Caderea Zidului Berlinului si unificarea germana

In ultima faza de dezvoltare a zidului, 'fasia mortii' dintre gardul de sarma ghimpata si zidul de beton ofereau granicerilor un camp de tragere liber pe distante lungi asupra potentialilor fugari rasariteni

Zidul Berlinului (in limba germana: Berliner Mauer), un simbol al Razboiului Rece, a fost construit, initial, pe 13 august 1961 ti a fost demolat in saptamanile de dupa 9 noiembrie 1989. Parte a Cortinei de Fier, Zidul Berlinului a fost cea mai cunoscuta parte a frontierelor RDG-ului.

Conceputa de administratia liderului comunist al Germaniei Rasaritene, Walter Ulbricht, si aprobata de liderul sovietic Nikita Hrusciov, zidul a constituit o bariera de separare intre Berlinul Occidental si Republica Democrata Germana timp de aproape 28 de ani. A fost construit in perioada postbelica, (perioada in care Germania a fost divizata), in efortul de a stopa consecintele scurgerii de forta de munca si pierderilor economice asociate cu migratia zilnica a unui mare numar de profesionisti si lucratori calificati intre Est si Vest. Existenta timp de aproape trei decenii a Zidului a provocat scaderea semnificativa a emigratiei (evadati -'Republikflucht' in germana): de la 2 milioane, in perioada 1949 - 1962, la numai 5.000 - intre1962 si 1989.

Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Rasariteana si pentru blocul comunist ca un tot. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste, insistent afisat in lumea occidentala, in special dupa impuscarea, intens mediatizata de mass media occidentale, a catorva evadati. Liberalizarea politica de la sfarsitul deceniului al noualea, asociata cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea restrictiilor la trecerea frontierei est-germane, care au dus, in cele din urma, la demonstratii de masa si caderea guvernului comunist. In momentul cand a fost dat publicitatii, la 9 noiembrie 1989, un decret al oficialitatilor est-germane care permitea trecerea libera a frontierei, mase uriase de est-berlinezi s-au apropiat de zid si, in cele din urma, au traversat prin toate punctele de trecere, unindu-se, intr-o atmosfera sarbatoreasca, cu multimea din Berlinul Occidental. Dupa cateva saptamani, Zidul a fost, in cele din urma, distrus in totalitate, caderea acestei bariere fiind primul pas catrereunificarea Germaniei, care a fost incheiata, in mod oficial, pe 3 octombrie 1990.

Fundalul istoric

Zonele de ocupatie in Germania in 1945

Dupa sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial in Europa, Germania a fost divizata in patru zone de ocupatie. Vechea capitala a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost impartita in patru zone de ocupatie corespunzatoare. Desi, la inceput, intentiile puterilor invingatoare erau de a guverna impreuna Germania in granitele stabilite in anul 1947, izbucnirea Razboiului Rece a facut ca zonele de ocupație franceza, britanica si americana sa fie unite in Republica Federala Germania, in1949. Ca riposta, in zona de ocupatie sovietica a Berlinului avea sa fie proclamata, in acelasi an,Republica Democrata Germania, cu capitala in Berlinul Rasaritean.

Dezvoltarea separata a statelor germane

Incepand din 1948, Germania Occidentala s-a dezvoltat ca o tara capitalista vestica, cu o economie sociala de piata ('Soziale Marktwirtschaft') si cu o viata politica autenticdemocratica - parlamentara. Cresterea economica neintrerupta de 30 de ani, inceputa in deceniul al saselea, a dus la 'miracolul economic'. In interiorul granitelor sale, Gemania Rasariteana a fost guvernata de un guvern autoritar, modelat dupa cel sovietic, care a aplicat in economie sistemul economiei planificate centralizat. In vreme ce Germania Rasariteana a devenit cea mai bogata si dezvoltata tara din blocul rasaritean, multi dintre cetatenii ei priveau la prosperitatea economica si libertatea politica din vest. Fuga numerosilor cetateni est-germani catre tari necomuniste via Berlinul Occidental a dus la edificarea, in 1961, asistemului frontierelor RDG, din care Zidul era parte integranta.

Emigratia masiva

Din 1949 pana in 1961, un mare numar de persoane, de la personalul cu studii superioare la muncitorii calificati, ('Grenzgänger'), migra dinspre estul spre vestul Berlinului, in principal, datorita reconstructiei din vest, sustinuta de fondurile Planului Marshall. Intr-o singura zi, de exemplu, intreaga catedra de matematica a Universitatii din Leipzig a parasit RDG-ul. In plus, numerosi vest-berlinezi traversau granita in rasarit pentru a-si face cumparaturile in magazinele cu preturi subventionate de stat, unde preturile erau mult mai mici decat in vest. Aceasta secatuire a resurselor umane si economice ameninta Germania Rasariteana cu colapsul economic. Acest fapt avea repercusiuni in intreg blocul rasariteanși, in special, in Uniunea Sovietica, care subventiona economia est-germana si care, la randul ei, trebuia sa asigure plata despagubirilor de razboi catre URSS si Polonia.

Propunerile pentru edificarea unei bariere

Impulsul pentru crearea Zidului Berlinului a venit de la liderul est-german Walter Ulbricht, iar initiativa a fost aprobata de conducatorul URSS Nikita Hrusciov, cu anumite rezerve. Propunerile lui Ulbricht pentru o a doua blocada aeriana a Berlinului de Vest au fost respinse de sovietici, in timp ce Zidul trebuia construit numai din sarma ghimpata. Daca occidentalii ar fi incercat sa forteze bariera, est-germanii ar fi trebuit sa dea inapoi, fara a deschide focul, sub nici un motiv.

Inceperea constructiei in 1961

Construirea a 45 de kilometri de bariere in jurul celor trei sectoare occidentale a inceput duminica 13 august 1961 in Berlinul Rasaritean. In acea dimineata, zona de frontiera a fost securizata de trupele de graniceri est-germani. Bariera a fost construita de soldatii si muncitorii est-germani, fara implicarea directa a sovieticilor. Zidul a fost construit numai pe teritoriul est-german, constructorii asigurandu-se ca nu ating in nici un punct teritoriul vest-berlinez. Strazile care se intindeau de-a lungul traseului barierei au fost baricadate pentru a impiedica trecerea a oricarui vehicul si a fost ridicat un gard de sarma ghimpata, care, mai tarziu, a fost transformat intr-un zid in toata regula. Bariera a divizat, fizic, orasul si a incercuit, practic, Berlinul Occidental. In timpul constructiei, soldatii Armatei Nationale Populare (NVA) si ai Grupurilor de lupta ale clasei muncitoare (KdA) au pazit zona, avand ordine clare pentru impușcarea oricarui individ care ar fi incercat sa fuga in Vest. Mai tarziu, zona Zidului a fost intarita cu ziduri, campuri minate si alte instalatii de siguranta.

Efectele imediate

Numeroase familii au fost despartite. Multi est-germani au fost opriti sa-si mai desfasoare activitatea in Berlinul Occidental, pierzandu-si o valoroasa sursa de venit. Berlinul Occidental a devenit o enclava aproape total izolata intr-un teritoriu ostil. Vest-berlinezii au demonstrat, in frunte cu primarul lor, Willy Brandt, impotriva zidului, criticand cu vigoare Statele Unite pentru lipsa de reactie.

John F. Kennedy a acceptat, intr-un discurs din 25 iulie 1961, ^[1] ca Statele Unite nu pot decat spera sa poata apara vest-berlinezii si pe germanii occidentali. Incercarea de a se opune est-germanilor ar fi dus la un esec stanjenitor. Astfel, administratia americana a protestat slab, formal, prin canalele obitnuite, dar fara vigoare, desi Zidul era o violare a intelegerilor postbelice care permiteau Aliatilor occidentali sa supravegheze administrarea intregului Berlin. La cateva luni dupa construirea barierei de sarma ghimpata, guvernul USA a informat autoritatile sovietice ca va accepta Zidul ca pe un 'fapt al vietii internationale' pe care nu va incerca sa-l schimbe cu forta.

Guvernul est-german a pretins ca Zidul ar fi fost o 'bariera de protectie antifascista' ('antifaschistischer Schutzwall'), ridicata cu intentia de a descuraja agresiunea occidentala. Aceasta pozitie a fost privita cu scepticism chiar si in Germania Rasariteana, in timp ce in Germania Occidentala era privita ca masura de stopare a exodului, ceea ce era mai aproape realitate. Zidul a provocat numeroase suferinte familiilor divizate intre est si vest.

Efecte secundare

Era clar ca moralul vest-german trebuia ridicat, de vreme ce viabilitatea Berlinului Occidental era grav amenintata. Daca Berlinul ar fi cazut, dupa toate eforturile podului aerian, cum s-ar fi putut increde vreunul dintre Aliati in Statele Unite? Pe de alta parte, in fata unei amenintari sovietice serioase, o enclava ca Berlinul Occidental nu putea fi aparata decat cu armele nucleare. De aceea, se impunea ca americanii sa faca o demonstratie de forta, care sa arate sovieticilor ca nu pot impinge lucrurile mai departe.

In consecinta, generalul Lucius D. Clay, care se bucura de un mare respect in randurile berlinezilor dupa ce a condus cu succes eforturile americanilor din timpul podului aerian 1948-1949, si care era cunoscut ca are o atitudine foarte ferma fata de sovietici, a fost trimis la Berlin ca fiind consilier al presedintelui american, avand gradul diplomatic de ambasador. Generalul si vicepresedintele Lyndon B. Johnson au aterizat peAeroportul International Tempelhof in dupa-amiaza zilei de sambata 19 august 1961.

Ei au ajuns intr-un oras aparat de ceea ce avea sa fie cunoscuta ca 'Brigada Berlin', formata din grupurile de lupta al II-lea si al III-lea si o companie de blindate. Fiecare grup de lupta era incadrat cu 1.362 de soldati si ofiteri. In 16 august 1961, Kenedy a dat ordinul intaririi Brigazii Berlin. In dimineata zilei de 19 august a fost adus si grupul de lupta nr. 1.

In dimineata zilei de duminica, 20 august 1961, 491 de vehicule care transportau 1.500 de oameni in cinci coloane de mars au parasit punctul de control Helmstedt-Marienborn la 06:34. La Marienborn, la punctul sovietic de control de langa Helmstedt, personalul american a fost numarat de militarii aflati de garda. Coloana avea 160 km lungime si a acoperit distanta de 177 km dintre Marienborn si Berlin in formatie completa de lupta, in timp ce politistii est-germani de la circulatie urmareau coloana din spatele pomilor de-a lungul autostrazii. Capul convoiului a ajuns la Berlin la pranz, fiind intampinat de Clay si Johnson, mai inainte de a defila pe strazile Berlinului prin fata unei multimi entuziasmate. La ora 4:00 a.m. a zilei de luni 21 august, Lyndon Johnson a lasat Berlinul Occidental, vizibil intarit, in mainile generalului Frederick O. Hartel si a brigazii sale care numara acum 4.224 de ofiteri si trupa. La fiecare trei luni in urmatorii trei ani si jumate, un batalion american nou era trimis in Berlinul Occidental pe autostrada pentru a face o demonstratie a vointei aliate de a-si folosi drepturile fara contenire.

Crearea Zidului a avut implicatii profunde pentru ambele Germanii. Prin stoparea exodului catre Occident, guvernul est-german a fost capabil sa recastige controlul asupra tarii. Zidul a devenit un simbol de referinta al propagandei anticomuniste occidentale, in special dupa impuscarea unor indivizi care incercasera sa traverseze bariera. Aceste acte de impuscare a fugarilor au fost considerate crime dupa unificarea Germaniei. In 1987, Ronald Reagan a tinut un faimos discurs la Poarta Brandenburg, in timpul caruia l-a provocat pe Mihail Gorbaciov sa 'darame acest Zid'. In Germania Occidentala, exasperata de faptul ca Aliaii occidentali nu au facut nimic sa previna ridicarea Zidului, a fost initiata politicaOstpolitik de reapropiere de Est, intr-un efort de stabilizare si normalizare a relatiilor dintre cele doua Germanii.

Traseul și modificarile ulterioare

Zidul avea peste 155 km lungime. In iunie 1962, a inceput lucrarile la un al doilea gard paralel, la o distanța de pana la 90 m inspre interior, casele cuprinse in aceasta fașie fiind demolate, iar locatarii mutați la alte adrese. A fost creat un teritoriu al nimanuiintre cele doua bariere, cunoscut in scurta vreme ca 'fașia morții'. Fașia era pavata cu nisip greblat cu grija, ceea ce facea foarte ușor de sesizat urmele pașilor unor eventuali evadați. Zona nu oferea nicio posibilitate de camuflare, era minata și impanzita cu capcane din sarma și, cel mai important, oferea un camp de tragere vast pentru garzile care pazeau Zidul.

De-a lungul timpului, Zidul a trecut prin patru faze de construcție:

Gardul din sarma ghimpata de baza (1961)

Proiect: Test de evaluare la geografie - relieful Romaniei Referat: Bucegii isi dezvaluie tainele

Gardul din sarma ghimpata imbunatațit (1962-1965)

Zidul din beton (1965-1975)

Grenzmauer 75 (Zidul de granița 75) (1975-1989)

'Zidul celor patru generații', numit in mod oficial 'Stützwandelement UL 12.11'(Elementul zidului de siguranța UL 12.11), a fost ultima și cea mai sofisticata versiune a Zidului. Inceput in 1975 și finalizat prin 1980,^[2] a fost construit din 45.000 de secțiuni din beton armat, fiecare avand 3,6x1,2 m, totul la un cost de 16.155.000 marci est-germane.^[3] Pe creasta Zidului era montata o țeava lustruita, ceea ce ar fi trebuit sa faca și mai grea escaladarea sa. Zidul era intarit cu garduri din plasa, senzori de mișcare, șanțuri impotriva vehiculelor, garduri din sarma ghimpata, 116 turnuri de paza și 20 de bunkere.^[4] Acesta este Zidul cel mai des vazut in poze, iar bucațile din Zid care se mai afla in Berlin sau altundeva in lume sunt bucați ale celei de-a patra generații a acestei construcții.

Utilizarea și traversarea oficiala

Au existat opt puncte de trecere oficiale a Zidului, care permiteau vizitele germanilor din vest, occidentalilor și personalului aliat in Berlinul Rasaritean, precum și vizitele germanilor democrați in Berlinul Apusean (dupa obținerea unui permis corespunzator). Aceste puncte de trecere erau destinate in mod separat diferitelor categorii de persoane care le puteau traversa: est-germani, vest-germani și alte țari. Cel mai faimos a fost Friedrichstraße (Checkpoint Charlie), care era destinat numai personalului aliat și cetațenilor negeermani.

Au mai existat și alte puncte de trecere intre Berlinul Occidental și Germania Rasariteana. Acestea puteau fi folosite la tranzitul intre Germania Occidentala și Berlinul de Vest, pentru tranzitul catre vecinii RDG-ului, (Polonia, Cehoslovacia și Danemarca), pentru intrarea cetațenilor est-germani in Berlinul Occidental (numai cu aprobare) și pentru vizitarea Germaniei Rasaritene de catre cetațenii vest-berlinezi. Dupa ințelegerile din 1972, au fost deschise noi puncte de trecere pentru transportul gunoiului vest-berlinez in gropile de gunoi RDG-iste, ca și unele puncte de trecere pentru accesul la exclavele vest-berlineze. (Vezi și: Steinstücken).

In cea mai mare parte a istoriei Zidului, personalul militar, oficialii și diplomații aliați au putut intra in Berlinul Rasaritean fara control al pașapoartelor. De asemenea, patrulele sovietice puteau patrunde fara restricții in Berlinul Apusean. Aceaste au au fost una dintre cerințele ințelegerilor postbelice alecelor patru puteri invingatoare. La inceput, vest-berlinezii erau supuși unor restricții seveere, toate punctele de trecere fiind inchise pentru aceștia, intre 26 august 1961 și 17 decembrie 1963. In septembrie 1972, formalitațile de calatorie ale vest-berlinezilor au fost mult simplificate, ca urmare a ințelegerii dintre cele patru puteri. Vest-berlinezilor le era permis sa foloseasca numai 12 puncte de control.

Patru autostrazi legau RFG-ul de Berlinul Occidental, cea mai cunoscuta fiind Berlin-Helmstedt autobahn, care intra in RDG la Helmstedt (Checkpoint Alpha) și ajungea la Berlin la Dreilinden (Checkpoint Bravo), in partea de sud-vest a orașului. In Berlinul de Vest se mai putea ajunge cu trenul (patru linii) și pe apa, folosind rețeaua de canale și rauri.

Strainii traversau frecvent, in mod legal, Zidul, valuta lor forte fiind bine primita in RDG. Turiștii straini erau atent controlați atat la venire, cat și la plecare. De obicei, mașinile erau controlate cu ajutorul unor oglinzi mobile pentru a impiedica evadarea unor est-germani agațați de șasiele automobilelor.

Unul dintre locurile pe unde vest-berlinezii puteau traversa Zidul era stația de metrou Friedrichstraße. Cand a fost ridicat Zidul, complexa rețea berlineza de transport public, (S-Bahn și U-Bahn) a fost intrerupta unele dintre linii au fost taiate in doua, iar multe stații au fost inchise. Trei linii vest-berlineze treceau prin sectorul rasaritean, traversand stații fantoma (Geisterbahnhöfe), fara sa opreasca.

Toate liniile de metrou convergeau spre Friedrichstrasse, care a devenit un punct de maxima importanța pentru tranzitul intre cele doua jumatați ale orașului pentru cei care aveau permisiunea sa traverseze frontiera.

Tentativele de evadare

In timpul existenței Zidului, au fost aproximativ 5.000 de tentative de evadare din Berlinul Rasaritean, incununate de succes. Diferitele rapoarte apreciaza ca numarul celor morți in timpul tentativelor de trecere a Zidului ar fi intre 192 și 239 de persoane.^[5] Mulți alții au fost raniți cand incercau sa evadeze.

Primele tentative reușite de evadare au fost acelea ale persoanelor care au sarit peste gardul de sarma ghimpata, sau care au sarit de la ferestrele apartamentelor de-a lungul liniei de demarcație, dar astfel de incercari au fost zadarnicite de modernizarea Zidului. Tentativele incununate de succes de mai tarziu au inclus: evadarea prin tunele sapate pe sub zid; traversarea acestuia agațați de cablurile aeriene; zborul cu avioane altraușoare. A fost, de asemenea, un caz al unei persoane care a reușit sa se strecoare cu o mașina sport joasa, pe sub bariera de la Checkpoint Charlie.

O tentativa, incununata de succes, de evadare pe calea aerului a fost cea a lui Thomas Kruger, care a folosit un avion ușor Zlin Z-42M al Gesellschaft für Sport und Technik (o organizație de pregatire militara a tineretului est-german) și a aterizat pe aeroportul militar britanic Gatow. Acest avion, cu numarul de inmatriculare DDR-WOH, a fost demontat și returnat est-germanilor de autoritațile militare britanice avand pictate pe fuselaj lozinci ironice precum 'Wish you were here (Am fi dorit sa fiți și voi aici)' și 'Come back soon (Vino repede inapoi)'. Avionul DDR-WOH, cu un alt numar de inregistrare, mai zboara și azi in Germania.

Cea mai cunoscuta tentativa eșuata de evadare a fost cea a lui Peter Fechter, care a fost impușcat și lasat sa sangereze pana la moarte in fața martorilor occidentali (inclusiv din presa), pe 17 august 1962. Ultima persoana impușcata in timp ce incerca sa traverseze granița a fost Chris Gueffroy, pe 6 februarie 1989.

Caderea Zidului in 1989

Pe 23 august 1989, Ungaria comunista a ridicat restricțiile de frontiera la granița cu Austria. In septembrie, mai mult de 13.000 de turiști est-germani din Ungaria trecusera in Austria. In toamna anului 1989, in Germania Rasariteana au avut loc demonstrații de masa antiguvernamentale. Liderul est-german Erich Honecker a demisionat, in 18 octombrie 1989, și a fost inlocuit de Egon Krenz cateva zile mai tarziu. Honecker proorocise in ianuarie același an ca Zidul avea sa mai stea in picioare 'inca 100 de ani', daca niciuna dintre condițiile care au generat construcția lui nu avea sa se schimbe. A greșit cu aproape 99 de ani.

Noul guvern a hotarat sa permita est-berlinezilor sa primeasca vize pentru a vizita Germania Occidentala. Günter Schabowski, ministrul german al propagandei, a avut sarcina sa anunțe aceasta hotarare. El fusese in vacanța, cu ceva timp mai inainte, și nu a fost nici un moment foarte familiarizat cu noile prevederi. La scurta vreme dupa conferința de presa din 9 noiembrie1989, ministrului i-a fost inmanata o nota care se spunea ca le este permisa trecerea graniței est-berlinezilor, daca au viza legala, dar nu i-au fost date instrucțiuni mai detaliate. In mod normal, ar fi trebuit sa treaca cateva zile pana cand sa fie conceput un nou regulament care sa fie, de asemenea, transmis trupelor de graniceri. Schabowski nu a fost insa informat asupra acestor amanunte și, dupa citirea sus-numitei note la conferința de presa, atunci cand a fost intrebat cand va intra in vigoare noile prevederi, el a raspuns: 'Dupa cate știu eu, intra in vigoare imediat, chiar acum'.

Zeci de mii de est-berlinezi au auzit in direct declarația lui Schabowski la televiziunea est-germana și au luat cu asalt toate punctele de control, pretinzand sa intre neopriți in Berlinul Occidental. Granicerii, depașiți numeric și nedumeriți, au dat numeroase telefoane superiorilor lor, dar, in scuta vreme, a devenit clar ca nu exista nicio posibilitate de stavilire a mulțimilor de est-berlinezi fara folosirea armelor de foc. Cum nimeni nu dorea sa-și asume o asemenea responsabilitate, granicerii au deschis barierele punctelor de trecere, lasand mulțimea sa treaca dupa un control sumar sau chiar fara de nicio formalitate. Mulțimile de est-berlinezi aflați in extaz au fost intampinate intr-o atmosfera euforica de vecinii lor din vest, barurile din preajma graniței facand cinste noilor veniți. Ziua de 9 noiembrie este, astfel, sarbatorita ca zi a Caderii Zidului. In zilele urmatoare, berlinezii au venit la Zid cu baroase pentru a smulge suveniruri, reușind sa darame porțiuni intregi ale barierei in acest timp. Acești oameni au caștigat porecla de 'Mauerspechte' (ciocanitori de zid).

Regimul est-german a anunțat deschiderea a 10 noi puncte de trecere in urmatoarele saptamani, inclusiv in anumite puncte simbolice (Potsdamer Platz, Glienicker Brücke, Bernauer Straße). Mulțimi de ambele parți ale frontierei au așteptat la aceste puncte cu orele, ovaționand buldozerele care redeschideau vechile strazi blocate. Fotografii facute in aceste momente sunt in mod greșit etichetate 'demontarea Zidului', deși era vorba numai de construirea unor noi puncte de trecere, inclusiv pe a celui mai faimos punct de trecere, Poarta Brandenburg, pe 22 decembrie 1989.

Vest-germanii și est-berlinezii aveau permisiunea sa calatoreasca liber incepand din 23 decembrie 1989. Pana in acel moment au existat anumite restricții: necesitatea obținerii unei vize cu cateva zile mai inainte de efectuarea vizitei și schimbarea in moneda est-germana a 25 de marci vest-germane pentru fiecare zi de ședere in RDG. De aceea, est-germanii au calatorit 'mai liber' decat cei vestici intre 9 noiembrie și 23 decembrie.

Din punct de vedere tehnic, Zidul a mai fost pazit inca ceva vreme dupa 9 noiembrie. In primele saptamani, soldații est-germani au incercat sa repare porțiunile distruse de 'Mauerspechte'. Pana la urma, aceste tentative au fost abandonate, granicerii tolerand demolarile și trecerile 'neautorizate' prin gaurile facute. Pe 13 iunie 1990, armata est-germana a inceput demolarea oficiala a Zidului cu porțiunea din Bernauer Straße. Pe 1 iulie, ziua in care Germania Rasariteana a adoptat moneda vest-germana, toate punctele de control și-au incetat existența, iar frontiera intergermana a devenit doar o amintire. Demontarea ramașițelor zidului a continuat sa fie efectuata de subunitați militare ale reuniteiBundeswehr și a durat pana in noiembrie 1991. Au ramas in picioare numai cateva secțiuni scurte ale zidului și cateva turnuri de paza pentru aducere-aminte.

Caderea Zidului Berlinului a fost primul pas catre reunificarea Germaniei, care s-a incheiat, in mod oficial, la 3 octombrie 1990.

Sarbatorirea caderii Zidului

In 25 decembrie 1989, Leonard Bernstein a dat un concert, sarbatorind, astfel, sfarșitul Zidului. El a dirijat, printre altele, Simfonia a IX-a a lui Ludwig van Beethoven (Oda bucuriei), avand schimbat cuvantul cantat de cor 'bucurie' (Freude) in 'libertate' (Freiheit). Roger Waters a cantat albumul formației Pink Floyd The Wall in Potsdamer Platz pe 21 iulie 1990, avand ca oaspeți pe Scorpions, Bryan Adams șiVan Morrison. David Hasselhoff a interpretat cantecul sau 'Looking for Freedom', care era foarte popular in acel moment, stand pe creasta Zidului.

Unii germani au considerat ca ziua de 9 noiembrie este potrivita pentru a fi decretata sarbatoare naționala in Germania, pentru faptul ca a marcat atat apogeul revoluției pașnice est-germane, cat și proclamarea primei republici germane, Republica de la Weimar, in 1918. Totuși, 9 noiembrie este ziua pogromului marșav Kristallnacht din 1938 și, de aceea, a fost aleasa ziua de 3 octombrie. In parte, aceasta decizie a fost luata deoarece guvernul est-german dorea sa incheie reunificarea mai inainte de a 41-a aniversare a inființarii Republicii Democrate Germane - 7 octombrie 1990.

Urmari și implicații

Caderea Zidului a schimbat, in mod decisiv, traficul in oraș și circulația M-Bahn.A mai ramas foarte puțin din fostul Zid al Berlinului, care a fost distrus aproape peste tot, cu excepția a trei locații: o secțiune de 80 m langa Potsdamer Platz; o secțiune mai lunga de-a lungul raului Spree, langa Oberbaumbrücke, poreclita și Galeria din cartierul de est și o a treia bucata la nord de Bernauer Straße, transformata in monument. Chiar și bucațile lasate in picioare nu mai seamana cu vechiul Zid; sunt foarte deteriorate de inca mulții amatori de suveniruri), iar pe partea rasariteana sunt numeroasegraffiti, ceea ce, in mod evident, nu ar fi fost cu putința atata vreme cat exista paza inarmata a granicerilor est-germani. Pana in momentul reunificarii, existau graffiti numai pe partea apuseana a Zidului. Bucați din Zid, cu sau fara certificat de autenticitate, sunt vandute amatorilor de suveniruri prin diferite sisteme on line sau prin poșta. Au fost amatori din SUA și China care au dorit bucați ale Zidului.

Cincisprezece ani dupa prabușirea Zidului, un muzeu privat a reconstruit 200 m din fosta bariera, in apropiere de Checkpoint Charlie, deși pe o alta locație decat cea originala. Același muzeu a ridicat un monument, format din peste 1.000 de cruci, in memoria tuturor celor care au murit incercand sa fuga din RDG. Memorialul a fost ridicat in octombrie 2004 și a fost demolat in iulie 2005.

BIBLIOGRAFIE

Cyril Buffet, Istoria Berlinului-de la origini pana in zilele noastre", Traducere si note de Cristina Jinga, Editura Corint, Bucuresti, 2002

Mark Ferro, "Caderea zidului din Berlin si a comunismului pe intelesul nepotelei mele Soazig" Editura Cartier

Piere Verluge ,Dupa douazeci de ani de la caderea Zidului, ed cartier