Semn
(lat signum "indice, marca")
Prin semn (ca unitate de
comunicare, sau cuvant) - nu in
acceptiunea conectata la cea etimologic-latineasca de "indice", de "marca
distinctiva", ori de "element lingvistic perceptibil prin simturi si indicand /
exprimand ceva diferit de sine insusi", ci in acceptiunea de dincoace de anul
1916, datorata acelui Cours de
linguistique générale de Ferdinand de Saussure - se intelege o entitate mai
mult decat psihologica, "holist-psihologica" (daca sintagma
poate fi ingaduita),
aidoma unei "medalii" cu o fata semnificantul
si cu cealalta semnificatul,
«entitate care uneste nu un lucru cu un nume, ci "un concept si o imagine
acustica"» (DTL, 397)
Altfel spus, prin semn lingvistic se intelege o asociere dintre un
continut / semnificat
(obiect / fenomen din cosmosul nostru) si
o expresie sau un semnificant (un sunet, ori o inlantuire de sunete), intr-o unitate de
comunicare. Intr-o opera literara, raportul semnificat
- semnificant reactiveaza
vechea problema a secolului al XIX-lea despre continut
si forma forma se identifica
in expresie; «prin constituirea poeticii ca disciplina de interferenta dintre
lingvistica si critica, opera a inceput sa fie socotita o realitate autonoma,
semnificand nu in raport cu o alta realitate preexistenta, ci cu celelalte
valori-semne de care este legata intr-un sistem, avand un semnificat propriu,
indiferent de referent (realitatea extralingvistica)»(ibid.).
Trebuie retinut si faptul ca in mod obisnuit prin semn
lingvistic «se
intelege complexul sonor al cuvantului (imaginea acustica) privit ca purtator
al unui "continut psihic", al unui "inteles", al unei "notiuni"»; semnul lingvistic «are patru functii fundamentale, legate de natura continutului
general si abstract exprimat de el: a) functia
de abstractizare si de generalizare (el face posibil saltul de la cunoasterea senzoriala la
cunoasterea rationala, de la primul la cel de-al doilea sistem de semnalizare);
b) functia de fixare a datelor cunoasterii umane; c) functia de diferentiere in cadrul sistemului, realizata prin fonemele si prin
morfemele sale (in virtutea unor reguli si calitati distincte, proprii); d) functia de transmitere a informatiei (a ideilor si a sentimentelor), in calitate de element al
comunicarii.» (CDobMD, 374)
