Scurta istorie a poporului evreu

SCURTA ISTORIE A POPORULUI EVREU

Poporul evreu este legat prin definitie de spatiul Orientului Mijlociu in care s-a format si s-a dezvoltat din punct de vedere istoric si social. Israel, "patria lui Mesia, leaganul profetilor, germenele spiritualitatii si al creatiei religioase"[1] a reprezentat elementul esential in existenta multilaterala a poporului evreu.

Dupa moartea lui Solomon, statul Israel a fost impartit in doua regate: Iudeea si Israel. In anul 733 i. Hr., regele Asiriei a cucerit regatul Israel, l-a distrus si a exilat o mare parte din populatia evreiasca, aplicand metoda de colonizare traditionala, si anume deportarile de populatie. Astfel, a inceput exodul evreilor in cele mai indepartate regiuni ale Mesopotamiei si Medinei, precum si inlocuirea lor de triburile asiriene, babilonieie si arameice. Prin urmare, la numai doua secole dupa separarea de Iudeea, regatul israelian a cazut sub dominatie straina, suferind depopulari care amenintau identitatea nationala a poporului evreu. Iudeea a avut si ea aceeasi soarta, nerezistand mult timp in fata imperiilor rivale din Orient. Dupa cucerirea Ierusalimului de catre imparatul Nabucodonosor, acesta si-a instalat dominatia, deportand intreaga aristocratie evreiasca. In ciuda exilelor in masa, evreii si-au pastrat religia si obiceiurile, iar dupa edictul de eliberare dat de imparatul Cirus, o parte din ei au ramas pe meleagurile pe care fusesera exilati, formandu-se prin urmare o serie de comunitati evreiesti, in multe locuri.

Distrugerea statului evreiesc, chiar daca reprezenta sfarsitul unei etape a istoriei poporului evreu, marca totusi inceputul uneia noi, si anume exilul. Exilul va impune cautarea unui stil nou de viata in mijlocul altor popoare si in conditiile impuse de statutul   de strain, dar si a unei noi forme de organizare a populatiei, care sa raspunda atat nevoilor spirituale si materiale ale evreilor, cat si a celor de mentinere si aparare a propriei identitati.

Cu toate acestea, intoarcerea pe teritoriul natal constituie unul din comandamentele supreme ale civilizatiei evreiesti, reprezentand in primul rand purificarea spiritului, regasirea traditiilor pierdute sau uitate si renasterea civilizatiei si a spiritualitatii evreiesti. Acest lucru nu s‑ar fi putut intampla in conditiile in care populatia evreiasca era raspandita pe o suprafata atat de mare, de aproximativ 75% din teritoriul locuit al globului, traind astfel sub dominatii diferite, in mijlocul unor culturi diferite, si prin urmare fiind influentata de diverse culturi care isi lasau amprenta asupra mentalitatilor, comportamentului si modului de viata al evreilor. Chiar si in aceste conditii, intre comunitatile evreiesti se poate observa o adevarata solidaritate, acestea pastrandu-și legaturile. In opinia multor istorici, baza acestei solidaritați o constituie aspectele religioase ale spiritualitații evreiești.

In opinia Ilincai Dragoș, "religia va marca, in mod cu totul particular, traiectoria istoriei evreiești care mai mult decat oricare alta va pastra tradiții și mentalitați pe care alte civilizații le‑au pierdut sau adaptat o data cu trecerea timpului".[2]

Mozaismul, ca doctrina religioasa, a marcat un moment de cotitura in istorie, fiind prima religie prin excelența monoteista. Spre deosebire de celelalte popoare antice, evreii propuneau un model spiritual complet nou, al carui principal element era credința intr-un singur Dumnezeu creator al universului, și care vroia sa realizeze un nou model pentru umanitate, prin intermediul poporului evreu. Iudaismul reprezenta fara doar și poate rațiunea de a fi a oricarui evreu, fiind rezultatul unei construcții lente elaborate de-a lungul istoriei, și nu o revelație sau doctrina (precum creștinismul).[3]

In acest context al diasporei se nasc primele atitudini ostile pentru evrei.