Domeniul si metoda specifice istoriei

Studiul tuturor datelor factuale privitoare la actiunea umana constituie domeniul istoriei. Istoricul aduna si filtreaza critic toate documentele disponibile. Pe baza acestor materiale isi abordeaza el sarcina sa specifica.

S-a spus ca sarcina istoriei este de a arata cum s-au petrecut efectiv evenimentele, fara a impune presupozitii si judecati de valoare (asadar ramanand wertfrei, i.e., neutra cu privire la toate judecatile de valoare). Relatarea istoricului ar trebui sa fie o imagine fidela a trecutului, o fotografie intelectuala, cum s-ar spune, care sa furnizeze descrierea completa si nepartinitoare a tuturor faptelor. Ea ar trebui sa reproduca, pentru ochiul nostru intelectual, intregul trecut, cu toate particularitatile sale.

Desigur, o autentica reproducere a trecutului ar necesita o duplicare ce nu este omeneste posibila. Istoria nu este o reproducere intelectuala, ci o reprezentare condensata a trecutului in termeni conceptuali. Istoricul nu lasa evenimentele sa vorbeasca pur si simplu singure. El le ordoneaza din perspectiva ideilor subiacente alcatuirii notiunilor generale pe care le intrebuinteaza in prezentarea lor. El nu relateaza faptele asa cum s-au produs, ci numai faptele relevante. El nu abordeaza [p.48] documentele fara a face presupozitii, ci echipat cu intregul aparat al cunoasterii stiintifice din epoca sa, i.e., cu toate invataturile logicii contemporane, matematicii, praxeologiei si ale stiintelor naturale.

Este evident ca istoricul nu trebuie sa se lase influentat de nici un fel de prejudecati si idei partizane. Acei scriitori care considera ideile istorice un arsenal de arme, destinat perpetuarii feudelor lor partizane, nu sunt istorici, ci propagandisti si apologeti. Ei nu urmaresc sa dobandeasca cunoastere, ci sa justifice programul partidului lor. Ei lupta pentru dogmele unei doctrine metafizice, religioase, nationale, politice sau sociale. Uzurpand numele istoriei pentru scrierile lor, ei o intrebuinteaza ca pe un paravan, pentru a-i induce in eroare pe cei creduli. Istoricul trebuie sa urmareasca inainte de orice cunoasterea. El trebuie sa se elibereze de orice partialitate. In sensul acesta, el trebuie sa fie neutru cu privire la orice judecati de valoare.

Postulatul acesta de Wertfreiheit poate fi cu usurinta satisfacut in sfera stiintelor aprioriste - logica, matematici si praxeologie - si in cea a stiintelor naturale experimentale. Nu este dificil, din punct de vedere logic, sa trasam o linie clara de demarcatie intre abordarea stiintifica, lipsita de prejudecati, a acestor discipline si cea distorsionata de superstitii, idei preconcepute si pasiuni. In domeniul istoriei este mult mai dificil sa satisfacem cerintele neutralitatii valorice, deoarece obiectul de studiu al istoriei, continutul concret, accidental si local al actiunii umane, este constituit din judecati de valoare si din proiectiile lor asupra realitatii schimbatoare. La fiecare pas al activitatilor sale istoricul se confrunta cu judecati de valoare. Judecatile de valoare ale oamenilor ale caror actiuni le relateaza alcatuiesc substratul investigatiilor sale.

S-a spus ca istoricul insusi nu poate evita judecatile de valoare. Nici un istoric - nici macar cronicarul naiv sau reporterul de ziar, nu inregistreaza faptele asa cum se petrec ele. Istoricul trebuie sa discrimineze, sa selecteze anumite evenimente pe care le considera demne de a fi retinute si peste altele sa treaca in tacere. Aceasta alegere, se spune, implica deja o judecata de valoare. Ea este in mod necesar conditionata de viziunea istoricului asupra lumii si, in acest sens, nu este impartiala, ci rezultata din idei preconcepute. Istoria nu poate fi nicicand altceva decat o distorsiune a faptelor; ea nu poate fi niciodata cu adevarat stiintifica, adica neutra din punct de vedere valoric si indreptata numai spre descoperirea adevarului.

Este, desigur, incontestabil ca discretia de care dispune istoricul in selectarea faptelor se poate preta la abuzuri. Este posibil si chiar se intampla ca alegerea istoricului sa se ghideze dupa criterii partizane. Insa problemele care se ridica sunt cu mult mai complexe decat ne poate lasa sa credem aceasta doctrina populara. Solutia lor trebuie cautata in [p.49] directia unei cercetari mult mai riguroase a metodelor istoriei.

Cand abordeaza o problema istorica, istoricul intrebuinteaza intreaga cunoastere furnizata de logica, matematica, stiintele naturale si, indeosebi, de praxeologie. Insa instrumentele mentale furnizate de aceste discipline non-istorice nu sunt suficiente pentru ducerea sarcinii sale la bun sfarsit. Ele reprezinta pentru el auxiliare indispensabile dar, prin ele insele, nu-i pot furniza un raspuns la intrebarile pe care este chemat sa le elucideze.

Cursul istoriei este determinat de actiunile indivizilor si de efectele acestor actiuni. Actiunile sunt determinate de judecatile de valoare ale indivizilor care actioneaza, i. e. de telurile pe care doresc ei sa le atinga si de mijloacele pe care le intrebuinteaza pentru atingerea acestor teluri. Alegerea mijloacelor rezulta din intregul corp de cunostinte tehnologice ale individului care actioneaza. De multe ori este posibil sa apreciem efectele mijloacelor intrebuintate din perspectiva praxeologiei sau a stiintelor naturale. Insa raman foarte multe lucruri pentru a caror elucidare nu dispunem de nici un astfel de sprijin.

Sarcina specifica a istoriei, pentru a carei indeplinire istoria intrebuinteaza o metoda specifica, este studiul acestor judecati de valoare si al efectelor actiunilor, in masura in care nu pot fi analizate cu ajutorul mijloacelor furnizate de toate celelalte ramuri ale cunoasterii. Sarcina specifica a istoricului este intotdeauna de a interpreta lucrurile asa cum s-au petrecut ele. Insa el nu poate rezolva aceasta problema facand apel doar la teoremele furnizate de toate celelalte stiinte. La capatul fiecareia dintre problemele sale ramane intotdeauna ceva ce se impotriveste elucidarii cu ajutorul invataturilor acestea, provenite din alte stiinte. Acestea sunt caracteristicile unice si individuale ale fiecarui eveniment, care sunt studiate cu mijloacele intelegerii.

Unicitatea sau individualitatea care continua sa existe la originea fiecarui fapt istoric, dupa ce toate mijloacele de interpretare furnizate de logica, matematica, praxeologie si stiintele naturale au fost epuizate, reprezinta o data ultima. Dar, in vreme ce stiintele naturale nu pot spune nimic despre datele lor ultime, cu exceptia faptului ca le numesc astfel, istoria poate incerca sa faca inteligibile datele ei ultime. Desi este cu neputinta sa le reduca la cauzele lor - ele n-ar mai fi date ultime daca aceasta ar fi posibil - istoricul le poate intelege, deoarece este el insusi o fiinta umana. In filozofia lui Bergson aceasta intelegere se numeste intuitie si reprezinta "la sympathie par laquelle on se transporte à l'intérieur d'un objet pour coïncider avec ce qu'il a d'unique et par coséquent d'inexprimable". [15] Epistemologia germana numeste acest act das spezifische Verstehen der [p.50] Geisteswissenschaften, sau pur si simplu Verstehen. Este vorba despre metoda pe care o intrebuinteaza intotdeauna toti istoricii si toti ceilalti oameni, cand comenteaza evenimentele umane din trecut si anticipeaza evenimente viitoare. Descoperirea si delimitarea actului de intelegere a fost una dintre contributiile cele mai importante ale epistemologiei moderne. Nu este vorba, desigur, nici de un proiect al unei noi stiinte care inca nu exista si trebuie intemeiata, nici de recomandarea unei noi metode de abordare pentru vreuna din stiintele deja existente.

Intelegerea nu trebuie confundata cu aprobarea, fie aceasta si conditionata si circumstantiala. Istoricul, etnologul si psihologul inregistreaza actiuni pur si simplu respingatoare si dezgustatoare pentru sentimentele lor; ei le inteleg numai ca actiuni, i. e., stabilesc telurile lor subiacente si metodele tehnologice si praxeologice intrebuintate pe parcursul executarii lor. A intelege un caz individual nu inseamna a-l justifica sau a-l scuza.

De asemenea, intelegerea nu trebuie confundata nici cu actul aprecierii estetice a unui fenomen. Empatia (Einfühlung) si intelegerea sunt doua atitudini radical diferite. Este altceva, pe de o parte, sa intelegem o lucrare de arta din punct de vedere istoric, sa-i stabilim locul, semnificatia si importanta in fluxul evenimentelor si, pe de alta parte, sa o apreciem emotional, ca pe o opera de arta. Putem privi o catedrala cu ochii istoricului. Dar putem privi aceeasi catedrala fie ca admiratorul entuziast, fie ca turistul indiferent si neimplicat. Aceleasi persoane sunt capabile de ambele reactii, i.e., de apreciere estetica si de cuprindere stiintifica mijlocita de intelegere.

Prin intelegere se stabileste faptul ca un individ sau un grup de indivizi s-au angajat intr-o anumita actiune, rezultata din anumite judecati de valoare si alegeri si indreptata spre anumite teluri, si ca ei au intrebuintat pentru atingerea acestor teluri anumite mijloace sugerate de anumite doctrine tehnologice, terapeutice si praxeologice. Se incearca, in plus, o apreciere a efectelor si a intensitatii efectelor provocate de o actiune; se urmareste ca fiecarei actiuni sa i se atribuie relevanta ei, i.e., impactul ei asupra desfasurarii evenimentelor.

Obiectivul intelegerii este cuprinderea mentala a fenomenelor care nu pot fi in intregime elucidate de logica, matematica, praxeologie si stiintele naturale, in masura in care ele nu pot fi lamurite de ansamblul acestor stiinte. Intelegerea nu trebuie niciodata sa contrazica invataturile acestor ramuri diferite ale cunoasterii. [16] Existenta reala si corporala a [p.51] diavolului este atestata de nenumarate documente istorice, care sunt mai degraba demne de incredere in toate celelalte privinte. Numeroase tribunale au stabilit, in cursul unor procese legale desfasurate dupa cuviinta, pe baza marturiilor martorilor si a confesiunilor acuzatilor, ca diavolul a intretinut legaturi carnale cu anumite vrajitoare. Cu toate acestea, nici un apel la intelegere n-ar putea justifica tentativa unui istoric de a sustine ca diavolul exista intr-adevar si ca el se amesteca in evenimentele umane, altfel decat in viziunile mintilor exaltate.

Desi lucrul acesta este in general recunoscut cu privire la stiintele naturale, exista unii istorici care adopta o alta atitudine in ce priveste teoria economica. Ei incearca sa contrapuna teoremelor acestora din urma invocarea unor documente care ar dovedi, chipurile, lucruri incompatibile cu aceste teoreme. Ei nu realizeaza faptul ca fenomenele complexe nici nu dovedesc nici nu infirma vreo teorema si, de aceea, nu pot sta marturie impotriva nici unei afirmatii teoretice. Istoria economica nu este posibila decat datorita faptului ca exista o teorie economica, in masura sa arunce o lumina asupra actiunilor economice. Daca n-ar exista o asemenea teorie, relatarile privitoare la faptele economice n-ar fi decat o colectie de date disparate, pasibile de orice interpretare arbitrara.