Oraganizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

La 4 aprilie 1949, a fost semnata la Washington, de catre Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie si Sua, Alianta Nord Atlantica (in luna iunie a anului 1948, Senatul american a votat Rezolutia Vandenberg, prin care guvernul american este autorizat sa adere la un pact militar).

"Articolul 51 al Cartei ONU stabileste dreptul natural la aparare individuala sau colectiva al tuturor statelor membre ONU. A ceasta autorizeaza actiunile care ar putea fi intreprinse in exercitarea acestui drept inainte de momentul in care Consiliul de Securitate al ONU insusi ia masurile care se impun in vederea mentinerii pacii si securitatii internationale. In plus, stipuleaza ca masurile luate de catre statele membre in termenii articolului 51 trebuie sa fie imediat aduse la cunostinta Consiliului de Securitate si sa nu afecteze nicidecum autoritatea si responsabilitatea Consiliului de a intreprinde actiunile necesare mentinerii sau restaurarii pacii si securitatii internationale.

Astfel, Carta ONU are pentru Alianta Nor-Atlantica o dubla importanta. In primul rand, aceasta constituie baza juridica pentru crearea Aliantei, in al doilea rand, stabilette intreaga responsabilitate a Consiliului de Securitate al ONU pentru pacea si securitatea internationala. Aceste doua principii fundamentale sunt prevazute in Tratatul Nord-Atlantic, semnat la Washington in aprilie 1949. Preambulul Tratatului intareste ideea conform careia Carta ONU reprezinta cadrul in care opereaza Alianta. In frazele introductive, membrii Aliantei isi reafirma loialitatea fata de obiectivele si principiile Cartei. In art. 1, ei isi exprima angajamentul pentru solutionarea conflictelor internationale prin mijloace diplomatice, in concordanta cu obiectivele Cartei si pentru abtinerea de la amenintarea sau utilizarea fortei in orice situatie neconforma cu principiile ONU" (Manualul NATO, Office of Information and Press, Bruxelles, Belgium, 2001, p. 353)

Art. 1 - partile se obliga sa solutioneze prin mijloace pasnice, orice diferende internationale in care ar putea fi implicate, precum si faptul ca urmau sa se abtina in relatiile internationale, de la recurgerea la amenintarea cu forta sau la folosirea ei.

Potrivit art. 5 din Tratat, in caz de agresiune impotriva unei tari membre, Statele Unite intreprind actiuni necesare, inclusiv folosirea fortei armate, pentru restabilirea securitatii, aranjamentul militar nefiind automat.

Au aderat in anul 1952 Grecia si Turcia, 1955-R.F.G., 1982-Spania.

Scopul organizatiei

de a preveni sau contracara orice agresiune indreptata  impotriva membrilor sai; felul in care este formulat art. 5 il face valabil si azi, adaptat la realitatile concrete din zonele de responsabilitate care, prin aderarea altor membrii se extind; aceasta adaptare permite articolului "sa avanseze" catre state masuri individuale, fara a fi necesara declararea imediata a starii de razboi, intr-o zona sau alta.

Functiile NATO:

for principal de consultare si cooperare activa pe probleme de securitate,

baza pentru o implicare activa a partii americane si canadiene in Europa, recunoscandu-se in acest sens, vitalitatea pe care o are si astazi forta de penetrare a SUA in zona,

a fost cea mai eficienta institutie pentru asigurarea apararii comune a statelor membre; nu se gasesc in randul statelor membre NATO actiuni impotriva propriilor membrii sau a membrilor ce au un statut comun,

dupa 1990, Alianta are drept functie principala prevenirea si gestionarea conflictelor in diferite regiuni, extinzandu-si sfera de interes,

reducerea riscului in zona fostului Tratat de la Varsovia, prin diverse metode: cooperare activa, transfer de echipament, sustineri financiare, etc.

Referat: Marile calde si marile reci Lucrare: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Structura organizatorica:

structurile civile:

Cartierul General al NATO; reprezentanti permanenti si delegatii nationale; Secretariatul General; Secretariatul International; Cabinetul particular; Cabinetul Secretarului General; Secretariatul executiv; Biroul de informatii si presa; Biroul pentru securitate al NATO; Departamentul pentru problema politice; Departamentul pentru operatiuni si planificarea apararii; Departamentul pentru sprijinul apararii; Secretariatul pentru consultare, comanda si control de la Cartierul General al NATO; Departamentul pentru investitii de securitate, logistica si planuri civile de urgenta; Departamentul pentru probleme stiintifice si de mediu; Biroul Administrativ; Biroul Inspectorului Financiar; Biroul Presedintelui Comisiei Superioare pentru resurse; Biroul presedintelui Comitetelor pentru Buget; Colegiul International al Comisarilor de conturi; Organizatia NATO pentru productie si logistica;

structuri militare:

Comitetul Militar; Comandanti strategici; Statul Major Militar International; reprezentarea tarilor partenere.

Structura militara NATO

include Fortele de reactie imediata si rapida, Fortele Principale de Aparare, Fortele de Intarire;

in caz de necesitate si in conformitate cu procedurile specifice, fortele NATO se grupeaza sub comanda operativa sau control operativ al unui Comandament Strategic;

Modalitatile de actiune:

Comandantul Suprem al Fortelor Aliate din Europa (SACEUR);

Comandamentul Aliat pentru Europa (ACE);

Fortele Aliate din Europa de Nord (AFNORTH);

Fortele Aliate din Europa de Sud (AFSOUTH);

Comandamentul Suprem al Fortelor Aliate din Zona Atlantica (SACLANT);

Comandamentul Aliat al Atlanticului (ACLANT).

Strategiile NATO (evolutie):

decembrie 1949 - a fost elaborat conceptul de strategie pentru apararea zonei NATO, accentuandu-se:

natura pur defensiva a aliantei

prevenirea razboiului

importanta lucrului colectiv

rolul armei nucleare

acceptarea unitatii strategice in diversitatea geopolitica.

1957 - elementul nou adus, legat de unitatea strategiei, a fost dat de posibilitatea afirmata a utilizarii imediate a armei nucleare, ca raspuns la un atac masiv impotriva membrilor aliantei; aceasta teza a presupus o modificare de strategie - "strategia raspunsului masiv".

1967 - la putina vreme dupa ce De Gaulle, presedintele Frantei, a hotarat iesirea Frantei din Aliana (la 17 decembrie 1958, Charles de Gaulle a cerut mai multa putere pentru Franta in cadrul NATO; la aceasta cerere, americanii nici nu au raspuns. Dupa dotarea Frantei cu arma nucleara, la 7 martie 1966, de Gaulle a scris presedintelui american Jhonson ca Franta se retrage din majoritatea organelor militare integrate NATO, ramanand membra a Aliantei. Sediul Aliantei s-a mutat la Bruxelles; anul urmator au fost semnate de catre NATO si Franta, acorduri care impun cooperarea lor militara in eventualitatea unui conflict; politica originala a Frantei a intarit pozitia occidentalilor in cadrul Aliantei), conceptul strategic a fost modificat - a aparut "strategia raspunsului flexibil" care a inclus: apararea si incercarea de descurajare nucleara; in acest sens, retinem raportul Hermel care a subliniat ideea rezolvarii diferendelor precum si ideea mentinerii echilibrului de forte pe continent si abordarea problemelor securitatii pe baza metodei duale (aparare-dialog).