Componentele sistemului paradigmatic. Subsistemul categoriilor gramaticale intre traditional si modern

Cuprins

Definitii, criterii de clasificare

Categoriile gramaticale si rolul lor in flexiune

Definitii, criterii de clasificare

Categoriile gramaticale sunt, in traditia gramaticienilor europeni, “valori (semnificatii) gramaticale care, pentru o limba data, isi gasesc o marcare flexionara clara, si in functie de care clase numeroase de lexeme (= partile de vorbire) isi schimba forma in cursul flexiunii” ,“modificari formale prin care se exprima notiunile morfologice fundamentale”[1].

Criterii de clasificare a categoriilor gramaticale

1.2.manifestarea relationala a categoriei (E. Coseriu):

categorii cu determinare predominant paradigmatica (interna): numarul si genul

categorii cu determinare predominant sintagmatica (externa): cazul si comparatia (e nevoie de recurgerea la context pentru a lamuri carui caz ii apartine substantivul case, deoarece desinenta singura nu e suficienta)

1.3.partile de vorbire pe care le caracterizeaza:

categorii specifice unei anumite parti de vorbire: modul, timpul, aspectul, diateza

(pentru verb), cazul, determinarea/individualizarea (pentru substantiv), persoana (pentru pronume)

categorii comune mai multor parti de vorbire care prezinta diferente de continut; de ex. numarul substantivelor reflecta o distinctie din planul realitatii extralingvistice (unul sau mai multi indivizi din aceeasi specie), in timp ce la adjectiv este impus formal, prin acord.

1.4.rolul in limba[2]:

categorii gramaticale flexionare (manifestate in comportamentul gramatical al claselor flexibile): genul, numarul, persoana, timpul, aspectul, diateza,

categorii gramaticale de relatie (vizeaza raporturile dintre cuvinte): cazul, determinarea, comparatia

1.5.in gramatica generativ-transformationala distingem:

categorii gramaticale: GN, GV, GAj, GPrep

categorii lexicale: V (verb), N (nume), Aj (adjectiv), Prep (prepozitie)

categorii functionale (denumire utilizata mai ales in teoria guvernarii): instrumentele gramaticale

Categoriile gramaticale si rolul lor in flexiune

2.1.Gramatica limbii romane enunta opt categorii gramaticale: genul, numarul, cazul, gradul de comparatie, persoana, diateza, modul si timpul si intelege prin fiecare dintre acesti termeni atat categoria respectiva, cat si forma prin care se exprima categoria, altfel spus, morfemul. I.Iordan, Vl. Robu mentioneaza in L.R.C. zece categorii, adaugand celor cunoscute determinarea minimala si intensitatea (categorie care marcheaza gradul in care se realizeaza proprietatile cantitative sau calitative ale semnificatului):

genul,

numarul,

cazul,

gradul de comparatie,

persoana,

diateza,

modul

timpul (G.A.)

determinarea minimala (Iordan, Robu), Irimia,

Lucrare: MAITREEYI COMENTARIU – romanul Maitreeyi de Mircea Eliade Proiect: Rondelul rozelor de august de al

intensitatea

aspectul

categoria de ordine

2.2.Intensitatea este o categorie gramaticala aparuta din necesitatea de a numi notiuni referitoare la clasa adjectivelor si a adverbelor, la asa-numitele “grade de comparatie”: pozitivul si superlativul absolut unde calitatea obiectului nu mai era raportata la o clasa de obiecte. Iordan si Robu clasifica intensitatea in noncomparativa sau intensitate si de intensitate comparativa sau grade de comparatie

Gradele de comparatie: comparativul de egalitate (la fel de bun)

comparativul de superioritate (mai bun)

comparativul de inferioritate (mai putin bun)

comparativul superlativ (cel mai bun)

Gradele de intensitate: minima (foarte putin bun)

scazuta, insuficienta (insuficient de bun)

suficienta (destul de bun)

mobile progresiva (tot mai bun)

regresiva (tot mai putin bun)

maxima (foarte bun)

depasita (excesiva): peste masura de bun

D. Irimia imparte intensitatea in:

Intensitate obiectiva (comparativa) realizata in:

-echivalenta (la fel de bun)

-superioritatea (mai bun)

-inferioritatea (mai putin bun)

-superlativul pozitiv (cel mai bun)

negativ (cel mai putin bun)

Intensitate subiectiva (apreciativa)

- Intensitate relativa (destul de bun)

Intensitate superlativa-pozitiva (foarte bun)

negativa (foarte putin bun)

2.3.Diateza este cea mai controversata dintre categoriile gramaticale, un argument fiind multitudinea studiilor consacrate. Exista doua directii de interpretare: prima accepta diateza printre categoriile gramaticale (gramaticile traditionale), a doua (reprezentata prin gramaticile mai noi) o neaga sau ezita intre tratarea ei ca o categorie morfologica sau una sintactica. Cea mai controversata diateza este cea reflexiva, datorita numarului de valori, diferit de la un cercetator la altul. Alaturi de valorile cunoscute: dinamic, obiectiv, impersonal, reciproc, pasiv, eventiv, posesiv, St. Gaitanaru adauga reflexivul factitiv. Unele valori sunt distribuite la diateza activa (reflexivele care admit substituirea cu un pronume personal), altele se constituie in diateze distincte, dand nastere la un numar mai mare de diateze decat in gramatica traditionala. Consecintele distribuirii valorilor reflexivului la alte diateze sau excluderea unora dintre valori au fost contestarea diatezei reflexive si sustinerea doar a doua diateze: activa si pasiva. G. Pana Dindelegan afirma caracterul de categorie sintactica a diatezei in legatura cu raportul activ-pasiv (pasivul cu a fi si pasivul reflexiv). Utilizand instrumentarul transformational, autoarea constata ca tranzitivitatea se manifesta in realizarea constructiilor active si pasive, ca opozitia activ-pasiv se realizeaza la nivelul sintactic si plaseaza diateza la nivel sintactic[4].

2.4.Aspectul este o categorie gramaticala de care se vorbeste mai putin, considerata da majoritatea cercetatorilor ca nespecifica limbii romane. D. Irimia considera ca in realitatea functionarii limbii, categoria fundamentala, inglobanta este timpul, iar modul si aspectul sunt variante diferite in care este inscris timpul, de catre subiectul vorbitor, in desfasurarea raportului enuntare-enunt, propriu actului de comunicare. Autorul iesean vorbeste de aspect perfectiv (care caracterizeaza perfectul compus, perfectul simplu si mai mult ca perfectul) si aspect imperfectiv (timpul imperfect). Opozitii precum punctual (momentan)-durativ pot fi redate prin continutul lexical al unor verbe: cade-aluneca. Autorii Structurii morfologice a limbii romane considera aspectul tot in legatura cu categoria timpului . O alta modalitate de exprimare a aspectului la D.Irimia o reprezinta semiauxiliarele de aspect: a sta si a vrea. In L.R.C., Iordan si Robu considera ca semiauxiliarele de aspect constituie o categorie mai putin studiata in lingvistica romaneasca, chiar decat semiauxiliarele modale, “deoarece, pana in prezent, gramatica noastra nu mentioneaza aspectul intre categoriile lexico-gramaaticale ale verbului ca expresie a realizarii procesului, pentru ca nu exista mijloace morfematice specifice pentru exprimarea sensurilor gramaticale imperfectiv vs. perfectiv; este evident insa din terminologia folosita pentru denumirea timpurilor trecute (imperfect, perfect) ca si romana are posibilitatea de a exprima aspectul, dar nu prin opozitii paradigmatice, ci prin distributia timpurilor, in sensul ca prezentul, imperfectul si viitorul sunt, in general, timpuri imperfective, iar perfectul (simplu si compus), mai mult ca perfectul si viitorul anterior sunt timpuri perfective din punctul de vedere al realizarii si rezultatului actiunii”; semiauxiliarele de aspect sunt clasificate de catre cei doi cercetatori in:

inceptiv sau ingresiv imperfectiv: a se apuca, a cauta, a da, a incepe, a incerca, a se porni, a prinde, a sta

durativ imperfectiv:a continua, a urma

perfectiv terminativ: a conteni, a ispravi, a gata, a inceta, a mantui, a sfarsi, a termina

si considerate  impreuna cu un verb la conjunctiv, infinitiv, supin, “sintagme predicative neanalizabile” , deci avand functie morfematica si nu independenta functionala sintactica.

2.5.Determinarea este definita ca “o functie semantica indeplinita in cadrul grupului nominal de clasa determinantilor: articole, adjective determinative si posesive, anume functia de «actualizare» a substantivului, adica de utilizare a lui in vorbire si de <individualizare>, adica de restrangere a clasei de indivizi desemnate de substantiv la un individ/indivizi cunoscut/cunoscuti si identificabili de catre vorbitor si ascultator, individ determinat (in spatiu, in timp sau in cadrul unei relatii de posesie) in raport cu vorbitorul sau cu ascultatorul” . Categoria determinarii este specifica numelui. In sens larg, determinarea se refera la relatie de sintre o unitate subordonata si regenta ei; de ex.

copilul

copil frumos

In primul exemplu elementele componente sunt copil+ul; unitatile (lexem+morfem de determinare minimal) se afla intr-o relatie de determinare minimala, deoarece formeaza o sintagma-cuvant, o sintagma legata, adica o sintagma in care nu sunt posibile modificarile, dupa cum arata Saussure, pe cand in exemplul al doilea modificarile sunt acceptate, avand de a face cu o sintagma libera[8]. De asemenea, in primul exemplu unitatile ocupa o singura pozitie sintactica, pe cand in al doilea ocupa doua pozitii sintactice. D.Irimia remarca o dubla opozitie: nedeterminare (nearticulare): student - determinare (articulare): un student/studentul

determinare minima: un student - determinare maxima: studentul

Categoria de ordine este specifica numeralului ordinal, fiind exprimata prin formanti ca “asa-numitul articol posesiv al, a” inaintea numeralului cardinal si a articolului hotarat dupa. Articolul nu mai exprima determinarea, ci ajuta la formarea numeralului ordinal.

Test de autoevaluare

Precizati categoriile gramaticale materializate de elementele subliniate: a treia, a adormi, mama, da sa plece, poate sa vina, peste masura de inteligent, ultracentral, venisem, venii, am venit.

Faceti distinctia intre categoriile gramaticale materializate in casa si a treia

Dati trei argumente pentru a justifica existenta categoriei determinarii.