Roma si Bizantul in secolele V-XIII

Roma si Bizantul in secolele V-XIII

In 313, cand imparatul Constantin a ridicat Biserica crestina la rangul de religie de stat, aceasta a fost nevoita sa faca fata unor probleme considerabile. In anii persecutiei, nu se putuse pune problema construirii unor edificii publice destinate cultului. Era chiar o imposibilitate. Singurele biserici sau sali de reuniune existente erau de mici dimensiuni si aproape secrete. Dar, cand Biserica a devenit cea mai mare putere de stat, problema relatiilor sale cu arta s-a pus in mod diferit. Vechile temple nu puteau sa serveasca drept modele pentru noul cult, pentru ca raspundeau unor nevoi total diferite. Interiorul templului era destinat in esenta adapostirii statuii zeului. Procesiunile si sacrificiile aveau loc in exterior. Biserica insa trebuia sa primeasca inauntrul ei intreaga congregatie a credinciosilor, adunata pentru slujba divina, pentru a-l auzi pe preot rostindu-si predica si slujind in fata altarului principal. De aceea, bisericile nu au fost construite dupa planul templelor pagane, ci dupa cel al marilor sali de reuniune pe care Antichitatea le numea "bazilici", adica, cu aproximatie, "sali regale". Aceste edificii serveau drept piete acoperite si curti de justitie, fiind formate in principal dintr-o sala mare dreptunghiulara, flancata, pe lungime, de doua spatii mai mici si mai joase, separate de sala centrala prin doua randuri de coloane. In partea din fund, edificiul comporta deseori o absida semicirculara, unde statea judecatorul sau oratorul. Mama imparatului Constantin a poruncit sa se construiasca dupa acest plan prima mare biserica si, de atunci, au fost numite in continuare bazilici toate bisericile construite dupa acest model. Altarul a fost plasat in mod natural in locul spre care se indreptau privirile credinciosilor, in marea nisa formata de absida. Mai tarziu, aceasta parte a edificiului ocupata de altar a fost numita cor, in timp ce sala mare centrala, unde stateau credinciosii, a fost numita nava (naos), iar salile mai mici, nave laterale, in virtutea dispunerii lor. In majoritatea bazilicilor, nava era acoperita pur si simplu de o sarpanta cu stalpi de sustinere vizibili, navele laterale avand doar un acoperis plat. Coloanele, care desparteau nava principala de cele laterale, erau deseori bogat decorate. Niciuna dintre primele bazilici nu a ramas intreaga, dar, in pofida modificarilor si restaurarilor succesive, opera a vreo cincisprezece secole, inca ne putem face o idee despre aspectul general al acestor edificii (ilustr. 86).

86. O bazilica crestina din prima perioada. San Apollinare in Classe, Ravenna, cca 530 d.H.

Problema decorarii bazilicilor de acest fel era mult mai greu de rezolvat. Se aducea in discutie rolul imaginilor in religie, ceea ce a starnit discutii aprinse. Primii crestini erau in general de acord asupra unui punct: nu trebuia sa existe statui in Casa Domnului. Statuile aminteau prea mult de acele imagini taiate in piatra, idoli pagani condamnati de Biblie. Nici nu putea fi vorba sa fie asezata pe altar o imagine a lui Dumnezeu sau a unuia dintre sfintii lui! Cum ar mai fi putut bietii crestini, recent convertiti la noua credinta, sa inteleaga ceea ce deosebea vechile lor credinte de mesajul nou, daca ar fi vazut statui in biserici? Le-ar fi fost foarte usor sa creada ca o statuie il "reprezenta" pe Dumnezeu, asa cum o statuie a lui Fidias se considera ca il reprezenta pe Zeus. Le-ar fi fost cu mult mai greu sa priceapa ideea unui Dumnezeu unic, invizibil si atotputernic, dupa chipul caruia suntem facuti. Asadar, crestinii erau cu totii de acord cu indepartarea marilor statui, dar ideile lor in privinta picturii erau divergente. Unii credeau ca putea sa-i ajute pe credinciosi sa-si aminteasca ceea ce invatasera, ca le putea aduce in memorie episoadele sacre. Acest punct de vedere era in general cel al partii latine, occidentale, a Imperiului Roman. Papa Grigore cel Mare, care a trait la sfarsitul secolului al VI-lea, si l-a insusit. El le-a amintit tuturor celor ostili folosirii picturii ca numerosi membri ai Bisericii nu stiau nici sa scrie, nici sa citeasca si ca pictura putea sa contribuie la instruirea lor, precum cartile cu poze pentru copii. "Pictura poate sa fie pentru analfabeti ceea ce scrisul este pentru cei care stiu sa citeasca", spunea el.

Faptul ca o autoritate atat de mare s-a pronuntat in favoarea picturii a fost de o importanta covarsitoare pentru istoria artei. Mai tarziu, vor fi invocate permanent cuvintele lui Grigore cel Mare, de fiecare data cand folosirea imaginilor in biserici va fi pusa iar in discutie. In realitate, ideile acestui papa despre arta erau, dupa cum am vazut, cele care predominau in acea epoca. Arta era astfel admisa, dar, evident, sub o forma limitata. Pentru ca obiectivul instruirii sa fie atins, istoria trebuia sa fie povestita cat mai clar si mai simplu; tot ceea ce putea distrage atentia de la tema sacra trebuia sa fie lasat deoparte. La inceput, artistii au continuat sa foloseasca metodele de naratiune ale artei romane, dar, treptat, au ajuns sa se limiteze din ce in ce mai mult la esenta. Ilustratia 87 ne arata o opera unde aceste principii au fost aplicate cu cea mai mare rigoare. Ea provine de la o bazilica din Ravenna, care era, in preajma anului 500, un mare port maritim si cel mai mare oras de pe coasta de est a Italiei. Subiectul este un episod din Evanghelii, in care Hristos a hranit cinci mii de persoane cu cinci paini si doi pesti.

97. Inmultirea painilor si pestilor, cca 520 d.H., mozaic din bazilica San Apollinare Nuovo, Ravenna

Un artist elenistic ar fi profitat de ocazie ca sa reprezinte o intreaga multime intr-o scena animata si pitoreasca, dar maestrul crestin a folosit o metoda opusa. Nu e vorba de o pictura executata cu brio din cateva trasaturi de penel, ci de un mozaic asamblat cu multa truda, format din cuburi marunte de sticla care iradiaza culori profunde si saturate, raspandind in biserica splendoarea unui mister solemn. Felul in care este prezentata povestea ii arata bine spectatorului ca a avut loc un miracol sacru. Scena se detaseaza pe un fond auriu si nu respecta niciun principiu realist. Figura senina a lui Hristos ocupa centrul. Nu e Hristos cu barba cu care suntem obisnuiti, ci imaginea, familiara primilor crestini, a unui tanar cu parul lung. Poarta un vesmant purpuriu si tine bratele departate, intr-un gest de binecuvantare, spre apostolii care ii intind painile si pestii, pentru ca miracolul sa se poata infaptui. Apostolii poarta aceste alimente cu mainile acoperite, cum faceau atunci supusii care plateau tributul stapanului lor. Este o ceremonie solemna. Se vede ca artistul conferea un sens profund scenei reprezentate. Pentru el nu era doar un miracol uimitor, intamplat cu cinci secole in urma, in Palestina, ci si simbolul si semnul puterii permanente a lui Hristos manifestata prin Biserica. De aceea privirea lui Hristos este fixata spre spectator: lui ii intarea convingerile Hristos.

La prima vedere, o astfel de compozitie pare destul de rigida. Nu are nimic din acea usurinta in miscare si in expresie care constituia mandria artei grecesti si pe care o regasim in perioada romana. Felul in care sunt dispuse figurile, vazute strict din fata, aproape ca te-ar duce cu gandul la niste desene facute de copii. Si totusi artistul cunostea, cu siguranta, foarte bine procedeele artei grecesti. Stia foarte bine sa aranjeze faldurile vesmintelor pe corp, lasand sa se ghiceasca sub ele articulatiile esentiale. Stia sa amestece micile cuburi colorate ale mozaicului cu destula usurinta ca sa exprime nuantele pielii sau ale cerului. Stia sa indice umbrele, iar racursiul nu reprezenta ceva greu pentru el. Dar compozitia ni se pare destul de primitiva, fiindca artistul a urmarit simplitatea. Vechile idei despre importanta unei reprezentari foarte lizibile a fiecarui obiect capatasera o noua vitalitate datorita faptului ca Biserica acorda o mare importanta claritatii naratiunii. Totusi, de data aceasta, artistii nu mai foloseau in acest scop lizibilitatea formelor simple ale artei primitive, ci formele evoluate ale picturii grecesti. Astfel, la inceputul Evului Mediu, arta crestina prezinta un amestec ciudat de primitivism si rafinament. Observarea naturii, pe care am vazut-o dezvoltandu-se atat de rapid in Grecia in secolul al V-lea i.H., este lasata deoparte in secolul al V-lea d.H. Artistii nu-si mai confrunta formulele cu realitatea. Ei nu mai urmaresc perfectiunea in reprezentarea corpului uman sau artificii pentru a sugera profunzimea. Dar descoperirile deja facute nu au fost niciodata total pierdute. Arta greco-romana oferea un imens repertoriu de figuri (in picioare, sezand, aplecate sau intinse la orizontala). Toate puteau folosi la istorisirea unei povesti; de aceea, au fost permanent copiate si adaptate la noile teme. Numai ca erau utilizate intr-un spirit de o noutate atat de radicala, incat nu trebuie sa fim surprinsi daca isi pastreaza foarte putin din originea lor antica.

Problema rolului si locului artei in Biserica a fost de o importanta imensa pentru intreaga istorie a Europei. Intr-adevar, este unul dintre principalele motive pentru care teritoriile orientale de limba greaca din Imperiul Roman, a caror capitala era Bizantul (Constantinopol), au refuzat sa recunoasca suprematia Papei de la Roma. La Bizant exista o grupare ostila oricarei reprezentari a unei teme religioase. Ei erau numiti iconoclasti sau distrugatori de imagini. In anul 754, acestia au avut castig de cauza si orice arta religioasa a fost interzisa in Biserica din Orient. Adversarii lor erau, de altfel, si mai in dezacord cu ideile Papei Grigore cel Mare. Pentru ei, imaginile nu erau utile, erau sfinte. Argumentele prin care incercau sa-si justifice punctul de vedere se dovedeau la fel de subtile precum cele ale iconoclastilor: "Daca Dumnezeu, in mila lui, a binevoit sa se arate muritorilor sub forma umana a lui Hristos - spuneau ei -, de ce nu ar binevoi sa se manifeste si in imagini vizibile? Nu adoram acele imagini ca atare, cum faceau paganii, ci ii adoram pe Dumnezeu si pe sfinti in imaginile lor sau prin imaginile lor". Orice am putea crede despre logica acestei argumentatii, importanta ei a fost esentiala pentru istoria artei. Intr-adevar, dupa un secol de represiune, cand aceasta grupare a revenit la putere, picturile dintr-o biserica nu au mai fost privite ca simple povesti pentru analfabeti, ci ca niste oglindiri misterioase ale lumii ceresti. In aceste conditii, Biserica din Orient nu mai putea sa permita artistilor sa-si urmeze fantezia. Evident, nu se putea accepta orice pictura frumoasa, reprezentand o mama cu un copil, ca fiind o adevarata imagine sfanta, ca "icoana" Maicii Domnului. Era nevoie de modele consacrate printr-o traditie veche.

Si, astfel, bizantinii au ajuns sa-si impuna aproape la fel de riguros ca egiptenii respectarea traditiei. Aceasta a dus la doua feluri de consecinte. Cerand artistului, care picta imaginile sfinte, sa respecte cu strictete vechile modele, Biserica bizantina contribuia la pastrarea metodelor si cuceririlor artei grecesti in redarea draparii unui vesmant, a fetelor si atitudinilor. Daca privim o Fecioara bizantina (ilustr. 88), ni se pare, evident, foarte diferita de capodoperele artei grecesti.

88. Madona cu pruncul, cca 1280, tempera pe lemn, 81,5 x 49 cm. Realizata probabil la Constantinopol. Washington (DC), National Gallery of Art (Mellon Collection)

Si totusi felul in care sunt drapate vesmintele pe corp, felul in care cutele iradiaza la genunchi sau la coate, conturarea fetei si a mainilor prin umbre, chiar si curba tronului, toate acestea ar fi fost imposibile fara cuceririle picturii grecesti si elenistice. In acest sens, in ciuda unei anumite rigiditati, putem considera arta bizantina ca mentinandu-se mai aproape de natura decat arta care se va dezvolta in Occident. Pe de alta parte, importanta conferita traditiei si obligatia respectarii stricte a unor norme admise in reprezentarea lui Hristos sau a Fecioarei constituiau un obstacol pentru dezvoltarea capacitatilor individuale. Totusi, acest conservatorism s-a dezvoltat gradat si nu trebuie sa credem ca artistilor din acel timp nu li se lasa niciun fel de libertate. In realitate, ei au fost cei care, de la ilustratiile simple ale primei arte crestine, au ajuns la acele cicluri de mari compozitii solemne care acopera peretii bisericilor bizantine. Cand contemplam mozaicurile executate de artistii greci in Evul Mediu, in Balcani sau in Italia, constatam ca imperiul din Orient a reusit cu adevarat sa readuca la viata ceva din maretia maiestuoasa a anticei arte orientale, pentru a o pune in serviciul slavei lui Hristos. Ilustratia 89 este un exemplu al puterii acestei arte.

89. Hristos domnind asupra Universului cu Fecioara, pruncul si sfintii, cca 1190, mozaic. Sicilia, catedrala din Monreale

Este vorba despre catedrala din Monreale, Sicilia, decorata cu putin timp inainte de anul 1190, de artisti bizantini. Sicilia apartinea Bisericii din Occident, Bisericii latine, ceea ce explica prezenta Sfantului Becket printre sfintii asezati de o parte si de alta a ferestrei. Este cea mai veche reprezentare a acestui personaj, a carui asasinare tulburase profund intreaga Europa, in urma cu vreo douazeci de ani. Dar, in afara alegerii sfintilor reprezentati, artistii nu s-au indepartat de traditia bizantina. Credinciosii se aflau fata in fata cu imaginea grandioasa a lui Hristos suveran, cu mana dreapta intinsa pentru a binecuvanta. Dedesubt, Fecioara troneaza ca o imparateasa, avand in stanga si in dreapta cate un arhanghel, inconjurata de doua randuri solemne de sfinti.

De pe peretii auriti, aceste figuri hieratice isi lasau in jos privirea spre credinciosi; erau niste simboluri atat de perfecte ale dogmei, incat nimeni nu simtea nevoia sa aduca vreo schimbare fixitatii lor. De aceea, vor continua sa-si exercite puterea in toate regiunile dependente de Biserica din Orient. Imaginile sfinte ale rusilor, icoanele lor, sunt si astazi o oglindire a acestor grandioase creatii ale artistilor bizantini.

Iconoclast bizantin stergand o imagine a lui Hristos, cca 900, provine dintr-un manuscris bizantin, psaltirea de la Siudov. Moscova, Muzeul de Istorie