O contra-teologie imperiala

Atunci cand, in persoana lui Constantin, calificat de Biserica drept "intocmai cu Apostolii", statul se recunoaste crestin, s-ar parea ca problema raporturilor dintre Biserica si stat a fost rezolvata. Statul inceta de a mai fi "fiara", isi pierdea caracterul pagan, patrundea in domeniul Imparatiei lui Dumnezeu. In acelasi timp, problema locului ierarhic al imparatului era solutionata: persoana imperiala intra in ierarhia eclesiastica ca purtator al unei harisme

Niciodata deosebirea dintre autoritate si putere nu a fost atat de evidenta ca in aceasta epoca de tranzitie, cand murea si se nastea o lume. Functionarii imperiali detineau o putere aproape nelimitata, dispuneau de toate mijloacele de constrangere imaginabile, dar erau detestati. Adevarata autoritate le scapa, aflandu-se in mainile celor pe care plebs Christi ii asezase in fruntea sa, episcopii.

Episcopii nu erau functionari numiti de catre o putere centrala. Proveniti din popor si alesi cu acordul acestuia, episcopii posedau o autoritate fireasca, de esenta democratica si divina. Dar, in acelasi timp, prin puterea pe care o detineau, prin organizarea lor ierarhica si totodata prin valoarea lor personala, care a fost aproape intotdeauna remarcabila, ei alcatuiau o aristocratie, o elita. Adevarata aristocratie se afla in randul crestinilor

In timp ce magistratii municipali isi pierdeau orice prestigiu, episcopii deveneau personalitatile cele mai de frunte ale orasului lor. In eparhia sa, episcopul avea puteri foarte largi, aproape absolute. El era administrator, el era judecator, el conducea operele sociale: nu era nimic din ceea ce interesa poporul care sa nu fie facut cu stiinta si acordul sau. Episcopul "aparea ca singurul in masura sa contrabalanseze puterile tiraniei, adica sa-l ocroteasca pe om"

Instalati la curte, in umbra puterii si a intrigilor de acolo, episcopii palatini constituiau un fel de "sinod permanent", devenit, in materie de crestinism, organul deciziilor imperiale. In Biserica se constituiau intotdeauna doua categorii de episcopi: episcopii curtezani si episcopii protestatari. Diatribele lui Ambrozie de Milan, Vasile al Cezareii, Grigorie de Nyssa, Ioan Hrisostom lovesc cu mai multa violenta in regimul temporar pentru a demasca abuzurile veacului.

Constantin nu primise botezul si episcopii se precipitau la cartierul sau general pentru a solicita sprijinul anturajului imperial in conflictele bisericesti. Se poate afirma ca inceputul conflictului dintre Biserica si stat a inceput printr-o neintelegere a lui Constantin legata de evenimentele ariene.

Cel dintai conflict a izbucnit, intr-adevar, intre Atanasie si Constantin. Atanasie refuza sa-l reprimeasca pe Arie in Biserica Alexandriei, considerand faptul ca imparatul se facea garantul ortodoxiei acestuia ca insuficient. Dintr-o data, Biserica si episcopii si-au dat seama ca tutela imperiala careia i se supusesera nu dadea dovada de nici o intelegere fata de valorile supreme ale credintei crestine si ca era incurajata de unii episcopi de la curte, favorabili arianismului , ca, de exemplu, Eusebiu de Nicomedia. Rezistenta se nascuse: Atanasie al Alexandriei, Osius de Cordoba si multi altii au fost campionii libertatii Bisericii. Razboiul este declarat la sinodul de la Tir, in 335, cand Constantin scrie: "Daca vreunul dintre voi - ceea ce nu vreau sa cred - ar incerca sa se opuna si de aceasta data poruncilor noastre, voi trimite deindata pe cineva cu ordin imperial sa-l alunge si sa-l invete ca este necuviincios sa te opui ordonantelor pe care Suveranul le emite in favoarea adevarului"

De la aceasta data, episcopii au inceput sa elaboreze un fel de contra-teologie imperiala, nu foarte sistematizata, care se regaseste atat in lucrarile cat si in lupta pornita impotriva arianismului. In acea perioada, imparatii isi pastrasera titlul de Pontifex Maximus, pana la Gratian si in ciuda faptului ca erau botezati au tolerat paganismul. Din aceasta cauza Firmicus Maternus lanseaza un apel catre fiii lui Constantin: Constans si Constantiu, prin care le cere sa se departeze de cultul pagan. Ne aflam intr-o vreme in care imparatii sustin arianismul si tolereaza paganismul. In acest context apare contra-teologia imperiala, o teologie care refuza sacralizarea puterii si divinizarea suveranului.

Primul episcop care se ridica impotriva unei astfel de situatii este episcopul Alexandriei, Atanasie. Pentru a studia atitudinea lui Atanasie fata de statul roman nu dispunem decat de aluzii ocazionale, presarate in scrierile sale. Cu toate acestea este semnificativ faptul ca nu intalnim in paginile sale nici o critica si nici un elogiu la adresa statului roman. In secolul al IV-lea, istoriografia crestina se referea de obicei la istoria Bisericii si la biografia sfintilor mai mult decat la o interpretare crestina a istoriei politice . Opozitia constanta a lui Atanasie la politica lui Constantiu si a lui Valens a avut in cele din urma castig de cauza. Multumita lui, Biserica si-a pastrat autonomia spirituala si s-a putut dezvolta in aceeasi directie cu organizarea imperiala bizantina.

In timpul domniei lui Constantin, adica pana in 337, conceptia Sfantului Atanasie nu se deosebea de cea a lui Eusebiu de Cezareea, primul care formulase o teologie politica bizantina. Sfantul Atanasie a inceput prin a impartasi in mod substantial punctul de vedere al lui Eusebiu si nu avem nici o dovada ca l-ar fi parasit atata timp cat a trait imparatul Constantin.

In primii ani ai domniei lui Constantin, el a avut mult de suferit din partea statului; cu toate acestea, a vorbit intotdeauna cu respect despre imparat. In Scrisoarea catre ceilalti episcopi, catre 340, vorbeste despre Constantin ca despre "Augustul bine-placut lui Dumnezeu" . In Apologia contra Arienilor, compara la modul favorabil sinodul de la Sardica din 343 cu cel de la Tir, din 335, pentru ca la cel dintai dintre acestea nu aparusera nici comiti, nici soldati.

Unica referinta la imparat in Vita Antoni nu este prea calduroasa: " faima lui Antonie a ajuns pana la imparati. Intr-adevar, Constantin August si Augustii Constans si Constantiu i-au adresat scrisori ca unui parinte, rugandu-l sa le raspunda. Dar el nu a dat prea mare importanta acestor scrisori, nu s-a bucurat catusi de putin de mesajele lor si s-a aratat acelasi ca inainte de a le fi primit. Cand i s-au adus aceste scrisori, el i-a adunat pe calugari si le-a spus: Nu va mirati ca un imparat ne scrie, caci el nu este decat un om; bucurati-va mai bine de faptul ca Dumnezeu a scris Legea pentru oameni si ne-a vorbit prin propriul Sau Fiu. Si nu voia sa ia aceste scrisori, spunand ca nu stie cum sa raspunda acestui fel de mesaje" . In atitudinea rece, dar respectuoasa a lui Antonie fata de imparat, se ghiceste atitudinea personala a lui Atanasie.

In anii 356-357, Atanasie scrie Apologia lui Constantiu si, daca dam crezare afirmatiilor sale, este la fel de respectuos fata de "Augustul prea iubit de Dumnezeu", cu toate ca la sinoadele consecutive de la Arles (353) si Milan (355), Constantiu va fi smuls de la unii episcopi complezenti o condamnare a lui Atanasie. Constantiu este considerat urmasul spiritual al lui David si al lui Solomon. Atanasie ajunge chiar sa aprobe apoteoza imparatilor defuncti: memoria lui Constantiu este "binecuvantata si vesnica"

El recunoaste imparatului dreptul de a muta un episcop, daca o face in interesul pacii Bisericii. Atanasie incheie Apologia lui Constantiu implorandu-l pe imparat, caruia i se adreseaza in termeni foarte magulitori, sa redea tinuturilor lor si bisericilor lor pe episcopii si pe clericii caterisiti . Dupa cum remarca Leslie Barnard, "Atanasie, inca in 357 si din adancul pustiei unde se refugiase, nu admite rebeliunea impotriva statului . Ulterior, tonul se schimba. Constantiu este un paricid, un inaintemergator al lui antihrist, mai rau decat Ahab, Saul, faraonii si Pilat

Imparatul nu trebuie sa aiba nici o jurisdictie asupra treburilor Bisericii. Atanasie citeaza aprobator cuvintele lui Osius catre Constantiu: "Nu te amesteca in treburile Bisericii si nu ne da ordine in acest subiect. Dumnezeu a pus Imparatia in mainile tale, iar noua ne-a incredintat treburile Bisericii Sale; si tot asa cum cel care v-ar rapi imperiul s-ar impotrivi poruncii lui Dumnezeu, tot astfel teme-te ca atribuindu-ti conducerea Bisericii te faci vinovat de o grava greseala" . Incepand de la acea data, Atanasie proclama dreptul Bisericii de a se conduce singura fara nici o interventie imperiala. El isi pune intrebarea: "unde este canonul care sa stipuleze ca un episcop trebuie numit de curte? unde se afla canonul care sa ingaduie soldatilor sa invadeze bisericile? ce traditie acorda comitilor si eunucilor ignoranti vreo autoritate in chestiuni ecleziastice si dreptul de a face cunoscute prin edicte deciziile celor care poarta numele de episcopi? Au fost numeroase sinoade si Biserica a cunoscut nenumarate judecati, dar Parintii nu au solicitat niciodata consimtamantul imparatului in aceste privinte si nici imparatul nu s-a ocupat vreodata de treburile Bisericii in timp ce imparatul, care este aparatorul ereziei si doreste sa perverteasca adevarul tot asa cum Ahab a vrut sa preschimbe via lui Nabot in livada, primeste toate cererile ereticilor, caci sugestiile acestora raspund propriilor sale dorinte"

Atanasie isi dadea seama ca imparatul era pe cale de a mina libertatea Bisericii, dar in imprejurari mai favorabile ar fi ramas probabil fidel idealului de cooperare intre Biserica si stat, episcopii avand libertatea sa decida asupra treburilor Bisericii in propriile lor adunari, iar imparatul avand dreptul de a veghea la pacea Bisericii si de a-i apara credinta . Despotismul imperial incepe cu Constantiu. Dar numaidecat se inalta cu putere corul vocilor care cer libertate. Biserica Alexandriei adreseaza lumii crestine o scrisoare curajoasa (338) care este atat un imn al libertatii universale cat si un protest impotriva "eusebienilor" de la curtea imperiala, care au recurs la autoritatile laice pentru a persecuta episcopii. Sunt convocate sinoade la Sardica, de unde i se va trimite o scrisoare imparatului Constantiu.

Referat: Marile calde si marile reci Lucrare: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Acest sinod de la Sardica (343), sub influenta lui Osius de Cordoba, formulase deja principiul neamestecului imperial in afacerile ecleziastice. Scrisoarea este primul document al luptei pornite de Biserica pentru libertatea sa: "Te imploram si nu numai cu cuvinte, ci si cu lacrimi: fa ca bisericile sobornicesti sa nu mai fie multa vreme prada celor mai mari nedreptati, supuse persecutiilor, jignirilor de nesuportat si toate acestea, ca suprema onoare, din partea propriilor nostri frati. Clementa ta sa binevoiasca a lua masuri astfel incat, pretutindeni, toti judecatorii carora le este incredintata administrarea provinciilor si a caror unica preocupare trebuie sa fie bunul mers al treburilor publice, sa se abtina de la orice amestec in chestiunile religioase si sa nu-si aroge dreptul de a transa litigiile dintre clerici, de a lovi si de a tortura oameni nevinovati prin amenintari de tot felul, violenta si teroare

Daca-ti dai atata osteneala, daca, pentru a conduce statul, te calauzesti dupa principii sanatoase, daca-ti amani chiar ora culcarii pentru a veghea, toate acestea le faci pentru ca supusii tai sa se bucure de prea dulcele bun al libertatii Nu este alt mijloc pentru a potoli tulburarile, pentru a reprima dezbinarile, decat a da fiecaruia, eliberandu-l de orice supunere silita, o deplina libertate de existenta. Milostivirea ta trebuie, neindoielnic, sa apleci urechea la glasul celor care striga: "Sunt ortodox, nu vreau sa fiu eretic, sunt crestin, nu vreau sa fiu arian; si as prefera sa mor in lumea aceasta decat sa intinez, sub amenintarea unui simplu individ, curatenia neprihanita a adevarului"

Osius de Cordoba, care odinioara cinase impreuna cu imparatul, devine acum cel mai infocat aparator al libertatii crestine. Osius il avertizase pe Constantiu cu privire la interventiile sale in treburile Bisericii: "Nu te amesteca in treburile Bisericii si nu ne da ordine in acest subiect. Dumnezeu a pus imparatia in mainile tale iar noua ne-a incredintat treburile Bisericii sale"

In anul 356, ii adreseaza o scrisoare imparatului Constantiu: "Faptul ca ma ameninti, chiar in scris, nu ma impresioneaza. Inceteaza sa scrii pe tonul acesta; nu imbratisa ideile lui Arie; nu ii asculta pe orientali si nu te increde in oamenii lui Ursacius si ai lui Valens. Inceteaza de a mai folosi constrangerea, nu mai imi scrie si nu-mi mai trimite functionarii tai, ci cheama-i inapoi pe cei exilati, de teama ca atunci cand ii acuzi pe altii de violenta, sa nu suferi tu, din partea lor, violente si mai mari. Te rog, opreste-te, si adu-ti aminte ca esti om muritor, teme-te de ziua judecatii. Pastreaza-te fara prihana pentru ziua aceea, nu te amesteca in treburile Bisericii. Nu ne da noua ordine in acest subiect ci mai curand afla de la noi cum stau lucrurile: tie, Dumnezeu ti-a pus Imperiul in maini, noua , ne-a incredintat treburile Bisericii si tot asa cum cel care ti-ar rapi puterea s-ar impotrivi ordinii statornicite de Dumnezeu, tot asa teme-te si tu, daca iti insusesti treburile Bisericii, sa nu cazi intr-un pacat greu. Caci scris este: "Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu". Astfel, noua nu ne este ingaduit sa fim ocarmuitori pe pamant, iar tu, la randul tau, imparate, nu ai puterea de a sluji la altar. Iti scriu acestea din grija pentru mantuirea ta" . Episcopii ortodocsi il implorau: "Nu amesteca jurisdictia Bisericii cu cea a imperiului roman, caci imperiul nu-l ai de la tine insuti, ci de la Dumnezeu"

Dar Constantiu ramanea nesimtitor la aceste apeluri si inca se considera drept legea vie in Biserica: "ceea ce voiesc trebuie considerat drept lege in Biserica. Episcopii din Siria nu protesteaza cand vorbesc asa"

Imparatul impunea dogma din cauza celor de la curte si episcopul Liberius a afirmat intr-o discutie cu Constantiu ca "cei care nu tin la judecata lui Dumnezeu au preferat favorurile din partea ta o asemenea purtare este straina crestinilor caci mainile oamenilor Bisericii nu trebuie sa intervina decat pentru lucrari sfinte"

Episcopul Lucifer de Cagliari avea sa consemneze ulterior, in scrierile sale, amintirea acestor evenimente dramatice: "Iata ce vreau sa-ti spun: toata cruzimea ta nu te impiedica sa fii intins neputincios la picioarele slujitorilor lui Dumnezeu si intreaga maretie a rangului tau imperial nu este pentru noi decat neant; tu, cu toata puterea Imperiului tau, nu esti in ochii nostri decat o suflare ratacita de vant. Iar daca acum vreunul din curtenii tai iti va spune ca este doar laudarosenie, aminteste-ti, Constantiu, de ceea ce am declarat in fata judecatorilor tai, in timp ce tu ascultai ascuns dupa perdea: chiar daca imparatul porunceste tuturor soldatilor sai sa mearga impotriva noastra, daca arunca asupra noastra toate sagetile imperiului sau, nu va reusi sa ne clinteasca nici macar un pas din hotararea noastra" . Condamnarea sa la exil l-a marcat pe episcopul Lucifer. Constantiu devine astfel un "blasfemiator, un distrugator al religiei lui Dumnezeu" . Lucifer de Cagliari pregateste astfel calea Sfantului Ambrozie, afirmand cu tarie autonomia puterii spirituale fata de puterea seculara..

Ilarie de Pictavium ne-a lasat o relatare plina de viata a efervescentei care domnea atunci: "S-a dus linistea in Imperiul roman, imparatul e nervos, palatul e in fierbere, episcopii alearga incolo si-ncoace, functionarii de la curte zboara, si totusi nu sunt decat dezbateri purtate tremurand, discutii presante, efervescenta impotriva oamenilor apostolici este mare"

Ultimul dintre marii campioni ai libertatii in Apus, Ilarie scria in exil lucrarea sa Impotriva imparatului Constantiu, dupa ce solicitase zadarnic, in ianuarie 360, o audienta la imparat, care se afla atunci la Constantinopol Cartea este adresata ortodocsilor, Bisericii din Galia si indeosebi episcopilor acestora. Este vorba de un mesaj catre poporul crestin, destinat sa-l puna in garda, odata cu episcopii sai, impotriva incercarii imperiale de a distruge credinta in Hristos, Fiul lui Dumnezeu . Ilarie continua sa creada ca naufragiul ortodoxiei este opera consilierilor imparatului . El pare a avea o dubla atitudine fata de imparat: respect si supunere in toate celelalte scrieri, revolta si atacuri injurioase in lucrarea sa Despre Constantiu , in care formulele respectuoase lasa locul unor atacuri violente. In locul expresiilor: "preacucernicul imparat", "preabunul" si "binecredinciosul imparat, care se intalnesc in celelalte scrieri ale sale publicate mai inainte, acum intalnim: "lup in piele de oaie", "lup hraparet", "Antihrist". Indemnurile la evlavie, la vointa fericita si religioasa, la credinta principelui sunt inlocuite de acuzele de nelegiuire, de necredinta, de vointa persecutoare. Contextul este exploziv. Ilarie ii reproseaza lui Constantiu trei pacate de capetenie: viclenia, cruzimea si necredinta, "este un lup in piele de oaie, hraparet, un Antihrist" , "un caine care se intoarce la varsatura lui"

Sfantul Grigorie de Nazianz, in A IV-a Cuvantare Impotriva lui Iulian, critica faptul ca imparatul are putere de lege vie: "Vointa regelui este o lege nescrisa pe care puterea o sprijina; ea este fara indoiala mult mai puternica decat legile scrise care nu au sprijinul autoritatii"

Sfantul Vasile al Cezareii , campionul dreptei credinte in Rasarit, i-a adresat imparatului Iulian Apostatul o scrisoare, printre altele, in care episcopul ii reprosa ca s-a ridicat impotriva lui Dumnezeu: "In ce ma priveste, ma cuprinde un tremur inspaimantator de fiecare data cand ma gandesc ca esti imbracat in purpura si ca pe capul tau dezonorat se afla o coroana, distinctie care daca nu este insotita de evlavie stabileste demnitatea imperiala nu in cinste ci in necinste. De altfel, nimeni n-a socotit vreodata ceva mai ridicol decat pe tine: dupa ce te-ai inaltat si ai ajuns la o maretie excesiva, demoni demni de dispret si vrajmasi ai binelui te-au tarat in aceasta nesocotinta, nu numai de a te crede mai presus de fire, ci si de a te ridica impotriva lui Dumnezeu, tu incerci sa o insulti pe maica tuturor, Biserica"