Ludicul. Universul marunt. Cunoasterea lumii

Johan Huizinga, in cartea sa Homo ludens, defineste prin trei sintagme conditia umana: homo sapiens, homo faber, homo ludens. Jocul este, in versiunea lui, un fenomen de cultura si nu sau nu in primul rand ca o functie biologica. Jocul, spunea acelasi autor, e o functie cu talc. Unii au crezut ca pot defini originea jocului ca o descarcare a unui surplus de forta vitala. Altii sunt de parere ca orice fiinta vie, cand se joaca, se supune unui spirit de imitatie. Sau ca e un exercitiu pregatitor in vederea activitatii serioase. Sau ca serveste drept exercitiu de stapanire de sine. Altii cauta principiul in nevoia innascuta de-a putea face ceva. Sau tendinta de a domina sau aceea de a-i intrece pe concurenti, deci a-i servi unei finalitati biologice. Toate aceste explicatii sunt doar partiale. Jocul are bucuria lui. Fundamentul lui prin ratiune ar limita totul la om, pe cand jocul exista si la animale. Toti cercetatorii pun accent pe caracterul dezinteresat al jocului. Jocul are o ordine a lui, regulile lui, intr-un fel a crea ordine e sinonim cu a cosmiciza, a crea. De aceea, spune autorul, ce e valabil pentru "a fauri" e valabil si pentru "a se juca". Jocul nu e viata obisnuita, ci e ceva "in afara" ei, e un univers separat, inchis, unde domina bucuria, sinonima poate cu iubirea care "naste sori si stele". Jocul se manifesta si la nivel lingvistic, si in justitie, si in lupta, si in literatura (arta, in general), in lumea intelepciunii (sofismul: un joc). Prin urmare, zicem noi, daca jocul e un fenomen de cultura, el vizeaza, in fond, si cunoasterea. Tindem sa credem ca jocul, cu imitatia lui, cu invatarea, cunoasterea unor elemente ce vor ajuta mai tarziu in viata, tine si de dimensiunea cunoasterii.

Si copiii, si puii celorlalte fiinte vii se joaca. Si unii si altii au un univers comun, chiar daca se spune ca e ceva "in afara" vietii. De aceea exista, cred, si aceasta solidaritate si atractie intre copii si lumea celor care nu cuvanta. In literatura pentru copii, foarte frecvent, sunt abordate intamplari cu fapturi mici, care uneori se constituie in mici intamplari cu caracter de lectii esopice. Sa ne gandim la Zdreanta, catelul din poezia lui Tudor Arghezi, care invata restrictia, lucrul oprit, caci calcarea regulii inseamna pedeapsa, iar in poezia Elenei Farago intitulata Micul vanator exista morala pentru cel care minte: "Eu raspund vorba curata/ Cum e drept si alt nimic;/ Ca pe cei ce mint o data/ Nu-i mai crede nimeni, Pik" si raman viata toata "Niste oameni de nimic". Motanul care incearca sa se furiseze la puii randunicii primeste piatra "in cap" si copilul ii spune: "Tie nu ti-a fost mila/ Cand sarisi ca sa-i omori?"

Motanul din poezia Elenei Farago ce poarta titlul Tanu devine exemplul pentru copilul care nu se spala.

In poezia Gandacelul semnata tot de Elena Farago, gandacelul prins in pumnul copilului se tanguie: "De ce ma strangi asa de rau", "Copil ca tine sunt si eu", "Ca am si eu parinti ca tine/ Si-ar plange mama dupa mine". Copilul devine cel care va incerca sa invete milostenia ca si Harap-Alb din proba cu furnicile. Pasarelele din poezia Elenei Farago, intitulata Vrabiile, insotesc copii in joaca, fraternizeaza.

Acelasi act de fraternizare exista si intre licurici si fratii sai si copiii care devin tovarasi de joaca. La Tudor Arghezi universului marunt i se acorda o mare importanta. Fetica din poezia argheziana devine simbolul trudei neincetate si sacrificiului pentru ceilalti ca a ucis-o "sarcina chemarii".

Vaca lui Dumnezeu, poezie de Tudor Arghezi, creioneaza o minune mica, cat o boaba, ce s-a naclait in perdea. Si ea e "fiinta din scuipat si lut" pe care Dumnezeu a facut-o "cu o pensula de zdreanta" si i-a pus "doua cozi de captuseala" in spinare ca sa zboare. E "neagra si caramizie" si crede ca vine luna si-o mananca. Lacusta, din poezia cu acelasi titlu de Tudor Arghezi, e o mica si stranie bizarerie, "o goanga cu palarie si camase stacojie/ Avea fuste si manta/ Taiate din catifea/ Si pieptar cu solzi de tipla". Paianjelul (din poezia cu acelasi titlu) ii da buna dimineata poetului, e "o roaba de matase si lumina" "cu nimb de heruvim".

Sugestive sunt "fapturile lui Dumnezeu" din volumul Prisaca, aparut in 1954. Poeziile Iada, Pui de greier continua cu tendinta de a se copilari a poetului, de-a fi copil mic intre micile fapturi. Antologica e poezia Parada din volumul Stihuri noi (1956) cu spectacolul micilor fapturi, "sumedenii de ganganii" purtand "chivare si scuturi" care dau navala la fereastra poetului care le da lumina. "Fluturimea", spune poetul, "ma plateste de dureri imparateste". Jocul fapturilor mici e un spectacol magnific, presarat cu eroii lui specifici, cu frumusetea lor, cu amagirea lor. Un carnaval uman care defileaza in seara la lumina becului, mizand pe sufletul de copil al poetului. In Doi cocosi de Tudor Arghezi avem o lupta stranie intre doi cocosi care sunt separati de un gard. Un joc absurd al celor doi e surprins de catre poet. Ion Pillat in poezia Jucarii isi reaminteste lumea copilariei cu jocurile si "eroii ei": calul de lemn, trenul mecanic "in gara lui mica", soldateii de plumb "ostirea fara frica" porniti sa cucereasca lumea cu care a obtinut copilul atatea victorii.

George Cosbuc in Iarna pe ulita invie aceasta atmosfera de joc, plasat in tabloul iernii. Copiii cu multe sanii "se imping si cad razand;/ Prin zapada fac matanii/ Vrand-nevrand". Si cu batrana, care incearca sa-l salveze de batjocura lor pe copilul care poarta o caciula mai mare decat el, copii se joaca: "Rad si sar intr-un picior/ Si se-nvart si tipa-ntruna/ Mai cu zor".

Ludicul e un element esential al creatiei argheziene. Poetul isi asuma rolul de copil, imprumuta si lucrul care e "intelepciunea si iubirea lui". Jocul, si dupa cum marturiseste intr-un vers, traieste ipostaza de copil: "M-am copilarit" spune poetul atunci cand se joaca de-a creatia, cand se bucura din jocul imaginilor, cand imita pe Dumnezeu, simbolul Mesterului Absolut.

Dumnezeu "cu sculele sale", cu "uneltele" sale, cu "penelul" sau, cu "farmecele" sale se joaca, inconstient parca, cand a facut lumea. Poetul il imita si el "copilarindu-se" si se joaca de-a creatia, de-a facerea lumii si a omului. El face "din putin scuipat si lut" lumea de la inceput. Din "putin clei si-o scama de ceata/ Am si facut o mustata".

Ritualul iubirii devine un joc, un joc de-a creatia, unde poetul devine tanar jucandu-se: "Am luat pamant salbatic/ Si-am framantat cu mana de olar/ In parte, fiecare madular/ Al fiintei tale mici", "Inaltandu-ti ochii, luai tipar verbina/ Drept pleoape, foi adanci de trandafiri/ Pentru sprancene firele subtiri/ De iarba", "Luai forma pentru trunchi de la urcior,/ Si a voit sa simta si sa umble" si "sa se-ndoaie-n pipaitul meu". Suparat pe cea pe care a pierdut-o, regreta: "De ce te zamislii atunci din lut/ Si nu-ti lasai pamantul pentru oale".

In procesul de inspiratie "truda" argheziana devine joc de-a creatia, stihurile sunt "croite masurat si-mpodobite", din "pamant de talpi" mi-am facut opinci, din sesuri, corabii si "aripi din vanturi" si, spune poetul, "puteam sa fac giuvaere destule". Stihurile "ca un mester mare" "Le-am suflat cu zmalturi de zile, de ore si de secunde/ Si le-am facut rotunde".

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

In ciclul Martisoare, ca si in "Cantece cu gura inchisa" versurile sunt rodul unui joc. In ciclul Buruieni, Dumnezeu s-a jucat facand cate sunt: "In fiecare urzica/ A pus Domnul o margica/ Si-a croit tulpini de floare/ Dupa soiuri de tipare" pentru ca Marele Mester "cu migala" lui, "sa nu strice tarana goala", "De folos ori nefolos/ El vrea-ntai lucru frumos". Iata-l pe Creator cum "cu acelasi fir de ata/ Tese, prinde si agata". Condeiul poetului e "cui" din mana celui rastignit sau "spin" din coroana lui. Dumnezeu este "Mestesugarul trist" care-si admira "sporul framantarii lui", opera. Intr-un psalm cel cautat e definit de "sculele si farmecele sale", de "fierastraul de cristal". Dumnezeu "cocoloseste", "da la strung si bate/ Rasuceste, face mingi de ceata/ Inchide fara lipituri, coase fara ata".

Poetul vede si moartea ca pe un joc de-a v-ati ascunselea. Jocul e cu copii, e joc de slugi si de stapani, e joc de pasari si de flori. Jocul e "in doi, in trei/ Il joci in cati vrei". Jocul incepe "ca un vant/ / Eu ma culc la pamant/ O sa stam fara cuvant" pentru ca "piciorul va ramane greu" "ochiul sleit, limba scamoasa". O sa lipseasca "tata vreo luna", apoi "o sa fie o intarziere/ Si alta si pe urma alta", spune copiilor poetul, pe urma nu va mai avea putere sa vie jos pe pamant.

Jocul apare si ca eveniment vazut in copilarie, asa cum ne e prezentat in poezia Calusarii de Ion Pillat. Poetul recheama "din vremuri batrane" in poiana, la umbra de artari "cei cinci calusari" sa se insire cu steagul, sa porneasca, stand pe loc, toti deodata "o fuga ciudata". In vraja dansului "piciorul lor, iute cum e caprioara/ Nu-l prinde nici naiul, nici dibla, nici vioara". Jocul ii pare un ritual ca "mortul lor rege intins pe pamant". Dansatorii par cinci flacai, cu "pene de soare din crestet la glezne".

Pare asemanatoare evocarea lui Pillat cu cea facuta de catre George Cosbuc in Nunta Zamfirei, cand descrie jocul poporului adunat "sa joace-n drum dupa tilinci/ Feciori, la zece fete, cinci/ Cu zdranganeii la opinci/ Ca-i port la sat".

Sugestiv si exact e prezentat si dansul nasaudean: "Trei pasi la stanga binisor/ Si alti trei pasi la dreapta lor/ Se prind de maini si se desprind/ Si bat pamantul tropotind".

La George Toparceanu "duelul celor doi cocosi" e tot o ipostaza a jocului. Cei "doi cavaleri aristocrati/ Dintr-o privire ofensati/ Incep razboiul fara spada". Lupta lor incrancenata pare un dans simbolic: "Sar deodata/ Dau cu ciocul/ Cad alaturi/ Schimba locul/ Bat din aripi/ Dau din gheare/ Unul cade/ Altul sare" Dar deodata "Unul paraseste sfada/ Intorcandu-se cu coada". Jocul e o bucurie de copil imensa ce cuprinde sufletul asa cum apare si-ntr-o poezie a lui Ion Pillat: "Nu pot toti sa nu ma ia de mana" flacai sau fete, caci "nu ma las, ca mor de nu mai joc".

- Concluzii -

Am constatat, parcurgand creatia catorva mari scriitori, in care copilaria ocupa un spatiu privilegiat, ca varsta de aur are ca fundal al desfasurarii, cadru mirific al lumii satului, probabil, ca o dovada ca "vesnicia s-a nascut la sat". Ea se identifica cu un spatiu edenic, cu un timp sacru, sugerand starea de fericire, puritate si frumusete. Satul devine, astfel, un spatiu sacru care e Centrul Lumii prin simbolurile lui: centrele care sunt casa parinteasca, arborii fastuosi ai copilariei care leaga cerul de pamant, care devine un spatiu al povestilor, al misterului, al sacralitatii. Copilaria, dupa cum marturisea Lucian Blaga, este povestea plina de "penumbre si umbre", cu aura fabuloasa a mediului rural in care incepe lumea cuvantului, dar si lumea povestilor. Lumea copilariei e lumea ce pastreaza, in tipare sfinte, matricea noastra.

Copilaria devine un timp sacru, o vreme a rotirii anotimpurilor cu frumusetile lor evocand frumusetea creatiei, cu lumina sarbatorilor, cu fiorul religios generat de invatatura data acasa de mama, de tata, de bunica, de prezenta la sarbatoarea invierii cosmice si a invierii lui Iisus, cu luminile si colindele Craciunului si minunile lui aduse de Mos Craciun, prezent si-n lirica analizata ca un simbol al bunatatii si al darniciei: "toti imi spun/ Ca este darnic si este bun". Sau: "Mos Craciune/ La casa de om sarac/ S-a gatat faina-n sac". Marturisea poetul, gandind la sarbatorile Craciunului: "Sarac ne-a fost, dar cald si drag/ In casa-ne Craciunul". Ca si Mos Craciun, Iisus devine un personaj miraculos si sfant al copilariei: Aceasta afirmatie se bazeaza pe o poezie a lui Vasile Voiculescu intitulata Iisus din copilarie sau Rusaliile.

Simbol central al copilariei este si figura mamei, inlocuita uneori cu a bunicii, o adevarata zeitate ocrotitoare ce se integreaza organic, la aceasta varsta fericita, in aura fabuloasa a satului, unde realitatea cu temeiurile ei palpabile se intalnea cu povestea si cu mitologia biblica "ce-si aveau si ele certitudinile lor".

Natura face corp comun, se identifica cu frumusetea copilariei, e gradina paradisiaca ce-l cuprinde pe blandul si purul copil. Natura devine si ea mitica, e fiinta ocrotitoare suplinind absenta parintilor plecati intru cele vesnice. Codrul devine tata, padurea mama, sora la care se inchina, isi marturiseste necazurile cel intors la locul nasterii lui.

Scoala devine si ea o etapa in invatarea lumii, in cunoasterea realitatii, in strangerea de experienta existentiala, in zidirea de sine, respectand dimensiunea morala a lumii in care traieste. Simboluri devin acum dascalul, dascalita, preotul, batranii intelepti ai satului, lucru demonstrat, in special, de poezia lui Octavian Goga.

Parasirea satului, plecarea la scoli departe devine o calatorie initiatica care contine probe prin care invata copilul, se formeaza, cunoaste binele si raul, divinul si demonicul si fetele lumii care sunt umilinta sau marirea (puterea).

Copilaria e si timpul jocului care are rolul lui in metamorfoza copilului. Ea, copilaria, imprumuta poetului de mai tarziu aceasta fascinatie a jocului, incat si creatia devine joc, moartea devine joc, viata, cu competitia ei, devine joc, iarna devine joc de chiciuri la Arghezi

Copilaria evocata in poezie devine miracol trait, timp al puritatii si frumusetii, al nevinovatiei si jocului. Nota dominanta in prezentarea copilariei e nostalgia sentimentala a pierderii paradisului din vremea lui "a fost odata". Aceasta nostalgie sugereaza, de fapt, aspiratia spre puritate si frumos a omului trecut prin labirintul lumii, prin pacatele ei, prin relele ei, prin schimbarile negative generate de scaldarea in curgerea lumii, cu caderea in timpul ce altereaza si destrama paradisul de altadata. Sentimentul vinovatiei devine apasator, de aceea si intrebarea mirata a poetului: "De ce-mi spui ca sunt rau, copile", "ca singur eu lumina o intunec", ca sa-l citam si pe poetul Labis.

Copilaria ramane paradisul pierdut al conditiei umane, idealul pierdut de fericire "nevinovata si vesela", absolutul frumosului, devenit efemeritate si alterare. Jocul, care e intelepciunea si iubirea copilului, nu moare niciodata in noi, ci se transforma in dor etern de frumusete, puritate si fericire paradisiaca.

Bibliografie

1. Alecsandri, Vasile, Poezii, Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1985.

2. Arghezi, Tudor, Versuri, I-II, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1980.

3. Calinescu, George, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Editura Minerva, Bucuresti, 1982.

4. Cosbuc, George, Poezii, Editura Minerva, Bucuresti, 1976. 

5. Crainic, Nichifor, Nostalgia paradisului, Editura Moldova, Iasi, 1994.

6. Eliade, Mircea, Sacrul si profanul, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992.

7. idem, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992.

8. idem, Nostalgia originilor, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994.

9. idem, Eseuri, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1991.

10. idem, Drumul spre centru, Editura Univers, Bucuresti, 1991.

11. idem, Incercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990.

12. idem, Fragmentarium, Editura Destin, Deva, 1990.

13. Farago, Elena,  Poezii, Editura de stat pentru literatura si arta, Bucuresti, 1957.

14. Goga, Octavian, Poezii, Editura Pentru Literatura, Bucuresti, 1963.

15. Guénon, René,  Simboluri ale stiintei sacre, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997.

16. Huizinga, Johan,  Homo ludens, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998.

17. Iosif, Stefan, Octavian, Versuri, Editura Eminescu, Bucuresti, 1981.

18. Kernbach, Victor, Dictionar de mitologie generala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989.

19. Micu, Dumitru, Scurta istorie a literaturii romane (I-IV), Editura Iriana, Bucuresti, 1994.

20. Noica, Constantin, Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca, Editura Eminescu, Bucuresti, 1987.

21. Pillat, Ion, Poezii, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1965.

22. Toparceanu, George, Poezii, Editura Eminescu, Bucuresti, 1972.

23. Voiculescu, Vasile,  Poezii, vol. I-II, Editura pentru literatura, 1968.