Modernism
(lat. modernus; cf. fr. moderne "recent, de curand / / nou, care
corespunde stadiului actual al progresului" > rom. modern- + suf. -ism
Modernismul este una dintre cele doua
macro-directii fundamentale din cultura unei epoci, alaturi si in aparenta
antonimie cu traditionalismul,
desemnand fie manifestarile de exacerbare, de iesire din orice conventie, in
formula avangardelor, indeosebi, literare, "conduse dionisiac", fie tendintele
novatoare bine temperate, "dirijate apolinic", fie recentele ori foarte
proaspetele forme de expresie "validate valoric" ale
spiritului innoitor din sferele artelor, stiintelor etc.
Abordand raportul clasic-modern, Adrian Marino
sublinia: «momentul "nou" (modern) inlocuieste in timp pe cel "vechi" (clasic),
in serie infinita; din care cauza, polemica nu are o origine strict "istorica";
volumul sau imens, extinderea pe toate planurile existentei duc la dilatarea
enorma a notiunilor si sensurilor implicate, la o mare confuzie si ambiguitate
a definitiilor; conflictul apare si se confunda cu primele fenomene "noi",
recunoscute ca atare; de unde si continua deplasare a reperelor si barierelor
"noutatii" si "vechimii", notiuni relative, empirice, tranzitorii; tot din
acelasi motiv, germenul instabilitatii, efemerului, apoi al caducitatii si
autonegarii este inclus in esenta ideii de modern.» (MDil, 355);
desigur, «marea realitate ramane in orice imprejurare aceasta: modernii de azi sunt clasicii de maine.» (MDil, 394) Profunda "retea de vase comunicante"
inlesneste elementelor "novatoare" / "revolutionare", dintr-o anumita epoca
literara, in care ilustreaza modernismul,
sa se releve prin fireasca, temporala "clasicizare"
si gratie "mutatiei valorilor estetice" in epoca (perioadele) urmatoare, in
auriferul filon al traditionalismului. Astfel, marea revolutionare poetica din
secolul al XIX-lea, apartinand atunci sferei modernismului, revolutionare circumscriindu-se conceptului autohton
de eminescianism, se infatiseaza in
secolul al XX-lea, drept expresie, "pecete stilistica" a
"epocii marilor clasici", in compartimentul
traditionalismului. Dupa aceleasi "legi", modernismul secolului al XX-lea, numit stanescianism sau paradoxism
ontologic al limbii / Logosului , se va infatisa peste trecerea a
cinci-sase decenii din secolul al XXI-lea, drept traditionalism; deoarece azi, stanescianismul,
dupa remarca majoritatii criticilor literari, reprezinta cea mai mare revolutie
poetica din secolul al XX-lea, marcand iesirea poeziei romanesti din sfera eminescianismului.
In critica romaneasca, termenul este
folosit mai intai de E. Lovinescu, in sintagma
«modernism () teoretic»,
delimitandu-si platforma ideologica (evoluand de la eclectism si relativism)
«in contradictie poate cu temperamentul dominat de traditionalismul moldovenesc
si de structura clasica» (LScr, 6, 54); in esenta, modernismul este avangardism bine temperat. In literatura romana din secolul al
XX-lea, macro-directia modernismului este reprezentata de "zgomotoasele" curente avangardiste: futurismul,
dadaismul, constructivismul, suprarealismul, lettrismul, teatrul absurdului etc., cat si de curentele
modernismului bine temperat, unde se situeaza expresionismul si, dupa modernismul resurectional, paradoxismul generatiei Labis-Stanescu-Sorescu (1965 - 1989).
