Conceptul de relatie sintactica

Conceptul de relatie sintactica

Conceptul de relatie este universal, in sensul ca toate elementele constitutive ale unei multimi de obiecte se grupeaza laolalta pe baza unor trasaturi comune in sisteme, organisme, mecanisme, ansambluri, clase, grupe, familii etc. si functioneaza ca un intreg datorita legaturilor/conexiunilor/ raporturilor dintre ele.

Relatiile reprezinta un factor de coeziune, care asigura structura si functionarea multimii respective. La nivel sintactic, unitatile sintactice se organizeaza si devin functionale in limba datorita relatiilor existente intre ele. Hjelmslev, reprezentant de seama al glossematicii, una dintre variantele structuralismului, concepe limba ca un sistem care functioneaza pe baza relatiilor dintre unitati constante si variabile.

Tipologia propusa de Hjelmslev include: dependenta unilaterala, interdependenta si constelatia (sau relatia facultativa). Unitatile sunt dispuse pe axa sintagmatica si pe axa paradigmatica, pe baza acestor tipuri de relatii.

Alaturi de alte niveluri ale limbii, care datoreaza relatiilor dintre unitati o organizare specifica, sintaxa acorda un interes major identificarii si descrierii relatiilor dintre diferitele unitati sintactice.

In sintaxa romaneasca traditionala sunt identificate si descrise, mai intai, coordonarea si subordonarea (in cadrul careia exista si dubla subordonare), apoi, relatia de apozitionare, interdependenta si incidenta. In sintaxa moderna, sunt descrise urmatoarele relatii: dependenta, interdependenta si nondependenta (coordonarea si apozitionarea).

In sintaxa de tip generativ, pe langa "relatiile de suprafata, manifestate sub forma unor constrangeri gramaticale (de caz, de prepozitie, de topica etc.), impuse de capurile lexicale componentilor nominali ai grupurilor", noile torii de orientare semantica adauga si "relatiile profunde, de tip semantic, numite, in functie de autor si scoala, fie relatii actantiale, fie relatii cazuale, fie relatii tematice sau argumentale"[1].

Conceptul de relatie este definit, in lucrarile lexicografice, de obicei, prin referinta la o serie de sinonime, care, in general, desemneaza un continut cu aceeasi sfera de extensiune semantica: raport, conexiune, propozitie, legatura, "se stabileste intre lucruri, fapte, idei, procese"[2], astfel spus, intre constituentii sau unitatile care apartin aceluiasi intreg.

Asupra tipologiei relatiilor sintactice, nu s-a ajuns la un accept comun in literatura de specialitate, afirmandu-se, astfel, existenta unui numar care variaza intre un tip de relatie si sase tipuri de relatii. Obiectul cercetarii fiind unic, rezultatele ar trebui sa fie aproximativ aceleasi, ceea ce, astfel, se poate constata si in analiza relatiilor prin aspectele comune.

Gramaticile de orientare generativ-transformationala[3] opereaza cu un singur tip de relatie, de dependenta, pe care o transpun in reguli sintagmatice. O viziune asemanatoare se intalneste si la unii structuralisti, care considera ca relatie sintactica numai subordonarea sau dependenta, dominata de raporturi sintagmatice (asociative).

Doua raporturi - coordonarea (egalitatea) si subordonarea (dependenta) - sunt recunoscute ca fundament relational al sintaxei in gramaticile traditionale; in acest cadru, relatia dintre subiect si predicat este prezentata fie ca o dependenta a subiectului, fie ca o dependenta a predicatului, fie ca o inerenta a celor doua parti principale de propozitie, celelalte situatii - apozitionarea, incidenta - fiind omise din analiza.

La afirmarea existentei a trei tipuri de relatii s-a ajuns prin reconsiderarea raportului dintre subiect si predicat si definirea lui ca raport distinct alaturi de coordonare si subordonare, sub denumirile de raport predicativ ( de predicatie), de interdependenta, de independenta, de solidaritate.

Amplificarea tipurilor de relatii de ordinul patru, cinci sau sase are ca mobil relevarea unor situatii sintactice, fie omise, fie incluse in sistemul relational bipartit sau tripartit.

Astfel, inventarul cu patru tipuri de relatii ia in considerare si relatia apozitionala; cel cu cinci tipuri adauga la cel cu patru relatia de dubla subordonare.

Din punct de vedere morfologic (al posibilitatii sau imposibilitatii cuvintelor de a-si schimba in vorbire pentru a exprima relatia cu alt cuvant), partile de vorbire se impart in:

- parti de vorbire flexibile - substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul;

- parti de vorbire neflexibile - adverbul, interjectia, prepozitia, conjunctia.

Cand intra in alcatuirea unei propozitii, partile de vorbire cu inteles de sine statator: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adjectivul si unele interjectii devin parti de propozitie. Articolul si conjunctia au rolul de instrumente gramaticale, ele servind la exprimarea raporturilor (relatiilor) sintactice.

Relatiile sintactice sunt "relatiile structurale din interiorul unui enunt in care intra cel putin doua unitati lexicale autonome"[4].

Tipuri de relatii sintactice: de coordonare, de subordonare, interdependenta, apozitiva si incidenta.