LEOAICA TANARA, IUBIREA De Nichita Stanescu - comentariu

LEOAICA TANARA, IUBIREA De Nichita Stanescu - comentariu

Poezia "Leoaica tanara, iubirea" este structurata in trei secvente lirice, corespunzatoare celor trei strofe inegale.

Tema o constituie consecintele pe care iubirea intense, navalind ca un animal de prada in spatiul sensibilitatii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioara si cu sinele totodata. Poezia "Leoaica tanara, iubirea" este o confesiune lirica a lui Nichita Stanescu , o arta poetica erotica, in care eul liric este puternic marcat de intensitatea si forta celui mai uman sentiment, iubirea.

Titlul este exprimat printr-o metafora in care transparenta imaginii sugereaza extazul poetic la aparitia neasteptata a iubirii, vazute sub forma unui animal de prada agresiv , "leoaica tanara", explicitata chiar de poet prin apozitia "iubirea".

Prima strofa exprima vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice violente, care ii sare "in fata" eului liric, avand efecte devoratoare asupra identitatii sinelui, infigandu-si "coltii albi [ . ] in fata" si muscandu-l "de fata".

Pronumele la persoana 1, "mi", "ma", "m-", potenteaza confesiunea eului poetic in sensul ca el era constiena de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l "pandise-n incordare/ mai demult", dar nu se astepta ca acesta sa fie atat de puternic, sa aiba atata forta devastatoare "mi-a sarit in fata", "m-a Muscat [ . ] de fata". Ca element de recurenta, reiterarea cuvantului "fata" eate un laimotiv prin care se realizeaza pierderea integritatii psihice, mutilarea evidenta a sufletului atacat de agresivul sentiment.

Strofa a doua accentueaza efectul psihologic al acestei neasteptate intalniri cu o emotie noua, necunoscuta, iubirea, care degaja asupra sensibilitatii eului poetic o energie omnipotenta, extinsa asupra intregului Univers: Si deodata-n jurul meu, natura". Forta agresiva si fascinanta a iubirii reordoneaza lumea dupa legile ei proprii, intr-un joc al cercurulir concentrice, ca symbol al perfectiunii:"se facu un cerc de-a dura,/ cand mai larg cand mai aproape,/ ca o strangere de ape". Eul liric se simte in acest nou Univers un adevarat "centrum mundi", un nucleu existential, care poate reorganiza totul in jurul sau, dupa alte perceptii, cu o forta impresionanta.

Privirea, ca si auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se inalta "tocmai langa ciocarlii", sugerand faptul ca aparitia iubirii este o manifestare superioara a bucuriei supreme, a extazului percepute cu toate simturile, mai ales ca se spune ca ciocarlia este pasarea care zboara cel mai sus si are un viers cu totul aparte. Eul liric este dominat de noul sentiment neasteptat, care-l copleseste, "Si privirea-n sus tasni,/ curcubeu taiat in doua", curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar si fascinant, ca si iubirea, sau poate fi un adevarat arc de triumph, de izbanda cereasca, reflectat in sufletul pre plin al eului poetic.

Strofa a treia revina in momentul initial, "leoaica aramie/ cu miscarile viclene" fiind metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentrl eul liric.

Sinele poetic isi pierde concretetea si contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simturile se estompeaza :"Mi-am dus mana la spranceana,/ la tampla si la barbie,/ dar mana nu le mai stie", poetul nu se mai recunoaste, simtindu-se confuz si bulversat de "atacul" surprinzator al unui simtamant extreme de agil. Eul liric identifica sentimental, nu mai este o "leoaica tanara" oarecare, ci "aramie", stie ca iubirea este perfida, are "miscarile viclene", dar fericirea traita acum vine dupa o perioada terna a vietii, "un desert", care capata brusc "stralucire". Iubirea, ca forma a spiritului, invinge timpul, dand energia si profunzime vietii "inc-o vreme,/ si-nca-o vreme . ". Sau poate, temator, eul liric este nesigur, nu stie cat timp iubirea il va ferici.

In spirit neomodernist, pozia este o romanta contabila a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichite Stanescu, stare sufleteasca ce capata puteri demiurgice asupra sensibilitatii eului poetic, inaltandu-l in centrl lumii care, la randul ei, se reordoneaza sub forta miraculoasa a celui mai uman sentiment.