Componentele sistemului paradigmatic. Subsistemul flexiunii

Cuprins:

definitie

criterii de clasificare

definitie

Flexiunea (fr. flexion, lat. flexio, indoire) reprezinta totalitatea modificarilor pe care le sufera forma unui cuvant, in functie de categoriile lui gramaticale, si exprimand aceste sensuri gramaticale. Multi cercetatori (v.Dictionarul de stiinte ale limbii, Morfologia structurala a limbii romane) pun semnul egalitatii intre flexiune si paradigma. Acest procedeu propriu limbilor flexionare consta din atasarea la un radical sau parte constanta a unuia sau mai multe afixe gramaticale sau mijloace externe radicalului, care exprima, materializeaza categoriile gramaticale, si care poarta denumirea de flectiv. Trebuie facuta o precizare terminologica in ceea ce priveste cei doi termeni vehiculati: radical si radacina. Desi etimonul este comun (lat. radicalis < radix “radacina” v. Dobridor, p.266), radicalul desemneaza secventa obtinuta dupa indepartarea flectivului, de ex. cas din casa; el se identifica cu radacina in cazul cuvintelor nederivate, si se deosebeste in cazul cuvintelor derivate, deoarece radicalul cuprinde si afixele derivative; in studiile structuraliste, este preferat termenul radical, care are avantajul de a fi indiferent fata de structura lexicala interna a cuvantului, dar semnificativ sub aspectul flexiunii. Asadar, radicalul este morfemul lexical comun unei paradigme, pe cand radacina este cuvantul de baza de la care se obtin prin derivare cuvinte noi (in desface, radicalul este desfac, iar radacina fac)“totalitatea modificarilor paradigmatice pe care le sufera partile de vorbire flexibile” . Se poate vorbi de flexiune in general, ca procedeu morfologic de schimbare a formei cuvantului comun mai multor limbi si se poate vorbi de flexiunea fiecarei limbi in parte, avand in vedere faptul ca fiecare limba are legi proprii, o variatie morfologica proprie; vorbim de o flexiune a limbii romane, maghiare, ruse, latine etc.

Criterii de clasificare:

marcarea flexionara a categoriilor gramaticale sau mijloacele folosite in exprimarea categoriilor:

2.1.1. flexiune sintetica realizata in interiorul cuvantului cu ajutorul desinentelor, al sufixelor, al prefixelor, al articolului hotarat enclitic, care fac corp fonetic comun cu radicalul (ex. cant (radical)+a (morfem sufix de perfect)+se (morfem sufix de mai mult ca perfect)+m (morfem desinenta), precum si cu ajutorul accentului (ára-arằ), al intonatiei (diferentiind N: Andrei de V: Andrei!)

2.1.2. flexiune analitica (realizata in exteriorul cuvantului, cu ajutorul prepozitiilor, al conjunctiei sa,  al articolelor proclitice nehotarate si al articolului hotarat proclitic lui, al articolelor demonstrative, al adverbelor de exprimare a comparatiei si intensitatii, al verbelor auxiliare, al pronumelor reflexive etc.) ex. mai bun

2.1.3. flexiune mixta (realizata prin utilizarea concomitenta a mijloacelor sintetice si analitice): mai buna

partile de vorbire:

3.1. flexiune nominala (substantivala, adjectivala) sau declinare. Flexiunea nominala este caracteristica substantivului, adjectivului si numeralului, si se realizeaza in functie de categoriile de gen, numar, caz, determinare. Inainte, flexiunea pronominala era considerata o varianta a flexiunii nominale; astazi se vorbeste distinct de flexiune pronominala, datorita statutului pronumelui de a se flexiona in comparatie cu substantivul.

Lucrare: MAITREEYI COMENTARIU – romanul Maitreeyi de Mircea Eliade Proiect: Rondelul rozelor de august de al

3.2. flexiune pronominala, caracteristica pronumelor si adjectivelor pronominale, in functie de gen, numar, caz si uneori de persoana (pronumele personale, reflexive, de intarire, posesive);

3.3. flexiune verbala sau conjugare, caracteristica verbelor, in functie de mod, timp, diateza, persoana, numar si accidental de gen (verbele la participiu);

caracteristicile paradigmatice:

4.1. flexiune regulata cuprinzand clasele decuvinte care prezinta un radical constant in cursul paradigmei, de ex. substantive neutre cu afix –uri e plural (car, foc, tablou, dulap etc), feminine cu radical terminat in vocala accentuata si afix Ø la singular (basma, para, baclava, sarma etc.), adjective invariabile (ferice, eficace), adjective cu trei forme flexionare (dulce, mare, rece, tare), verbe cu radical invariabil (verbe cu sufix de prezent in –ez, -esc)

4.2. flexiune neregulata sub aspectul desinentelor (cap-capete, om-oameni, sora-surori), sub aspectul omonimiilor (paradigma subst. tata, care cuprinde trei forme distincte: tata-tatei-tati), sub aspectul accentuarii (sóra-suróri, nóra-nuróri, radió-radióuri), sub aspectul variatiei radicalului (mana-maini; un caz special de neregularitate il constituie substantive care pot fi analizate: randun-ica sau randunic-a si randun-ele, randunel-e randune-le); adjective neregulate sub aspectul flectivelor (rosu) sau al radicalului (rau), verbe cu variatii aberante ale radicalului (a da, a sta, a bea, a vrea), verbe cu radical total variabil (a fi, a lua)[2]

paradigma:

5.1. flexiune completa (in functie de toate categoriile gramaticale specifice)

5.2. flexiune incompleta (partiala): substantive defective (miere, icre, calti) sau verbe defective (a ploua, a ninge, va, a desfide), adjective care nu sunt compatibile cu categoriile comparativului si superlativului analitic fie pentru ca sunt vechi comparative sau superlative (major, inferior, ultim, suprem), fie pentru ca nu pot fi supuse comparatiei (mort, viu intreg, oral) etc.[3]

locul de manifestare a modificarilor formei cuvantului, adica in radical sau in flectiv:

6.1. interna (care consta in modificarea radacinii sau a temei cuvantului cu ajutorul alternantelor fonetice), flexiune foarte bogata in limba romana;

6.2. externa (care consta in modificarea terminatiei cuvantului cu ajutorul articolului hotarat enclitic, al sufixelor si al desinentelor[4]

7. uzul limbii a impus o flexiune nejustificata a adverbelor confundate cu adjectivele omonime: cati mai numerosi, proaspeti sositi, usori ridicoli, grei de pornit, noi-nascuti etc.