CONCEPTUL PUTERII "A TREIA"
Ideea unei a "treia puteri", a unei Europe a carei
ordine sociala si a carei orientari ale politicii externe
sunt in egala distanta de SUA si URSS si de aceea ar
putea negocia cu ambele era mai populara in Europa de dupa
razboi decat oricare alta. Toata stanga nestalinista, de la
adeptii lui Trotki, la social-democrati, la catolicii
reformisti din cadrul partidelor crestine nou creata, traia cu viziunea unui sistem social
care sa imbine avantajele democratiei politice americane cu o ordine
sociala stalinista, asa cum credea ca se pune in
practica in URSS. Conservatorii de toate nuantele nu aveau incredere
in dinamica tehnocrata a capitalismului american, sperau in rolul
independent al propriei natiuni in politica lumii sau credeau intr-o
Europa independenta, vazand pierderea puterii propriei
natiuni. Unii dintre ei credeau ca natiunea loc, care pierduse
rolul unei mari puteri, va putea sa joace totusi un rol
conducator intr-o Europa unita, menita sa-i apere de
puterea prea mare americana, dar si de amenintarea
sovietica, de fapt sa-i apere de amandoua. De aceste fantasme
ale unei Europe care are propriul ei drum intre cele doua supraputeri
extra-europene este legata convingerea ca doar o uniune europeana - ajungea o simpla
asociatie cu legaturi regionale pana la o federatie
supranationala - le poate garanta independenta.
In Franta, inca de la sfarsitul
razboiului, socialistii lui Leon Blum doreau o asociatie
vest-europeana sub patronajul britanico-francez ca fiind treapta
premergatoare a unei Europe unite a celei de "a treia puteri". Ministrul
de externe belgian Paul-Henri Spaak, a facut aceleasi propuneri
guvernelor britanic si francez, iar colegul sau italian
crestin-democrat, Alcide de Gaspari, s-a prezentat consiliului de
ministri al aliatilor in septembrie 1945 ca un luptator pentru o
Europa noua federativa.
Aceste initiative n-au mers prea departe, au dus in
1947 doar pana la pactul de la Dünkirch din 4 martie 1947 unde Franta
si Marea Britanie s-au asigurat de cooperare reciproca. Adversarii
acestei initiative, mai ales generalul de Gaulle in Franta si
intr-o mai mica masura ministrul de externe britanic Bevin, erau
mult mai interesati de obtinerea independentei indeosebi din
partea SUA. De Gaulle incercase in 1944/45 sa obtina pentru
Franta rolul ambitios de mijlocitor intre est si vest, o linie
pe care ministrul sau de externe, Bidauld, a continuat-o chiar si in
timpul coalitiei crestino-socialisto-democratice ce i-a urmat lui de
Gaulle. Partidul lui Bevin isi incepuse mandatul in 1945 cu convingerea
ca va putea obtine o intelegere cu URSS. Bevin a urmarit
inasprirea politicii americane fata de sovietici cu anume scepticism,
gasind nenumarate prilejuri de a se plange de lipsa acestora de
consideratie fata de Marea Britanie.
Prin anuntarea intrarii in vigoare a planului
Marshall, ideea "puterii a treia" a prins contur si mai tare, pe de o
parte pentru ca se oferea sansa prin cerinta americana de a
coordona economiile populare pentru a realiza ideea celei de "a treia puteri"
prin integrare european, pe de alta parte pentru ca
impartirea Europei si a lumii parea sa devina definitiva.
Prima decizie in legatura cu problema gradului
de independenta al Europei fata de influenta
americana dupa acceptarea Planului Marshall s-a luat in vara anului
1947 la Paris. La invitatia din 4 iulie 1947 facuta de Bevin si Bidaud s-au prezentat pe 12
iulie 1947 reprezentantii a 16 tari: Danemarca, Belgia,
Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia,
Austria, Portugalia, Suedia, Elvetia, Turcia, Marea Britanie; au mai venit
si reprezentantii guvernatorilor militari britanici, americani
si francezi din Germania - pentru a instala - dupa explicarea
scopurilor si a procedurii - pe 16 iulie, acel Comitet pentru Cooperare
Economica Europeana (CCEE). Acesta avea sarcina sa elaboreze
documentatia unui program de reconstructie pe un an sau pe patru ani,
ce trebuia prezentat guvernului american ca baza pentru ajutorul dat. cele
11 luni cat au durat negocierile de la Paris au fost determinate de doua
modele de conflict: o polemica privind importanta ce trebuia
acordata fiecareia dintre tari si a doua despre
dimensiunea considerato necesara a cooperarii si integrarii
Europei.
