Revolutia din departare - CONFESIUNI- fragmente

Cristina Hermeziu, 'Revoluția din departare'

CONFESIUNI- Fragmente

Grațiela Andrei

“M-am hotarat sa plec la capatul lumii. Vorbesc serios. Imi iau doi oameni dragi, geamantanele aferente, amintirile si . gata. Bancul cu viermisorul care traia in balega doar pentru ca acolo era tara lui m-a pus serios pe ganduri. Eu sunt personajul ? Da, mi-am spus si mi s-a facut rusine . de mine si de copilul meu. Nu sunt aroganta, nu dispretuiesc, dar nici nu iubesc poporul asta « brav si ospitalier », e o notiune prea abstracta sa-mi starneasca vreun sentiment. Imi sunt dragi doar niste oameni pe care am apucat sa-i cunosc, in rest . nu conteaza.

Multumesc lui Dumnezeu ca m-am nascut aici, locul in care, daca esti bolnav, scapi numai pentru ca ai avut zile, unde trebuie sa furi mult ca sa nu faci puscarie, unde grosolania, prostia si tupeul te duc departe .

Multumesc statului ca ia pielea de pe mine, oferindu-mi in schimb perspectiva unei batraneti mizerabile, vanzatoarelor ca-mi vorbesc urat, hotilor ca mi-au taiat gentile, oamenilor din autobuz care nu stiu de descoperirea deodorantului.

Ce poate sa ma mai mire cand aici am vazut totul ? Sunt temeinic pregatita pentru viata si am ajuns s-o pretuiesc profund din groapa disperarii mele. Imi iau nostalgia slava, lenea orientala, tresarirea latina, originile bucovinene, complexele de cetatean extraeuropean si plec pana nu e prea tarziu. Cum v-am spus, tocmai la capatul lumii'.

Dan Arvinte

'( . )Am fost la Viena in iunie 1998 și la Leuven in Octombrie același an. O alta lume, domnule! Oamenii erau cu zambetul pe buze, prietenoși, nu simțeai tensiunea in aer și nu trebuia sa stai drepți si sa faci plecaciuni in fața „seniorilor”, ca in Romania. Oamenii erau modești, și, mai presus de toate, pacientul le era egal. Aștia nu se credeau Dumnezei și nu se comportau ca și cum ar fi fost „la ei pe moșie”, parand a face oamenilor o favoare ca ii trateaza.
Am avut sentimentul, fiind acolo, ca am intrat intr-o lume careia ii aparțin și de care am fost instrainat, pedepsit fiind sa traiesc in alta parte. Paradoxal sau nu, ma simțeam „ca acasa”, așa cum ar trebui perceput sentimentul acesta. De asemenea, profesional am invațat multe lucruri noi. Dar a trebuit sa ma intorc in Romania. Marturisesc ca atunci n-aveam nici un gand sa plec in strainatate. Sincer sa fiu, decizia de a pleca din țara am luat-o mult mai tarziu, cind efectiv n-am mai rezistat nedreptaților de la noi.

Intors acasa și pasionat fiind de meseria mea, am incercat sa le impartașesc și colegilor mei (mai ales celor seniori) din experiența mea ca sa incercam impreuna, daca e posibil, sa imbunatațim cateva lucruri, referitoare mai ales la tratamentul chirurgical al anumitor cazuri de traumatologie. Normal ca reacția a fost de genul „uite-l ba și pe asta - a fost și el in strainatate și acum vine sa ne invețe el pe noi!”. Profesorul parea insa sa aprecieze eforturile mele și chiar mi-a spus c-o sa incerce sa ma ajute sa ma duc la un curs in strainatate. Dar a uitat repede. Așa ca iata-ma din nou luptand singur cu ignoranța, infatuarea și neștiința. Și, cum singur n-ai cum sa caștigi, situația nu prea era roz. In sala de operație mai mult țineam de departatoare iar sprijin de la colegii mai experimentați nu exista. Erai prietenul lor daca le spuneai cat de buni sunt, profesional vorbind, daca de garda fiind, nu-i trezeai noaptea ca sa le ceri parerea, daca participai la chermezele de dupa-amiaza, cu bere și joc de carți'.

Alexandra Badea

'()Am ajuns intr-un moment in care nu ma consider nici romanca, nici frantuzoaica, ma simt un apatrid. Fara nici o suferinta si asta imi da o mare libertate.

Daca ramaneam, lupta ar fi putut fi mai utila in Romania. Oamenii care au ramas sunt eroi, cum spune Marguerite Duras despre cei care lupta zi de zi cu rutina sistemului. As fi devenit mai puternica prin lupta cu un sistem ostil sau pentru a crea ceva ce nu exista. In Franta deja structurile exista si intr-un fel e egoist ca am plecat din Romania. Romania imi anihila creativitatea. Cateodata imi zic ca as fi putut crea ceva ce nu exista inca. Un teatru, o structura independenta etc. Am si incercat dar acolo, cand pui 10 oameni sa lucreze impreuna, fiecare vrea sa o ia in alta parte.

()Toata lumea cand aude accentul intreaba de unde esti. Asta insa nu-ti da nici o informatie despre ce reprezinta acel om. Raspund: sunt romanca si traiesc la Paris. Cand am rabdare intreb la randul meu: de ce nu ma intrebati cu ce ma ocup sau ce gandesc.

Sunt convinsa ca ceea ce scriu, scriu in franceza pe care o  scriu pentru ca vin de unde vin, am trait primii zece ani sub comunism, am trait revolutia, dar la un moment dat trebuie sa le lasi in spate.

()As trai in Romania daca ar deveni o tara mai deschisa. Chiar si tinerii judeca prin anumite grile. Prea putina curiozitate fata de ceea ce e in afara. In Le Monde ai pagini nenumarate despre lumea internationala, in ziarele din Romania sunt cateva randuri despre America si poate Franta. O autosuficienta. Intr-un text scris in Romania vorbeam despre homofobie, rasism. Nu l-as scrie in franceza. Decalajul e atat de mare!  La montarea de la Iasi lumea radea, in sala, la cuvintele „negru” si „homosexual”. Am fost criticata, ba ca vreau sa-i invat sa gandeasca pe romani, ba ca sunt prea directa sau violenta, ba ca fac teatru didactic  Da, am sa continui sa fac teatrul acesta pana cand n-o sa se mai rada in Romania la cuvintele „negru” si „homosexual”. Romania s-a apropiat mult de tarile occidentului, prin supermagazine si hoteluri, dar in privința mentalitaților, astept ca cercul vicios cu ceea ce ne-a transmis comunismul sa se fisureze odata'.

Mircea Cantor

'()Din Romania am plecat dupa zece ani de la revolutie, in 1999. Dar prima oara am venit in Franta in 1991, cu scoala.  Mi-a fost foarte dificil sa ma readaptez cand m-am intors, peste doua saptamani. Nu-mi mai placea nimic, eram insuportabil pentru maica-mea. Ma purtam ca un copil aruncat in supermarket si apoi dus din nou la alimentara. Mi-a trecut, dar am simtit socul. Eram obsedat sa mananc bagheta frantuzeasca. Am fost la niste rude in Cluj si la un magazin din centru vindeau „bagheta frantuzeasca”. Era aceeasi saracie de paine tip franzela doar ca era alungita.

()N-am avut rabdare si n-am in continuare. Nu stai sa astepti lucrurile, mergi spre ele. Acolo unde nu sunt, le creezi tu sau te duci pana le gasesti. Suntem la 20 de ani de la revolutie si in Romania de abia incep sa se miste lucrurile in termeni de galerie, de muzee, de colectionari. Dar are si acest lucru un farmec. Nu incerc sa invinuiesc pe nimeni de la distanta. E un anume ritm care are avantajele si dezavantajele sale. Acum vad lucrurile mai detasat si le vad avandu-si fiecare rostul lor.

( . ) Dar in fine, trebuie sa fie cateva generatii de sacrificiu. Toti suntem in raport cu altceva. Eu am avut sansa sa plec de acolo ca sa pot azi obiectiva realitatea: ce e favorabil in pastrarea traditiei si ce nu e de bun augur; ce aduce bun progresul, si ce anume perverteste. Felul in care s-a vazut in Romania intrarea in UE a fost un fel de „porceala”. Oamenii n-au fost constienti ce insemna sa alegi sa faci parte dintr-o chestie care te depaseste. A fost o goana orbeasca dupa „noi trebuie sa ne integram european”. Dar nu stiam de ce, era un fel de „fata morgana”, de aura ca probabil o sa ploua cu bani, peste noapte caruta nu va mai fi buna, o sa ni se arunce in gospodarii cu mercedesuriO fantasma debila. Un fals creat. La fel cum in anii 50 au fost obligati taranii sa sarbatoreasca comunismul, la fel si acum, intrarea in UE a declansat o sarbatoare fortata: nu prea stii ce ti se intampla dar trebuie sa ciocnesti paharul. La 1 ianuarie 2007 presa scanda: gata, putem circula cu buletinul!

Mi s-a parut o palma peste fata romanilor, un scuipat in ochi sa le arunci in fata ca au intrat in UE si pot sa circule cu buletinul. Ok si ce mai e pe langa asta? (In paranteza fie spus, francezii și italienii puteau veni inca inainte de ianuarie 2007 doar cu buletinele in Romania . ) Nu acesta era obiectivul. Multe vin de la nivel politic unde lucrurile sunt daca nu perverse, cel puțin obscure.

Sunt si lucruri pozitive ale intrarii Romaniei in UE, pentru ca ii obliga pe cei de la Bucuresti sa miste lucrurile: ai dat mana cu „tovarasul” trebuie sa faci ce spune, altfel esti taxat. In justitie, in transparenta financiara etc., dar e de rasul lumii ca trebuie ca cineva din afara sa te oblige sa reglezi aceste lucruri. E vorba de un bun simt fata de cetatenii care te-au ales, fata de cei la care mergi sa cersesti voturi. De ce trebuie sa vina UE ca sa-ti arate ca trebuie sa faci curatenie in odaia ta, in ograda ta?'

Monica Heintz

'Revoluția ne-a dat mult entuziasm și speranța, dar am descoperit cu frustrare, dupa ce lucrurile au reintrat in normal, ca nu aveam de fapt nici o putere. Nici parinții mei nu puteau spera sa schimbe ceva, daramite cei de varsta mea. De votat nu puteam vota: eu nu am putut nici in 1990, nici in 1992, am implinit varsta de 18 ani la cateva zile dupa alegerile din 1992. La alegeri a ieșit Iliescu și ni se parea sfarșitul lumii, adica reintoarcerea la comunism. Atunci credeam ca revoluția a eșuat. Aceiași oameni reintrau in funcții și descopeream ca oamenii noi, ai revoluției, nu erau decat fiii celor care fusesera la putere, tot niște apparatchiks.

Atunci au inceput sa emigreze cațiva dintre colegii mei și am inceput sa ma simt stramt in Romania. Pe langa faptul ca ne simțeam fara putere - noi, care avusesem timp de cateva luni iluzia puterii (cam din decembrie 1989 și pana la alegerile din mai 1990, trecand prin experiența manifestațiilor din ianuarie de la Piața Victoriei, prin experiența Piața Universitații), s-a adaugat și faptul ca perspectiva s-a largit și am descoperit ca Bucureștiul, Romania nu este centrul lumii. Ori, dupa ce avusesem impresia ca am contribuit la crearea istoriei, aici și acum, nu puteam concepe sa nu fiu in centrul lumii in continuare. Cand colegii mei de la liceu au inceput sa plece, am avut senzația de abandon, ca ramaneam la periferie.

De asta m-am agațat de primul tren pentru a pleca - o bursa de 10 luni obținuta de mama mea in Franța. Eu eram minora și am urmat-o; ea s-a intors in țara, eu, devenita intre timp majora, am ramas. Primele șase luni cat sa-mi termin liceul m-am ocupat de niște copii, eram (ilegal) jeune fille au pair. Nu era obișnuit atunci pentru intelectualii cu pretenții sa stea pe post de fata-n casa, dar pentru mine insemna independența și o viața noua. Aș minți daca aș spune ca numai conjunctura politica din Romania care ni se parea atunci lipsita de speranța (excomuniștii realeși pentru a doua oara consecutiv) m-a determinat sa plec.

A fost și o aventura personala, parte din procesul meu de a deveni adult. Ori, daca noi ne consideram deja adulți la 15 ani din cauza revoluției, la 18 ani trebuia sa devenim adulți și in sensul independenței financiare (ulterior am trecut prin perioade mai puțin independente fara frustrari, dar atunci nu mai aveam deja nimic de demonstrat)'.

Rodica Ieta

Revolutia a venit ca o avalansa implacabila peste “ordinea” comunista, ce parea eterna ca neantul. Iar timpul care i-a urmat, in loc sa faciliteze necesara curatire spirituala si eliberare de nonsensul trecutului, a adus doar masuri de rezistenta la socul istoric decembrist: adevaruri blocate, masluiri, amenintari cu moartea asupra ziaristilor care in sfarsit incercau sa faca o presa libera, obstuctionari infinite in varietatea lor, regrupari neo-comuniste, incununate de o generala si imbecila nostalgie poporala dupa comunism. In Romania comunista se traia in doua timpuri oarecum paralele: prezentul, care avea un cod cunoscut tuturor, inclusiv nomenclaturistilor, si un timp personal (al prietenilor, familiei, anturajului imediat care te ajuta sa supravietuiesti cu gratie acestei schizofrenii). Cand ne-a lovit avalansa istoriei, am cedat presiunii prezentului si mai apoi a prezentului corelat cu viitorul.

Romanii au inceput sa vrea totul in imediat, cu vehementa si nerabdare, cu febrila teama ca se termina (la fel ca mancarea sau cartile la pachet in vremurile nu demult apuse); nu ma refer la cei care isi cereau intemeiat drepturile, nici la cei care incercau sa scuture mastodontul comunist din cate incheieturi puteau, ci la vocile acelea nedeslusite care pareau sa vrea doar un singur lucru: binele material la fel ca in occident, fara sa inteleaga nimic din structura sociala aferenta acelui bine aparent.

()Nu exista intoarcere decat mentala. De fiecare data cand sunt in Romania simt ca nu-i apartin, ca nu mai apartin nicaieri, nici Romaniei, nici Canadei, si nici Statelor Unite. Cioran spunea ca acest sentiment este cel mai propice pentru a genera activitate intelectuala.

Uneori mi se pare ca m-as intoarce daca as putea da timpul inapoi si en ralanti, sa vad mai clar daca am facut alegerea buna, dar apoi aud o voce interioara care imi spune ca tot aceeasi cale as alege-o, ori de cate ori m-as aseza in scenariul acesta. Cred ca toti cei care au ales exilul simt pe propria piele, la fiecare vizita in Romania, desincronizarea de imagini, perspectiva si sentimente, care in ultima instanta nu pot fi decat adanc tulburatoare. Cand imi pun problema intoarcerii nu ma gandesc la ce as castiga sau pierde, aici sau acolo, ci la ce ma defineste ca individ si mai ales la ce astept de la viata, cata mai este, dupa uzura a treisprezece ani de oscilatii, lupta, tacere si multe incercari marcante. Stiu ca si daca as avea din nou pozitia pe care am avut-o la universitate si toate privilegiile posibile pentru o persoana cu studiile si aptitudinile mele, mi-ar veni greu sa ma imaginez din nou printre aceeasi oameni din cauza carora am plecat.

Alteori, nu prea des, ma gandesc ca poate intre timp si ei s-au schimbat, desi stiu foarte bine ca oamenii nu se schimba decat in urma unor traume enorme si exilul poate fi asta pentru unii; dar cei care au ramas acasa au fost scutiti de aceasta expunere si prin urmare diferenta de potential dintre cele doua lumi e de fapt si mai mare'.

Maria Ionița

'()Experienta emigrarii nu are insa cum sa nu fie si alienanta. Canada este o tara deosebit de toleranta, in general prietenoasa si foarte variata din punct de vedere etnic, dar sentimentul apartenentei la un grup marginal, separat de mainstream prin detalii mici, dar imposibil de sters (accent, lipsa de entuziasm pentru anume hobbyuri nationale, ca hochei-ul sau curling-ul, si asa mai departe) ramane. Nu ajuta foarte mult nici provenienta dintr-o tara mica, relativ obscura (sau celebra doar datorita eternului catren „orfani, Ceausescu, Dracula, Nadia”): primul meu an a fost marcat de doua intrebari/observatii care reuseau cumva sa fie simultan prietenoase si jgnitoare: „Cum e Romania? Inteleg ca aveti probleme cu orfanii/coruptia/saracia” si „Esti din Romania? Dar ce bine vorbesti engleza!”

Totusi, dupa zece ani, Canada ma reprezinta mai mult decat Romania. Viata e mai simpla, mai putin stresanta, cel putin in ceea ce priveste un anume set de elemente indispensabile unui trai civilizat: accesul la informatie, raporturile cu functionarii publici, cu doctorii, siguranta serviciilor de posta, transportul in comun civilizat, linistea din cartiere Aceste detalii pot parea triviale, dar o data ce devin parte din viata de zi cu zi, devine dificil sa te lipsesti de ele. Evident, situatia nu este exclusiv roza – adesea este dificil sa gasesti de lucru (eu, de exemplu, de la terminarea doctoratului si pana acum am trait dintr-un sir de posturi academice part-time si diverse granturi) si uneori te izbesti de situatia ridicola care face ca intr-o tara cum e Canada, care continua sa incurajeze emigratia, angajatorii sa fie reticenti sa angajeze straini.

()O ultima poveste : in 2007, inainte de anul nou m-am intalnit intamplator, in Bucuresti, cu o fosta colega de facultate. Am hotarat sa ne vedem seara la o cafenea in centru – urmau sa mai vina si alti fosti colegi de an. Ne-am adunat ceva mai mult de zece persoane – toti terminaseram facultatea cu medii peste 9. Doar unul dintre noi mai locuia in Romania. Nimeni nu dorea sa se mai intoarca'.

Ovidiu Ivancu

'() Din Decembrie 1989, am inceput sa invat alfabetul lumii asteia. Sa incerci iesirea din ignoranta atat de tarziu (la 11 ani) nu e usor deloc.  A trebuit sa invat pentru inceput cum e sa ai mancare, sa ai carne, sa mananci portocale, sa bei Pepsi, sa fumezi Kent . Cine crede ca e simplu, se inseala. Si acum am tentatia de a cumpara banane de la supermarket in cantitati industriale. Apoi, a trebuit sa ma vindec de toate iluziile pe care le-am avut in decembrie 1989. Cand am avut pentru prima data dreptul de a vota m-am infiintat mandru nevoie mare in fata cabinei de vot si am votat prost . extrem de prost. Mai bine stateam acasa. Intr-un fel, retardul de azi al Romaniei mi se datoreaza si mie. In proportie infinitezimala, e adevarat, dar cine stie . am senzatia ca am fost multi . nepermis de multi.

()Apoi, optiunea plecarii a fost singura valida de vreme ce observam cum zi de zi, profesor fiind, scoala devine o rutina plina de blazare si plictis bacovian. De prin 2005 au inceput sa intre in sistem profesori tineri care nu dadusera examen pentru intrarea la Facultatile de Filologie. Copiii reformei . Asadar, daca aveai ghinion, in pauze in cancelarie te puteai afla in mijlocul a doua generatii: maturii pedanti citindu-si ziarele, vorbind despre politica (ei)  sau zacusca (ele), si tinerii cu cearcane la ochi, obositi de cluburile in care isi sarbatorisera titularizarea in invatamant, spunand glume de tractoristi eroi ai muncii socialiste (ei) sau aranjandu-si cochet machiajul (ele). Desigur, exagerez . exagerez prin generalizarea unui fenomen care poate fi insular.

Dar, stiti, cand se intampla sa fie tocmai insula in care stai si tu, nu te mai incalzeste cu nimic ideea ca poate, in alta parte, lucrurile se desfasoara altfel.
()Am crezut intotdeauna ca statistic este imposibil ca intr-o natiune de peste 20 de milioane de indivizi sa nu gasesti oameni in spatele carora sa se ascunda caractere. M-am saturat de profesionisti, tehnocrati, retorica si elite politice. M-am saturat de proiecte macro facute pe genunchi, de branduri de tara sau de promovarea turismului romanesc. Traiesc cu ferma convingere ca dincolo de toate aceste anti-modele publice, se ascunde altceva.

()Argumentul meu e unul pragmatic: daca aceasta intreaga tara ar arata asa cum o vedem pe la televizor, n-am mai  exista pe harta Europei.”

Alexandra Jivan

'Am plecat [Fiindca, deoarece, pentru ca] vecina mea pensionara nu mai folosea apa, nemaiavand cum sa o plateasca; in fiecare duminica vedeam in piata o femeie care vindea niste patrunjel si un buchet de flori, ca sa-si faca banii cu care avea sa traiasca o saptamana; discutiile despre preturi (mari), viata cotidiana (greul ei), „Nu-mi mai permit” devenisera recurente; la un moment dat imi era rusine ca vecinii mei pensionari sa ma vada intrand cu plase de la magazinul alimentar din centru; dupa doar trei ani ajunsesem sa castig mai mult decat mama mea, care lucra de aproape treizeci; si castigam de cincisprezece ori pensia bunicii mele; de fiecare data cand aveam treburi administrative, se intampla „ceva”, aparea o „problema” – daca eram in forma, imi gaseam resurse sa cer explicatii si sa protestez, altfel, o lasam balta; eram pusa in situatii in care trebuia sa dau mita si niciodata nu am stiut cum, prin urmare traiam cu teroarea ca se va intampla ceva rau si ca eu voi ramane cu vina de a nu fi reusit sa mituiesc cum se cuvine; parintii persoanelor din jurul meu faceau eforturi financiare – de multe ori colosale – ca sa-si aranjeze copiii si nu suportam ideea ca-mi voi expune mama la asa ceva; prea multora le era inca frica de Securitate; oricat de bine castigam, la un moment dat trebuia sa cer bani imprumut; nu mai suportam sa umblu cu transportul in comun – nu din cauza fricii sau a mizeriei, ci din pricina fetelor marcate si macinate.

Altfel spus, am plecat pe fondul unui amestec de lehamite si, intr-o mai mare proportie, de suferinta a semenilor mei. Suferinta sociala o numesc Arthur Kleinman si altii.”

()Locuim in Montreal din vara lui 2005. Suntem cetateni canadieni de trei ani. Avem mai multi prieteni „localnici” decat romani. Nu frecventam asociatiile romanesti. Citim presa din Romania, asa cum o citim si pe cea de aici. Votam la alegerile ambelor tari. Sunt, in continuare, un om al spatiului-timpului meu. Mai mult, de cand sunt aici, mi-am inasprit metodele de presiune sociala. Sunt abonata la o retea care militeaza pentru stoparea genocidului in Darfur si nu contenesc sa iau pozitie: imi sun deputatul, ii las mesaje premierului, semnez scrisori colective adresate Natiunilor Unite. L-am felicitat pe presedintele Romaniei in momentul crearii comisiilor Wiesel si Tismaneanu, dar i-am scris si in urma momentului „tiganca imputita”.

De doi ani strang fonduri pentru cancerul la san si particip la un mars de saizeci de kilometri pe strazile din Montreal. In general vorbind, nu am timp nici aici, dar mi-am regasit timpul meu, dupa cum am gasit si timpul nostru, al lui Sebastian si al meu. Sunt bine, sunt foarte bine cu mine aici, mai bine decat am fost vreodata in Romania.

Cel mai greu moment a fost in 2005, cand am stat noua luni in Romania, pentru terenul de doctorat. Am regasit o Romanie imbatranita, cu probleme, parca mai multe decat in 2002, dar de alta factura. Copiii din Romania mea se sinucideau, in vreme ce mamele lor lucrau in Occident, tinerii mei prieteni nu reuseau sa scape de joburi administrativ-mecanice. Dar oamenii calatoreau, mergeau la festivaluri, se intalneau. Foarte multe s-au rupt insa cu aceasta calatorie.

Unii mi-au reprosat ca m-am schimbat, ca sunt de nerecunoscut, altii, mai ales in primele zile, mi-au detectat un accent si l-au interpretat drept infatuare. Dihotomia aceasta intre ceea ce simteam (ca fac) si ceea ce se transmitea m-a mahnit intr-o prima faza, pentru ca apoi sa-mi dea masura distantei care ne separa. Geografia imi intra in viata: haotic. A fost necesar sa treaca doi ani ca sa-mi regasesc un echilibru intre aici si acolo'.

Ioana Lungeanu

'()Ce am ratat plecand, am caștigat cred aici. Am ratat 365 de zile ori opt ani de respirat intr-un spațiu familiar, aproape de parinți și de prieteni. Am ratat iluzia ca exista locuri perfecte. Am renunțat la tentația de a crede ca nu am limite și ca daca vreau, orice e posibil.  Am limite și cateodata pot fi tare proasta. Atunci ma ascund de mine și de ceilalți și petrec ore intregi la computer, uitandu-ma la poze din Romania pe internet. Sau ma uit la oameni cu privirea tampa și dau impresia ca nu ințeleg. Iar cateodata pot fi foarte deșteapta și stapana pe mine, pot fi eficienta și exacta, pot munci ore și pot gandi in alta limba.

Pe de alta parte (on the other hand, ah, manualul BBC pentru știri!), daca nu veneam aici nu aș fi vazut cum arata o țara in care mașina Salvarii vine la timp. O țara in care, cand sistemul nu funcționeaza, cineva e facut responsabil, face pușcarie și platește amenda.

()M-aș intoarce in Romania fara nici o condiție. Mai corect, aș imigra in Romania fara nici o condiție, pentru ca pasul acesta ar fi la fel de greu. Mi s-a intamplat sa spun asta cu voce tare și afirmația mea a fost intampinata cu sprancene ridicate. Unii au incercat sa-mi explice, științific, de ce șansele mele ar fi minime, date fiind condițiile social-economice intr-un anumit context istoric. Altfel spus, ce-ar putea face o femeie de varsta mea, supraponderala și cu nervii intinși la maximum, in țara asta? Poate ca, daca intrebam un canadian ce parere are despre venirea mea in țara d-sale aș fi primit același raspuns. Dar cum nu am intrebat pe nimeni, am aterizat și am continuat sa traiesc inconștient intr-o țara straina și intr-o limba straina.

Daca inca mi-ar placea sa mai dau titluri bengoase și sa ma joc cu cuvintele, aș zice ca, intr-un fel, de aici Romania imi pare a fi Țara parinților fara copii și a copiilor fara parinți. Parinții generației mele iși vad copiii o data la cațiva ani sau mai rar. Fara ei, anumite emisiuni de la televizor, cu muzica și  intalniri duioase, ar fi fost posibile doar pe jumatate.

Unii mor inainte de a-și lua ramas bun. Alții așteapta telefonul saptamanal și cand telefonul suna, raspund și spun ”Știam ca ești tu.”. Unii sunt fericiți ca lor, copiilor le este bine „acolo”. Alții sunt sceptici despre ”cainii cu colaci in coada”. Intre ei e-o mare singuratate. Ori, parinții au plecat la munca, cu anii, și și-au lasat copiii pe la rude. Unii copii se bucura de adidașii noi și se lauda cu jocurile electronice. Alții se sinucid, convinși ca mama nu-i mai iubește. Din jocul asta lipsește cineva, eu, sau tu, sau orice alt om cu inima buna și modestit de viața, care sa lipeasca piesele din puzzle cu o vorba buna. Cum sa nu-mi gasesc locul intr-o țara care are nevoie de atata iubire?'

Tiberiu Mustața

'()Venit in America, am descoperit cat sunt de roman. Revenit in Romania, am inceput sa gandesc și uneori sa simt ca un American. Nu numai atitudinea fața de munca și profesionalism s-a schimbat, dar și felul de a construi spațiul privat și de participa la cel public. Traiesc intre doua lumi. In zilele bune, amandoua imi par a fi acasa, și admit ca sunt privilegiat, dar sunt și momente in care nu ma mai simt acasa nicaieri. O conștiința tragica iși face loc atunci. Departandu-ma de țara mea, am redescoperit-o, și in felul acesta ne-am apropiat din nou, dar devenirea noastra separata a inceput sa ne desparta.

()Am plecat, fiindca devenirea devenise imposibila, iar spectrul ratarii incepuse sa imi faca umbra.

()Inainte de ’89 aveam speranța. Dupa revoluție mi-am construit așteptari. Am așteptat in ’90, in ’96 și in 2004 ca schimbarea politica sa produca in societate o asimetrie benefica intre partida caștigatoare și reacțiune. Știam ca sistemul este corupt, dar speram ca o elita capabila și conștienta de misiunea ei sa invinga inerția noastra istorica și sa redea Romaniei demnitatea și puterea unei națiuni. Astazi, am convingerea ca acest proiect politic nu mai este cu putința. Clasa politica romaneasca nu mai conține asimetrii. Ea continua sa fie exasperant de simetrica cu ceea ce istoria ultimelor decenii a produs mai rau.

() Din punct de vedere rațional, nu mai am ce sa aștept de la destinul țarii mele in vremea fara contur ce vine. Și totuși, sper, fiindca romanii, așa cum ii cunosc eu, surprind atunci cand nimeni nu mai așteapta nimic de la ei, cand resursele de imaginație s-au epuizat. Parem a fi campionii celui de al doisprezecelea ceas. Așa cel puțin ne recomanda proverbul despre mintea noastra cea de pe urma, in cartea de oaspeți a istoriei.

Iulian Nistea

'Altadata tinerii isi gaseau mai repede menirea. Astazi fac studii care nu se mai termina, trec de 30 de ani si nu-si mai gasesc locul in lume. Eram si eu exact la varsta aceea, ma invarteam, intram in cate un „rond point”, ameteam in sensul acela giratoriu cautand iesirea potrivita. Am fost apoi hirotonit preot celibatar la Paris si de atunci am sentimentul ca mi-am gasit locul.

()In comunitatea romanilor din Paris sau din Franta, din care fac si eu parte acum, tema cea mai dramatica a marii majoritati este situarea in doua lumi.() Si romanii simpli o traiesc cel mai tragic. Ei sunt exponentii unui nivel relational care pentru ei este natural, iar aici este imposibil de aplicat. Este imposibil sa te duci sa bati la usa vecinului francez si sa-l intrebi daca are o cratita. Este de negandit sa-l intrebi „ce mai faci vecine, hai sa bem o bere!” Pentru asta trebuie sa iei „rendez-vous” cu doua saptamani inainte, ceea ce pentru francezi nu este aberant, e „naturalul” lor. Asta vine din evictiunea credintei din viata societatii'.

Ciprian Popescu

'()Am stiut tot timpul ca trebuie sa plec. De fiecare data cand puneam piciorul afara din țara, ma frapa civilizația occidentului. Motivele de-atunci erau: autobuzele curate, luminile, fețele senine, joburile decente, concerte, etc. M-au caștigat clișeele legate de lumea occidentala. Recunosc, am cumparat ambalajul.

()De ce am plecat? Nu pot sa dau un raspuns exact. „Nu-mi lipsea nimic' - vorba celor pe care i-am lasat. Știu doar ca acum vorbesc decent franceza (sau ma rog, dialectul local). Copii mei vor fi expuși la doua limbi de mici. M-am lasat de baut și de fumat și fac matematica (ceea ce n-am facut niciodata!).
Puteam sa le fac și in Romania? Poate. Știu insa ca nu le-am facut.

Robert Adam

'()Intrebarea corecta este de ce nu m-am intors. Tr iam sentimentul ca Romania nu avea nevoie de mine.

Poți sa ramai de unde ai venit, mi s-a spus la Universitatea București, la una din intoarcerile din Franța. Trist era ca mulți dintre cei tineri preluau mentalitațile celor varstnici cu o anumita doza de cinism.


Dupa 7 ani de regim Iliescu,  la sfirșitul lui 96, Romania arata destul de jalnic. Senzația era ca nu se facuse aproape nimic.

()Romania r mane captiv sindromului Meșterului Manole. Tot cladești și tot se darama. Romania s-a sincronizat de mai multe ori in ultimii 160 de ani cu occidentul, și ceva o tot trage inapoi. Asta e esența Romaniei: un loc intre doua lumi. Sunt, la randu-mi, un calator intre doua lumi.

()Sunt ca și intors acolo. Romania a evoluat foarte mult. Venea de departe, și e pe drumul cel bun. Conteaza ins și direcția in care mergi! Important este s devin o țar predictibil , nu un loc geometric al miracolelor de trei zile. Nu mai ai de ce sa fii rușinat.'

Dolores Steinman

'()Anii se scurg in aceasta alta țara.  Sufletul imi tanjește și cu David și Ana o pornim din nou spre Romania: fațadele se coșcovesc, Dinu Paturica e urmat indeaproape de Gore Pirgu.  Și/ sau vice-versa.  Prietenii imi sunt obosiți, munciți, tehui de alergatura.  M-am schimbat atat de mult?  Ei? Noi cu toții?  Nu-mi mai gasesc locul.  Unde e Teatrul pe Butoaie?

( . )Nici in caruța, nici in teleguța, ințeleg acum de ce nu ma pot simți la indemana decat cand ma așez in avion. In drum. Pe drum. La drum.

()Imbolnavita de aspectul antiseptic și dezodorizant al micuței urbe universtare ontariene, am lasat in urma o gradinița și-o casciaoara și ne-am adunat in Toronto. Un oraș care m-a speriat cand l-am vazut intaia oara, acum aproape douazeci de ani: mi s-a parut de o urațenie fara de seaman. Ca o haina primita de pomana, insa, chiar daca mi-a parut nepotrivit la inceput, mi-a devenit obisnuința. E-atat de ușor sa ma pierd in galagia, amețeala și haosul multi-etnic al locului'.

Daniela Stimeriu

'() Ma deranja faptul ca aceste fete nu știau nimic despre țara mea și ca, in cel mai bun caz, faceau frecventa confuzie a capitalei, pe care o credeau ca fiind Budapesta, sau ma intrebau despre castelul lui Dracula. Ma simțeam bine și plusam, cand vorbeam despre cate ceva mai cultural, etalandu-mi cunoștințele chiar daca unele dintre noile mele colege imi spuneau aproape in fața: „și la ce ți-a folosit?”.

Sistemul lor de a gandi, capitalist, tot ceea ce inseamna agitația unei societați de consum, care vede profitul material inaintea oricarui alt lucru, ma facea sa ma simt o pasare rara și inutila uneori, nepregatita sa traiasca astfel, cu prea multa poezie in cap, pe cand afara era cu totul altceva, cand fete la fel de tinere ca mine umpleau pub-urile, știind foarte bine ce vor de la viața

()Dupa o vreme am incetat sa mai fac demonstrații de fata orgolioasa din est care vrea sa spuna ca merita sa fie respectata, ca nu e oarecine in lume și am inceput sa ma invaț cu felul direct și mai economic de a spune ce este de spus intr-o situație, fara prea multe ocolișuri și literatura, cum eram eu obișnuita. M-am acomodat și mi-a placut corectitudinea relațiilor de munca și de viața pe care le vedeam, felul amabil al funcționarilor care nu considera ca iți fac o favoare ci ca iși fac datoria explicandu-ți diverse lucruri, m-am obișnuit sa zicem, cu tot sistemul care te și inghite, dar tocmai de aceea funcționeaza'.

Raluca Ursachi

'()Nu stiu dacǎ am plecat cu adevǎrat – plecare in sensul acela definitiv si extrem de dureros al anilor de nelibertate. Nu stiu dacǎ astǎzi se mai pleacǎ din Romania la fel ca atunci. Dar trebuia sǎ plec. Exista in Romania, cel putin in primul deceniu de dupǎ revolutie, o stare de spirit generalǎ, un sentiment omniprezent cǎ suntem in continuare „incuiati” intr-o realitate care nu poate fi schimbatǎ. Simteam cǎ nu pot creste cu adevǎrat, cǎ nu mǎ pot implini dacǎ nu cunosc si o altǎ lume, un alt fel de a trǎi, personal si public.

Desi terminasem facultatea si aveam un post bine plǎtit si plin de perspective, continuam sǎ locuiesc in apartamentul pǎrintilor, in camera mea, ca si cand as fi fost in continuare un copil. Posibilitatea unor spatii intermediare intre casa pǎrintilor si casa proprietate personalǎ – cum ar fi o locuintǎ inchiriatǎ si o viatǎ independentǎ, finantatǎ din salariul propriu - nu exista, nici economic si nici „cultural”.

()O altǎ dimensiune a evolutiei mele interioare, strans legatǎ de prima, a fost necesitatea aproape constantǎ de a mǎ defini, de a mǎ explica in fata strǎinilor curiosi. „Si cum e Romania?” mǎ intreabǎ ei, ca o banalǎ lansare de conversatie. „Cum a fost comunismul? E adevǎrat cǎ se murea de foame? Lumea avea totusi locuinte, locuri de muncǎ nu? Și astǎzi cum e? Nu era mai bine pe atunci?”. Cum sǎ le rǎspunzi simplu si lejer? Cum sǎ rezumi intr-o frazǎ cǎ nu, nu se murea de foame, dar cǎ mizeria omniprezentǎ (si atat de greu de rezumat unui francez), frigul, tǎcerea, frica, lipsa perspectivelor, nelibertatea erau tot o formǎ de moarte, de moarte interioarǎ Si cǎ nu, nici azi nu e bine, dar e totusi altfel.

Astǎzi pot descrie ce nu e bine in Romania vorbind, ca sǎ zic asa, aceeasi limbǎ ca si ei, aceiasi termeni, astǎzi ne intelegem unii pe altii pe cand izolarea comunismului ne plasa intr-o lume a absurdului cu alte legi, cu alt limbaj, imposibil de relatat Romania este perceputǎ ca un paradox de cǎtre occidentali: in acelasi timp foarte aproape si foarte departe, familiarǎ si totusi exoticǎ, oameni la fel ca ei si totusi de neinteles Acest exercitiu al definirii de sine, al povestirii – intotdeauna solicitate – a destinului propriu si al tǎrii din care vin, mi-a transformat felul de a gandi si de a mǎ gandi pe mine insǎmi.

Formulele gata fǎcute mǎ ajutǎ mult: „il stiti pe Eugene Ionesco? Dar pe Cioran? Dar pe Kusturica? Ceausescu cu sceptrul? Ei – amestecati-i pe-ǎstia si beti-i cu tuica de prune, si dacǎ rezistati, mai vorbim”. Intotdeauna imi rǎmane gustul frustrant al incomunicabilitǎtii: cum sǎ vǎ spun cine sunt si de unde vin cand, in permanentǎ, imi pun si eu aceeasi intrebare!'

'De cele mai multe ori, e o fuga din propria tara pana la capatul lumii pentru a o iubi mai bine.',
CRISTINA HERMEZIU, jurnalist, autoare