PSALMI - COMENTARIU
Tudor Arghezi a scris un numar de 16 psalmi,
dintre care numai 3 cu un titlu mai amplu: " Psalmul mut ", " Psalmul de taina
", " Psalmul de tinerete ", restul poeziilor fiind intitulate simplu " Psalm ",
fara a constitui un ciclu unitar precum
" Scrisorile " Mihai Eminescu. Cel mult " Psalmii " arghezieneni ii putem
considera ca formeaza un ciclu numai daca ii privim din punct de vedere
stilistic. La origine, psalmul este o lauda adusa fortei supreme, lui Dumnezeu,
de catre regii iudei: Davis si Solomon. Asa cum preciza Eugen
Lovinescu in " Scriitorii romani de azi ", la Tudor Arghezi " Psalmul " are mai
multe acceptiuni: etica, estetica, de cunoastere, religioasa, fara ca cea din
urma sa predomine. In " Psalmii ", Tudor Arghezi se situeaza pe pozitia lui
Toma necredinciosul, in sensul ca daca la inceputul poeziei crede in existenta
unei forte supreme, in finalul acesteia vine si neaga existenta lui Dumnezeu. Adevaratul
lirism, adevarat poezie rezulta in " Psalmi " tocmai din continua pendulara a
eului liric intre doi poli opusi: real si ireal, sus si jos, credinta si
tagada, fara a se fixa definitive la vreunul dintre ei. In " Psalmi " asistam
la cautarile chinuitoare ale poetului in a afla cum a aparut viata pe pamant.
In realitate, e vorba de un amplu monolog, intrucat divinitatea nu-i raspunde
niciodata poetului. Aceasta antinomie credinta-togada coboara de la nivelul
psalmului la nivelul strofei si chiar al versurilor. Forta
suprema subliniaza pentru Arghezi absolutul, asemanadu-se cu ideea lui
Chopanhauier: " Demiurgul "lui Eminescu, mistretul cu colti de argint al lui
Doinas, Mecca lui Macedonski. Intr-unul din psalmi, Tudor Arghezi subliniaza
faptul ca ideea de dumnezeire se afla in interiorul sau: " Vreau sa pier in
beza si-n putregai, Ne-ncercat de slava, crancen si
scarbit, Si sa nu stie ca ma dezmierdai Si ca-n mine insuti tu vei fi trait."
Intr-un alt psalm, poetul subliniaza ca se face vinovat ca a ravnit numai la
bun oprit si ca a incercat sa rastoarne aceasta forta suprema, numita " talhar
de ceruri ", ceea ce ne duce cu gandul la Alexandru Filipide cu poemul "
Izgonirea lui Prometeu ", pe care-l numeste " hot de vecinicii ", " talhar al
soartei" : " Pacatul meu adevarat E mult mai greu si neiertat Cercasem
eu cu arcul meu, Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu! Talhar de ceruri, imi facui
solia Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria Dar eu ravnind in taina la bunurile
toate Ti-am auzit cuvantul, zicand ca nu se poate." Intr-un alt psalm, poetul
subliniaza ca a intrat slujbas la aceasta forta suprema in a carei existenta
crede cu fiinta sa, pentru ca in final s-o nege, cerandu-i semne palpabile,
daca exista cu adevarat, sa-I trimita din cand in cand cate un pui de inger ca
un semn al existentei sale: " In rostul meu tu m-ai lasat uitarii Si ma
muncesc din radacini si sange Trimite, Doamne, semnul departarii, Din cand in
cand cate un pui de inger, Sa bata alb din aripa la luna, Sa-mi dea din nou
povata ta mai buna." Intr-un alt psalm, poetul subliniaza ca doreste sa lupte
cu aceasta forta suprema nu pentru a iesi invingator, ci numai pentru a o pipai
si a se convinge ca exista cu adevarat : " Singuri, acum, in marea ta
poveste Raman cu tine sa ma mai masor Fara sa vreau sa ies biruitor Vreau sa
te pipai sis a urlu peste."
