Hannah arendt si banalitatea raului

HANNAH ARENDT SI BANALITATEA RAULUI

Expresia "banalitatea raului" e una controversata, ce a revolutionat teoretizarea Holocaustului si a cauzelor acestuia .

Adolf Eichman a fost capturat de agentii israelieni in Argentina in mai 1960, si adus in Israel pentru a fi judecat . La auzirea acestui fapt, Hannah Arendt a decis ca trebuie sa fie prezenta, ca reporter al procesului, considerand aceasta ca pe o obligatie a trecutului ei . Arendt a fost consternata de prima impresie despe Eichmann . Ea l-a descris ca pe o persoana "nici macar sinistra", nici macar inumana sau de neinteles . Aceasta prima impresie a starnit controverse atat in jurul reporterei, cat si in jurul comunitatilor evreiesti din intreaga lume . 121

Eichmann se remarcase ca expert in "problema evreiasca" si a lucrat in planificarea si coordonarea transporturilor evreilor in lagarele mortii . Curtea de justitie din Ierusalim i-a adus un numar de cincisprezece capete de acuzare; printre altele, a fost acuzat de crime impotriva evreilor, crime impotriva umanitatii, si crime de razboi pe toata perioada regimului nazist, si in special in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial; la toate aceste acuzatii a pledat nevinovat . Potrivit avocatului sau, "Eichman se simte vinovat in fata lui Dumnezeu, si nu in fata legii . " Declaratia lui Eichmann potrivit careia o viata individuala, fara ordine sau instructiuni primite de la cineva, ar fi fost o viata dificila si fara sens, a facut-o pe Hannah Arendt sa il caracterizeze ca pe un "eigentlich dumm" (de-a dreptul stupid), si in acelasi timp nu . "Nu era stupid, ci incapabil sa gandeasca . Aceasta l-a facut sa devina unul dintre cei mai mari criminali ai timpului" . Nu era vorba de o profunditate diabolica, ci de una banala . Arendt remarca banalitatea lui Eichmann ca persoana, banal fiind pentru ea "fara minte" . El nu avea capacitatea sa se angajeze intr-un dialog interior cu el insusi despre actiunile lui . Nu era capabil de meditare, nu avea constiinta morala de sine .

Arendt insista asupre ideii ca la inceput, Eichmann a simtit repulsie fata de slujba pe care o avea de facut, atunci cand a vizitat pentru prima oara lagarele in care urma sa actioneze, dar mai apoi s-a detasat de aceasta repulsie, si si-a vazut de munca lui . Asa cum demonstreaza si Bauman, erau multe persoane ca Eichmann, care nu erau nici perverse nici sadice, ci din contra, ingrozitor de normale . Argumentul ca Eichmann nu era nici pervers nici sadic, nici monstru, nici nebun, a fost de-a dreptul ofensator pentru multi oameni ce erau convinsi ca nazistii erau niste monstri . Hannah Arendt il prezinta pe Eichmann ca pe exemplu al modelului lui Bauman: un birocrat care trata randuiala transportarii la taberele de concentrare ca pe o chestiune tehnica de logistica . Imaginea ei despre Eichmann era aceea a unui birocrat anonim, o rotita in masinaria nazista a genocidului . Cesarani, istoric britanic, intareste opinia reporterei, scriind ca "oricat de mult ne-am dori ca Eichmann sa fi fost un individ nebun, si prin urmare diferit de noi, nu era . Eichmann a administrat genocidul la fel cum directorul unei corporatii multi-nationale administreaza producerea si distribuirea marfii . " Astfel ca Cesarani il vede pe Eichmann ca pe un "om al epocii nostre" (man of our time), model teoretizat de Zygmunt Bauman prin conturarea trasaturilor specifice omului modern .

Reactiile raportului lui Hannah Arendt au fost aspre, si au respins concluziile acesteia; ea afirma despre Eichmann ca acesta nu este un nazist in inima lui si ca nu era constient de programul lui Hitler atunci cand s-a alaturat Partidului Nazist . Michael Musmanno o acuza pentru convingerea ca Eichmann a fost judecat gresit la Ierusalim . Citandu-i declaratia -"Eu insumi nu i-am urat pe evrei . "-, ea il deplange: <<Ce pacat, nimeni nu-l crede!>>"125

Normal Podhoretz a sintetizat obiectiile aduse concluziilor reporterei, intr-un articol publicat in septembrie 1963: "in locul nazistului monstruos, ea ni-l infatiseaza pe nazistul banal; in locul imaginii evreului martir, ea ne ofera imaginea evreului complice al raului; si in locul confruntarii dintre vinovatie si inocenta, ea ne expune "colaborarea" dintre victima si criminal" .

Pe Hannah Arendt, intalnirea cu Eichmann a invatat-o ca supraestimase impactul ideologiei asupra individului, concluzionand ca, pentru Eichmann, "exterminarea in sine a fost mai importanta decat antisemitismul sau rasismul . "

Existenta banalitatii raului nu este dovada unui element innascut al raului in natura umana, si prin urmare nu poate reprezenta o acuzare impotriva omenirii . Arendt insasi afirma ca se refera la banalitatea raului la un nivel strict faptic, sustinand ca "exceptand osteneala demonstrata de Eichmann pentru inaintarea lui in functie, nu avea niciun alt motiv Cu alte cuvinte, el nu a realizat niciodata ce face"

La cativa ani dupa publicarea "Eichmann in Ierusalim", Hannah Arendt s-a intors sa explice ce a avut in vedere prin "banalitatea raului": "Fenomenul la care m-am referit prin <<banalitatea raului>> a fost unul factual, al actiunilor malefice, efectuate pe o scara gigantica, care nu poarta semnele unei josnicii, nebunii sau convingeri ideologice in raufacator . Oricat de scandaloase ar fi fost actiunile lui, faptasul nu era nici monstrous, nici demonic, si singura particularitate ce putea fi detectata in comportamentul lui Eichmann pe parcursul procesului era ceva total negativ: nu era vorba de stupiditate, ci de o curioasa incapacitate de gandire . " Desi a fost considerata ca paria, Hannah Arendt a lasat in urma o noua perspectiva prin care cruntele crime planuite de stat si executate de birocratii acestuia in epoca moderna sa fie mai bine intelese .