in apa nu se gandi decat sa inainteze sigur
si cu putere.

Dupa o ora si jumatate, distanta care-l despartea de insula se
micsorase simtitor.

Pe masura insa ce se apropia de pamant, incepea sa-l preocupe
un gand, la inceput fugar, dar apoi din ce in ce mai starnitor : stia ca
malurile erau pline de aligatori uriasi, a caror lacomie o cunostea.

Oricat s-ar fi straduit sa gaseasca totul cat se poate de firesc,
vrednicul baiat incerca o emotie de neinvins. Se temea ca nu cumva
carnea alba sa fie hrana cautata de crocodili, asa ca inainta cu ochii
la panda, cu mare bagare de seama. Cand ajunse la aproape doua
sute de metri de malul umbrit de pomi verzi, simti un miros
patrunzator de mosc.

„Uite, isi spuse, teama mea era indreptatita ! Caimanul trebuie sa fie pe aproape.” Si se afunda numaidecat in apa, dar nu
destul de repede spre a scapa de atingerea unui corp enorm, a carui
epiderma solzoasa il zgarie. Se socoti pierdut si incepu sa inoate
cu viteza pe care o poate da numai disperarea ; dupa un timp, reveni
la suprafata apei, respira si disparu din nou. Timp de un sfert de
ora simti o groaza de nedescris, pe care nu o putea infrange, cu
toata firea sa optimista. I se parea ca aude intruna, in spate, zgomotul falcilor enorme, gata sa-l inghita.

Se strecura usor, intre doua curente de apa, cand, deodata, se
simti apucat de brat, apoi de mijloc. Bietul Joe abia avu vreme sa
se mai gandeasca o data la Fergusson, apoi incepu sa se lupte cu
deznadejde. Dar nu se simtea tras spre fundul lacului, asa cum fac
crocodilii pentru a-si devora prada, ci spre suprafata. Doar apucase
sa respire si sa deschida ochii, ca se si vazu intre doi negri cu pielea
ca abanosul. Africanii il tineau puternic si scoteau strigate ciudate.

„lata-i pe negri in locul caimanilor ! nu se putu opri de a
exclama Joe. Pe legea mea, e mai bine asa ! Dar cum indraznesc
astia sa se scalde aici ?”

Nu stia ca locuitorii insulelor Lacului Ciad, ca si alti negri,
se scalda fara teama in apele pline de crocodili, carora nu le dau
nici o atentie.

Crocodilii din lacul acesta se bucura de reputatia, indreptatita
de altfel, de a fi niste reptile inofensive.

Dar oare Joe nu scapase de un pericol pentru a da de altul ?
Se lasa in voia imprejurarilor, neputand face altfel, si-i urma pe
negri, la mal, fara sa arate ca-i este frica.

„Desigur, isi spuse el, oamenii astia au vazut Victoria
zburand deasupra lacului ca un monstru al aerului, au fost martori
la caderea mea si se vor purta bine cu un om picat din cer”. Acestea
erau gandurile lui cand ajunse la tarm, in mijlocul unei multimi
care urla, o multime de toate varstele, barbati si femei, toti de
aceeasi culoare. Se gasea in mijlocul unui trib al biddiomahilor, cu
pielea neagra, tuciurie. Nu avea de ce sa se rusineze de goliciunea
lui, pentru ca era „imbracat” dupa ultima moda a tinutului.

Dar inainte de a-si da seama de situatie, descoperi ca este
obiectul unei vii adoratii, ceea ce il mai linisti, desi ii veni in minte
povestea din Kazeh.

„Presimt ca voi deveni un zeu, un fiu al Lunii. Prefer meseria
asta alteia, cand n-am de ales. Trebuie sa castig timp. Daca Victoria
se intoarce, voi profita de noua mea situatie, pentru a oferi adoratorilor mei spectacolul unei inaltari miraculoase.”

Pe cand Joe gandea astfel, multimea se aduna in juru-i. Negrii se prosternau, urlau, il pipaiau si deveneau din ce in ce mai
familiari ; din fericire avura si ideea sa-i ofere un pranz minunat,
compus din lapte acru si orez pisat, amestecat cu miere. Curajosul
tanar lua una din mesele cele mai copioase din viata sa si dadu
multimii o inalta idee despre felul cum mananca zeii la ocazii mari.

Cand se lasa seara, vracii insulei il luara respectuos de mana
si-l dusera la un soi de coliba impodobita cu talismane ; inainte de
a intra, Joe arunca o privire ingrijorata spre o gramada de oase ce
se ridica in jurul acestui sanctuar.

Dupa ce-l inchisera in coliba, avu timp destul sa se
gandeasca la situatia sa.

In timpul serii si o parte din noapte auzi cantece de sarbatoare, sunetele unor tobe, zgomot de fiare lovite, urlete de coruri, ce
insoteau dansurile cu care oamenii inconjurau coliba sfanta,
agitandu-se si strambandu-se necontenit.

Joe auzea acest asurzitor ansamblu prin peretii de lut si trestie ai colibei. Poate ca in alte imprejurari ar fi ascultat cu placere
ciudata ceremonie, dar acum in mintea lui se zbatea un gand foarte
neplacut. Examinand cu optimism situatia, i se parea natang si in
acelasi timp ingrijorator faptul ca se ratacise intr-un tinut salbatic, in mijlocul unui astfel de trib. Putini calatori, dintre cei care
indraznisera sa se aventureze in aceste locuri, isi mai revazusera
patria. Se putea increde oare in adoratia bastinasilor ? Se intreba
daca in acest tinut adoratia nu mergea pana la jertfirea celui adorat.

In ciuda acestei perspective, dupa cateva ore de framantari,
oboseala ii birui gandurile negre. Cazu intr-un somn adanc, care
s-ar fi prelungit desigur pana dimineata, daca n-ar fi fost trezit de
o umezeala neasteptata. Curand, umezeala se transforma in apa si
apa urca pana ii ajunse la jumatatea corpului.

„Ce-i asta ? se intreba Joe. O inundatie, o tromba, o noua
metoda de cazna a acestor negri ? Pe legea mea, nu voi astepta ca
apa sa-mi ajunga la gat!”

Narui zidul cu o lovitura de umar si se gasi - unde ? - in mijlocul lacului ! De insula, nici urma ! Se scufundase in timpul noptii ! in locul ei se intindea imensitatea Lacului Ciad.

„Trista tara pentru locuitorii ei !” isi spuse Joe reluand cu
vigoare exercitiile de inot.

Cutezatorul tanar fusese salvat de unul din fenomenele
obisnuite ale Lacului Ciad ; numeroase insule, care pareau rezistente ca stanca, disparusera astfel. Deseori, populatia de pe tarmuri ii
adapostise pe nenorocitii salvati din asemenea cumplite catastrofe.

Dar Joe nu cunostea particularitatea aceasta a lacului, fapt
care nu-l opri sa o foloseasca. Zari o barca ratacita si se sui in ea.
Era un fel de trunchi de pom, scobit grosolan ; din fericire, se gasea
in ea si o pereche de vasle. Profitand de un curent rapid, se lasa
purtat in voia lui.

„Sa ne orientam, isi spuse el. Steaua Polara, care ne face
totdeauna serviciul de a ne arata pretutindeni drumul spre nord, ma
va ajuta si pe mine.” Recunoscu multumit ca era purtat de curent
spre malul septentrional al Lacului Ciad.

La orele doua, spre dimineata, acosta pe o ridicatura acoperita cu salcii spinoase, care chiar pentru un filozof ca el parea foarte
nepotrivita, dar dadu de un arbore crescut parca intr-adins acolo
pentru a-i oferi un pat intre crengile sale. Ca sa fie mai in siguranta,
Joe se urca in copac si astepta, fara sa doarma prea mult, primele
raze ale diminetii.

Joe arunca o privire asupra copacului care-l servise de
adapost in timpul noptii; un spectacol neasteptat il umplu de
groaza : ramurile erau tixite de cameleoni si serpi incolaciti, care
acopereau intreg frunzisul. Ai fi spus ca e vorba de un arbore de o
specie noua, care producea reptile.

Reptilele incepeau sa se tarasca, unduindu-se, incalzite de
primele raze ale soarelui. Joe sari din mijlocul ghemului suierator
si se arunca la pamant, cu o puternica senzatie de dezgust si teama.

„Iata o intamplare care nu va fi crezuta de nimeni”, isi spuse el.

Nu stia ca, in ultimele lui scrisori, doctorul Vogel atrasese
atentia asupra acestei ciudatenii a malurilor Ciadului, unde reptilele
sunt mai numeroase decat in orice alta tara din lume.

Dupa cele ce vazuse aici, Joe se hotari sa fie in viitor mai
prevazator si, orientandu-se dupa soare, porni la drum, indreptandu-se spre nord-est. Ocolea cu cea mai mare grija colibele, bordeiele,
intr-un cuvant, tot ce putea fi locuit de om.

De cate ori nu i se indreptasera in timpul acesta privirile spre cer !

Nadajduia sa zareasca Victoria si, cu toate ca o cauta zadarnic, increderea in prietenii sai ramase neclintita. Ii trebuia o mare
tarie de caracter ca sa-si examineze situatia cu atata incredere. Foamea se adauga oboselii. Hrana, compusa din radacini si din maduva
arbustilor, la care se adaugau fructele palmierilor, nu putea sa intremeze un om. Totusi, fara sa tina seama de oboseala, Joe inainta
treizeci de mile spre vest. Trupul ii era zgariat in zeci de locuri de
trestiile de pe malul lacului si de miile de spini ai tufisurilor de
acacia si mimoze. Picioarele insangerate ii ingreuiau mersul.

Dar, in sfarsit, trecand peste suferintele indurate, odata cu
venirea serii, se hotari sa petreaca noaptea pe malul Lacului Ciad.
Acolo trebui sa indure intepaturile groaznice ale milioanelor de insecte : muste, tantari si furnici de o jumatate de schioapa, care acopereau pamantul in intregime.

Dupa doua ore, din putina imbracaminte care-l mai acoperea
nu ramasese nici o fasie ; insectele devorasera totul. Fu o noapte
ingrozitoare, o noapte in care nici macar o ora de somn nu-i fu harazita calatorului obosit. in vremea aceasta, mistretii, bivolii salbatici, ajuvii (un fel de lamantini foarte periculosi), infuriati, dadeau tarcoale prin tufisuri si pe langa malul lacului. Concertul acestor animale feroce rasuna in noapte. Joe nu indraznea sa se miste. Resemnarea si rabdarea lui fura greu puse la incercare.

In sfarsit se facu ziua. Joe se ridica repede si, imaginati-va
dezgustul pe care-l incerca, vazand cu ce animal scarbos isi
impartise culcusul: o broasca raioasa ! Da, o broasca raioasa lunga
de cinci schioape, un animal monstruos, respingator, care-l privea
cu ochi mari, rotunzi. Joe simti ca i se intoarce stomacul pe dos ;
apoi, revenindu-si, alerga sa se scalde in lac. Baia ii linisti putin
mancarimea care-l chinuia.

Dupa ce mesteca vreo cateva ierburi, isi continua drumul cu
incapatanare si staruinta. Nu mai stia ce face si, totusi, simtea in el
o putere care infrangea deznadejdea ; stomacul, mai putin resemnat
decat el, se plangea ! Fu obligat sa se incinga strans cu o liana in
jurul mijlocului. Din fericire, setea si-o putea potoli Ia fiecare pas,
si, amintindu-si de suferintele din desert, se mangaia oarecum
gandindu-se ca este mai usor sa suporti chinurile foamei decat ale
setei.

„Unde poate fi Victoria ? se intreba. Vantul sufla dinspre
nord ! Balonul se va intoarce deasupra lacului. Desigur ca Samuel
a facut o noua manevra ca sa-i restabileasca echilibrul, dar pentru
asta a avut destul timp ieri, incat n-ar fi cu neputinta ca astazi
Dar sa ma port ca si cum as fi in situatia de a nu-l mai revedea
niciodata. De altfel, daca as putea ajunge la unul din marile orase
din jurul lacului, m-as gasi in situatia calatorilor despre care ne-a
povestit Fergusson. De ce oare n-as scoate-o la capat ca si ei ?
Cativa s-au intors ! Ce Dumnezeu ? ! Hai, curaj !”

Mergand si vorbind astfel cu el insusi, curajosul Joe dadu
peste un grup de salbatici in mijlocul padurii. Se opri la timp, asa
ca acestia nu-l vazura. Negrii se indeletniceau cu inveninarea
sagetilor cu suc de alior, ocupatia de capetenie a triburilor acestor
tinuturi, pe care o indeplinesc cu un fel de ceremonial solemn.

Nemiscat, intr-un desis, tinandu-si rasuflarea, Joe ridica ochii
si deodata zari printre crengi balonul. Era chiar Victoria, care se
indrepta spre Iac, la numai o suta de picioare deasupra lui.

Dar cum sa se faca auzit ? Cum sa se arate ? Nu era cu putinta. Ochii i se umplura de lacrimi, insa lacrimi de bucurie, nu de
disperare. Prietenii sai il cautau ; nu-l parasisera !

Trebuia sa astepte plecarea negrilor si atunci sa paraseasca
ascunzatoarea, ca sa fuga pe malul Lacului Ciad. Dar Victoria se
pierdu in inaltul cerului.

Joe se hotari sa astepte. Desigur ca aerostatul avea sa treaca
din nou ! Si intr-adevar, trecu iarasi, dar mai spre est. Joe alerga,
dand din maini si strigand - zadarnic ! Un vant violent tara balonul
cu o putere de neinvins.

Pentru prima oara nadejdea si energia il parasira pe bietul
baiat. Se socoti pierdut si crezu ca stapanul sau plecase fara sa se
mai intoarca. Nu mai indraznea sa se gandeasca. Aproape nebun
de deznadejde, cu picioarele insangerate, cu trupul invinetit de lovituri, merse in nestire toata ziua si o buna parte din noapte. Se
tara cand in maini, cand in genunchi, si vedea apropiindu-se momentul in care, parasit de puteri, avea sa moara.

Inaintand astfel, ajunse in fata unei mlastini, sau, mai bine-zis, unde banuia ca e o mlastina, deoarece intunericul noptii nu-i

ingaduia sa-si dea seama de locuri. Cazu pe neasteptate intr-un noroi cleios, care-l tragea la fund. in ciuda sfortarilor depuse, in
cateva minute noroiul ii ajunse pana la mijloc.

„Ma asteapta deci moartea ! isi spuse Joe. Si ce moarte !”

Se zbatea cu furie, dar sfortarile sale nu faceau decat sa-l afunde si mai mult in mormantul pe care nefericitul si-l sapa singur. Nici
macar o bucata de lemn, nici o trestie de care sa se poata agata!
Ochii i se inchideau.

— Prieteni, ajutor, ajutor! striga, deznadajduit.

Si glasul disperat, izolat, inabusit, se pierdea in singuratatea noptii.


Capitolul XXXVI


NORI LA ORIZONT. O ARMATA DE ARABI.

URMARIREA. EL ESTE? CADEREA DE PE CAL.

UN GLONT TRIMIS DE KENNEDY. MANEVRA.

RAPIREA IN ZBOR. JOE ESTE SALVAT


Din clipa in care-si reluase postul de observatie, in partea din
fata a nacelei, Kennedy nu inceta sa cerceteze orizontul. Dupa putin
timp, se intoarse spre doctor si spuse :

— Priveste colo jos, o ceata de oameni sau animale, in mers, daca nu ma insel. Nu se poate vedea bine ! in orice caz starneste un adevarat nor de praf.

— N-o fi vreun vant potrivnic, o tromba de aer care sa ne impinga spre nord ? intreba Samuel.

Si se ridica in picioare, pentru a cerceta orizontul.

— Nu cred, Samuel, raspunse Kennedy. Este o turma de gazele sau de bivoli salbatici !

— Poate, Dick, dar se gaseste la noua sau zece mile de noi si n-o pot vedea bine nici cu luneta.

— In orice caz, nu-l vom pierde din vedere. Acolo se intampla ceva neobisnuit, ceva ce ma intriga ; s-ar spune ca este o manevra de cavalerie. Si uite, priveste, nu ma insel, sunt intr-adevar
calareti !

Doctorul privi cu atentie.

— Cred ca ai dreptate, spuse el. Este un detasament de arabi sau tibbusi. Alearga in aceeasi directie cu noi, avand insa o viteza
mai mica ; ii vom ajunge usor. Intr-o jumatate de ora vom putea
sa-i vedem si sa hotaram ce-i de tacut.

Kennedy isi lua din nou luneta si privi cu atentie. Grupul
calaretilor devenea din ce in ce mai vizibil; o parte din ei se
indepartau.

— Fara indoiala, relua Kennedy, este o manevra sau o vanatoare. S-ar spune ca oamenii acestia urmaresc ceva. Tare as vrea sa stiu ce anume!

— Rabdare, Dick. Dupa putin timp ii vom ajunge si-i vom intrece chiar, daca vom goni mereu la fel de repede. Noi inaintam cu o viteza de douazeci de mile pe ora si nu e cal care sa poata sustine o asemenea intrecere.

Kennedy continua sa priveasca in jos cu atentie ; dupa cateva
minute spuse :

— Sunt arabi care alearga din toate puterile. Ii vad perfect. Sunt vreo cincizeci. ii recunosc dupa burnusurile1 care se umfla in bataia vantului. Fac un exercitiu de cavalerie ; conducatorul lor se afla la o suta de pasi inainte si ceilalti se grabesc pe urmele lui.

— Oricine ar fi, nu sunt de temut, Dick, dar, daca va fi nevoie, ma voi ridica mai sus.

— Asteapta ! Asteapta putin, Samuel ! glasui Kennedy. Si dupa un timp, adauga : Ciudat! Se intampla ceva de care nu pot sa-mi dau seama exact. Dupa miscarile lor si dupa alcatuirea neregulata a formatiei, arabii au aerul ca urmaresc ceva ; parca n-ar face un exercitiu de cavalerie.

— Esti sigur, Dick ?

— Sigur. Nu ma insel. Este o vanatoare, dar vaneaza un om ? in frunte nu-i conducatorul lor, ci un fugar.

— Un fugar ? intreba Samuel, emotionat.

— Da!

— Sa nu-l pierdem din vedere si sa asteptam.

Castigara repede trei sau patru mile asupra calaretilor, care
alergau cu o repeziciune uimitoare.

— Samuel ! Samuel! striga Kennedy cu glasul tremurator.

— Ce e, Dick ?

— Am o halucinatie ? Este oare posibil ?

— Ce vrei sa spui ?

— Asteapta.

Si vanatorul, stergand repede sticla lunetei continua sa priveasca.

— Ei, ce e ? intreba doctorul.

— Samuel, este el !

— El ! striga acesta din urma.

„El”, spunea totul ; nu era nevoie sa se pronunte nici un nume.

— E calare, la o distanta de abia o suta de pasi de dusmanii lui.

— E intr-adevar Joe ! facu doctorul palind.

— Nu poate sa ne vada din cauza goanei ! adauga Kennedy.

— Ne va vedea, raspunse Fergusson micsorand flacara arzatorului.

In cinci minute vom fi la cincizeci de picioare de soi, in cincisprezece minute vom fi deasupra iui.

— Trebuie sa-l prevenim cu un foc de arma.

— Nu ! Joe nu se poate intoarce ; e inconjurat!

— Ce sa facem atunci ?

— Sa asteptam, sa asteptam !

— Dar arabii ?

— Ii vom ajunge si ii vom intrece ; nu suntem decat la doua mile de ei. Numai sa reziste calul lui Joe.

— Ah ! exclama Kennedy.

— Ce este ?

Kennedy scoase un strigat de deznadejde, fiindca il vazuse
pe Joe aruncat jos. Calul sau, pe cat se parea la capatul puterilor,
se pravalise istovit la pamant.

— Ne-a vazut! striga doctorul. Cand s-a ridicat ne-a facut semn.

— Dar arabii il vor ajunge din urma ! Ce mai asteapta ? Ah, curajosul baiat! Ura ! striga vanatorul, care nu se mai putea stapani.

Joe se ridicase indata si, in clipa in care unul din calaretii
cei mai apropiati se napusti asupra-i, el se feri cu o saritura de pantera, se arunca pe cal si isi continua fuga.

Un strigat puternic se ridica in aer.

Arabii, preocupati sa-l urmareasca, nu vedeau Victoria care
plutea la cincizeci de pasi in urma lor si numai la treizeci de picioare deasupra pamantului. Intre ei si fugar era o distanta de numai
douazeci de lungimi de cal. Unul se apropia din ce in ce mai mult
de Joe si se pregatea sa-l strapunga cu lancea, cand Kennedy duse
arma la ochi si, fara nici o sovaiala, tinti si-l dobori la pamant cu
un singur glont. La auzul detunaturii, Joe nici nu intoarse capul.

Cativa arabi, vazand Victoria, isi intrerupsera cursa si se
prabusira cu fata la pamant; ceilalti isi continuara urmarirea.

— Dar ce face Joe ? striga Kennedy. Nu se opreste.

— Procedeaza foarte bine asa, Dick. L-am inteles: se mentine in directia aerostatului si se bizuie pe priceperea noastra. Strasnic baiat! il vom rapi de sub nasul arabilor. Suntem la numai doua sute de pasi de el !

— Ce trebuie sa facem ? intreba Kennedy.

— Lasa pusca deoparte !

— S-a facut ! glasui vanatorul, lasand arma jos.

— Poti sa tii in brate o suta cincizeci de livre de lest ?

— Si mai mult chiar.

— Nu, atat va fi suficient.

Doctorul ingramadi sacii de nisip in bratele lui Kennedy.

— Asaza-te in partea cealalta a nacelei si fii gata sa arunci lestul cu o singura miscare. Dar sa nu-i dai drumul fara ordinul meu.

— Nici o grija !

— Altminteri nu vom izbuti sa-l salvam pe Joe.

— Increde-te in mine.

Victoria se afla deasupra grupului de calareti, care goneau in
galop pe urmele lui Joe. Doctorul tinea scara desfacuta, in partea
din fata a nacelei, gata s-o arunce la momentul potrivit. Joe pastra
o distanta de aproape cincizeci de picioare intre el si urmaritori, pe
care, in sfarsit, Victoria ii depasi.

— Atentie ! il preveni Samuel pe Kennedy.

— Sunt gata !

— Fereste-te, Joe ! striga doctorul, cu vocea sa puternica, aruncand scara ale carei prime trepte ridicara jos o dara de praf.

La strigatul doctorului, Joe intoarse capul, fara sa opreasca
goana calului. In clipa cand scara ajunse langa el, se intinse si-o
prinse in maini.

— Da-i drumul ! ii striga doctorul lui Kennedy.

— S-a facut!

Scapata de o greutate mai mare decat a lui Joe, Victoria se
ridica repede la o suta cincizeci de picioare.

Joe se agatase zdravan de scara care se legana in aer si acum
urca treptele cu agilitatea unui acrobat. Indata ajunse la tovarasii
sai, care-l imbratisara.

Arabii scoasera un strigat de uimire si furie. Fugarul le fusese
rapit din zbor si Victoria se indeparta cu repeziciune.

— Domnule Fergusson, domnule Dick ! ingaima Joe. Apoi, sfarsit de oboseala si de emotie, lesina, in timp ce Kennedy striga, aproape in delir :

— Salvat! Salvat!

— Cred si eu ! spuse Fergusson, care-si recapatase calmul lui de nezdruncinat.

Joe era aproape gol ; bratele-i insangerate si trupul acoperit
de vanatai erau dovada suferintelor indurate. Doctorul ii pansa
ranile si-l culca sub cort. Bravul baiat isi reveni curand in simtiri
si ceru un pahar cu rachiu. Doctorul nu-l refuza, tinand seama ca
se afla in fata unui om care trebuia tratat in mod exceptional. Dupa
ce bau, Joe stranse mainile prietenilor sai si se declara gata sa-si
povesteasca peripetiile.

Dar nu i se ingadui sa vorbeasca. Peste putin timp cazu
intr-un somn adanc, de care avea multa nevoie.

Victoria se indrepta piezis spre vest. Sub influenta unui vant
puternic, trecu din nou deasupra marginii desertului plin de
maracini, si, dupa ce strabatu o distanta de aproape doua sute de
mile de la locul de unde fusese rapit Joe, catre seara, depasi al zecelea grad de longitudine.



Capitolul XXXVII


DRUMUL SPRE EST. JOE SE TREZESTE,
INCAPATANAREA LUI. SFARSITUL PATANIEI LUI JOE.
TAGELEL. INGRIJORARILE IUI KENNEDY. DRUMUL SPRE
NORD. O NOAPTE APROAPE DE AGHADES


In timpul noptii, vantul se potoli si Victoria ramase linistita
in varful unui sicomor. Doctoral si Kennedy facura de paza cu
randul si Joe se bucura de un somn odihnitor, timp de douazeci si
patru de ore.

— lata leacul care-i trebuia, spuse Fergusson. Natura se insarcineaza cu vindecarea lui.


Spre ziua, vantul se inteti din nou, dar era schimbator, batea
cand spre nord, cand spre sud. in cele din urma, Victoria fu impinsa
spre vest.

Doctorul, cu harta in mana, recunoscu tinutul Damergu, un
teren valurit, fertil, cu coline facute din trestie impletita cu crengi
de asclepia1 ; in campiile cultivate, claile de grane erau asezate pe
cate o schela, spre a le feri de invazia soarecilor si a termitelor.

Peste putin timp, calatorii ajunsera deasupra orasului Zinder,
usor de recunoscut dupa marea sa piata de executii. in mijlocul ei se
ridica „arborele mortii”, la picioarele caruia vegheaza un calau ; oricine trece pe sub umbra copacului e spanzurat indata.

Consultandu-si busola, Kennedy spuse :

— Ne indreptam iarasi spre nord.

— Ce importanta are ? Daca ajungem la Tembuctu, nu avem de ce sa ne plangem. Niciodata nu s-a intreprins o calatorie mai frumoasa si in conditii mai bune.

— Nici cu o sanatate mai buna ! raspunse Joe, aratandu-si fata vesela printre perdelele cortului.

— Iata-l si pe bunul nostru prieten, pe salvatorul nostru ! striga vanatorul. Cum te simti ?

— Absolut normal, absolut normal, domnule Kennedy. Niciodata nu     m-am simtit mai bine. Nimic n-ar putea inviora mai mult
un om, decat o scurta calatorie de placere, urmata de o baie in Lacul
Ciad. Nu este asa, domnule doctor ?

— Prietene ! raspunse Fergusson, strangandu-i mana. Cate griji ne-ai pricinuit!

— Dar credeti ca eu am fost linistit gandindu-ma la soarta
dumneavoastra ? Va puteti lauda ca mi-ati pricinuit o frica grozava.

— Nu ne vom intelege niciodata, Joe, daca iei lucrurile asa !

— Vad ca nici dupa ce a cazut din inaltimi nu s-a prea schimbat, adauga Kennedy.

— Devotamentul tau a fost sublim, baiatule, si ne-a salvat, caci altfel Victoria ar fi cazut in lac si nimeni n-ar fi putut s-o scoata de acolo.

— Daca devotamentul meu, cum va place sa numiti caderea
mea, v-a salvat pe dumneavoastra, oare nu m-a salvat si pe mine ?
Fiindca iata-ne pe toti trei impreuna si sanatosi! Deci nu avem sa
ne reprosam nimic in tot ce s-a intamplat.

— Nu te poti intelege cu baiatul asta ! spuse vanatorul.

— Cel mai bun mijloc sa ne intelegem este sa nu mai vorbim despre ce a fost, glasui Joe. Ce s-a intamplat, s-a intamplat ! Bun sau rau, nu se mai poate indrepta.

— Incapatanatule ! spuse razand doctorul. Cel putin, vrei sa ne povestesti peripetiile tale ?

— Daca tineti neaparat, va voi povesti, dar mai intai sa pregatim gasca asta, caci vad ca domnul Dick nu si-a pierdut timpul degeaba.

— Bine, Joe.

— In cazul acesta, vom vedea cum suporta stomacul europenilor un vanat din Africa.

Gasca fu fripta la flacara arzatorului si devorata indata. Joe
inghiti o buna parte din ea, ca unul care nu mancase de cateva zile.

Dupa ceai si groguri, povesti prietenilor aventurile. Vorbea cu oarecare emotie, infatisand intamplarile cu filozofia sa obisnuita.
Doctorul nu se putu opri de a nu-i strange mana de cateva ori, cand
vazu ca vrednicul baiat fusese preocupat mai mult de salvarea lor
decat de a sa. In ce privea scufundarea insulei Biddiomah, ii explica
lui Joe ca fenomenul se repeta foarte des pe Lacul Ciad.

Continuandu-si povestirea, Joe ajunse la clipa in care, prins
in mocirla, scosese un ultim strigat de disperare.

— Ma credeam pierdut, urma el, si gandurile mele se indreptau spre dumneavoastra. Am inceput sa ma zbat, cum nici nu va pot spune. Eram hotarat sa nu ma las inghitit. Iara lupta. Cand, deodata, ce vad ? La doi pasi de mine, un capat de franghie de curand taiata. Am facut un ultim efort si, cu chiu cu vai, am izbutit sa ma apuc de ea. Tragand, am vazut ca rezista. Am tras din nou, cu nadejde si, in sfarsit, iata-ma ajuns pe pamant tare. La capatul franghiei zaresc o ancora. Ah ! daca n-aveti nimic impotriva, am sa numesc ancora asta „ancora salvarii”. Am recunoscut-o : o ancora a Victoriei. Am inteles ca dumneavoastra ati aterizai acolo. Am urmat directia franghiei care-mi indica locul unde fusese balonul si, dupa noi sfortari, am iesit in sfarsit din mocirla Dupa ce mi-am refacut puterile, am umblat o parte din noapte fara teama, indepartandu-ma de lac. Am ajuns, in cele din urma, la marginea unei paduri, parca fara capat. Acolo, intr-o ingraditura, pasteau fara grija cativa cai. Sunt momente in viata cand oricine stie sa calareasca, nu e asa ? Nu m-am gandit mult si, sarind in spatele unui patruped, iata-ma
gonind spre nord. Nu va voi pomeni nici de orasele pe care nu
le-am vazut, nici de satele pe care le-am ocolit. Am strabatut
campuri insamantate, am sarit peste desisuri, peste garduri, am dat
pinteni calului, l-am imboldit, l-am indemnat. in sfarsit, am ajuns
la marginea campiilor cultivate. Bun. Desertul ! imi convine : voi
vedea mai bine si mai departe inaintea mea. Dadeam tarcoale prin
imprejurimi, in speranta ca voi gasi Victoria asteptandu-ma. Dar
nimic ! Dupa trei ore de galop dau, ca un prost, peste o tabara de
arabi. Ce vanatoare ! Domnule Kennedy, un vanator nu stie ce este
aceea o vanatoare, daca nu a fost vanat el insusi. Si chiar daca ar
vrea sa stie, nu-l sfatuiesc sa incerce. Calul meu cadea de oboseala.

Arabii ma inconjurasera ; la un moment dat m-am prabusit, apoi
am sarit pe calul unuia din ei - si in clipa aceea v-am vazut. Restul
il stiti. Victoria alerga dupa mine si m-ati prins din zbor Nu
aveam dreptate sa ma incred in dumneavoastra ? Domnule Samuel,
vedeti cat de simplu a fost totul ? Nimic mai normal pe lume. Sunt
gata s-o iau de la capat, daca v-ar fi de folos ; de altfel, dupa cum
v-am mai spus, nici nu merita sa mai vorbim despre ce-a fost.

— Bunul meu Joe, raspunse doctorul cu emotie, nu ne-am inselat bizuindu-ne pe inteligenta si indemanarea ta !

— Ei, domnule, n-ai decat sa te lasi dus de evenimente si pana la urma o scoti la capat. Cel mai bine este sa iei lucrurile asa cum sunt.

In timpul istorisirii lui Joe, balonul strabatuse repede o mare
parte a tinutului. Kennedy le atrase atentia asupra unui grup de colibe care parea ca formeaza un oras.

Doctorul consulta harta si recunoscu targusorul Tagelel din
Damergu.

— Regasim drumul urmat de Barth. Aici s-a despartit el de cei doi tovarasi ai sai, Richardson si Overweg. Primul urma sa ia drumul spre Zinder, iar al doilea spre Maradi. Va amintiti ca, dintre acesti trei calatori, Barth este singurul care a revazut Europa.

— Asadar, spuse vanatorul, urmarind pe harta directi;: Victoriei, mergem din nou direct spre nord ?

— Direct, dragul meu Dick !

— Si asta nu te ingrijoreaza ?

— De ce?

— Pentru ca drumul acesta ne duce drept spre Tripoli, pe deasupra unui desert intins.

— Oh, dar nu vom ajunge atat de departe, prieteni; cel putin asa nadajduiesc.

— Unde crezi ca ne vom opri ?

— Bine, Dick, dar nu esti curios sa vizitezi Tembuctu ?

— Tembuctu ?

— Vei fi al cincelea sau al saselea european care a vazut acest oras misterios.

— Sa mergem spre Tembuctu !

— Atunci lasa sa ajungem intai intre al saptesprezecelea si
al optsprezecelea grad latitudine, iar acolo o sa cautam un vant favorabil, care sa ne impinga spre vest.

— Bine ! raspunse vanatorul. Dar mai avem mult de mers spre nord ?

— Cel putin o suta cincizeci de mile !

— Culcati-va, domnule, spuse Joe. Culcati-va si dumneavoastra, domnule doctor. Aveti nevoie de odihna, dupa cate am observat.

Vanatorul se intinse sub cort, dar Fergusson, care nu se lasa
doborat de oboseala, ramase la postul de observatie.

Peste trei ore, Victoria trecea pe deasupra unui teren acoperit
cu pietris, cu siruri de munte de granit, inalti si sterpi. Unele piscuri
izolate ajungeau pana la inaltimea de patru mii de picioare. Girafe,
antilope si struti alergau cu o sprinteneala uimitoare prin padurile
de salcami, mimoze si curmali. Dupa uscaciunea desertului, vegetatia punea stapanire peste tot intinsul. Era tinutul tribului Kailuas,
care, ca si periculosii lor vecini, tuaregii, umblau cu fata acoperita
cu o bucata de panza.

La orele zece seara, dupa un drum minunat de doua sute
cincizeci de mile, Victoria se opri deasupra unui oras important.
Lumina lunii ingaduia sa se vada o parte a localitatii, pe jumatate
in ruine ; ici-colo, sub o raza de lumina, se zareau moschei.
Doctorul lua pozitia stelelor si gasi ca se aflau la latitudinea lui
Aghades.

Acest oras, odinioara un infloritor centru comercial, incepuse
sa decada inca de pe vremea cind fusese vizitat de Barth.

Profitand de faptul ca nu puteau fi vazuti in intuneric, aruncara ancora la vreo doua sute de mile de oras, intr-un intins lan de
mei.

Noaptea se scurse destul de linistita. Pe la ora cinci se lumina
de ziua, si, tot atunci, un vant usor impinse balonul spre vest si
putin spre sud.

Fergusson se grabi sa foloseasca acest prilej. Victoria se ridica repede si porni, parca purtata pe un manunchi de raze de soare.


Capitolul XXXVIII


TRAVERSAREA RAPIDA. HOTARARI PRUDENTE.
CARAVANE. AVERSA NEINTRERUPTA. GAO.

NIGERUL. GOLBERRY, GEOFFROY, GRAY.

MUNGO-PARK. LAING. RENÉ CAILLIÉ. CLAPPERTON.

JOHN SI RICHARD LANDER


Ziua de 17 mai fu linistita, lipsita de orice incident. incepea
sa se vada din nou desertul. Un vant moderat purta Victoria spre
sud-vest. Balonul nu se abatea nici la dreapta, nici la stanga ; umbra
sa proiecta pe nisip o linie perfect dreapta.

Doctorul refacuse provizia de apa inainte de plecare ; se temea ca nu vor putea ateriza in aceste tinuturi locuite de tuaregii
aueliminieni. Platoul, aflat la o mie opt sute de picioare deasupra
nivelului marii, cobora spre sud.

Seara, calatorii ajunsera la 16° latitudine si 40°55' longitudine, dupa ce strabatusera o suta optzeci de mile de cale aeriana monotona, de la Aghades la Murzuk, pe deasupra drumului batatorit de camile.

In cursul acestei zile, Joe prepara ultimele bucati de vanat afumat pe care le pastrasera si servi la masa o frigaruie de sitar foarte gustoasa.

Vantul era prielnic, astfel ca doctorul hotari sa continue drumul in cursul noptii, pe care luna, aproape plina, o umplea cu lumina ei argintie.

Victoria se ridica la o inaltime de cinci sute de picioare si,
in timpul acestei calatorii nocturne de aproape saizeci de mile, isi
urma calea, atat de linistita, incat n-ar fi putut tulbura nici somnul
unui copil.

Duminica dimineata, o noua schimbare a vantului ii purta
spre nord-vest. Cativa corbi zburau foarte sus, iar spre orizont se
vedea un stol de vulturi, insa din fericire destul de departe.

Ivirea lor ii amintea lui Joe o intalnire neplacuta, facandu-l
sa se gandeasca la buna idee a doctorului, de a lua in calatoria lor
doua baloane.

— Ce am fi facut cu un singur invelis? spuse el. Acest al doilea este ceea ce e salupa pentru o corabie ; in caz de naufragiu, o poti folosi oricand pentru a te salva.

— Ai dreptate, prietene, numai ca salupa ma ingrijoreaza intrucatva, caci ea nu poate inlocui corabia.

— Ce vrei sa spui ? intreba Kennedy.

— Vreau sa spun ca noua Victoria nu valoreaza cat cea veche. Fie ca tesatura a fost greu incercata, fie ca gutaperca s-a topit
din cauza caldurii aparatului de dilatare, am constatat o oarecare
pierdere de gaz ; nu prea mare pana acum, dar, in orice caz, vrednica sa fie luata in seama. Avem o tendinta de coborare si, pentru
a ne mentine, sunt nevoit sa dilat mai mult hidrogen.

— La naiba ! spuse Kennedy. Nu vad care ar putea fi leacul.

— Nu exista nici unul, dragul meu Dick, si de aceea am face bine sa ne grabim, evitand chiar popasurile din timpul noptii.

— Suntem inca departe de coasta ? intreba Joe.

— Care coasta, baiatule ? Stim noi oare unde ne duce intamplarea ? Tot ce pot sa-ti spun este ca Tembuctu se afla la patru sute de mile spre vest.

— Si cat timp ne va trebui sa ajungem pana acolo ?

— Daca vantul nu ne va indeparta prea mult de directia noastra, nadajduiesc sa ajungem acolo marti spre seara.

— Asadar, spuse Joe aratand un sir lung de oameni si de animale care serpuiau prin desert, vom ajunge mai repede decat caravana aceasta.

Fergusson si Kennedy se aplecara si vazura o mare imbulzeala de oameni si de animale ; erau mai mult de o suta cincizeci
de camile, din acelea care pentru douasprezece mii mutkali1 de aur
merg de la Tembuctu la Tafilet, purtand in spate o greutate de cinci
sute de livre. Toate camilele aveau sub coada un mic sac in care se adunau excrementele lor, singurul combustibil pe care se putea
conta in desert.

Aceste camile ale tuaregilor sunt specia cea mai buna ; ele se
pot lipsi de apa de la trei la sapte zile, iar de mancare, doua zile ;
iuteala lor este superioara celei a cailor si se supun cu inteligenta poruncilor khabirului calauza caravanei. Sunt cunoscute in tinut sub
numele de „mehari”.

In vreme ce doctorul dadea aceste lamuriri, tovarasii priveau
multimea de barbati, femei si copii, care inaintau anevoie prin nisipul miscator, tinut in loc numai de cateva maracinisuri, de ierburi
ofilite si tufisuri saracacioase.

Joe il intreba pe doctor cum de izbuteau arabii sa se orienteze
prin desert si sa dea de cursurile de apa raspandite pe imensa lui
intindere.

— Arabii, raspunse Fergusson, sunt inzestrati cu un deosebit simt de orientare ; acolo unde un european se rataceste, ei merg cu cea mai mare siguranta ; o piatra, oricat de mica, un tufis, un manunchi de iarba le ajunge pentru a-si gasi drumul. Noaptea se orienteaza dupa steaua polara. Nu fac mai mult de doua mile pe ora, iar in timpul caldurilor mari de la amiaza se odihnesc. Asa ca iti dai seama cat le trebuie ca sa strabata Sahara, care e un desert de peste noua sute de mile.

Intre timp, Victoria disparu din fata privirilor mirate ale arabilor, care, desigur, ii invidiau viteza.

Spre seara, balonul trecea la 2°20' longitudine, iar in timpul
noptii mai depasi un grad.

Luni, vremea se schimba cu desavarsire ; incepu sa cada o
ploaie torentiala, incat era nevoie de mari eforturi pentru a rezista
potopului si a face fata cresterii in greutate pe care el o pricinuia
balonului si nacelei.

Neintreruptul torent lamurea existenta baltilor care impanzeau tinutul. Aici se ivi din nou vegetatia de mimoze si tamarini.

Era regiunea Sonray, cu sate ale caror case aveau acoperisuri
asemanatoare unor caciuli, o regiune putin muntoasa, cu cateva coline brazdate de rape, pline de apa, peste care treceau in zbor sitarii si bibilicile. Ici-colo, un torent puternic taia drumurile ; indigenii il
traversau, agatandu-se de cate o liana intinsa intre arbori. Padurile
se transformau in jungle, in care foiau aligatorii, hipopotamii si rinocerii.

— In curand vom vedea Nigerul, spuse doctorul. in apropierea fluviilor mari, tinutul se transforma. Fluviile acestea pot fi inchipuite ca niste drumuri miscatoare care au adus cu ele mai intai vegetatia, iar mai tarziu vor aduce civilizatia. Nigerul a facut sa se ridice de-a lungul cursului lui, pe o distanta de doua mii cinci sute de mile, cele mai importante orase ale Africii.

— Asta-mi aminteste de un mare admirator al Providentei, care ii aducea laude pentru grija de a fi facut ca marile orase sa fie strabatute de fluvii.

La ora pranzului, Victoria trecea pe deasupra localitatii Gao,
un targusor compus din colibe saracacioase, care, in trecut, fusese
o mare capitala.

— Pe aci a trecut Barth Nigerul, cand s-a inapoiat din Tembuctu, spuse doctorul. Acesta e vestitul fluviu al antichitatii, rivalul Nilului; superstitia pagana ii atribuie o origine divina. Ca si Nilul, a atras atentia geografilor din toate timpurile ; explorarea lui, ca si aceea a Nilului, a cerut sacrificiul multor vieti omenesti.

Aici cursul Nigerului avea o mare largime ; apele sale se rostogoleau involburate spre sud, dar calatorii nostri, purtati de vant,
abia putura sa-i vada ciudatele serpuiri.

— Sa va mai povestesc ceva despre fluviul acesta, de care ne-am si indepartat, spuse Fergusson. Sub numele de Dhiuleba, Mayo, Egghirreu, Quorra si altele, el strabate cateva tari - si in lungime ar putea rivaliza cu Nilul. Toate numirile acestea nu inseamna altceva decat „fluviul” in limba tinuturilor pe care le strabate.

— Doctorul Barth a urmat acest drum ? intreba Kennedy.

— Nu, Dick. Parasind Lacul Ciad, Barth a trecut prin orasele principale din Bornu si a taiat calea Nigerului la Say, la 4° deasupra
lui
Gao, apoi a patruns pana in inima tinuturilor neexplorate, pe
care Nigerul le inchide in cotul ce-l formeaza acolo. Dupa opt luni de sfortari obositoare a ajuns la Tembuctu, drum pe care noi il vom
face in numai trei zile, daca mai tine vantul acesta puternic.

— S-au descoperit izvoarele Nigerului ? intreba Joe.

— De multa vreme, raspunse doctorul. Dorinta, de a cunoaste Nigerul si afluentii sai a atras multi exploratori si as putea sa vi-i
numesc pe cei mai insemnati dintre ei: intre 1749 si 1758,
Adamson a cercetat fluviul si a vizitat Gorea ; intre 1785 si 1788,
Golberry si Geoffroy au strabatut deserturile Senegambiei si au
ajuns in tara maurilor, care ii asasinasera pe Saugnier, Brisson,
Adam, Riley, Cochelet si pe atati alti nefericiti. Urmeaza celebrul
Mungo-Park, prietenul lui Walter Scott, scotian ca si el. Trimis de
Societatea africana din Londra in anul 1795, a ajuns la Bambarra,
a vazut Nigerul, a patruns in interior cinci sute de mile ; in tovarasia
unui negustor de sclavi a cercetat tarmul Gambiei si s-a intors in
Anglia in 1797. A plecat din nou, la 30 ianuarie 1805, insotit de
cumnatul lui Anderson, de desenatorul Scott, si de un grup de muncitori. Au ajuns la Gorea, unde s-au alaturat unui detasament de
treizeci si cinci de soldati si au revazut Nigerul la 19 august. Din
cauza oboselii, a lipsurilor, a tinutului nesanatos, din patruzeci de
europeni nu au mai ramas in viata decat unsprezece. La 16 noiembrie, sotia lui Mungo-Park a primit ultimele scrisori de la el, iar
peste un an s-a aflat de la un negustor din tinutul acela, care ajun-
sese la Bussa pe Niger, la 23 decembrie, ca barca nenorocitului
calator se rasturnase in cataractele fluviului iar el fusese macelarit
de indigeni.

— Groaznicul lui sfarsit nu i-a oprit din drum pe ceilalti exploratori ?

— Dimpotriva, Dick, pentru ca pe langa misiunea de a cerceta fluviul o mai aveau si pe aceea de a gasi insemnarile explora-
torului, in 1816, s-a organizat la Londra o expeditie, la care participat si maiorul Gray. Expeditia a ajuns la Senegal, a patruns pare-se pana la Fouta-Djallon, a vizitat populatia fulaha si s-a intors in Anglia, fara alt rezultat. In 1822, maiorul Laing a explorat toata partea occidentala a Africii, invecinata cu posesiunile engleze, si a ajuns cel dintai la izvoarele Nigerului. Dupa documentele sale, izvorul acestui fluviu imens nu este mai lat de doua picioare.

— Se poate sari usor peste el, spuse Joe.

— Ei, ei, usor ! raspunse doctorul. Numai ca, daca tii seamade traditie, nu-i chiar asa. Cel ce incearca sa sara peste acest izvor este inghitit numaidecat de ape ; cel ce vrea sa ia apa din el se simte indepartat de-o mana invizibila.

— Imi dati voie sa nu cred nimic din toate astea ? Intreba Joe.

— Sigur. Dupa cinci ani, maiorul Laing a pornit sa strabata Sahara si a ajuns pana la Tembuctu, unde, la cateva mile mai sus, a murit sugrumat de catre Ulad Shiman, care voia sa-l oblige sa treaca la credinta musulmana.

— Inca o victima ! spuse vanatorul.

— Atunci, un tanar curajos a intreprins explorarea cu mijloacele sale proprii, foarte reduse, si a izbutit sa duca la capat cea mai
indrazneata calatorie a timpurilor noastre : vorbesc despre francezul
René Caillié. Dupa felurite incercari facute in 1819 si in 1824, a
plecat din nou, la 19 aprilie 1827, din Rio-Nunez ; la 3 august, a
ajuns la Tim, sfarsit de oboseala, bolnav si atat de slabit, incat nu
si-a putut continua calatoria decat dupa sase luni, in ianuarie 1828,
cand s-a alaturat unei caravane. Imbracat cu un costum oriental, a
ajuns la Niger la 10 martie, a patruns pana in orasul
Jenné, de unde
s-a imbarcat pe un mic vas si a coborat pe fluviu pana la Tembuctu,
unde a ajuns la 30 aprilie. Un alt francez, Imbert, in 1670, si un
englez,
Robert Adams, in 1810, au vazut si ei acest oras ciudat, dar
Renne Caillié a fost primul european care a adus date exacte. La
4 mai, el a parasit orasul ; la 9 mai, a recunoscut locul unde fusese
asasinat maiorul Laing; la 19, a ajuns la El-Arauan si a parasit
acest oras comercial, pentru a strabate, infruntand mii de primejdii,
tinuturile intinse dintre Sudan si regiunile Africii septentrionale. In sfarsit, a intrat in Tanger si, la 28 septembrie, s-a imbarcat pentru
Toulon. Astfel a traversat Africa de la est spre nord, in nouasprezece luni, cu toate cele o suta optzeci de zile de boala.

— Un calator foarte indraznet ! spuse vanatorul. Si ce s-a mai intamplat pe urma cu el ?

— Din cauza sfortarilor facute, a murit la treizeci si noua de
ani. Un englez a facut si el aceeasi incercare, fara sa izbuteasca.
E vorba de capitanul Capperton, tovarasul lui Denham. in 1829, el a
patruns in Africa pe coasta de vest in golful Benin, pe urmele lui
Mungo-Park si ale lui Laing, si a regasit in Bussa documentele pri-
vitoare la moartea lui Mungo-Park. A ajuns la Sackatou, unde a
cazut prizonier, si si-a dat sfarsitul in bratele credinciosului sau ajutor, Richard Lander.

— Dar ce s-a intamplat cu Lander ? intreba Joe, foarte curios.

— A izbutit sa ajunga pana la coasta si sa se inapoieze la Londra, aducand hartiile capitanului si darea de seama exacta asupra calatoriei lui. Si-a oferit apoi serviciile sale guvernului, pentru a completa cercetarile asupra Nigerului. L-a luat cu el pe fratele sau, John, al doilea copil al unor oameni modesti din Cornouailles si amandoi, de la 1829 la 1831, au coborat cursul fluviului de la Bussa pana la varsare, descriind drumul, oras cu oras, mila cu mila.

— Asadar, cei doi frati au avut o soarta mai buna decat ceilalti ? intreba Kennedy.

— Da, cel putin in cursul acestei explorari; fiindca, in 1833, Richard a intreprins a treia calatorie pe Niger si a pierit, lovit de un glont ratacit, aproape de varsarea fluviului. Vedeti, deci, prieteni, ca tinutul pe care-l strabatem noi a fost martorul faptelor unor nobili calatori, care n-au avut ca rasplata decat moartea.


Capitolul XXXIX


TARA DE IA COTUL NIGERULUI. PRIVELISTEA
FANTASTICA A MUNTILOR HOMBORI. KABRA.
TEMBUCTU. PLANUL DOCTORULUI BARTH.
DECADENTA. CE SE VA MAI INTAMPLA


Doctorul povesti tovarasilor sai numeroase detalii asupra
tinutului pe care-l strabateau in cursul acestei posomorate zile de
luni. Tinutul, destul de putin accidentat, nu punea nici o piedica
inaintarii lor. Singura grija a doctorului era vantul blestemat dinspre
nord-est, care, sufland cu violenta, ii indeparta de latitudinea la care
se afla Tembuctu.

Nigerul, dupa ce curge spre nord pana la acest oras, coteste
apoi, dand nastere unei mari caderi de apa, si se pravaleste, sub
forma unui imens manunchi luminat, in Oceanul Atlantic. in acest
cot al Nigerului, tinutul este foarte variat: in unele locuri foarte
fertil, in altele foarte sterp. Campiilor necultivate le urmeaza
campiile de porumb, care sunt apoi inlocuite cu terenuri intinse,
acoperite cu dracila. Toate speciile de pasari de apa : pelicani, lisite,
pescarusi traiesc in carduri numeroase pe marginile torentelor si
mlastinilor.

Din cand in cand, se vedea cate o tabara de-a tuaregilor,
adapostiti sub corturile lor de piele. in jurul micilor gospodarii, femeile mulgeau camilele sau fumau din pipe groase.

Pe la ora opt seara, Victoria inaintase cu peste doua sute de
mile spre vest si calatorii fura martorii unui spectacol minunat:
cateva raze de luna isi faceau loc printr-o spartura a norilor si, alunecand prin ploaie, cadeau asupra lantului muntos Hombori. Nimic
mai straniu decat aceste creste de bazalt, care se profilau in siluete
fantastice pe cerul intunecat, amintind ruinele unui oras din Evul Mediu sau banchizele regiunilor arctice care apar in noptile intunecoase in fata calatorului uimit.

— O priveliste ca in „Misterele lui Udolphe”, spuse doctorul.
Anne Radcliff nu ar ii aratat acesti munti sub un aspect mai
inspaimantator !

— Pe legea mea, raspunse Joe, n-as vrea sa ma plimb singur,
seara, in aceasta tara a fantomelor. Daca s-ar putea, as lua cu mine
peisajul acesta in Scotia. S-ar potrivi foarte bine pe malurile lacului
Lomond, si turistii s-ar imbulzi sa-l admire.

— Balonul nostru nu este atat de mare incat sa-si permita
asemenea fantezie. Dar mi se pare ca directia noastra se schimba.
Ei bine, spiritele rele ale tinutului sunt foarte binevoitoare cu noi : ne trimit un vant din sud-est, care ne va readuce pe drumul bun.

Intr-adevar, Victoria isi relua calea spre nord si, in dimineata
zilei de douazeci, trecea pe deasupra unei retele incurcate de canaluri, torente si ape care deveneau afluenti ai Nigerului. Multe din
aceste canaluri, acoperite de o iarba deasa, pareau campii bogate.

Doctorul regasi aici drumul urmat de Barth, dupa ce acesta
se imbarcase pe fluviu, pentru a cobori pana la Tembuctu. Lat de
opt sute de stanjeni, Nigerul curgea intre doua maluri bogate in
cruciferi si tamarini. Turme de gazele zvelte isi amestecau coarnele
inelate cu ierburile uriase, unde aligatorii pandeau in tacere.

Siruri lungi de magari si camile, incarcate cu marfuri, treceau
pe sub arborii minunati. La un cot al fluviului, aparu deodata o
ingramadire de case joase, asezate in amfiteatru, pe ale caror terase
si acoperisuri era pastrat nutretul cules din tinutul inconjurator.

— E Kabra ! striga doctorul cu bucurie. E portul Tembuctului.

Orasul se afla la o departare de cinci mile de aici.

— Asadar, sunteti multumit, domnule ? intreba Joe.

— incantat, baiete !

— Bine ! Atunci torul este minunat!

Intr-adevar, pe la orele doua, sub privirile calatorilor se
desfasura regiunea desertului Tembuctu, care avusese odinioara,
aidoma Romei si Atenei, scolile sale de savanti si catedrele sale de
filozofie.

Fergusson urmari detaliile planului facut de Barth si se convinse de exactitatea lui.

Orasul formeaza un triunghi vast, intr-o imensa campie de
nisip alb ; unul din varfurile triunghiului se indreapta spre nord si
patrunde intr-o margine a desertului ; de jur imprejurul lui nu se
vede nici o vegetatie, afara de cateva graminee, mimoze si pomisori
pitici.

Vazut din zbor, Tembuctu parea o ingramadire de bile si zaruri, aruncate la intamplare. Strazile, foarte inguste, erau marginite
de case numai cu parter, construite din caramida uscata la soare si
din colibe de paie si trestie, unele conice, altele prismatice. Pe terasele lor stateau tolaniti cativa locuitori in imbracamintea lor
stralucitoare, cu lancea sau pusca in mana ; cat despre femei, nu se
vedea nici una la aceasta ora.

— Se spune ca femeile acestui tinut sunt frumoase, glasui doctorul Priviti cele trei turnuri ale celor trei moschei, care au mai ramas. Orasul a decazut, nu mai are splendoarea de odinioara, in varful triunghiului se ridica moscheia Sankora, cu galeriile sale sustinute de arcade, intr-un stil destul de curat. Putin mai departe, in apropierea cartierului Sane-Gungu, se afla moscheia Sidi-Yahia si cateva case cu doua etaje. Sa nu cautati nici palate, nici monumente. Seicul este un simplu negustor, iar resedinta sa regala este tejgheaua.

— Mi se pare ca se vad metereze pe jumatate daramate, spuse Kennedy.

— Au fost distruse de fulani, in 1826. Atunci orasul era cu
o treime mai mare decat acum, caci Tembuctu din secoiul al Xl-lea,
obiect al lacomiei generale, a apartinut succesiv tuaregilor, sonrayenilor, marocanilor si fulanilor. Astazi, acest mare centru al civilizatiei, unde un savant ca Ahmed-Baba avea in secolul al XVI-lea o biblioteca de o mie sase sute de manuscrise, nu este altceva decat
un depozit comercial al Africii centrale.

Localitatea parea intr-adevar lasata prada nepasarii, cuprinsa
de paragina atat de molipsitoare a oraselor care dispar. Daramaturi
uriase se adunau la periferie si, impreuna cu movilele din piata,
formau singurele accidente de teren.

Trecerea Victoriei starni oarecare miscare ; se batu toba. Dar
ultimul savant din aceste locuri abia o fi avut timp sa observe noul
fenomen, si balonul, impins de vantul desertului, relua calea cursului serpuitor al fluviului. in curand, Tembuctu nu mai era decat
o amintire din calatorie.

— Acum vantul poate sa ne conduca unde vrea, spuse doctorul.

— Numai de ne-ar duce spre vest ! raspunse Kennedy.

— Chiar de ar fi sa revenim la Zanzíbar pe acelasi drum si sa traversam oceanul pana in America, tot nu m-as teme, spuse Joe.

— Ar trebui ca mai intai sa fie cu putinta, Joe.
— Si ce ne lipseste pentru asta?

— Hidrogenul, baiete! Forta de ascensiune a balonului se micsoreaza vazand cu ochii, de aceea va trebui sa-l crutam mult, ca sa ne poata duce pana la tarm. Voi fi nevoit sa mai arunc din lest; suntem prea grei. lata ce inseamna sa nu faci nimic ! Sa stai toata ziua intins ca un lenes in hamacul tau ! Te ingrasi si atarni mai greu. Calatoria noastra este o calatorie pentru lenesi; la intoarcere, toata lumea ne va gasi ingrozitor de grasi.

— Nu te grabi. Asteapta sfarsitul ! raspunse vanatorul. Stii tu
oare ce ne mai rezerva calatoria ? Suntem inca departe de capatul
ei.
Samuel, in care punct crezi ca vom atinge tarmul Africii ?

— Mi-e foarte greu sa-ti raspund, Dick. Suntem in voia vantului, care este foarte schimbator, dar, in sfarsit, ma voi socoti fericit daca ajungem la Sierra Leone si la Portendick ; in anumite parti ale acelor tinuturi vom intalni prieteni.

— Si va fi o placere sa le strangem mana. Dar cel putin mergem in directia dorita ?

— Nu prea, Dick, nu prea. Priveste acul busolei; inaintam spre sud si urcam spre izvoarele Nilului.

— O ocazie minunata de a le descoperi, daca nu ar fi cunoscute, spuse Joe. Nu s-ar putea, la nevoie, sa gasim altele ?

— Nu, Joe, dar fii linistit. Sper sa nu ajungem pana acolo.

La caderea noptii, doctorul arunca ultimii saci de lest si Victoria se inalta. Cu toate ca arzatorul functiona cu toata presiunea,
abia putea mentine in aer balonul, care se gasea la saizeci de mile
spre sud de Tembuctu. A doua zi se trezira pe malurile Nigerului,
nu departe de lacul Debo.


Capitolul XL


TEMERILE DOCTORULUI FERGUSSON, DIRECTIA
PERMANENTA SPRE SUD. NORUL DE LACUSTE.
JENNE. SEGO. SCHIMBAREA VANTULUI.

REGRETELE LUI JOE.


Albia fluviului era impanzita de insule mari, printre care trecea un curent foarte repede. I'e una din ele se ridicau cateva colibe
de pastori, dar, deoarece viteza Victoriei se marea, era cu neputinta
sa le determini pozitia exacta. Din nenorocire, balonul se indrepta
si mai mult spre sud si, in cateva clipe, depasi lacul Debo.

Fergusson cauta alti curenti atmosferici la diferite inaltimi,
fortand chiar foarte mult dilatatia, dar in zadar. Renunta la manevra
care marea pierderea gazului, presand in invelisul slabit al aerostatului. Nu spusese nimic, desi era foarte ingrijorat. Vantul neschimbat
care-l purta spre partea meridionala a Africii ii strica toate socotelile.
Nu mai stia pe cine si pe ce se poate bizui. Ce se va intampla cu ei in
mijlocul barbarilor, care populau coastele Guineei, daca nu vor putea
ajunge pe teritoriul englez sau francez ? Si directia actuala a vantului
ii purta spre regatul Dahomey, printre triburile cele mai salbatice, la
cheremul unui rege care sacrifica, in serbari publice, mii de victime
omenesti. Acolo ar fi fost pierduti !

Pe de alta parte, balonul se uzase si doctorul simtea ca nu-l
mai poate stapani. Totusi, din pricina ca timpul se schimbase putin,
nadajduia ca sfarsitui ploii va aduce o oarecare schimbare si in curentii atmosferici. Asa incat nu-i fu pe plac cand il auzi pe Joe spunand:

— Hei ! Daca tinem seama de norul care se apropie de noi,
inseamna ca ploaia se va inteti, si de data asta se va transforma in
potop.

— Inca un nor ! facu Fergusson.

— Si inca unul grozav ! raspunse Kennedy.

— Cum n-am mai vazut! adauga Joe.

— Stati, nu va grabiti, spuse doctorul, punand deoparte luneta. Nu este un nor.

— Dar ce este ? intreba Joe.

— Este un stol !

— Un stol ?

— De lacuste.

— Asta-i acum, lacuste !

— Miliarde de lacuste care vor trece ca o tromba peste tinut. Va fi vai de noi daca se vor abate asupra balonului ; invelisul va fi devastat.

— Nu cred ca ar fi in stare de una ca asta !

— Asteapta putin, Joe. In zece minute stolul va fi langa noi si te vei convinge cu ochii tai.

Fergusson avea dreptate. Norul gros, opac, cu o intindere de
cateva mile, venea cu un zgomot asurzitor, proiectand o umbra
imensa pe pamant. Era o legiune numeroasa din acele lacuste numite cosasi. La o suta de pasi de Victoria, ele se napustira asupra
unui tinut inverzit. Peste un sfert de ora, lacustele isi reluara zborul
si calatorii putura sa distinga de departe arborii si tufisurile despuiate cu totul, de parca ar fi fost cosite. Ai fi spus ca o iarna venita
brusc transformase campia in pamantul cel mai sterp.

— Ai vazut, Joe ?

— Am vazut, domnule. E foarte curios, dar si normal. Ce face in mic una, o fac in mare mii de lacuste.

— Este o ploaie ingrozitoare, mai ingrozitoare decat grindina, prin devastarile ei, spuse vanatorul.

— Si este cu neputinta sa te feresti de ea, glasui Fergusson.
Cateodata, locuitorii incendiaza padurile si chiar recolta, ca sa
opreasca zborul insectelor, dar primele lor randuri se arunca in
flacari, le sting, si restul trece cu usurinta mai departe. Din fericire,
in aceste tinuturi exista si o recompensa pentru pagubele pe care le
aduc ; indigenii le aduna in cantitate mare si le mananca, se spune,
cu placere.

— Sunt racii aerului, din care regret ca nu am putut gusta si
eu, ca sa-mi dau seama ! spuse Joe.

Spre seara se arata un tinut mlastinos ; padurile erau inlocuite
de grupuri de copaci izolati. Pe malurile fluviului se distingeau
cateva plantatii de tutun si mlastini, in care cresteau nutreturi grase.
Pe o insula mare era asezat orasul Jenne cu cele doua turnuri ale
moscheii sale cu ziduri de lut. Aerul era imbibat de mirosul ingrozitor ce se inalta din milioanele de cuiburi de randunele, aflate pe ziduri.

Printre case, se vedeau cateva varfuri de baobabi, mimoze si
curmali. Chiar si noaptea orasul parea in plina activitate.

Jenne este intr-adevar o asezare comerciala care furnizeaza
toate cele necesare orasului Tembuctu. Barcile, pe fluviu, caravanele, pe drumurile adumbrite, transporta pana acolo felurite produse
ale industriei locale.

— Mi-ar placea sa coboram in oras daca aceasta nu ne-ar
intarzia din drum, spuse doctorul. Sunt desigur aici multi arabi care
au calatorit in Franta si in Anglia si carora nu li s-ar parea ciudat
mijlocul nostru de locomotie. Dar nu ar fi prudent.

— Sa lasam vizita pentru excursia urmatoare, spuse Joe, razand.

— Dealtfel, daca nu ma insel, vantul are o tendinta usoara sa sufle de la est. Nu trebuie sa pierdem o asemenea ocazie.

Doctorul zvarli cateva obiecte nefolositoare ; mai multe sticle goale si o ladita cu carne, care nu mai putea fi consumata, izbutind astfel sa mentina Victoria intr-o zona favorabila proiectelor sale.

La patru dimineata, primele raze ale soarelui luminau Sego,
capitala tinutului Bambarra, usor de recunoscut dupa cele patru
orase care o compun, dupa moscheile sale, in stil maur. Dar nici
locuitorii nu-i vazura pe calatori, nici calatorii nu-i putura vedea pe
locuitori; balonul zbura repede si direct spre nord-vest. Doctorul
se mai linisti putin.

— Inca doua zile in directia asta, cu viteza pe care o avem acum, si vom ajunge la fluviul din Senegal.

— Si vom fi intr-o tara prietena ? intreba vanatorul.

— Nu chiar, dar, daca Victoria nu va mai putea sa inainteze,
la nevoie vom putea ajunge pe jos la asezari locuite de francezi.
Daca insa va putea sa pluteasca mai multe sute de mile, vom ajunge
la coasta occidentala, fara oboseala, temeri sau primejdii.

— Si acesta ar fi sfarsitul calatoriei ! spuse Joe. Pacat ! Daca
nu ar fi placerea de a povesti si altora peripetiile noastre, nu as dori
sa mai coboram pe pamant niciodata. Ce spuneti: vom fi crezuti ?

— Cine stie, dragul meu Joe ? Calatoria noastra va ramane,
totusi, un fapt netagaduit de nimeni: mii de martori ne-au vazut
plecand de la o coasta a Africii, mii de oameni ne vor vedea
ajungand la cealalta coasta.

— Intr-adevar, va fi greu sa spuna cineva ca n-am strabatut
Africa, raspunse Kennedy.

— Ah, domnule Samuel, glasui Joe, oftand, regret mult pietrele mele de aur masiv. Ele ar fi dat multa greutate istorisirilor noastre si crezamant sigur intamplarilor. Daruind cate un gram de aur fiecarui auditor, as fi adunat in jurul meu o sumedenie de oameni care sa ma asculte si sa ma admire !



Capitotul XLI


APROPIEREA DE SENEGAL. VICTORIA COBOARA DIN
CE IN CE. SE ARUNCA TOT FELUL DE LUCRURI.
PREOTUL EL-HADJI. DOMNII PASCAL,
VINCENT SI
LAMBERT. UN RIVAL AL LUI MAHOMED. MUNTI GREU
DE TRECUT. ARMELE IUI
KENNEDY. MANEVRA LUI
JOE. POPAS DEASUPRA UNEI PADURI


La 27 mai, de la ora noua dimineata, tinutul prezenta un aspect nou : povarnisurile domoale se schimbasera in coline, care prevesteau apropierea muntilor. Trebuiau sa treaca peste lantul muntos
care desparte bazinul Nigerului de bazinul Senegalului si care determina scurgerea apelor, fie in Golful Guineei, fie in micul golf de la Capul Verde.

Aceasta parte a Africii, pana Ia Senegal, este socotita ca foarte periculoasa. Doctorul Fergusson o stia din povestirile inaintasilor
sai, care suferisera multe lipsuri si trecusera prin multe primejdii
printre negrii salbatici. Climatul nesuferit ucisese pe cei mai multi
dintre tovarasii lui Mungo-Park. Fergusson se hotari ca, sub nici
un motiv, sa nu aterizeze in aceste tinuturi neospitaliere.

Dar nu se puteau odihni o clipa. Victoria cobora simtitor.
Trebuira sa arunce o serie de obiecte, mai mult sau mai putin utile,
mai ales in momentul cand erau nevoiti sa treaca peste vreun pisc,
si asta se repeta de mai multe ori pe un parcurs de peste o suta
douazeci de mile. Obosisera urcand si coborand; dar balonul,
aceasta noua stanca lui Sisif pierdea mereu din inaltime. Aerostatul, umflat prea putin, se lungise, si vantul forma buzunare largi in
invelisul slabit. Kennedy nu se putu opri de a remarca :

— Nu cumva balonul are o spartura ?

— Nu, raspunse doctorul, dar gutaperca s-a stricat de tot, sau s-a topit din cauza caldurii, si hidrogenul se scurge prin matase.

— Cum am putea sa impiedicam pierderea asta ?

— E cu neputinta. Nu ne ramane decat sa usuram balonul, sa aruncam tot ce putem arunca.

— Dar ce anume ? raspunse vanatorul, privind nacela destul de goala.

— Sa ne debarasam de cort, a carui greutate este considerabila.

Joe, caruia i se adresa acest ordin, se urca deasupra cercului
care unea corzile plasei, izbuti sa desprinda usor perdelele groase
ale cortului si le arunca peste bord.

— Asta va face fericit un trib intreg de negri, spuse el. Se vor imbraca un milion de indigeni, deoarece sunt foarte modesti in materie de imbracaminte.

Balonul se ridicase putin, dar nu mult dupa aceea vazura limpede ca se apropiau iarasi de pamant.

— Sa coboram, spuse Kennedy, si sa vedem ce se poate face cu invelisul.

— Iti repet, Dick, nu avem nici o posibilitate de a-l repara.

— Atunci ce vom face ?

— Vom sacrifica tot ce nu ne este absolut trebuitor. Vreau sa ocolim cu orice pret aceste regiuni; padurile peste care trecem acum nu sunt nici ele mai sigure.

— Sunt locuite de lei, hiene ? intreba Joe cu dispret.

— Nu, baiete, pe aici traiesc oamenii cei mai cruzi din Africa!

— De unde stiti ?

— De la calatorii care au fost inaintea noastra. Apoi francezii, care stapanesc Senegalul, au avut legaturi cu populatia locului, in timpul cat colonelul Faidherbe a fost guvernator, i s-au facut legaturi si cu triburile din interiorul tinutului. Ofiteri, cum sunt domnii Pascal, Vincent, Lambert, au adus din expeditiile lor documente pretioase. Ei au explorat tinuturile de la cotul Senegalului, unde razboiul si jaful n-au lasat decat ruine.

— Dar ce s-a intamplat ?

— In 1854 un preot senegalez, numit El-Hadji, dandu-se drept purtatorul de cuvant al lui Mahomed, a impins triburile sa se razboiasca cu necredinciosii, adica cu europenii. Acest El-Hadji a adus nenorocire si distrugere in toate tinuturile dintre fluviul Senegal si afluentul sau Falemé. Trei hoarde de fanatici condusi de el rascoleau tinutul fara sa crute nici macar un sat sau vreo coliba, jefuind si macelarind oamenii. Au inaintat pana in valea Nigerului, pe langa orasul Sego, care a fost mult timp in primejdie. In 1857, au urcat inspre nord si au asediat fortul Medina, ridicat de francezi pe malul fluviului. Fortul a fost aparat de Paul Holl, care a rezistat eroic mai multe luni, fara hrana, aproape fara arme, pana a sosit colonelul Faidherbe in ajutor. Atunci El-Hadji si banda lui au trecut din nou Senegalul si au ajuns la Kaarta, unde au continuat jaful si
macelul. Acesta e tinutul in care s-a refugiat cu banditii si va garantez ca nu va fi o placere sa cadem in mainile lor.

— N-o sa ne lasam prinsi, spuse Joc, chiar de-ar fi sa aruncam si pantofii din picioare ca Victoria sa se poata inalta.

— Nu suntem departe de fluviu, dar prevad ca balonul nostru
n-o sa poata zbura peste el, spuse doctorul.

Daca am ajunge macar pana la mal, tot ar fi bine, vorbi Dick.

— O sa incercam, ii raspunse doctorul, dar un lucru ma ingrijoreaza.

— Ce anume ?

— Vom avea de trecut muntii si va fi greu, deoarece nu pot
mari puterea ascensionala a aerostatului, chiar de-as face cea mai
mare caldura cu putinta.

— Atunci sa asteptam si o sa vedem !

— Biata Victoria, suspina Joe, m-am legat de balonul asta ca
un marinar de corabia lui si-mi va fi greu sa-l parasesc. E drept ca
nu mai e ca la inceput, dar nu trebuie sa-l vorbim de rau ! Ne-a
folosit din plin si o sa mi se rupa inima sa-l las.

— Fii linistit, Joe, n-o sa-I parasim, fie ca vrem, fie ca nu. Ne va servi pana in ultima clipa pana ce va fi la capatul puterilor, ii mai cer inca 24 de ore.

— Bietul balon e pe duca, spuse Joe uitandu-se la aerostat.

Samuel, daca nu ma insel, uite la orizont muntii despre care vorbeai, spuse Kennedy.

— Intr-adevar ! raspunse doctorul, examinandu-i cu luneta. Mi se par foarte inalti si va fi foarte greu sa trecem peste ei.

— Nu am putea sa-i evitam ?

— Nu cred, Dick. Uite ce spatiu imens ocupa! Aproape jumatate din orizont. Parca s-ar strange in jurul nostru; sunt si la stanga, si la dreapta noastra.

— Trebuie neaparat sa trecem peste ei.

Aceste obstacole primejdioase pareau sa se apropie cu mare
repeziciune, sau, mai bine-zis, vantul puternic precipita aerostatul
spre piscurile lor ascutite. Da, trebuiau cu orice pret sa se ridice,
altfel se ciocneau de ei.

— Sa golim rezervorul de apa, spuse Fergusson. Sa pastram provizii numai pentru o zi !

— Poftim ! facu Joe, indeplinind poruncile.

— Balonul s-a ridicat ? intreba Kennedy.

— Putin ; cam cincizeci de picioare, raspunse doctorul, cu ochii la barometru. Dar nu este de ajuns.

Intr-adevar, varfurile inalte ale muntilor veneau spre calatori,
ca si cum s-ar fi aruncat asupra lor. Balonul era departe de a fi
deasupra lor; ar fi trebuit sa se mai inalte cu cinci sute de picioare
pentru a-i domina. Provizia de apa a incalzitorului fu aruncata de
asemenea peste bord ; nu pastrara decat cativa litri, dar nici asta nu
fu de ajuns.

— Totusi trebuie sa trecem, spuse doctorul.

— Sa aruncam rezervoarele, tot sunt goale, propuse Kennedy.

— Arunca-le !

— Poftim ! facu Joe. E trist ca ne descompunem bucata cu bucata.

— Joe, te rog sa nu repeti dovada de devotament de randul trecut! Jura-mi ca, orice s-ar intampla, nu ne vei parasi.

— Fiti linistit, domnule, nu ne vom mai desparti. Victoria castigase o inaltime de inca aproape douazeci de stanjeni, dar muntii erau mai inalti. In fata lor se ridica un adevarat perete prapastios, care intrecea cu doua sute de picioare inaltimea balonului.

— Daca nu izbutim sa-l depasim in zece minute, nacela noastra se va sfarama de stanci, spuse doctorul.

— Ce este de facut, domnule Samuel ? intreba Joe.

— Pastreaza numai provizia de pemmican si arunca toata carnea, care atarna greu.

Balonul, usurat cu cincizeci de livre, se ridica simtitor, dar
asta nu ajuta la nimic, daca nu se inalta deasupra sirului muntos.
Situatia era ingrozitoare. Victoria inainta cu o mare viteza. Simteau
ca se vor sfarama ; desigur ca lovitura avea sa fie groaznica. Doctorul privi imprejurul lui, prin nacela.

— Dick, fii gata ca la nevoie sa-ti sacrifici armele !

— Sa-mi sacrific armele ? ! exclama vanatorul tulburat.

— Prietene, daca ti-o voi cere, inseamna ca va fi necesar.

— Samuei! Samuel !

— Armele, proviziile de gloante si praful de pusca ne pot costa viata !

— Ne apropiem ! striga Joe. Ne apropiem !

— Zece stanjeni ! Muntele intrecea Victoria cu inca zece stanjeni.

Joe lua paturile si le arunca. Zvarli si cativa saci cu gloante
si cu praf de pusca, fara sa-i mai spuna lui Kennedy.

Balonul se inalta, depasi varful primejdios si partea lui superioara fu luminata deodata de razele soarelui. Dar, din pacate, nacela ramanea mai jos de inaltimea unui al doilea pisc, de care ameninta sa se sfarame inevitabil.

— Kennedy, Kennedy, striga doctorul, arunca armele, de nu, suntem pierduti !

— Asteptati, domnule Dick, asteptati ! striga Joe. Kennedy se intoarse si il vazu disparand peste bord.

— Joe, Joe ! striga el inspaimantat.

— Nenorocitul! exclama doctorul.

Piscul muntilor era in acest loc lat de aproape douazeci de picioare, iar mai departe cobora intr-o panta domoala. Nacela ajunse la
nivelul acestui platou destul de uniform, aproape tarandu-se pe un teren acoperit cu pietre ascutite, care scartaiau la trecerea ei.

— Trecem ! Trecem ! Am trecut ! striga o voce care-l facu pe Fergusson sa tresara.

Joe, agatat cu mainile de marginea de jos a nacelei, alerga
pe creasta, usurand astfel balonul de greutatea sa. Dar era silit sa se tina cu putere, caci putea sa-l scape. Cand ajunse pe panta cealalta a muntelui si in fata se deschise prapastia, Joe se ridica in maini cu o miscare hotarata si, agatandu-se de franghiile balonului, veni langa tovarasii sai.

— N-a fost prea greu, spuse el.

— Curajosul meu Joe! Prietene ! exclama doctorul cu bucurie.

— Ah, am facut-o nu pentru dumneavoastra, ci pentru pusca domnului Dick ! ii datoram asta de la intamplarea cu arabul. Imi place sa-mi platesc datoriile si acum suntem achitati ! Si intinzandu-i vanatorului arma lui preferata, adauga : As fi regretat mult sa va vad fara ea.

Kennedy ii stranse mana cu putere, fara sa poata spune ceva.

Victoria trebuia sa coboare, ceea ce ii era foarte usor. Balonul se gasi curand la doua sute de picioare de sol si ramase in echilibru Terenul parea foarte accidentat; prezenta numeroase ridicaturi, greu de ocolit in cursul noptii cu un balon care nu putea fi dirijat.

Seara se lasa repede si doctorul se hotari sa se opreasca pana
a doua zi, desi nu o dorea.

— Vom cauta un loc prielnic pentru a poposi, spuse el.

— Ah, raspunse Kennedy, te-ai hotarat in sfarsit!

— Da, m-am gandit mult la planul pe care-l vom indeplini; mai avem timp, deoarece este abia ora sase seara. Arunca ancorele, Joe !

Joe ii indeplini porunca si cele doua ancore atarnau acum
dedesubtul nacelei.

— Vad paduri nesfarsite, spuse doctorul. Cand vom ajunge deasupra lor, ne vom agata de un arbore. Pentru nimic in lume nu vom consimti sa coboram pe pamant.

— Am putea sa coboram ? intreba Joe.

— La ce bun ! Va repet ca ar fi periculos sa ne despartim. De altfel, am nevoie de ajutorul vostru pentru o munca anevoioasa.

Victoria, care ajunsese deasupra intinsei paduri, se opri
brusc: ancorele se fixasera. Spre seara, vantul scazu si balonul
ramase aproape nemiscat deasupra unei paduri de sicomori,
adevarat ocean de verdeata.


Capitolul XLII


INTRECERE DE GENEROZITATE. ULTIMUL SACRIFICIU.
APARATUL DE DILATATIE. INDEMANAREA IUI JOE.
MIEZUL NOPTII. STRAJA DOCTORULUI. STRAJA IUI
KENNEDY; EL ADOARME. INCENDIUL. URLETELE,
IN AFARA DE PERICOL


Doctorul Fergusson incepu prin a-si stabili pozitia,
orientandu-se dupa stele. Se gaseau la douazeci si cinci de mile de
Senegal.

— Tot ce putem face, spuse el, dupa ce-si insemnase locul pe harta, este sa depasim fluviul ; dar cum nu exista nici pod, nici vreo barca, trebuie sa-l trecem neaparat cu balonul. Pentru asta e nevoie sa-l mai usuram.

— Dar nu vad cum vom reusi, spuse vanatorul, care se temea sa nu-i fie sacrificate armele. Numai daca unul dintre noi se hotaraste sa ramana in urma. E randul meu sa cer aceasta onoare !

— Ei asta-i ! raspunse Joe. Eu abia m-am obisnuit si

— Nu este vorba sa te arunci din balon, prietene, ci sa te intorci pe jos pana la coastele Africii. Eu rezist la drum lung si sunt un bun vanator, replica Kennedy.

— Intrecerea voastra in generozitate este inutila, spuse Fergusson. Sper ca nu vom ajunge la aceasta masura extrema. De altfel, daca ar fi nevoie, am strabate impreuna tinutul, fara sa ne despartim.

— Intocmai ! spuse Joe. O plimbare ne-ar fi de folos.

— Dar mai inainte, relua doctorul, vom intrebuinta un ultim mijloc pentru a usura Victoria.

— Care ? intreba Kennedy. Sunt foarte curios sa-l cunosc.

— Trebuie sa ne debarasam de rezervoarele de apa ale incalzitorului, de pila Bunsen si de serpentina : cantaresc aproape noua sute de livre, greu de carat prin aer.

— Dar, Samuel, nu vei mai putea dilata gazul !

— Ne vom lipsi de asta.

— Dar

— Ascultati-ma, prieteni. Am calculat exact ce ne mai ramane ca putere de ascensiune; ajunge pentru a ne putea transporta pe noi si putinele obiecte care ne-au mai ramas. Cantarim abia cinci sute de livre, impreuna cu cele doua ancore pe care tin sa le pastrez.

— Dragul meu Samuel, spuse vanatorul, tu esti mai competent decat noi in aceasta materie. Tu singur vei hotari. Porunceste ce trebuie sa facem si noi ne vom supune.

— La ordinele dumneavoastra, adauga Joe.

— Va repet, prieteni, oricat de groaznica ar fi hotararea, trebuie sa sacrificam aparatul nostru.

— Sacrifica-l ! repeta Kennedy.

— La lucru ! spuse Joe.

Treaba nu era usoara. Trebuia demontat aparatul, piesa cu
piesa. Demontara mai intai rezervorul de amestec, apoi vasul de
incalzire si la urma rezervorul pentru descompunerea apei. Pentru
a smulge recipientele din fundul nacelei, de care erau bine fixate,
fu nevoie de eforturile unite ale celor trei calatori. Dar Kennedy
era puternic, Joe indemanatic si Samuel atat de ingenios, incat
reusira. Piesele fura rand pe rand aruncate afara si disparura, facand
goluri largi in frunzisul sicomorilor.

— Ce se vor mai mira negrii, spuse Joe, cand vor gasi obiectele astea in padure.

Trebuira apoi sa se ocupe de tevile dinauntrul balonului, care
se legau de serpentina. Joe reusi sa taie articulatiile de cauciuc, la
cateva picioare deasupra nacelei. Cand ajunse insa la tevi, operatia
deveni mai grea, pentru ca erau fixate la capetele lor superioare si
legate cu sarma de cercul supapei.

Atunci Joe isi arata minunata sa indemanare ; cu picioarele
goale, pentru a nu zgaria invelisul, izbuti, catarandu-se pe fileu,
desi balonul oscila, sa se urce pana la varful exterior al balonului
si acolo, agatat cu o mana de suprafata alunecoasa, dupa mii de
greutati, desfacu piulitele exterioare care tineau tevile. Acestea se desprinsera usor si fura scoase prin supapa de jos pe care apoi o
stransera bine.

Victoria, usurata de o greutate considerabila, se ridica in aer,
intinzand puternic franghia ancorei.

Aceste diferite operatiuni se terminara cu bine, dar cu pretul
multor eforturi. Catre miezul noptii mancara in fuga o cina compusa din pemmican si grog rece, caci doctorul nu mai putea pune
caldura la dispozitia Iui Joe. Acesta, ca si Kennedy de altfel, era
mort de oboseala.

— Culcati-va si dormiti, prieteni, le spuse Fergusson. Voi face primul de straja ; la ora doua, il voi trezi pc Kennedy, la patru, Kennedy il va trezi pe Joe ; la ora sase vom pleca si cred ca aceasta va fi ultima zi a calatoriei noastre cu balonul.

Fara sa se lase rugati, cei doi prieteni se culcara in fundul
nacelei si adormira repede, cazand intr-un somn adanc.

Noaptea era linistita. Cativa nori treceau pe deasupra lunii,
la ultimul patrar; razele ei abia razbeau intunericul. Fergusson,
sprijinit in marginea nacelei, privea in jurul lui, supraveghind cu
atentie perdeaua intunecata a frunzisului de dedesubt. Cel mai mic
zgomot ii parea suspect si cauta sa-si explice chiar si freamatul usor
al frunzelor. Era in starea aceea de spirit in care temeri vagi isi
tulbura mereu mintea. La sfarsitul unei asemenea calatorii, dupa ce
depasesti atatea piedici, in clipele dinaintea ajungerii la tel, temerile
sunt mai vii, emotiile mai mari; si se pare ca tinta fuge dinaintea
ochilor.

De altfel, situatia prezenta nu oferea nici o siguranta. Se aflau
in sanul unui tinut salbatic, iar mijlocul lor de transport, in definitiv,
putea da gres in orice clipa. Nu se mai bizuia pe balon ca inainte. Era
departe vremea cand il manevra cu indrazneala, fiind sigur pe el.

Sub aceste impresii, doctorului i se parea cateodata ca aude
zgomote nelamurite in adancul padurii ; crezu chiar ca zareste o
strafulgerare dc lumina printre arbori si cerceta locul cu luneta, dar
nu vazu nimic. Asculta, fara sa auda cel mai mic zgomot; o liniste
adanca domnea peste tot. Avusese, desigur, o halucinatie.

Dupa ce-si termina orele de paza, il trezi pe Kennedy, recomandandu-i o atentie desavarsita, si se intinse langa Joe, care era
cufundat intr-un somn adanc.

Kennedy isi aprinse linistit pipa, apoi se freca la ochi, pe care
abia-i tinea deschisi. Se aseza intr-un colt si incepu sa fumeze, pentru a-si goni toropeala. Un vant usor clatina varfurile copacilor si
legana nacela, imbiindu-l la somn. Voi sa reziste, deschise ochii de
mai multe ori, privi in noapte fara sa vada nimic si, in sfarsit, doborat de oboseala, adormi.

Cat timp ramasese cufundat in starea asta de inconstienta ?
Nu-si putu da seama - cand se trezi deodata la zgomotul unor
paraituri. Se freca la ochi si se destepta de-a binelea. O caldura
puternica ii incinse obrajii. Padurea era in flacari.

— Foc ! Foc ! striga, fara sa inteleaga ce se petrece. Cei doi tovarasi se trezira.

— Ce s-a intamplat ? intreba Samuel.

— Incendiu ! raspunse Joe. Dar cine poate

In acel moment izbucnira urlete de sub frunzisul luminat puternic.

— Ah ! striga Joe. Salbaticii au dat foc padurii, ca sa fie siguri ca vom arde.

— Fara indoiala ca e vorba de fanaticii lui El-Hadji, spuse doctorul.

Un cerc de foc inconjura Victoria ; trosnetul crengilor uscate
se imbina cu gemetele ramurilor verzi; lianele, frunzele, toata vegetatia se zvarcolea in focul distrugator. Privirea nu putea cuprinde
decat un ocean de flacari. Arborii uriasi se profilau in vapaie cu
ramurile prefacute in jeratic ; padurea incendiata - o mare in flacari - se rasfrangea in nori si calatorii pareau invaluiti intr-o sfera de foc.

— Sa coboram pe pamant si sa fugim ! striga Kennedy. Este singurul nostru mijloc de salvare !

Fergusson il opri hotarat si, indreptandu-se spre franghia ancorei, o taie cu o lovitura de cutit. Flacarile prelungi se ridicau spre
balon, dar Victoria, eliberata de legaturile care o tineau, se urca in
aer la mai bine de o mie de picioare.

Strigate ingrozitoare, insotite de focuri de arma, izbucnira
din padure. Balonul, prins de un curent de aer, venit odata cu lumina zorilor, se indrepta spre vest.

Era ora patru dimineata.



Capitolul XLIII


TALIBASII. URMARIREA. UN TINUT DEVASTAT. VANT
MODERAT. VICTORIA COBOARA. ULTIMELE PROVIZII.
SARITURILE VICTORIEI. APARAREA CU LOCURI DE
ARMA. VANTUL SE RACORESTE. FLUVIUL SENEGAL.
CATARACTELE GUINEEI. AER CALD. TRAVERSAREA
FLUVIULUI.


— Daca nu am fi avut prevederea sa usuram nacela ieri seara, spuse doctorul, am ti fost pierduti, fara nadejde de scapare.

— Iata ce inseamna sa faci lucrurile la timp, raspunse Joe. Te salvezi si nimic nu este mai normal.

— Nu am scapat inca de pericol, spuse Fergusson.

— De ce te temi ? intreba Dick. Victoria nu poate cobori fara voia ta, si chiar daca ar cobori ?

— Daca ar cobori, Dick, priveste !

Marginea padurii fusese depasita si calatorii vazura vreo treizeci de calareti in pantaloni largi si burnusuri falfainde. Erau inarmati, unii cu lanci, iar altii cu flinte lungi. Urmareau, in galopul cailor, aerostatul, care avea o viteza destul de mica.

La vederea calatorilor, urmaritorii izbucnira in strigate puternice, ridicandu-si armele. Pe chipurile arse de soare se citea mania
si amenintarea, care pareau si mai de temut din cauza barbilor lor
rare si tepoase. Alergau cu usurinta pe aceste platouri joase si pe
povarnisurile usoare care coborau pana la Senegal.

— Sunt din tribul Talibas, temutii fanatici ai lui El-Hadji ! spuse doctorul. As fi preferat sa ma aflu in mijlocul padurii, inconjurat de fiare salbatice, decat sa cad in mainile acestor banditi.

— Nu au o infatisare prea placuta ! spuse Kennedy. Si par puternici.

— Din fericire, nu zboara, raspunse Joe. Or, asta e ceva.

— Priviti, spuse Fergusson, aceste sate in ruine si colibele arse ! Asta e opera lor : acolo unde se gaseau vaste intinderi cultivate au parjolit si au devastat totul.

— In sfarsit, nu ne pot ajunge, vorbi Kennedy. Si daca reusim sa trecem fluviul, suntem in siguranta.

— Desigur, Dick, dar nu trebuie sa coboram, raspunse doctorul, cu ochii la barometru.

— In orice caz, Joe, spuse Kennedy, nu ar fi rau sa ne pregatim armele.

— Asta nu ne va strica, domnule Dick. Ce bine am facut ca nu le-am aruncat!

— Carabina mea ! Sper sa nu ma despart niciodata de ea, striga vanatorul.

Si Kennedy o incarca grijuliu. Avea gloante si praf de pusca
in cantitati indestulatoare.

— La ce inaltime ne mentinem ? il intreba pe Fergusson.

— La sapte sute cincizeci de picioare, dar nu mai avem posibilitatea sa urcam sau sa coboram, spre a cauta curenti favorabili ; acum suntem la cheremul balonului.

— Asta e suparator ! spuse Kennedy. Vantul este destul de
slab. Daca am fi intalnit un uragan asemanator celui din zilele tre-
cute, i-am fi intrecut de mult pe banditii astia.

— Miseii galopeaza incetisor pe urmele noastre, spuse Joe.
Ai zice ca au iesit la plimbare.

— Daca nu am fi prea departe, mi-ar face mare placere sa-i
dau jos din sa, unul dupa altul.

— Cred si eu ! replica Fergusson. Dar atunci n-ar fi greu nici
pentru ei sa ocheasca, si balonul nostru ar fi o tinta lesne de atins
pentru flintele lor. inchipuie-ti in ce situatie ne-am afla daca ar
strapunge invelisul.

Tahibasii ii urmarira in tot cursul diminetii. La ora unsprezece, calatorii abia inaintasera cu cincisprezece mile spre vest.

Doctorul pandea la orizont cel mai mic nor. Se temea de o
schimbare in atmosfera. Ce s-ar intampla cu ei daca ar fi impinsi
spre Niger ? De altfel, constata ca balonul tinde sa coboare; din momentul plecarii, pierduse din inaltime mai mult de trei sute de picioare si Senegalul trebuia sa fie la o departare de vreo douasprezece mile, adica inca trei ore de drum.

In clipa aceea, atentia doctorului fu atrasa de noi strigate.
Talibasii se agitau, indemnandu-si caii. Doctorul, consultand barometrul, intelese cauza acestor urlete.

— Coboram ? intreba Kennedy.

— Da, raspunse Fergusson.
”Drace !„ gandi Joe.

Dupa un sfert de ora, nacela se gasea la o inaltime de numai
cincizeci de picioare, dar aici vantul sufla cu mai multa putere. Talibasii galopau. O salva de focuri sfasie cerul.

— Prea departe, nepriceputilor ! striga Joe. Mi se pare ca ar
fi bine sa ne tinem la distanta de acesti oameni.

Si, ochind in unul din calaretii din fata, trase. Talibasul se
prabusi la pamant; tovarasii sai se oprira si Victoria castiga teren.

— Sunt prudenti, spuse Kennedy.

— Pentru ca sunt siguri ca ne vor prinde, raspunse doctorul. Si vor reusi, daca mai coboram. Trebuie neaparat sa ne ridicam iarasi.

— Ce sa aruncam peste bord ? intreba Joe.

— Tot ce a ramas din provizia de pemmican. Sunt treizeci de livre de care ne putem lipsi.

Joe executa ordinul.

Victoria, a carei nacela aproape atingea pamantul, se ridica
insotita de strigatele talibasilor, dar o jumatate de ora mai tarziu ea
cobora din nou, cu repeziciune ; gazul se pierdea prin porii invelisului.

Curand, nacela atinse din nou pamantul. Negrii lui El-Hadji
se aruncara spre ea : dar, cum se intampla in asemenea imprejurari,
lovindu-se de pamant, aerostatul facu o saritura, pentru a se prabusi
din nou la o mila mai departe.

— Asadar, tot nu vom scapa ! spuse Kennedy furios.

— Arunca rezerva de rachiu, Joe ! striga doctorul. Arunca si instrumentele, tot ce poate avea o greutate, chiar si ultima noastra
ancora, daca trebuie.

Joe smulse barometrele, termometrele, dar era prea putin si
balonul, care se ridicase un moment, cazu din nou pe pamant. Talibasii alergau pe urmele lui; acum se aflau la o distanta de doua
sute de pasi.

— Arunca pustile ! striga doctorul.

— Cel putin nu inainte de a le fi descarcat! raspunse vanatorul.

Si patru focuri succesive lovira in gramada calaretilor ; patru
talibasi se prabusira in mijlocul strigatelor furioase ale bandei.

Victoria se ridica din nou, facand salturi mari ca o minge
enorma de guma, care se loveste de pamant.

Ciudat era spectacolul acesta al nenorocitilor care cautau sa
fuga, prin sarituri gigantice si care, ca si Anteu1, pareau sa capete
forte noi de indata ce atingeau pamantul.

Dar situatia aceasta trebuia sa aiba un sfarsit. Era aproape de
amiaza. Victoria se sleia, se golea, se lungea; invelisul se inmuie
si cutele de tafta, desfacute, falfaiau unele peste altele.

— Suntem pierduti! spuse Kennedy.

Joe isi privi stapanul, fara sa scoata un cuvant.

— Nu ! raspunse acesta. Mai avem inca peste o suta cincizeci
de livre de aruncat.

— Ce ? intreba Kennedy, crezand ca doctorul a innebunit.

— Nacela ! spuse Fergusson. Sa ne agatam de plasa. Putem sa ne tinem de ochiurile fileului si asa sa ajungem la fluviu. Repede ! Repede !

Si oamenii acestia curajosi nu ezitara sa incerce acest ultim
mijloc de salvare. Se agatara de ochiurile fileului, asa cum le indicase doctorul. Apoi, Joe, tinandu-se cu o mana de plasa, taie franghiile nacelei. Aceasta cazu in clipa cand aerostatul era pe punctul de a se prabusi definitiv.

— Ura ! Ura ! striga Joe, in timp ce balonul se ridica la trei sute de picioare in aer.

Talibasii isi indemnau caii, care goneau in galop navalnic,
dar Victoria, prinsa de un vant mai puternic, ii intrecu indreptandu-se repede spre o colina, care se profila la orizont, spre vest. Pentru calatori era o intamplare fericita, caci puteau sa o depaseasca,
in timp ce hoardele lui El-Hadji erau nevoite sa se indrepte spre
nord, pentru a o ocoli.

Cei trei prieteni se tineau agatati de plasa. Reusira s-o lege
dedesubtul lor in asa fel, incat forma un fel de buzunar zburator.

Deodata, dupa ce depasira colina, doctorul striga :

— Fluviul, fluviul Senegal !

Intr-adevar, la o distanta de doua mile, fluviul se vedea pe o
intindere foarte mare rostogolindu-se la vale ; tarmul opus, fertil si
mult mai putin inalt, oferea un adapost sigur si un loc prielnic pentru coborare.

— Inca un sfert de ora, spuse Fergusson, si suntem salvati.
Dar le fu dat sa se intample altfel. Balonul, dezumflat, cobora incet deasupra unui teren lipsit aproape de orice vegetatie, format
din povarnisuri mari si campii presarate cu pietre ; se vedeau abia
cateva tufisuri si o iarba deasa, uscata de arsita soarelui.

Victoria atinse de cateva ori pamantul si se ridica iar ; salturile ei se micsorau din ce in ce. In cele din urma, se agata cu partea
superioara a plasei de crengile inalte ale unui baobab, singurul copac ratacit in mijlocul acestui tinut pustiu.

— S-a sfarsit! spuse vanatorul.

— Si numai la o suta de pasi de fluviu ! raspunse Joe.

Cei trei nenorociti coborara pe pamant. Doctorul ii conduse
spre Senegal.

In acest loc, apele fluviului faceau un zgomot asurzitor.
Ajunsi la tarm, doctorul recunoscu in caderea de apa din fata lor
cascada Guina. Nici o barca pe tarm, nici un suflet omenesc !

Senegalul cadea de la o inaltime de o suta cincizeci de picioare, cu un zgomot asurzitor; curgea de la est spre vest si linia
stancilor, care-i bara cursul, se intindea de la nord spre sud. La
picioarele cascadei se ridicau alte stanci, de forme ciudate, ca niste
animale enorme, antediluviene, impietrite in mijlocul apelor. Imposibilitatea de a trece peste valtoarea aceasta era vadita. Kennedy
nu-si putu retine un gest de deznadejde.

Dar doctorul Fergusson striga energic, plin de curaj :

— Nu este totul pierdut!

— Stiam eu ! raspunse Joe, cu increderea pe care o avea in stapanul sau, incredere pe care n-o pierdea niciodata.

Vederea ierburilor uscate dimprejur ii inspirase doctorului o
idee indrazneata; era singura speranta de salvare. isi conduse repede prietenii la locul unde se gasea aerostatul.

— Avem un avans de cel putin o ora fata de banditii astia! spuse el. Sa nu pierdem timpul, prieteni ! Sa adunam o cantitate mare de iarba uscata. Imi trebuie cei putin o suta de livre.

— Pentru ce ? intreba Kennedy.

— Nu mai am gaz, dar ce are a face ? O sa traversez fluviul cu ajutorul aerului cald.

— Ah ! curajosul meu Samuel ! Esti intr-adevar un om mare ! Joe si Kennedy se pusera pe lucru si dupa scurt timp o capita imensa fu adunata langa balon.

In vremea asta, doctorul marise orificiul aerostatului, taindu-i
partea inferioara ; mai intai avusese grija sa-l goleasca, prin supapa,
de hidrogenul ce mai ramasese. Apoi ingramadi o mare cantitate
de iarba uscata sub invelis - si o aprinse.

Nu-i nevoie de prea mult timp spre a umple un balon cu aer
cald. O temperatura de 180°1 e suficienta pentru a scadea la
jumatate greutatea aerului dinauntru, rarindu-l.

Deoarece nu duceau lipsa de iarba uscata, Victoria incepu sa
ia din nou forma rotunda. Focul se intetea datorita ingrijirilor doctorului si aerostatul se marea vazand cu ochii.

Era unu fara un sfert.

In clipa aceea, hoarda talibasilor aparu la doua mile spre
nord, venind intr-un galop furtunos, insotit de strigate.

— In douazeci de minute vor fi aici! spuse Kennedy.

— Iarba, iarba, Joe ! Peste zece minute ne vom ridica in aer. Victoria se umflase pe trei sferturi.

— Prieteni, agatati-va de plasa !

— S-a facut! raspunse vanatorul.

Dupa zece minute, cateva zguduituri ale balonului aratau tendinta lui de a se ridica.

Talibasii se apropiau; acum se aflau la numai cinci sute de pasi.

— Tineti-va bine ! striga Fergusson.

— Nici o grija, doctore, nici o grija !

Doctorul impinse inauntru inca o mare cantitate de iarba.
Balonul, complet dilatat de cresterea temperaturii, se ridica,
frecandu-se de crengile copacului.

— Pornim ! striga Joe.

Un foc de pusca ii raspunse si un glont il atinse in umar;
dar Kennedy, aplecandu-se, isi descarca arma cu o mana si dobori
inca un inamic.

Strigate de manie, cu neputinta de redat, intampinara ridicarea aerostatului, care se urca la o inaltime de aproape opt sute de
picioare.

Un vant puternic il prinse in bataia lui, pricinuindu-i leganari
periculoase, in timp ce curajosul doctor si prietenii sai contemplau
prapastia cataractelor care se cascau sub privirile lor. Dupa zece
minute, in care nu schimbasera nici o vorba, indraznetii nostri
calatori coborau, incetul cu incetul, spre celalalt mal al fluviului.

Acolo se aflau vreo doisprezece oameni in uniforma franceza, care ii priveau surprinsi, uimiti, inspaimantati.

Va inchipuiti uluirea lor cand vazura balonul ridicandu-se de
pe malul drept al fluviului. Nu erau departe de a crede ca asistau
la un fenomen ceresc. Dar sefii lor, un locotenent si un sublocotenent de marina, cunosteau din ziarele europene indrazneata, incercare a doctorului Fergusson si-si dadura seama imediat de cele ce
se intamplau.

Balonul, dezumflandu-se putin cate putin, cadea impreuna cu
indraznetii sai calatori, agatati de plasa, dar nu era sigur c-ar putea
ajunge la mal. Asa ca francezii se aruncara in fluviu si prinsera in
brate pe cei trei calatori, in clipa in care Victoria se prabusea, la
cativa stanjeni de tarmul drept al Senegalului.

— Doctorul Fergusson ! striga locotenentul.

— El insusi, cu cei doi prieteni ai sai, raspunse linistit doctorul.

Francezii ii scoasera din apa, in timp ce balonul dezumflat,
tarat de un curent repede, se indeparta ca o minge uriasa. indata
apele Senegalului il tarara in cataractele Guina, inghitindu-l.

— Biata Victoria ! spuse Joe.

Doctorul nu-si putu retine o lacrima; deschise bratele si cei
doi prieteni, sub impresia unei mari emotii, i se aruncara la piept.


Capitolul 44


CONCLUZII. PROCES-VERBAL. ASEZARILE FRANCEZE.
POSTUL MEDINA. VAPORUL
BASILIC. SAINT-LOUIS.
FREGATA ENGLEZA. INTOARCEREA LA LONDRA


Expeditia, care se afla pe malul fluviului, fusese trimisa de
guvernatorul Senegalului si se compunea din doi ofiteri, domnii
Dufraisse, locotenent din infanteria marinei, si Rodamel, aspirant1,
precum si dintr-un sergent si sapte soldati. De doua zile se ocupau
cu stabilirea punctului cel mai favorabil pentru fixarea unui post la
Guina si avusesera astfel prilejul sa vada sosirea doctorului Fergusson.

Ne putem usor imagina felicitarile si imbratisarile cu care
fura coplesiti cei trei calatori. Francezii, asistand ei insisi la indeplinirea acestui plan indraznet, deveneau martorii principali ai doctorului Fergusson. Asa ca doctorul le ceru mai intai sa constate oficial sosirea lor la Guina.

— Desigur ca nu veti refuza semnarea unui proces-verbal ? il intreba pe locotenentul Dufraisse.

— La ordinele dumneavoastra ! raspunse acesta.

Englezii fura condusi la un post de paza provizoriu, stabilit
pe malurile fluviului. Acolo se bucurara de ingrijirile cele mai atente, punandu-li-se la dispozitie si provizii din belsug.

Tot acolo fu intocmit, in termenii urmatori, procesul-verbal
care se gaseste si astazi in arhivele Societatii de geografie din Londra :


„Noi, subsemnatii, declaram ca, in ziua aratata mai jos, i-am
vazut sosind, agatati de fileul unui balon, pe doctorul Fergusson si
pe cei doi tovarasi ai sai, Richard1 Kennedy si Joseph2 Wilson. Balonul a cazut la cativa pasi de noi in albia fluviului si, tarat de curent, s-a prabusit in cataractele Guina. Drept care am semnat prezentul proces-verbal, impreuna cu sus-numitii, pentru a servi de dovada. Facut la cataractele Guina, la 24 mai 1862.

Samuel Fergusson, Richard Kennedy, Joseph Wilson, Dufraisse, locotenent din infanteria marinei, Rodamel, sublocotenent de marina, Dufays, sergent, Flippeau, Mayor, Pelissier, Lorois, Rascagnet, Guillon, Lebel, soldati”.


Aci se sfarseste minunata calatorie a doctorului Fergusson si
a curajosilor sai tovarasi, verificata de martori siguri.

Acum se gaseau intre prieteni, in mijlocul unor triburi mai
ospitaliere, care intretineau bune raporturi cu francezii.

Sosisera la Senegal la 24 mai, si la 27 ale aceleiasi luni ajunsera in portul Medina, situat pe fluviu, putin mai la nord. Ofiterii
francezi ii primira cu bratele deschise si le acordara cea mai larga
ospitalitate.

Doctorul si prietenii lui se imbarcara apoi pe vaporul Basilic,
care cobora Senegalul pana la varsarea lui.

Dupa paisprezece zile, la 10 iunie, ajunsera la Saint-Louis,
unde fura primiti de guvernator cu cele mai mari onoruri. Acolo se
intremara repede dupa oboseala si emotiile prin care trecusera.

De altfel, Joe spunea tuturor : „La urma urmei a fost o calatorie cam searbada, si daca cineva e dornic de emotii, nu-l sfatuiesc
s-o intreprinda; pana la urma devine plictisitoare. Fara aventurile
de pe Lacul Ciad si din Senegal, cred c-am fi murit de urat!”

O fregata engleza era gata de plecare; cei trei calatori se
imbarcara ; la 25 iunie ajunsera la Portsmouth, iar a doua zi la Londra.

Nu va vom descrie primirea care li s-a facut de Societatea
regala de geografie, nici atentia de care s-au bucurat. Kennedy pleca imediat la Edinburgh, cu vestita sa carabina, caci era grabit
s-o linisteasca pe batrana sa ingrijitoare.

Doctorul Fergusson si Joe au ramas aceiasi oameni pe care
i-am cunoscut noi. Totusi, o schimbare launtrica se produsese, fara
stiinta lor : devenisera prieteni.

Ziarele din intreaga Europa nu mai incetau cu laudele la
adresa indraznetilor exploratori, in ziua in care publica notele de
calatorie, Daily Telegraph ajunse la un tiraj de noua sute saptezeci
si sapte de mii de exemplare.

Doctorul Fergusson tinu o sedinta publica la Societatea regala de geografie, unde povesti expeditia lor aeronautica si obtinu,
pentru el si pentru cei doi prieteni, medalia de aur, destinata sa
rasplateasca cea mai remarcabila explorare a anului 1862.




CUPRINS


CAPITOLUL 1

SFARSITUL UNUI DISCURS FOARTE APLAUDAT. PREZENTAREA DOCTORULUI SAMUEL FERGUSSON. „EXCELSIOR”. PORTRETUL DOCTORULUI IN INTREGIME. CINA LA „TRAVELLER'S CLUB”. NUMEROASE TOASTURI DE CIRCUMSTANTA..


CAPITOLUL 2

UN ARTICOL DIN DAILY TELEGRAPH. RAZBOIUL ZIARELOR SAVANTE. M. PETERMANN IL SUSTINU PE PRIETENUL SAU, DOCTORUL FERGUSSON. RASPUNSUL SAVANTULUI KONER. PARISUL PARTICIPA LA EVENIMENTE. DIFERITE PROPUNERI FACUTE DOCTORULUI


CAPITOLUL 3

PRIETENUL DOCTORULUI. INCEPUTUL ACESTEI PRIETENII. DICK KENNEDY LA LONDRA. O PROPUNERE NEASTEPTATA SL NELINISTITOARE. PROVERB PUTIN INCURAJATOR. CATEVA CUVINTE DESPRE MARTIRII DIN AFRICA. AVANTAJELE UNUI AEROSTAT. TAINA DOCTORULUI FERGUSSON.


CAPITOLUL 4

EXPLORARI AFRICANE. BARTH, RICHARDSON, OVERWEG, WERNE, BRUN-ROLLET, PENEY, ANDREA DEBONO, MIANI, GUILLAUME LEJEAN, BRUCE, KRAPF SI REBMANN, MAIZAN, ROSCHER, BURTON SI SPEK.E


CAPITOLUL 5

VISURILE LUI KENNEDY. ARTICOLE SL PRONUME LA PLURAL. INSINUARILE LUI DICK. PLIMBARE PE HARTA AFRICII. CE GASESTI INTRE DOUA VARFURI DE COMPAS. EXPEDITII
ACTUALE. SPEKE SI GRANT, KRAPF, DE DECKEN SI DE HEUGLIN ..


CAPITOLUL 6

UN SERVITOR CIUDAT. EL VEDE CU OCHII LIBERI SATELITII LUI JUPITER. DICK SE IA LA HARTA CU JOE. INDOIALA SI CREDINTA. CANTARITUL. JOE WILSON PRIMESTE O JUMATATE DE COROANA .


CAPITOLUL 7

AMANUNTE DE GEOMETRIE. CALCULUL CAPACITATII BALONULUI. AEROSTATUL DUBLU. INVELISUL. NACELA. APARATUL MISTERIOS. ALIMENTE. SOCOTEALA FINALA


CAPITOLUL 8

AERELE LUI JOE. COMANDANTUL LUI RESOLUTE. ARSENALUL LUI KENNEDY. ULTIMELE PREGATIRI. MASA DE ADIO. PLECAREA DIN 21 FEBRUARIE. SEDINTELE STIINTIFICE ALE
DOCTORULUI DUVEYRIER
LIVINGSTONE. AMANUNTELE CALATORIEI AERIENE. KENNEDY REDUS LA TACERE .


CAPITOLUL 9

OCOLUL CAPULUI BUNEI SPERANTE. PUNTEA DIN FATA. CURSURI DE COSMOGRAFIE PREDATE DE PROFESORUL JOE. DESPRE DIRIJAREA BALOANELOR. DESPRE CERCETAREA CURENTILOR ATMOSFERICI. EVRICA !     ..


CAPITOLUL 10

INCERCARI ANTERIOARE. CELE CINCI CHESOANE ALE DOCTORULUI. ARZATORUL CU HIDROGEN SI OXIGEN. CALORIFERUL. SISTEMUL DE MANEVRARE. SUCCES SIGUR


CAPITOLUL 11

SOSIREA LA ZANZIBAR. CONSULUL ENGLEZ. LOCUITORII NU VAD CU OCHI BUNI CALATORIA CU AEROSTATUL. FACATORII DE PLOAIE. UMFLAREA BALONULUI. PLECAREA DIN 18 APRILIE. ULTIMUL ADIO. VICTORIA.

CAPITOLUL 12

TRAVERSAREA STRAMTORII. MRIMA. PARERILE LUI DICK SI PROPUNERILE LUI JOE. RETETA DE CAFEA. UZARAMO. NEFERICITUL MAIZAN. MUNTELE DUTHUMI. HARTILE DOCTORULUI. O NOAPTE PE UN NOPAL


CAPITOLUL 13

SCHIMBAREA TIMPULUI. FRIGURILE LUI KENNEDY. MEDICAMENTUL DOCTORULUI. CALATORIA PE JOS. BAZINUL IMENGÉ. MUNTELE RUBEHO. LA SASE MU DE PICIOARE INALTIME. POPAS DE O ZI..


CAPITOLUL 14

PADUREA DE ARBORI CARE DAU GUMA. ANTILOPA ALBASTRA. SEMNALUL DE ADUNARE. UN ASALT NEASTEPTAT. KANYEME. O NOAPTE SUB CERUL LIBER. MABUNGURU. JIHUE-LA-MKOA. PROVIZIE DE APA. SOSIREA LA KAZEH..


CAPITOLUL 15

KAZEH. TARGUL GALAGIOS, APARITIA BALONULUI VICTORIA. WAGANGA. FU LUNII. PLIMBAREA DOCTORULUI. POPULATIA. TEMBE REGAL. NEVESTELE SULTANULUI. O BETIE REGALA. JOE ADORAT. CUM SE DANSEAZA IN LUNA. INTOARCEREA.
DOUA LUNI PE FIRMAMENT. NESTATORNICIA MARETIILOR DIVINE


CAPITOLUL 16

SEMNE DE FURTUNA. TARA LUNII. VIITORUL CONTINENTULUI AFRICAN. CELE MAI NOI MASINI. PRIVELISTEA TINUTULUI LA APUSUL SOARELUI. FLORA SI FAUNA. FURTUNA. ZONA DE FOC. CERUL INSTELAT ..


CAPITOLUL 17

MUNTII LUNII. UN OCEAN DE VERDEATA. SE ARUNCA ANCORA. ELEFANTUL REMORCHER. FOC ALIMENTAT. MOARTEA PACHIDERMULUI. VATRA DE TARA. OSPAT PE IARBA. O NOAPTE PE PAMANT


CAPITOLUL 18

KARAGUA. LACUL UKEREUE. O NOAPTE PE O INSULA. ECUATORUL. TRAVERSAREA LACULUI. CASCADELE. ASPECTUL TINUTULUI. IZVOARELE NILULUI. INSULA BENGA.
SEMNATURA LUI ANDREA DEBONO. STEAGUL CU STEMA ANGLIEI


CAPITOLUL 19

NILUL. MUNTELE TREMURATOR. AMINTIRI DIN PATRIE. POVESTIRILE ARABILOR. NYAM-NYAM-II. VICTORIA FUGE DE SALVA DE TUNURI. ASCENSIUNILE AEROSTATICE. DOAMNA
BLANCHARD.


CAPITOLUL 20

STICLA CEREASCA. SMOCHINI-PALMIERI. „MAMMOUTH PREES”. ARBORELE RAZBOIULUI. ECHIPAJUL INARIPAT. LUPTELE DINTRE DOUA POPULATII. MASACRUL. INTERVENTIE DIVINA


CAPITOLUL 21

ZGOMOTE CIUDATE. UN ATAC NOCTURN. KENNEDY SL JOE IN POM. DOUA IMPUSCATURI. AJUTOR! AJUTOR! RASPUNSUL IN LIMBA FRANCEZA. DIMINEATA. MISIONARUL. PLANUL DE SALVARE ..


CAPITOLUL 22

MANUNCHIUL DE LUMINA. MISIONARUL. RAPIREA LA LUMINA ARTIFICIALA. PUTINA SPERANTA. INGRIJIRILE DOCTORULUI. TRAVERSAREA UNUI VULCAN .


CAPITOLUL 23

MANIA LUI JOE. MOARTEA PREOTULUI. PRIVEGHIUL. ARIDITATE. INMORMANTAREA. BLOCURILE DE CUART. HALUCINATIA LUI JOE. POVARA PRETIOASA. TRECEREA PESTE MUNTII AURIFERI. INCEPUTURILE DISPERARII LUI JOE ..


CAPITOLUL 24

VANTUL INCETEAZA. APROPIEREA DE DESERT. SCADEREA PROVIZIEI DU APA. NOPTILE LA ECUATOR. INGRIJORAREA LUI SAMUEL FERGUSSON. SITUATIA ASA CUM ESTE. ENERGICELE RASPUNSURI ALE LUI K.ENNEDY SI ALE LUI JOE. INCA O NOAPTE


CAPITOLUL 25

PUTINA FILOZOFIE. UN NOR LA ORIZONT. IN MIJLOCUL CETII. BALONUL NEASTEPTAT. SEMNALELE. O PRIVIRE EXACTA ASUPRA VICTORIEI. PALMIERI. URMELE UNEI CARAVANE. UN PUT IN MIJLOCUL DESERTULUI.


CAPITOLUL 26

O SUTA TREISPREZECE GRADE. PARERILE DOCTORULUI. CERCETARI DESPERATE. ARZATORUL SE STINGE. O SUTA DOUAZECI SI DOUA DE GRADE. CONTEMPLAREA DESERTULUI. O PLIMBARE PRIN NOAPTE. SINGURATATE. NEREUSITA. PROIECTELE LUI JOE. RAGAZ DE-O ZI.


CAPITOLUL 27

CALDURI INGROZITOARE. HALUCINATII. ULTIMELE PICATURI DE APA. NOAPTEA DESPERARII. INCERCARE DE SINUCIDERE. SIMUNUL. OAZA. LEUL SI LEOAICA..


CAPITOLUL 28

O SEARA MINUNATA. BUCATARIA LUI JOE. DISERTATIE ASUPRA CARNII CRUDE. POVESTEA LUI JAMES BRUCE. VISURILE LUI JOE. BIVUAC. BAROMETRUL COBOARA. BAROMETRUL URCA. PREPARATIVELE DE PLECARE. URAGANUL.


CAPITOLUL 29

SEMNE DE VEGETATIE. IDEEA FANTEZISTA A UNUI AUTOR FRANCEZ. TARA MINUNATA. TINUTUL ADAMOVA. EXPLORARILE LUI SPERE SI BURTON SI LEGATURA LOR CU CELE ALE LUI BARTH. MUNTII ATLANTICA. FLUVIUL BENUE. ORASUL YOLA. MASIVUL BACELE. MUNTELE MENDIF


CAPITOLUL 30

MOSFEITA. SEICUL. DENHAM, CLAPPERTON, UIJNLIY, VOGEL. CAPITALA TINUTULUI LOGGUM. TOOI.E. LINISTI; DEASUPRA REGIUNII KERNAK. GUVERNATORUL SL CURTEA SA. ATACUL. PORUMBEII INCENDIATORI


CAPITOLUL 31

PLECAREA IN NOAPTE. CEI TREI. PASIUNEA LUI KENNEDY. MASURI DL; PREVEDERE. DI; A LUNGUL FLUVIULUI SHARI. LACUL CIAD. APA LACULUI. HIPOPOTAMUL. UN GLONT
PIERDUT    


CAPITOLUL 32

CAPITALA REGIUNII BORNU. INSULELE BIDDIOMAII. VULTURII, INGRIJORARILE DOCTORULUI. PREVEDERILE SALE. UN ATAC IN ATMOSFERA. INVELISUL BALONULUI SE RUPE. CADEREA, DEVOTAMENTUL SUBLIM. COASTA NORDICA A LACULUI . . .


CAPITOLUL 33

PRESUPUNERI. RESTABILIREA ECHILIBRULUI VICTORII;!. NOILE CALCULE AI.I; DOCTORULUI FERGUSSON. VINATOAREA LUI KENNEDY. EXPLORAREA COMPLETA A LACULUI CIAD. TANGALIA. INTOARCEREA. LARI


CAPITOLUL 34

URAGANUL. PLECAREA FORTATA. PIERDEREA UNEI ANCORE. GINDURI TRISTI;. O HOTARARE LUATA. TROMBA. CARAVANA INGHITITA. VANT POTRIVNIC SI PRIELNIC. INTOARCEREA SPRE SUD. KENNEDY LA POSTUL SAU


CAPITOLUL 35

PATANIA LUI JOE. INSULA BIDDIOMAH. ADORATII;. INSULELE. INGHITITI; DL; APE. MALURILE LACULUI. ARBORELE SERPILOR. CALATORIE PE JOS. SUFERINTE. TANTARI SL FURNICI. FOAMEA. TRECEREA VICTORIEI. DISPARITIA VICTORIEI. DESPERARE.
MLASTINA. UN ULTIM STRIGAT


CAPITOLUL 36

NORI LA ORIZONT. O ARMATA DE ARABI. URMARIREA EL ESTE? CADEREA DE PE CAL. UN GLONT TRIMIS DE KENNEDY. MANEVRA. RAPIREA IN ZBOR. JOE ESTE SALVAT . .


CAPITOLUL 37

DRUMUL SPRE EST. JOI; SE TREZESTE. INCAPATANAREA LUI. SFARSITUL PATANIEI LUI JOE. TAGELEL. INGRIJORARILE LUI KENNEDY. DRUMUL SPRE NORD. O NOAPTE APROAPE DE AGHADES..


CAPITOLUL 38

TRAVERSAREA RAPIDA. HOTARARI PRUDENTE. CARAVANE.
AVERSA NEINTRERUPTA. GAO. NIGERUL. GOLBERRY, GEOFFROY, GRAY. MUNGO-PARK. LAING. RENE CA1LLIE. CLAPPERTON IOHN SI RICHARD LANDER..


CAPITOLUL 39

TARA DE LA COTUL NIGERULUI. PRIVELISTEA FANTASTICA A MUNTILOR NUMBORI. KABRA. TEMBUCTU. PLANUL DOCTORULUI BARTH. DECADENTA. CE SE VA MAI INTAMPLA .


CAPITOLUL 40

TEMERILE DOCTORULUI EERGUSSON. DIRECTIA PERMANENTA SPRE SUD. NORUL DE LACUSTE. JENNE. SLIGO. SCHIMBAREA VANTULUI. REGRETELE LUI JOE


CAPITOLUL 41

APROPIEREA DE SENEGAL. VICTORIA COBOARA DIN CE IN CE. SE ARUNCA TOT FELUL DE LUCRURI. PREOTUL EL HADJI. DOMNII PASCAL, VINCENT SI LAMBERT. UN RIVAL AL LUI MAHOMED. MUNTI GREU DE TRECUT. ARMELE LUI KENNEDY.
MANEVRA LUI JOE. POPAS DEASUPRA UNEI PADURI ..


CAPITOLUL 41

INTRECERE DE GENEROZITATE. ULTIMUL SACRIFICIU. APARATUL DE DILATATIE. INDEMANAREA LUI JOE. MIEZUL NOPTII. STRAJA DOCTORULUI. STRAJA LUI KENNEDY; EL
ADOARME. INCENDIUL. URLETELE. IN AFARA DE PERICOL     . .


CAPITOLUL 43

TALIBASII. URMARIREA. UN TINUT DEVASTAT. VANT MODERAT. VICTORIA COBOARA. ULTIMELE PROVIZII SARITURILE VICTORIEI. APARAREA CU FOCURI DE ARMA.
VANTUL SE RACORESTE. FLUVIUL SENEGAL. CATARACTELE GUINEEI. AER CALD. TRAVERSAREA FLUVIULUI .


CAPITOLUL 44

CONCLUZII. PROCES-VERBAL. ASEZARILE FRANCEZE. POSTUL MEDINA. VAPORUL BASILIC. SAINT-LOUIS. FREGATA ENGLEZA. INTOARCEREA LA LONDRA.. ..





1 Excelsior - tot mai sus (in limba latina in text).

2 Traveller's Club - Clubul calatorilor.

3 Cariologie - stiinta care se ocupa cu studiul hartilor.

1 Comodor - grad in marina Angliei si Americii, superior aceluia de capitan.

2 Etrava - partea dinainte a unei corabii.

1 Buletinul Societatii regale de geografie din Londra. (Nota in textul francez.)

1 Institutul regal politehnic.

1 Mitteilungen - Comunicäri.

1 Zeitschrift für Allgemeine Erdkunde - Revistä de geografie generalä.

1 Batrana afumata - porecla data orasului Edinburgh (Nota in textul francez.)

2 Aproximativ 1,83 m. Un picior - masura egala cu aproximativ 0,33 m.

1 Spitalul Bedlam - spital de nebuni din Londra. (Nota in textul francez.)

1 Simun - vant puternic si fierbinte care bate in Sahara.

1 Fata de meridianul englez, care trece prin observatorul de la Greenwich. (Nota
in textul francez.)

2 Fulani sau felatahi - popor raspandit in Africa Centrala (Senegal), in jurul
izvoarelor Nilului.

1 Foreign-Office - Ministerul de externe britanic.

1 Dupa plecarea doctorului Fergusson s-a aflat ca de Heuglin, in urma unor
discutii, o luase pe alt drum decat cel hotarat si comanda expeditiei fusese
incredintata lui Munziger. (Nota in textul francez.)

2 Caleb - personaj biblic

1 Kepler - astronom german (1571-1630), autorul celor trei legi celebre, pe
care se sprijina principiul atractiei universale.

1 Borough - mahala din partea de sud a Londrei. (Nota in textul francez.)

1 Livra - veche masura de greutate, de aproximativ 1/2 kg.

1 1661 metri cubi. (Nota in textul francez.)

1 Aceasta dimensiune nu are nimic extraordinar. Mongolfier construise la Lyon,
in 1784, un aerostat a carui capacitate era de 340.000 picioare cubi sau 20.000
metri
cubi, care putea ridica o greutate de 20 tone, adica 20.000 kilograme.
(Nota in textul francez.)

1 Linie - masura veche franceza, egala cu 2,25 milimetri.

2 Un galon - 4,5 litri.

3 Sextant - instrument cu care se masoara inaltimea unghiulara a astrelor deasupra
orizontului, folosit in navigatie spre a se determina, pe baza unor calcule
perfecte, pozitia unei nave.

1 Un metru si cincizeci centimetri cubi. (Nota in textul francez.)

2 Aici e vorba, desigur, nu de un calorifer in acceptiunea actuala a cuvantului,
ci de un sistem de incalzire prin aer conditionat.

3 18° Fahrenheit - 10° Celsius. Gazele isi maresc de 1/267 ori volumul la un
grad Celsius. (Nota in textul francez.)

1 Circa saizeci si doi metri cubi. (Nota in textul francez.)

2 100° Celsius.

3 Saptezeci de metri cubi de oxigen. (Nota in textul francez.)

4 O suta patruzeci de metri cubi de hidrogen. (Nota in textul francez.)

5 Doua sute zece metri cubi. (Nota in textul francez.)

1 Un metru cub. (Nota in textul francez.)

2 O treime de metru cub. (Nota in textul francez.)

3 Imam - preot la mahomedani.

1 Comert cu „lemn de abanos” - expresie prin care se intelegea comertul cu
sclavi negri.

1 Mai mult de opt tone de fier. (Nota in textul francez.)

1 Manglien - arbore rasinos si aromatic, creste mai ales in India.

1 10° Celsius

2 Atlasul „Die neusten Entdeckungen in Afrika” - atlasul ŤCele mai noi descoperiri in Africať

3 „Izvoarele Nilului, cu o privire generala asupra bazinului acestui fluviu si a cursului sau principal, in istoria descoperirilor privitoare la Nil”, de Charles Beke.

1 Pitons - munte inalt in Martinica.

1 Orografia - de la grecescul „oro” (munte) - descrierea muntilor

1 Stanjen - masura veche egala cu 1,966 m.

1 Cinocefal - specie de maimute.

1 Jemadar - seful caravanei.

1 Copal - rasina mirositoare a unor arbori din zona tropicala

1 Nyanza - lac, in limba bastinasilor.

2 Triangulatie - operatie trigonometrica, cu ajutorul careia se face planul unui
teren, impartindu-l in triunghiuri.

1 Limba copta - limba unei populatii din Egipt.

2 Limba sanscrita - limba veche indiana.

3 Un savant bizantin vedea in Neilos un nume aritmetic, N reprezenta 50, E - 5, I - 10, L - 30, O - 70, S - 200, cifre care totalizeaza numarul zilelor anului. (Nota in textul francez.)

1 A face punctul pe harta - a determina si a insemna pe harta locul unde te gasesti.

1 Treizeci litri si jumatate. (Nota in textul francez.)

2 90° Fahrenheit - 50° Celsius. Termometrul Fahrenheit are punctul de inghet la 32° si punctul de fierbere la 214°.

1 Pale - piese in forma de lopata sau de cupa, dispuse ca niste spite in jurul unui butuc care, invartindu-se, preseaza asupra apei, dand nastere fortei de propulsiune.

1 70° Celsius.

1 45° Celsius.

1 Pemmican - un preparat din carne uscata.

2 60° Celsius.

1 Tramba sau tromba - vartej de aer, care ridica praful, nisipul sau apa marii, pana la mari inaltimi.

1 69° Celsius.

1 Mery. (Nota in textul francez.)

1 Elai - arbore tropical.

2 Bombax - arbore tropical asemanator bumbacului.

3 Pendanus - arbore tropical.

4 Papayer - arbore tropical, al carui fruct este comestibil.

5 Sterculier - arbore tropical.

6 Lamantini - mamifere, cetacee, ierbivore, depasind 3 m lungime

1 Nigritia - nume dat cateodata Sudanului.

1 100° Celsius.

1 Din scrisorile primite de la Munzinger, noul sef al expeditiei din El Obeid, reiese, fara posibilitate de indoiala, ca Vogel a murit. (Nota in textul francez.)

1 Aligator - specie de crocodil, atinge uneori cinci metri lungime.

1 Fluierar sau snep - pasare de balta cu ciocul lung.

1 Piroge - barci lungi.

1 Caimani - un soi de crocodili cu coada lunga, care ating lungimea de 6 metri.

1 Tibbus sau teda - trib din Sahara orientala.

1 Burnus - vesmant de lana cu gluga, intrebuintat de arabi.

1 Asclepia - planta cu seminte matasoase.

1 Mutkal - 125 franci dinaintea primului razboi mondial.

1 Anteu - erou din mitologia greaca.

1 100- Celsius.

1 Aspirant - sublocotenent de marina.

1 Dick este diminutivul de la Richard.

2 Joe ste diminutivul de la Joseph.



Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright