Bugetul Comisiunii Europene

Bugetul Comisiunii Europene.

Generalitati.

Comisiunea Europeana analiza fiecare an, in cursul sesiunii sale plenare de toamna, bugetul general al incasarilor sale si al cheltuielilor sale pentru anul urmator, exercitiul bugetar incepand cu 1 ianuarie. Cand bugetul nu era votat in timp util, bugetul anului precedent ramanea in vigoare pana la apropiata sesiune plenara. In cazul cand modificarile creditelor votate la buget apareau necesare in cursul exercitiului, creditele devenite inutile erau anulate iar creditele suplimentare erau inscrise intr-un buget rectificativ votat pentru exercitiul curent in cursul sesiunii de primavara a fiecarui an. Incasarile erau constituite in principal de produsul drepturilor de navigatie percepute la gura Dunarii. Bazate pe miscarea exportului, care era legat intim de rezultatele productiei agricole a Romaniei si a altor tari riverane, incasarile Comisiunii Europene erau sensibil variabile si suscepsibile de a inregistra de la un an la altul mari diferente. Ele erau inscrise in buget dupa media anilor imediat anteriori, aceasta medie fiind in 1931 de circa 4000000 de franci aur. Cheltuielile se distingeau in incarcari ordinare si in incarcari extraordinare.

Incarcarile ordinare erau fixe si permanente. Ele cuprindeau cheltuielile generale de administratie si cheltuielile referitoare la politia fluviului, cladiri destinate navigatiei, intretinerii navigabilitatii si lucrarilor ordinare ale Serviciului tehnic. Cadrul lor atingea normal 3000000 de franci aur pe an.

Incarcarile extraordinare erau variabile si temporare. Ele se refereau in general, fie la lucrari importante de consolidare sau de ameliorare, fie executiei lucrarilor noi, fie renovarii partiale de utilaj sau material flotant al Comisiunii. Ele erau furnizate de media excedentelor care lasa produsul incasarilor pe cheltuielile ordinare si, in caz de insuficienta pe media rezervelor Comisiunii si nevoiei ajutorului de imprumuturi.

La finele exercitiului, sumele ramase eventual disponibile dupa satisfacerea tuturor nevoilor navigatiei, erau raportate anului urmator sau varsate, in parte, fondurilor de rezerva sau de prevedere. Aceste fonduri erau mentionate in contabilitate si in conturi sub titlu particular de « Fonduri speciale », si ele conservau distinctia originii lor si afectarii care le era proprie. Fondurile de aceasta natura deschise in 1930 in conturile Comisiunii Europene erau urmatoarele : 1. Fonduri de rezerva, 2. Fonduri de asigurare, 3. Fonduri pentru cumpararea unui spargator de gheata, 4. Fonduri pentru cumpararea unei nave de salvare si 5. Fonduri de retragere ale functionarilor.

Cand plus-valorile bugetare au luat un caracter permanent, Comisiunea Europeana le-a suprimat, micsorand taxele in profitul navigatiei.

Bugetul cheltuielilor deschidea creditele necesare cheltuielilor prezumtive ale fiecarui exercitiu. Nici o cheltuiala nu putea sa fie facuta in afara celei prevazute in buget. Comitetul executiv veghea la aceasta ca creditele sa nu fie depasite. Cand in cursul exercitiului, se constata ca un credit votat parea ca trebuie sa fie epuizat inainte de timp, apartinea Comitetului executiv de a decide daca avea loc suspendarea cheltuielilor aferente la acest credit sau de a deschide un credit suplimentar. Creditele suplimentare puteau sa fie deschise de Comitetul executiv cand aceste credite erau susceptibile de a fi imputate pe fondul general pus la dispozitia Comitetului in fiecare buget pentru cazurile neprevazute. Daca din contra, un credit suplimentar trebuia sa aiba ca efect cresterea totalului general al cheltuielilor prevazute in bugetul anual, acest credit care ca suma nu putea, in afara cazurilor de urgenta, sa fie deschis decat prin votul Comisiunii dat in sedinta plenara sau cu consimtamantul unanim si prealabil al Delegatilor titulari.

Comitetul executiv nu putea sa faca a opera viramente de credit intre diferitele articole de buget. La delimitarea exercitiului, el ridica in executia clauzei finale a articolului 16 al Actului public din 2 noiembrie 1865, un raport al operatiunilor financiare ale anului. Acest raport prezenta incasarile si cheltuielile Comisiunii Europene facute in cursul exercitiului si evidentia situatia activului si pasivului Comisiunii la sfarsitul fiecarui an.

 Columna Traiana, cu statuia Sfantului Petru asezata in locul celei a lui Traian (sec.XVI)

Crestinii, acuzati pe nedrept

Specialistii care au studiat Columna au oferit o interpretare total nesatisfacatoare si necredibila: crestinii ar fi sters scena! In anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al Iii-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, incepand cu 1558. In sfarsit, in 1589-1590, in varful Columnei, in locul statuii lui Traian, disparuta inca din antichitate, a fost asezata statuia Sfantului Petru. Se presupune ca scena prezentarii capului lui Decebal a disparut in aceasta perioada, deoarece atingea sensibilitatea crestinilor, era prea macabra pentru gustul lor si de aceea a fost stearsa. Totusi, pe columna apar reprezentari cel putin la fel de macabre, inca din primele scene: soldati romani prezentand imparatului capete de daci, capete de daci infipte in pari in fata unui castru, un soldat tinand in dinti, de par, un cap de dac desprins de corp etc. Apoi, pentru secolul al Xvi-lea, astfel de reprezentari nu erau macabre. Mai mult, crestinii erau familiarizati, din Noul Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtand tava cu capul Sfantului Ioan Botezatorul.

Sa fie vorba de apararea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigas, asa cum au sugerat alti cercetatori? Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decat intreg razboiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Si pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un mileniu si jumatate dupa moartea lui Traian? Daca a vrut cineva sa apere cu adevarat memoria lui Traian, ar fi trebuit sa sterga mult mai multe scene de pe Columna, nu sa se catere pana sub capitel si sa distruga doar scena finala, oricum greu vizibila de jos, o scena in care apare si Traian, pentru ultima data pe Columna. Deci, scena de final cea mai importanta, cea in care regele dac si imparatul roman par sa se intalneasca pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizeaza infrangerea definitiva a dacilor si victoria absoluta a romanilor a fost inlaturata. Cei care au atribuit gestul distrugerii crestinilor din secolul al Xvi-lea nu au cunoscut suficient istoria Columnei. Intre acestia se numara, in mod surprinzator, si cel mai mare expert al Columnei, Conrad Cichorius (sfarsitul sec. al Xix-lea), iar ipoteza sa a fost preluata si de Radu Vulpe si de alti cercetatori romani, care au interpretat scenele de pe acest monument. Ei nu au studiat indeajuns istoria Columnei de-a lungul timpului si au tras concluzii pripite.

Un martor incomod

Columna a fost obiect de mare admiratie, inca de timpuriu. Multi artisti ai Renasterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut sa aiba, nu de putine ori, o copie sau o columna similara. S-au facut desene si gravuri dupa reliefuri, inca de pe la 1400. Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la inceputul secolului al Xvii-lea, cand Ludovic al Xvi-lea a comandat o copie dupa columna. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele pana in varful columnei. Bartoli a profitat de aceasta oportunitate si, urcandu-se pe schele, a copiat in cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columna. In desenele lui, scena astazi distrusa este intreaga, cu toate amanuntele sale. Albumul sau de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care il numeste 'Traian al Frantei' a fost editat in 1673. Deci, la o prima analiza, zdrobirea scenei nu poate fi atribuita initiativelor Bisericii din secolul anterior, asa cum s-a afirmat. Lipsa de interes si de informare a celor care ar fi trebuit sa se ocupe de studierea si interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tainuirea, cu sau fara voie, a unui episod de mare importanta pentru istoria noastra. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie sa plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, in perioada secolelor Xv-Xviii. Si acestea nu sunt putine!
Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli exista si in Romania, in cateva exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Nationale a Romaniei, iar un altul la Sibiu, daruit bibliotecii Astra de catre Badea Cartan Da, acel Badea Cartan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergand pe jos pana la Roma, anume ca sa vada Columna. Acel Badea Cartan care a presarat in jurul Columnei pamant adus de acasa si boabe de grau. Acel roman patriot, despre care ziarele Romei au scris ca este 'un dac coborat de pe Columna'. A carat de-a lungul vietii cu spinarea, peste munti, mii de carti in limba romana, din 'Romania libera', in Ardealul ocupat. Intre ele, si aceste nepretuite reproduceri dupa reliefurile Columnei, pe care specialistii continua

Apendice. Moneda Comisiunii Europene.

In cursul existentei sale, Comisiunea Europeana a fost obligata de circumstante de a modifica in mai multe reprize moneda fixata de ea pentru contabilitatea sa. La constituirea sa, aceasta a fost ducatul austriac, folosit in mod curent in tarile dunarene, care a fost ales ca moneda a Comisiunii.  El reprezenta circa 12 franci.

In 1878, francul a fost substituit cu ducatul in contabilitatea Comisiunii Europene avand in vedere ca noul piastru, echivalent cu francul, a fost adoptat ca unitate monetara in Principatele Unite incepand din 1 ianuarie 1868 si ca el avea avantaj pentru Comisiune a servi in contabilitatea monedei legale a tarii in care ea isi avea sediul. Unitatea monetara a Romaniei a devenit independenta, leul, fiind echivalent cu francul, Comisiunea Europeana continua sa foloseasca francul ca moneda de calcul.

Dupa razboiul mondial, moneda sa a fost francul francez, a carui fluctuatii au avut ca efect de a reda incerte toate previziunile bugetare care se gaseau in intregime falsificate de variatia valorii francului intre momentul cand bugetul era stabilit si cand cheltuiala prevazuta bugetului era reglata. Comisiunea Europeana a decis deci, in sesiunea de primavara din 1926, de a stabili bugetul sau pornind de la 1 ianuarie 1927, francul aur fiind definit ca avand « valoarea de o sutime a piesei de aur de 100 de franci a vechei Uniuni monetare latine cantarind 32 gr. 258 cu titlul de 900 miimi ».

Stabilizarea celei mai mari parti ale monedelor europene avand ca efect de a stabili un raport aproape fix intre monedele acestor tari si francul aur, platibile in monede efective romane sau altele, in virtutea de credite inscrise la bugetul in franci aur, se efectua mentinandu-se fara dificultate.