Poetica grupului din 'Cercul de la Sibiu'

Poetica grupului din 'Cercul de la Sibiu'

In aparenta anacronici si traditionalisti, poetii Cercului de la Sibiu eludau modernismul 'tare', considerat in mod curent modernism propriu-zis. Ei optau pentru un modernism 'slab', numit azi fie nemodernism, fie antimodernism.

Poetii Cercului de la Sibiu devansau onirismul estetic din deceniul al saptelea si post-modernismul din ultima parte a secolului XX, aflat si acesta intr-o relatie de continuitate prin opozitie cu modernismul poetic incipient la Baudelaire si epuizat prin suprarealism, pentru a respecta bornele estetice ale lui Marcel Raymond.

Poetii Cercului de la Sibiu au mentinut religia esteticului si, propriu zis, a poeticului, mult mai fidel decat poetii Grupului Albatros, care s-au dedat, individual, mai mult sau mai putin, unor concesii in raporturile cu totalitarismul comunist.

R. Stanca, Doinas, Negoitescu, Balota, I. D. Sarbu, poeti, critici, prozatori ai gruparii sibiene, au zacut in inchisorile comuniste.

S-a adaptat la noua ordine cerchistul Ioanichie Olteanu, sterilizandu-se, nu stim cu cata drama interioara, ca poet. Doar in cateva texte, Ioanichie Olteanu este un baladist ironic al realului, oarecum excentric Cercului de la Sibiu, neoromanticilor clasicizanti - intr-o perioada - Radu Stanca sau Doinas

E, asadar, un poet cu totul efemer al antipoeticului, ce se va contura prin Geo Dumitrescu si colegii sai albatrosisti, M. Sorescu si altii din seriile mai noi.

Infrant ca poet, s-a integrat, ca ideolog cu raspunderi culturale si publicist, in noul regim comunist. A avut functii culturnice, dar a exercitat un rol adesea benefic in contextul totalitar. Cel putin in intelegerea prietenilor sai din Cerc.

Au zacut in inchisori si membrii ai Grupului Albatros, Caraion si altii. Dar acestia au fost recuperati si trecuti de la o stanga echilibrata, inainte de sovietizare, la o stanga extrema. Romania a ajuns satelit al URSS si, cazand in lagarul comunist, s-a opus, politic, cultural, artistic, asadar deopotriva poetic, extremismului fascist. Pentru a edifica, apoi, intr-un mod fals compensativ, extremismul comunist.

De aceea, neangajarea politica in directie totalitara era, pentru cerchisti, o indirecta angajare. Si, mai presus de orice, aceasta era o cale de salvare a identitatii estetice a poeticului. Invadarea estetica devenea astfel o aparenta evaziune etica, dupa anii razboiului.

Poetii Cercului de la Sibiu au fost consecventi cu optiunile lor estetice si au sanse sa fie recunoscuti ca o veriga majora in mentinerea poeziei neinfestate de politica.

Sanse mai mici au poetii Grupului Albatros, cu exceptia exilatului Caraion.

Angajarea ideologico-poetica a unui Geo Dumitrescu ramane contradictorie. Antifascistul pur a ajuns sa-si modifice substantial directia, intr-un sens oportunist sau de-a dreptul colaborationist. El a ajuns la un antifascism comunist, ceea ce echivaleaza cu o penibila renegare, in epoca stalinista si proletcultista, a debutului din radicalul volum Libertatea de a trage cu pusca. A urmat astfel o etapa nu lipsita de efecte sterilizante asupra deceniilor urmatoare ale acestui poet cu, de altfel, recunoscute merite in innoirea poeziei romanesti.

Poetii Cercului de la Sibiu refuza realitatea exterioara textului, asadar pre-textuala. Ei vor simula o regresiune istorica spre antichitate ori feudalitatea fabuloasa. Isi circumscriu demersul poetic imaginarului recuperator, critic si ironic, afectiv si initiatic, oral si livresc, senzual si reflexiv. Sursele energiei artistice se gasesc in spiritualitatea localista si balcanica, de care fusese interesat si interbelicul Ion Barbu.

Poetii Cercului sibian au elaborat o poezie intra- si inter-textualizanta, o poezie a unui simulacru metafizic, propriu esteticului, practicat cu un fel de religiozitate. Ei mentin con-sacrarea poeticului.

De aici, ei au ajuns la epurarea realului tematizat ideologic, ocultat prin mecanisme de maxima proprietate poetica.

Inchisi realitatii manipulate, poetii cerchisti sunt cu totul deschisi realitatii estetice peste care se mentin pe deplin stapani, in formule de indenegabila autenticitate.

Premodernismul lor apare, prin urmare, neepigonic, creator, tolerant, recuperator, integrator. El va fi exprimat preponderent in registrul grav, serios, patetic, tragic, mitizant.

Resurectie nu insemna, asadar, o imbalsamare a unor forme anacronice, ci o continuitate aprofundata, impusa de noua sensibilitate estetica, atenta si la spiritul mai general al timpului, tot mai ostil libertatii si creativitatii.