Decebal. Sunt vremuri de opreliste.Incursiunea din anul 85 in Moesia, hotarata de regele Duras, pentru a zädarnici crearea si mentinerea bazelor militare romane, a dat rezultate mai mari decät s-ar fi asteptat Dacii. Nimeni n-ar fi banuit ca avea sä cada intreaga ostire romana din aceasta provincie militara, condusa de guvernatorul Oppius Sabinus. In iuresul bataliei, deciziile nu sunt luate intotdeauna doar de cäpeteniile ostilor. Nu numai ofiteri, dar chiar si grade inferioare, soldatii de rand vroiau sa-si arate bravura si sä se prezinte in fata capeteniilor lor cu un trofeu oarecare. Unul dintre aceste trofee a fost insusi capul generalului Oppius Sabinus.



Infrangerea Romanilor a fost crunta si vestea a zburat la Roma cu viteza fulgerului. Soldatii romani au inceput sa fie bantuiti de spaima, ceea ce era extrem de periculos pentru moralul celorlalte armate. Era de asteptat ca lucrurile sa nu se opreasca aici. In aceste imprejurari, insisi Dacii se preocupau de urmarile posibile ale victoriei lor. De aceea, in loc ca regele Duras sa se gandeasca la un triumf, dupa moda generalilor romani, el si-a facut un examen de constiinta si si-a spus ca, la varsta inaintatä la care ajunsese, dupa optsprezece ani de domnie, ii va fi greu sa mai faca fata altor confruntäri de acest fel. Romanii realizasera cu multa abilitate "incercuirea politica si militara' a Daciei, caci, in vest, Iazigii aflati in solda imperiului, au devenit apoi aliatii Romei. In rasarit, Getia Minor era in intregime in mainile Romanilor iar in nordul Pontului Euxin, regatul bosporan il stapaneau tot ei, mostenindu-l dupa eliminarea lui Mitridate Eupator. Dacii erau constienti de greaua lor situatie si de aceea regele Duras a socotit ca sosise momentul sa cedeze tronul unui rege tanar, dotat cu calitati politice, diplomatice si indeosebi militare. Acesta era Decebal, nepotul sau. Vremurile tulburi n-au ingaduit, la sfarsitul anului 86, ca succesiunea la tron sa fie insotita de manifestari si serbari fastuoase. Probabil ca au existat ceremonii simple, ca cele ce se fac pe campul de lupta, cand comanda se trece unui alt sef militar. Nu este exclus ca insasi armata sa-l fi aclamat, dupa moda romana, caci comunicarile in tot spatiul tracic erau intense si obiceiurile treceau lesne dintr-o tabarä in alta.Acest lucru este plauzibil avind in vedere reputatia capatata de tinarul rege in luptele din sudul Dunarii. Armata romana obisnuia sa aclame si sa hotarasca asupra noilor comandanti, uneori chiar pe campul de batalie, unde virtutile acestora erau j udecate cu severitate. Frontierele fiind permeabile, obisnuintele se imprumutau. Desigur, Marele Sfat al tarii se intrunise la Sarmizegetusa, aducand multumirile cuvenite lui Duras. pentru ca fusese un rege bun si, in timpul sau, nu se manifestasera rebeliuni si sciziuni de seama. Dimpotriva, curajul aratat la o varsta inaintata, prin purtarea unui razboi preventiv, dupa cum o cereau circurnstantele politice si momentul, i-au creat o aureola binemeritata. Asupra investiturii si proclamarii noului ,.rege al regilor Daci' n-au fost discutii, adunarea nobililor votandu-l iu unanimitate. Era eroul zilei, intors victorios de pe campul de lupta, ca general al ostiIor dace. Nimeni altul mai bine ca dansul nu putea sa devina urmasul regelui Duras, cu atät mai mult cu cat Decebal era principe mostenitor. In traditia traco-dacica, regele era ales pe viata si nu intotdeauna fiul celui precedent putea (sau trebuia) sa fie ales succesor. El insa avea merite personale, dovedite in lupta, chiar in preajma succesiunii atat de bine chibzuite de unchiul sau. N-a avut si nu era cazul sa se vorbeasca despre alti candidati la suprema comanda a regatului, care se restrangea tot, mai mult sub inclestarea romana.

Figura alesa de nobil dac, din cea rnai autentica semintie, statornicita in cetatea Zeilor din timpuri stravechi. cetale naturalä aparata de trei porti ale Dunarii, Poarta Orientala dintre Domasnea si Teregova si Poarta de Fier a Transilvaniei, la o suta de mile de actuala Sarmizegetusa Regala - , Decebal poate fi socotit drept figura tipica a dacului. Viguros la trup si la minte, trasaturile lui tradau vointa si marcau atitudinile si gesturile sale. Era antrenat in exercitii militare, dar si in munci campestre, care reprezentau gimnastica Dacilor pe tot intinsul tarii. chiar si a celor destinati ocupatiilor alese. .Acest obicei deriva din stransa legalura ce exista cu pamintul sacru, datator de belsug. Chipul lui Decebal era oglinda sufletului sau. Asa cum ne-a ramas daltuit in piatra, el arata o frunte inalta, luminoasa (desi in parte acoperita de boneta traco-frigiana), caracteristica a celor dotati cu o minte bogata, capabila de activitati intense. Nasul drept, prelungind linia fruntii, desfasura la baza doua arcade cu sprancene bine rnarcate, stufoase, ascunzand ochii din care tasneau priviri fulgeratoare. Coada ochilor se prelungea intr-o dara de zambet abia ghicit, completand taietura gurii, intr-o deplina armonie. Pometii obrajilor marcati, fata supta, falcile puternice si expresive, se incheiau intr-o barbie alungita, trädand hotarare nezdruncinata. Chipul regelui se cerea imbracat intr-o barba scurtä, potrivita si ingrijita, pentru a nu stanjeni proportiile si echilibrul figurii. Avea infatisarea omului obisnuit sa comande, dotat insa si cu calitaiile diplomatului care stie sa vadä si sa intrevada chiar dincolo de orizont, dincolo de ceea ce i se prezinta in fata ochilor. Un om care pastreaza rezervele utile si prudenta necesara, acordand incredere interlocutorului, atata cata era potrivitä rnometului. Excesul, dupa conceptia lui, nu era ingaduit unui comandant. iar el nu voia si nici nu se expunea vreodatä riscurilor inutile. Atitudinea rezervatä era garantia primä a personalitatii sale. Observator al tuturor detaliilor, poate lasärnd uneori irnpresia nebägärii de searna. nu-i scapa nimic si cugeta necontenit chiar si asupra lucrurilor neinsernnate. Iscusit in actiuni, el le pregatea si sub forma unor jocuri de incercare, provocand reactii, spre a fi astfcl sprijinit in intelegerea si conducerea unor momente strategice. De altfel, portretul sau moral este schitat cu un sentiment admirativ tocmai de un scriitor latin, Dio Cassius., care spune

"Era priceput in ale razboiului si iscusit la fapta ; stiind cand sa navaleäscä si cänd sa se retraga, mester in a intinde curse, viteaz in lupta, priceput a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere ; pentru care lucru el a fost mult timp pentru Romani un potrivnic de temut'.

Toti cei ce au vorbit despre Decebal au scos in evidenta aceasta capacitate de a utiliza oamenii, diplomatia fiind prima sa arma. Ales rege al regilor Daciei. Decebal nu a avut la inceputul domniei ragazul necesar spre a se dedica administranii statului, aflat in conflict cu Roma. De indatä, s-a vazut nevoit sa treaca la actiune sau, rnai exact, sa o continue, caci el o incepuse si el obtinuse acea biruinta rasunatoare care zguduise Roma.
Alarmat de pericolul dac, imparatul Domitian, dupa cum am mai spus, s-a vazut. nevoit sa paraseasca Roma si sä porneasca direct in zona operatiunilor militare. Nu s-a dus direct. in Moesia, la Dunare, ci a poposit in orasul Naissus, luand primele masuri de reorganizare a marii provincii, intinsa de-a lungul fluviului, pana la mare. Lasand irnpresia unei infrangeri, prin dibacia si diplomatia sa, Decebal a socotit oportun sä ceara pace, pentru a bloca inaintarea Romanilor, situatia militara si politica ramanand asa cum se afla in acel mornent. Domitian a refuzat. Mai mult, gandurile sale nutreau setea de razbunare si el dorea sa patrunda in Dacia. Pentru a-l provoca sa grabeascä invazia, inainte de terminarea pregatirilor pentru campanie, Decebal i-a trimis din nou "un sol care sa-i spuna in batjocura ca va face pace, daca ar vrea ca fiecare roman sa-i trimita anual doi oboli, iar de nu, el va declara razboi si-i va aduce rnari neajunsuri`', asa cum relateaza Patricius. Cu acest detaliu, se incheie incursiunea initiata de Diurpaneus in anul 85 si desavarsita in 86.

Ofensiva romana si batalia de la Turnu Rosu. In fata acestei nemaipomenite provocari, mandrul imparat. Domitian reactioneaza intocmai cum o dorea Decebal. Odata cu dezghetul, in primavara anului 87, Domitian dezlantiuieste atacul impotriva Dacilor. El trece trupele pe un pod de vase, pe langa orasul Oescus, in apropierea varsarii Oltului in Dunare. Ajunsi pe teritoriul Daciei, Romanii nu intampina nici o rezistenta. Mirati de acest lucru, pornesc in cautarea ostilor lui Decebal, mai putin orientandu-se dupa harti si mai mult lasandu-se atrasi de Valea Qltului, care ii ducea spre nord, catre trecatoarea de la Turnu Rosu. Aici ii astepta Decebal pregätind desfasurarea luptei. Odata intrati in stramtoare, coloanei romane ii venea greu sa ia calea intoarsa si a fost nevoita sa accepte crancena batalie, purtata in aceleasi conditii si cu aceleasi urmari ca si batalia dc la Posada, a lui Basarab, cu douasprezece secole mai tarziu.Victoria lui Decebal a fost asigurata chiar de la primele inclestari. Romanii au fost invinsi, distrusi, generalul Cornelius Fuscus ucis, iar prada luata pe parcurs a reintrat in mainile Dacilor, asa cum povesteste istoricul nostru, Jordanes. Au fost luati numerosi pnizcnieri. Drapelul Legiunii a V'-a a fost capturat si dus de Daci in ascunzatorile lor din munti. Aceasta prima ofensiva a Romanilor nu putea sa se incheie in mod mai rusinos, ceea ce i-a intaratat si mai mult, deoarece era usor de imaginat ca stirea unei asemenea izbanzi putea sa aprinda scanteia revoltei in intregul imperiu. Asadar, lucrurile se cereau luate de la capat si Domitian organizeazä o noua ofensiva.

A doua ofensiva romana si baialia de la Tapae. Romanii si-au luat un ragaz de mai bine de un an, iar timpul a fost folosit intens de ambele tabere. Decebal si-a intarit ostile, fortificatiile, armamentul, utilizand si prizonierii (mesteri, arhitecti, ingineri, lucratori etc.) capturati in razboiul din anul precedent, la Turnu Rosu, pe cei prinsi in incursiunea din timpul lui Duras, precum si pe cei ce s-au prezentat singuri, deoarece Decebal ii platea bine. Infrangerile dezastruoase suferite de Romani la hotarele Daciei, in interiorul ei, sau la sudul Dunanii au fost astfel comentate de Tacit :

,.Atatea armate pierdute in Moesia, Dacia, Germania si Pannonia, prin indrazneala nebuneasca sau lasitatea comandaniilor, atatia militari de valoare invinsi si facuti prizonieri cu cohorte intregi ; acum nu se mai punea in discutie hotarul imperiului si un mal (malul Dunarii. care alcatuia frontiera imperiului, limesul), ci taberele de iarna ale legiunilor si stapanirea provinciilor noastre'.

Incepand cu anul 88 Domitian a trecut comanda trupelor generalului 'Tettius Julianus. Acesta organizeaza temeinic ostile si, pentru a-i stimula pe legionari, ii pune sa-si scrie pe scuturi numele, asa incat, in timpul luptei, sa poata deosebi cu mai multa usurinta soldatul viteaz de cel las. In ce priveste planurile sale de invazie a Daciei, Tettius le elaboreaza cu mai multä prudenta decat predecesorul sau. Studiind posibilitaiile de infruntare a Dacilor chiar in centrul lor de putere, la Sarmizegetusa de la Orastie, cauta cel mai scurt drum pe teritoriul dac, dar si cel mai putin expus surprizelor. Prefera campia pentru batalie, urmand ca apoi sa patrunda in cetatea din munti. Zona cea mai potrivita i s-a parut Banatul (de aici pornisera Tracii spre sud, spre Grecia si Asia Mica, iar de acolo spre Italia, ca sa se reintoarca spre inima spatiului tracic tot pe aceasta cale, dar cu sens schimbat). Din cele doua drumuri posibile, unul porneste de la Dierna (Orsova) in sus, pe Cerna si Timis, cotind apoi pe Valea Bistrei, spre Portile de Fier ale Transilvaniei ; altul duce de la Viminacium-Lederata (Bazias) pe Valea Nerei, pe langa Biserica Alba, patrunde in Campia Carasului, pe la Arcidava (Varadia), ajungand la Berzobis (Berzuvia) si apoi la Tibiscum (langa Caransebes). 0 alta posibilitate era trecerea peste Faget, spre Valea deschisa a Muresului, fara trecatori ca Portile de Fier ale Transilvaniei. El prefera calea din urma. Odata depasit obstacolul Dunarii, operatiunea se efectueaza fara dificultati. Nicaieri armata romana nu intimpina rezistenta. Romanii inainteaza pe drumul de la Arcidava, iar Decebal ii intampina in localitatea Tapae, care, din pacate, nu a fost identificata cu preciziune, pe Valea Bistrei negasindu-se o astfel de localitate si nici o urma de batalii, in afara de cazul ca insasi trecatoarea Portilor de Fier ale Transilvaniei sa se fi numit Tapae. Langa Lugoj exista localitatea Tapia, care deriva foarte probabil de la Tapae. Multe Tapii exista si azi in Spania. Daca batalia s-ar fi dat aici, insemneaza ca Decebal a coborat o ostire din Muntii Poiana Ruscai, pentru a surprinde inamicul pe la spate, dupa ce acesta s-ar fi incolonat pe Valea Timisului si a Bistrei, gata sa se indrepte spre Sarmizegetusa sau pe Valea Muresului, pe la nord. In aceasta ipoteza, se presupune ca armatele lui 'I'etius Julianus au ocolit dealul Silagiului, continuand prin ses pe la Aizisis (Buziasul de azi, cunoscut din antichitate prin apele sale minerale), au trecut peste Sinersig si Lucus (Lugo), mentinand drumul prin carnpie, spre a urca apoi ori pe Valea Timisului si a Bistrei, ori pe Valea Muresului. Bataliile s-ar fi putut da foarte verosimil in aceasta localitate, la Tapia Lugojului. Parerea istoricului C. Daicoviciu este ca o alta T'apae ar fi trebuit sa existe pe Valea Bistrei, pe la Glimboca, Otelul Rosu, inainte de trecatoarea Portile de Fier ale Transilvaniei. Nici o urrna de localitate sau de bataliei nu s-a gasit insa. Pe de alta parte, Tettius Julianus, cunoscut. prin prudenta sa, nu putea sa repete eroarea lui Cornelius Fuscus, sa intre cum a intrat acesta in capcana de la Turnu Rosu, ca intr-o palnie, impartasind aceeasi soarta.

S-au dat lupte inversunate si vitejia Dacilor n-a fost suficienta, spre a infrange cohortele romane, bine echipate si organizate in acel an cu pregatiri intense, fara hartuieli, prealabile. Generalul Tettius ,Julianus a condus batalia cu pricepere si a izbutit sa obtina biruinta. Atat de crancena a fost batalia de la Tapae, incat insusi locotenentul-general al lui Decebal,Vezina, care era vice-rege, pentru a se salva, s-a trantit la pamant si s-a prefacut mort intre cadavrele Dacilor cazuti. In fata acestei situatii neasteptate, Decebal, la randul lui, s-a vazut nevoit sa recurga la o stratagema, dand ordin sa fie taiati arborii de pe culmea dealurilor impadurite (de unde nurnele Lucus/Lugo) si sa imbrace trunchiurile cu uniformele si straiele ostasilor daci.

Istoviti de lupte, Romanii au socotit oportun sa se opreaca, sa intrerupa marsul spre Sarmizegetusa. Nu se stie daca la aceasta hotarare nu a contribuit si prudenta lui Tettius Julianus, care, dupa experienta celor doi predecesori, invatase sa-si pazeasca grumazul. Nu este exclus ca si Decebal sa fi trimis soli, pentru a cere pace, potrivit obiceiului sau. Evitand sa-si iroseasca fortele si oamenii in batalii neintrerupte, ei cauta, pe cat posibil, sa-si apere tara cu diplomatie, cu iscusite tratative, si astfel afla adesea un modus vivendi. Irnparatul Domitian a refuzat insa orice tratative cu solia trimisa de Decebal si a respins propunerea de pace a Dacilor. Acest refuz arata ca imparatul nu socotea incheiate ostilitatile cu Decebal. Marea ofensiva planuita pentru supunerea definitiva a regeltui dac trebuia realizata dupa un ragaz de odihna si refacere a cohortelor.

Sfatuit de strategi, Domitian avea si alt e motive de a opri aici ofensiva. Isi dadea seama ca, inaintand in defileul Timisului si al Bistrei, ca si pe Valea Muresului, putea sa fie lovit din nou pe la spate, incercuit si nimicit de asta data de catre Iazigi si Marcomani, care se aflau pe Valea Tisei, patrunsi ca un ic in spatiul tracic, in numar nedeterminat, dar fara a covarsi populatia locala traco-illira. Acestia erau socotiti aliati ai Romei, dar refuzasera sa ia parte la razboiul impotriva lui Decebal, mentinandu-se intr-o pozitie neutra. Atitudinea lor a dat de gandit Romanilor si a constituit o preocupare in acele mornente de indecizie.

Expeditia din Pannonia. Din prudenta, Domitian si statul sau major au fost nevoiti sa treaca mai intai la clarificarea raporturilor cu Iazigii si Marcornanii. Cea mai buna pace cu ei era razboiul, asa incat legiunile romane au pornit la atac impotriva lor. Trupele lui Domitian s-au incolonat in Campia Lugojului si s-au indreptat spre apus si spre nord, catre Tisa, spre a infrunta triburile ostile. Marcomanii si Iazigii au trimis soli la Domitian, implorandu-l sa renunte la un razboi inutil. Imparatul s-a aratat nedemn si a dat porunca fara judecata ea solii sa fie ucisi, fara a-i vedea si fara a-i primi sa stea de vorba cu ei, incälcand cele mai elementare legi internationale si traditia respectului pentru ambasadori.

In Campia Pannoniei, trupele romane au trecut la atac, dar Iazigii si Marcomanii, indignati de uciderea solilor, s-au luptat cu vitejie si au invins armatele romane. Fiind rasturnat raportul de forte, Decebal si-a dat seama ca trebuie sa inteteasca pregatirile pentru un nou razboi, convins ca Domitian ar putea sa fie alungat de pe teritoriul Traco-Illiriei. Prin infrangerea suferita in Pannonia, toate avantajele biruintei de la Tapae s-au risipit Mai mult chiar, de data aceasta insusi imparatul Domitian a trimis soli la Decebal, spre a-l convinge sa incheie un tratat de pace, pe care, cu putin timp inainte, Decebal i-l solicitase si el l-a respins. Desigur, greu era pentru Domitian sa prezinte la Roma situatia reala a campaniei din nord-estul imperiului. Nefiind lipsit de diplomatie, el s-a decis atunci sa "uite' Pannonia si sa se gandeasca numai la Dacia, pregatindu-si un triumf la intoarcere. Relativ la aceasta pagina de istorie daco-romana, Dio Cassius spune

"Invins de Marcomani si pus pe fuga, Domitian trimise in graba soli la Decebal, regele Dacilor, si-1 indupleca a incheia un tratat pe care mai inainte nu i-l incuviintase, cu toate ca Decebal i-l ceruse de mai multe ori. Acesta primi invoiala, caci era la mare stramtoare, dar nu voi sa vina el insusi ca sa steie de vorba cu dansul, ci trimise pe Diegis cu cätiva barbati, ca sa-i dea inapoi armele si cativa captivi, ca si cum i-ar fi avut numai pe aceia la dansul.Facandu-se aceasta, Domitian puse diadema pe capui lui Diegis, ca si curn el (Domitian) ar fi fost in adevar invingatorul si ar fi putut da un rege Dacilor, imparti soldatilor si onoruri si bani, si trimise la Roma, ca invingator, intre altele, soli si o scrisoare, zicea el, de la Decebal, dar pe care se spunea ca o plasmuise chiar dansul. El impodobi sarbatoarea triumfului sau cu o multime de lucruri, pe care le luase nu de la dusrnani (cu totul dimpotriva : el cheltui cu tratatul, dand lui Decebal bani rnulti si mestesugari de tot fetul, si pentru timp de pace si pentru razboi, promitandu-i sa-i dea multi si in viitor-), ci din zestrea imparateasca, de aceasta el se folosea intotdeauna ca si cum ar fi fost o prada de razboi, odata ce adusese in stare de sclavie imparatia insasi``.

Pacea. Tratativele au inceput si pacea intre Rorna si Sarrnizegetusa s-a incheiat la anul 89, stabilindu-se legaturi de buna vecinatate, care aveau sa dureze pana la urcarea pe tronul imperial a imparatutui Nerva T'raian. In acest tratat, regele Decebal devenea rege clientelar al Romei si nu tributar, caci nu era vorba sa plateasca un tribut pentru un raport de vasalitate, ci dimpotriva, el primea bani de la Romani, si chiar sume mari in fiecare an. La incheierea tratatului, Domitian a pus la dispozitia lui Decebal, in afara de "ajutorul anual', si o suma forfetara rnare, pe langa tehnicieni, mestesugari, instructori pentru a-i ajuta sa se echipeze, in vederea apararii limesului rornan, incredintat Dacilor insisi. In putine cuvinte, pierzand razboiul, Decebal a castigat pacea. Iata cum se pot schimba lucrurile si rolurile la masa verde, cänd exista abilitate si convenienta reciproca. Tratatul mai prevedea si dreptul pentru Romani de a trece cu trupele lor din Moesia, prin teritoriul Dacici, spre Pannonia. El acorda Romanilor si unele capuri de pod pe Dunare, folosite mai tarziu de Nerva Traian. De restituirea stindardului Legiunii a V-a, pierdut de Cornelius Fuscus nu s-a vorbit, dupa cum nici de restituirea prizonierilor romani (luati in mare numar in acea batalie. Aceasta ,,uitare.`` insolita pentru Romani arata ca ei nu se aflau pe pozitie tare, in aceste tratative, pe care multi le-au comentat ca rusinoase pentru Imperiul Roman.
Intors la Roma, Dornitian si-a impodobit carul de triumf cu propriile tezaure. 'Tratatul din 89 a intrat de indata in vigoare. Daca inainte cu jumatate de secol, Romanii erau preocupati de cresterea puterii Dacilor si de periclitarea limesurilor lor, in aceasta zona, ei isi manifestau acum nelinistea prin acea intrebare formulata de Horatiu : Numquid de Dacis audisti? Adica : "Ce se mai aude despre Daci ?" Mai mult inca, dupa acest tratat intrebarile rezumau o stare de spirit de descurajare si umilinta. Statul rornan, care incasa impozite si tributuri de la altii, ajuns-se sa plateasca el insusi sume de bani Dacilor. Senatorii nu se putea obisnui cu aceasta idee.

La Roma, Domitian s-a dedicat altor Preocupari. Dupa frumoasa "victorie' asupra Dacilor, ii venea greu sa suporte victoriile reale obtinute de generalul Agricola in Britannia. De aceea, dupa ce Britannii au fost supusi de a binelea, l-a rechernat la Roma si tratandu-l cum se cuvine unui erou, caruia patria ii datoreste recunostinta, i-a oferit un banchet. Probabil ca la acest banchet i s-a servit bietului Agricola un nectar producator de vise frumoase. El nu s-a mai trezit din sornnul cel placut. si 1-a scutit astfel pe irnparat de povara inv-idiei si a geloziei. Nemultumirile impotriva lui Domitian cresteau pe masura trecerii anilor, pana cand rabdarea Rornanilor a ajuns la capat. In anull 96, s-a organizat o conjuratie la palat din care facea parte insasi sotia imparatului, Domitia Longina.Este asasinat de catre libertul Stephanus la 18 septembrie 96 en

Imperiul urma sa capete un nou imparat, de data aceasta un barbat politic, dintr-o familie de juiristi cu renume, in persoana lui Marcus Cocceius Nerva, aclamat ca atare in anul 96. In cariera sa, fusese de doua ori ales consul, caci aceasta institutie mai functiona pro forma. si isi castigase o buna experienta administrativa in afacerile statului. El s-a grabit sa proclame o amnistie generala, sä reduca impozitele si sa curme persecutia crestinilor. Senatul prinsese oarecare puteri si l-a ales in unanirnitate, iar armata la acceptat, Nerva a ajuns imparat, ca predecesorii sai, fara a fi imperator, adica conducator militar . Intru-cit armata reprezenta o forta controlabila doar de un militar si Nerva nu avea un trecut ostasesc, s-a ajuns la o solutie de compromis : asocierea la putere a generalului Marcus Ulpius Traianus, in anul 97. Imparatul Nerva fiind batran, ajuns la aceasta functie suprema la varsta de saptezeci de ani. se simtea coplesit de raspunderile mari ale statului. De altfel, s-a sfarsit din viata in anul urmator.

Imparatul Traian. Marcus Ulpius Trajanus s-a nascut la Italica, in provincia Betica {Andalusia) din Spania, la anul 53. A imrbratisat cariera militara, distingandu-se inca de la inceput ca soldat dotat cu toate calitatile necesare, pentru indeplinirea datoriei si pentru realizarea unui destin deosebit. La aceste calitati militare se adaugau si mari calitati umane, un inalt sens al justitiei, al relatiilor publice, fara infumurari, o inclinatie fireasca de a-si apleca urechea catre oricine, spre a-i asculta plangerea. A ramas faimoasa povestea cu o batrana, care i-a iesit in drurn, cerandu-i dreptate cu lacrimi in ochi, pentru fiul ei. Imparatii nu prea descind in drum si coboara doar atunci cand seaua aluneca de pe balan. Traian insa, amintindu-si poate de bunica-sa, a coborat, a ascultat si i-a dat batranei satisfactie. De altfel, s-a ocupat de institutele de binefacere si a creat o 'Fundatie Traian``, pentru fetele tinere, nemaritate, ajutandu-le sa-si formeze o dota, in vederea casatoriei. Cariera militara se impletea cu cea politica, si astfel Traian a primit consulatul in anul 9l, iar in anul 97 a devenit "Legatus Augusti'. A ramas mult. timp departe de Roma, indeosebi in Rhenania, unde a reusit sa stabileasca o pace cu Germanii si sa intareasca frontiera pentru aproape un secol. Cand a devenit imparat, dupa moartea lui Nerva, care il adoptase ca fiu, nu s-a grabit sa se intoarca la Roma, ci a ramas sa-si continue misiunea la frontiere si numai dupa terminarea ei a revenit in Italia, in vara anului 99. Atunci s-a apucat de administratia irnperiului, introducand multe reforme legate de succesiuni si de fiscalitate, instituind chiar un praetor fiscalis, stimuland constructiile, asa incat au ramas in urma lui, ca expresii ale epocii sale, Mercati Traiani, Forul si Basilica, alaturi de care s-a construit mai tärziu celebra Columna. A construit poduri peste Dunare, un drum nou, care-i poarta numele si care incepe cu Arcul de la Benevento, dupa cum un alt arc a fost, inaltat la Ancona, pe tarmul Adriaticii, marcand punctul de imbarcare catre Peninsula Haemusului. A construit portul de la Ostia si rnulte edificii publice, destinate sa ocupe mana de lucru si sa contribuie la rezolvanea crizei economice care bantuia imperiul. Pentru a insanatosi finantele statului, Traian a fost nevoit sa ridice impozitele. Cu toate razboaiele purtate de inaintasi, se acumulase la Roma si in toata Italia un mare numar de sclavi, iar proprietatile agricole trecusera ii mana celor bogati, taranii si veteranii ramanand fara pamant. O solutie posibila era colonizarea taranilor si veteranilor in noile provincii cucerite. Impins probabil si de aceste nevoi, caci razboaiele erau facute in trecut pentru cucerirea de teritorii si popoare si exploatarea noilor provincii, imparatul Traian a putut sa vada in aceasta o solutie de redresare a imperiului. El si-a propus sa extinda hotarele cat. mai mult si sa reduca la tacere triburile si regatele razvratite.Cu Traian s-a produs un nou precedent el fiind primul imparat provoncial al Romei

Primul sau gand a fost cucerirea Daciei. Tributul greu platit anual de Roma lui Decebal, spre mirarea lumii, nu putea sa fie suportat de un barbat ca Traian. Rasturnarea acestei stari de lucruri se impunea de la sine. 0 campanie impotriva Daciei, bine pregatita, cu forte suficiente spre a duce la victorie, insemna a pune mana pe o tara cunoscuta din antichitate prin bogatiile sale, prin aurul minelor din Muntii Apuseni, ca si pentru avutiile in valuta acumulate din punerea in valoare a terenurilor agricole si forestiere, in ultimele decenii. Mai intai a construit drumurile de acces prin Moesia si a pus sa fie proiectate podurile de mai tarziu. Timp de trei ani de zile, Traian a lucrat la planurile de cucerire a Daciei, adunand legiuni peste legiuni, in numar de cincisprezece, cu un efectiv de mai bine de o suta cincizeci de mii de oameni, la care se mai adaugau trupe calari, garda praetoriana, cohorte si pedestrasi mobilizati de la toate popoarele imperiului. Altii spun cä numarul tuturor efectivelor armate atingea cifra de doua sute de mii de oameni, lucru nemaivazut pana atunci la Roma. Imperiul roman facea cel mai mare efort militar din istoria sa, pentru a dobori cel mai redutabil inamic al sau. In primavara anului 101, pregatirile erau incheiate si Traian era gata sa declanseze istorica sa ofensiva, ce urma sa decida care dintre cele doua puteri, Roma ori Sarmizegetusa, avea sa domine spatiul tracic

Apogeul Daciei. Prin pacea si tratatul lui Domitian cu Decebal se asigurase Daciei o perioada de doisprezece ani de liniste si consolidare. In primul rand, Decebal si-a intarit puterea armata, caci aceasta armata asigura trainicia unei tari si prestigiul ei in lume. Prin vitejia lor, 'Traco-Dacii din nordul Dunarii se impusesera in ochii tuturor Tracilor din sudul Dunarii si chiar a celor din Asia Mica. Desi acestea se aflau sub stapanire nominala romana, ochiul lor ager era indreptat spre Dacia, ca spre un cap de coloana. Aici, in Dcia, se masura tensiunea si temperatura imperiului rasaritean. De la un semn din Dacia putea sa porneasca o rascoala in tot restul spatiului trac, cu rezultate incalculabiIe. De altfel, focare de rascoala erau destule, si Romanii se vedeau nevoiti sa intervina mereu pentru inabusirea lor. Daca Dacia, din nou inarmata pana-n dinti si organizata cu material de razboi modern, folosit si de Romani, ar fi invins Roma intr-o ultima mare confruntare, nu era exclus ca toata partea orientala a Imperiului roman sa fi cazut si sa fi ajuns la o rnare uniume a triburilor trace din Peninsula Haemusului si din Asia Mica, sub conducerea si protetia Daciei. Din secolul aI V-Iea anterior, Geto-Dacii dadusera dovada de capacitatile lor si confirmasera in chip statornic afirmatia lui Herodot :
"Getii sunt cei rnai viteji si mai drepti dintre Traci'.

Dupa secole de inchegare statala, puterea economica sporise intr-o masura apreciabila. Acumularea bogatiilor era mai lesnicioasa in Dacia, deoarece modul de viata era mentinut. la un nivel mediu, fara excese, risipa si lux, conceptia sociala si religioasa irnpunand sobrietate si cumpatare. Structurarea economica s-a realizat si a ramas legata, caci intre clanuri, triburi si ,.regate' nu existau aici frontiere, nici vami, si tara era omogena. Pretinsele dezarticulari temporare pe plan politic nu trebuie vazute si pe plan economic, comertul si productia in regim de schimburi libere urmand alte legi. Au existat descentralizari impuse de posibilitatile de comunicare mai lesnicioase pe cai si mai dificile intre lanturile muntoase. Dar Carpatii nu se compara cu Alpii si nu au inaltimi care sa izoleze, desi chiar si peste accstea un comandant ca Hannibal a izbutit sa-si trimita o intreaga armata, cu elefanti cu tot. In structura geografica, Dacia era legata in mod organic de-a lungul coloanei vertebrale a Carpatilor si, in mod firesc, a alcatuit o tara unitara. Trecerile cetelor straine, efectuate si in timpuri mai recente, nu au afectat unitatea tarii, cu o populatie stabila si solidara. In astfel de conditii, Dacia a fost si a ramas nn stat bine structurat de-a lungul timpului.

In tarile cu economie agricola, urbanismul e mai putin dezvoltat. Aceasta activitate impune raspandirea populatiei pe mari suprafete. Aparitia oraselor este mai putin justificata. Desigur, exista targuri de schimb pentru produsele agricole, artizanale, forestiere, miniere. intre care sarea se dovedea mai preioasa decat metalele, fie ele chiar aurul si argintul. La fel, existau targuri si pentru cedarea vitelor in schimbul altor produse si servicii. Dacia a dezvoltat centre quasi-urbane pe intregul ei teritoriu, atat in Transilvania, cat si in Moldova si Muntenia. In Getia Minor, aceste centre numite davae completau activitatea porturilor intemeiate de Greci. ele au avut., la randul lor, o dezvoltare care a atins culmi pe timpul lui Decebal. Imparatii romani de mai tarziu - de pilda Hadrian - au ridicat citeva orase din Dacia romana la rangul de municipii, ceea ce presupune o stare reala de inflorire. De altfel, la putina vreme dupa integrarea Daciei in Irnperiul roman, regasim aceste orase pe harta detaliata a geografului Ptolomeu.

Arhitectura centrelor epidane dace nu diferea de arhitectura oraselor din Peninsula Haemusului. Casele Dacilor aveau totusi unele particularitati impuse de clima aspra in vremea de iarna si feluritele lor activitati. La sate nelipsita era prispa cu streasina larga, ingaduind desfasurarea unor munci in zilele ploioase sau devenind adapost in cursul noptilor de vara. La oras casele aveau mici terase, acoperisuri in panta ascutita, pentru a inlesni scurgerea apei de ploaie si a zapezilor, iar in interior sobe la cei avuti si hornuri simple la cei neinstariti. Piatra era mai putin folosita, fiind rara la campie, era preferat in genere lemnul, pentru usurinta cu care putea sa fie procurat si prelucrat de mesteri priceputi. Acelasi lucru se intampla in America de azi, unde orasele sunt in cea mai rnare parte construite din lemn, facute pentru a dura putin, si numai centrul localitatilor, asa-zisul down toum, adica quartalele din jurul ,garii sunt construite din materiale durabile, din beton, piatra si fier. Aceasta nu inseamna ca Americanii nu au ajuns inca la un inalt grad de civilizatie. Tot asa. Orientul indepartat si indeosebi Japonia, cu civilizatia sa milenara. a avut si are orase construite tot din materiale usoare si numai palatele principilor sunt sortite sa dureze. Chiar templele bogate in arta si pagodele foarte vechi sunt construite in lemn.

Viata publica in Dacia era dinamica. Indeosebi in aceste momente, Dacii devenisera constienti de cresterea puterii si prestigiului lor, intelegandu-si pe deplin rolul in lurnea tracica. Nu lipseau manifestarile de mandrie si incredere in sine, dupa cum nu lipseau nici atitudinile mai rezervate, poate chiar pesimiste privind viitorul. Legaturile Dacilor cu Roma si .Athena constituiau tot atätea vase comunicante ale culturii si ale modei in diferite domenii. Caci moda, datorita misterioasei sale forte iesite din adancul sufletutui omenesc strabate orice obstacol. Nobilii daci erau oameni umblati, la curent cu problemele zilei. Cultura, civilizatia cu precadere orala, dezvoltata in spatiul tracic, ca in atatea alte spatii ale marelui Orient, nu le lipsea. Ei insa cunoasteau si formele cullturii scrise, caci stiintele dezvoltate in Dacia s-au folosit de toate mijloacele de comunicatii existente pe atunci. S-a intrebuintat alfabetul grecesc sau latin. O lumina noua asupra folosirii de catre Dacia scrisului latin - cu litere majuscule sau cursive - au aruncat-o cercetarile efectuate in ultimii trei ani la Buridava dacica (azi Ocnita, Jud. Valcea). Aici exista un centru religios, politic, militar si economic care, in vremea imparatului Augustus, avea un rege, cu numele Thiamarcos, scris pe fragmentele de vase gasite acolo. S-au aflat si alte bucati de vase sparte, pe care s-a scris numele unui nobil dac sau mare preot Reb, precum si numele cetatii Buridava. Acolo s-a facut dovada ca Dacii cunoasteau alfabetul latin cu un secol si mai bine inainte de cucerirea Daciei.

Despre aceastä epoca, din pacate, toate insernnarile lui Traian, ca si ale multor alti scriitori, referitoare la Dacia, dar facute si consemnate la Roma, s-au pierdut fara urme. Ce explicatii se pot da ? Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, nu se poate afirma ca astfel de fenomene de cultura n-ar fi existat. Ele trebuie cautate, in afara de cazul ca maini criminale au operat, cum adesea s-a intamplat in istorie, si chiar in tirnpuri mai recente, cand s-au distrus cu buna stiinta intregi arhive istorice, care nu vor mai putea fi reconstituite niciodata. Dacia traia momentele sale de mare inflorire, dar, in acelasi timp, si de mare primejdie, caci cel mai cumplit razboi din istoria sa batea la poarta.

Primul razboi dacic. Cu incheierea intaiului secol al erei noastre, Traian a declansat razboaiele contra Daciei. Decebal era bine informat de nemaipomenitele pregatiri ale Imperiului Roman, pentru a-l infrunta pe cel mai redutabil inamic. In acele momente, Decebal nu intentiona sa-si masoare puterile cu Roma si sa atace imperiul, desi nu se stie ce ganduri ii bantuiau imaginatia. Pentru o astfel de confruntare avea nevoie sa incheie unele aliante, care sa dea si alte preocupari Romanilor, la momentul oportun, chiar daca aceste popoare erau indepartate, cum a fost cazul Partilor. Decebal s-a adresat Partilor pentru a le castiga prietenia si a-i determina sa intervina printr-o actiune in Asia Mica, atunci cand Traian va fi dezlantuit ofensiva. Asia, de altfel, ii dadea multe preocupari irnparatului Traian si, dupa terminarea razboaielor dacice atentia sa avea sa se indrepte in primul rand catre continentul de rasarit, unde a reusit sä faca alte cuceriri, dar si sa-si afle moartea, nu in lupte, ci in patul sau de campanie,de o boala misteriosa.

Tratativele cu Partii s-au taräganat. Oricum, nu au ajuns la o finalizare, potrivit dorintelor lui Decebal. Asadar, acea parte vulnerabila a imperiului n-a fost minata in cursul räzboaielor dacice. Pe frontiera apuseana se aflau triburile germanice ale Quazilor, Marcomanilor si Sarnatii-Iazigii infiltrati intre Dunare si Tisa. Desi fusesera invingatori in batalia cu Romanii, pe vremea.lui Domitian, neamurile germanice s-au convins intre timp, prin fratii lor de pe Rin, unde Traian repurtase biruinte, ca era rnai potrivit sa se mentina ca aliati ai Romei decat ca aliaiti ai Sarmizegetusei. Deci si aceasta zonä a imperiului era linistitä. Conducatorul triburilor germane nu mai era un Ariovist curajos si biruitor, ca pe timpul lui Burebista, si pentru un timp Germanicii au ramas in expectativa, reluand ofensiva mai tarziu.

In primavara anului 101, Traian a trecut. Dunarea in Banat, voind sä atace Dacia dinspre vest, asa cum o facuse si Tettius Julianus. Romanii intarisera o seama de orase pe linia Dunarii, in Banat, care erau tot atatea puncte avansate pentru organizarea campaniei impotriva Daciei. Ca baza de operatii Banatul era avantajat si de faptul ca aprovizionarea trupelor se putea sprijini pe resursele din Dalmatia si Pannonia. oferind, in acelasi timp, un drum destul de scurt spre locul unde se afla centrul politic al Daciei, potrivit din punct de vedere strategic pentru apararea intregului sau teritoriu. Traian a concentrat cea mai formidabila armata si una din cele mai numeroase cunoscute in antichitate. Intre cei doua sute de mii de oameni, erau Romani din Italia si din provincii, Sirieni, Palmireni,Gali,Britani ,Germanici si alte popoare aflate sub stapanirea Romei. La acestia se mai adaugau si Iazigii,care desi erau aliati ai romanilor nu au preyentat niciodata incredere si Marcomanii si Quazii ca aliati clientelari. Patru legiuni duse din Pannonia, cinci legiuni adunate din cele doua Moesii si alte cinci legiuni aduse de pe Rin, au fost concentrate intre localitatile Viminacium si Ratiaria. Aceasta enorma armata pentru timpurile de atunci se afla sub comanda suprema a lui Traian si a unor generali incercati, dintre cei mai buni pe care i-a avut imperiul. Se aflau intre acestia Licinius Sura, Claudius Livianus,Laberis Maximus, maurul Lucius Quietus si Hadrian, nepotul lui Traian si viitor imparat. Nici tehnicieni de seama nu lipseau, ca vestitii ingineri Balbus si Celsus, la care, mai tarziu s-a adaugat si Apollodor din Damasc. Odata adunata aceasta armata, Traian a impartit-o in doua corpuri si o coloana, in frunte cu el insusi, a trecut Dunarea pe un pod de vase, la Lederata, indreptandu-se spre Tibiscum, langa Caransebes. Drumul urmat a fost tot prin campie, pe la Berzobis si apoi pe la Aizis. Cea de-a doua coloana a patruns in Dacia pe la Dierna, tot pe un pod de vase, si, deplasandu-se pe Valea Cernei si a Timisului, a facut. jonctiunea cu coloana condusa de Traian la Tibiscum. Intreaga armata romana era prea numeroasa, ca sa se deplaseze cu usurinta pe un singur drum. Cu armatele reunite, imparatul s-a indreptat spre Portile de Fier ale Transilvaniei. In drum i-a iesit in intampinare Decebal. Localitatea este iarasi denumita Tapae, desi din comentariile asupra acestui razboi nu reiese acest lucru. Privitor la itinerariul strabatut, n-a ramas decat o fraza a lui Traian, transmisa de catre scriitorul Priscian, din secolul al VI-lea, care spune : Inde Berzobim deinde Aixim processimus, fara a se indica alta localitate. Oriunde s-ar fi aflat localitatea si oricum s-ar fi numit, Dio Cassius spune : "Pe cand Traian ostea impotriva Dacilor, si se apropia de Tapae, unde tabarasera barbarii, i s-a adus o ciuperca mare, pe care scria cu litere latine, ca atat ceilalti aliati, cat si Burii, sfatuiesc pe Traian sa se intoarca si sa faca pace. Traian insa dadu lupta cu ei, isi vazu raniti pe multi dintr-ai sai si ucise multi dusmani. Deoarece ii lipseau bandajele, se zice ca nu si-a crutat nici propriile sale vesminte si le-a taiat in fasii. Apoi a poruncit sa se ridice un altar soldatilor cazuti in lupta si sa li se aduca in fiecare an jertfa pentru morti'. In scena care reprezinta batalia de la Tapae, pe Columna din Roma, insusi Jupiter participä la lupta iar Traian este aclamat de soldati ca imperator.

Dupa aceasta prima victorie, 'I'raian se indreapta spre Sarmizegetusa, (Gradistea Muncelului, dincolo de Orastie) inaintand insa cu prudenta intr-un teren dificil, unde putea sa fie atacat prin surprindere. Din aceasta cauza, are grija sa-si consolideze linia de operatii prin fortificatii si lagare, pe care sa se poata sprijini la nevoie. Dar, apropiindu-se iarna, operatiile militare au fost suspendate, pana in primavara urmatoare. Cu privire la acest moment al ostilitatilor, C. C. Giurescu si Dinu C. Giurescu scriu

"Asa incat iarna anului 101 veni inainte ca razboiul sa se fi sfarsit. Decebal trimisese, e adevarat, o solie spre a cere pace, dar nu izbutise s-o obtina, ambasadorii sai erau trei oameni de rand si, desigur, aceasta contribuise la refuzul lui Traian'.

Intreruperea ofensivei a fost utila pentru ambele tabere, care au suferit pierderi grele, poate in egala masura. Iarna linistita urma sa fie folosita pentru refacere. Decebal insa, pentru a slabi presiunea armatelor dusmane, aflate pe drumul Sarmizegetusei, a incercat atunci sa deschida un. alt front, pentru a obliga adversarul sa-si divizeze armata, ca sa poata sa faca fata noii situatii. In Getia Minor, la Dunare, a declansat un atac impreuna cu Sarmatii, aliati ai Dacilor. Dupa opinia invatatului Radu Vulpe, in acea iarna, spre norocul lui Traian, fluviul n-a inghetat decat pentru putina vreme, ceea ce i-a ingaduit sa coboare cu flota in rnare graba, impreuna cu o armata si sa dea o batalie in localitatea Adamclisi. Si aici luptele au fost extrem de crancene, pierind pana si soldati din unitatile de garda ale imparatului. Mai tarziu la Adamclisi avea sä fie ridicat un monument, in memoria ostasilor cäzuti, dar si pentru glorificarea imparatului Traian, si mai ales, pentru a reprezenta un avertisment popoarelor din rasarit si din nord.

In primavara anului 102. Traian reia ofensiva spre Sarrnizegetusa. De data aceasta, Decebal trimite o solie formata din nobili daci, care se infatiseaza lui Traian aruncand armele la pamant si cazand in genunchi. Nobilii il roaga pe Traian sa-l primeasca pe regele lor, care era dispus sa accepte toate conditiile pentru incheierea pacii. Traian a trimis pe Sura si pe Claudius Livianus, prefectul praetoriului, sa ia contact cu Decebal, dar Decebal nu s-a prezentat, ci a impulernicit pe cativa oameni ai säi sa duca tratativele. Nu cunoastem amanunte care sa explice comportarea lui Decebal. Putem, cel mult, sa presupunem ca regele dac a incercat sa castige timp prin tratative. Neajungandu-se la nici un rezultat pe cale diplomatica, Traian si-a continuat ofensiva spre Sarmizegetusa.

In Muntii Orastiei, inca inainte de domnia lui Decebal, cat si in timpul acestuia. Dacii ridicasera unul dintre cele mai mari si mai complexe sisteme de fortificatii, pe care il cunoaste antichitatea. Drumurile care duceau spre Sarmizegetusa (numita azi Gradistea Muncelului) erau strajuite de fortarete, incat, pentru a patrunde in cetatea de scaun, era nevoie sa fie cucerite toate punctele fortificate care o aparau. Din textul extras de Xiphilinos din Dio Cassius, se pot intrevedea dificultatile intampinate de armata romana. Ea urca pe inaltimi
"ocupand cu mari primejdii colina dupa colina'
pentru a se apropia de capitala Dacilor.
Atacul dat de Traian urmarea directia nord-sud, dar, dupa cum lasa sa se inteleagä Dio Cassius, a existat o a doua directie de atac, condusa de Lucius Quietus, comandantul cavaleriei maure. Credem insa ca Lucius Quietus nu a participat la luptele directe pentru cucerirea Sarmizegetusei. Aceasta operatie dificila a revenit infanteriei romane si, mai ales, genistilor din randurile acesteia. Cavaleria aflata sub comanda lui Quietus a avut probabil sarcina sa acopere actiunile armatei romane de un eventual atac, care ar fi venit pe Valea Muresului, fie dinspre rasarit, din inima Transilvaniei, fie dinspre nord, din directia Muntilor Apuseni. Faptul ca se mentioneaza o lupta data de cavaleria romana, in timp ce Traian, cu grosul oastei era angajat in batalia pentru cucerirea inaltimilor fortificate din jurul Sarmizegetusei, dovedeste capacitatea de atac si de rezistenta a armatei dace si incercarea disperata de a salva capitala, cu rezervele de care mai dispunea.

Situatia devenind critica pentru Decebal, acest a trimit e din nou soli lui Traian, care ii comunica imparatului ca rebele dac este gata sa incheie pace, in conditiile impuse de adversar, si anume : ,,sa dea inapoi armele, masinile de razboi si pe constructorii acestor masini, sa predea pe dezertori, sa distruga intariturile si sa se retraga din teritoriul cucerit, ba inca sa-i socoteasca dusmani sau prieteni ai sai pe cei ai Romanilor, sa nu mai primeasca nici un fugar, nici sa nu mai ia in slujba lui vreun ostas din Imperiul Roman (caci Decebal atragea la sine, prin momeli, pe foarte multi romani)'.

Conditiile de pace pe care Decebal le accepta arunca ele insele lumina asupra proportiilor pe care le-a avut razboiul din 102, si, in acelasi timp, asupra pericolului pe care il reprezenta pentru Roma Decebal insusi si tara sa Abia acum se poate vorbi de o pace care il dezavantajeaza pe regele dac. Izvoarele antice spun ca el a acceptat aceasta pace de nevoie. EI insusi s-a prezentat in fata imparatului Traian. Aceasta intalnire trebuie sa se fi petrecut sub zidurile Sarmizegetusei si, dupa toate probabilitatile, la inceputul toamnei anului 102.
Traian a comunicat, conditiile de pace Senatului, pentru a fi confirmate de catre acesta. Scena este astfel infatisata de acelasi cronicar al razboaielor dacice, Dio Cassius

"Trimisii lui Decebal fura adusi in Senat. Ei pusera armele jos, isi legara mainile in felul prinsilor de razboi si rostira cateva cuvinte de implorare. In chipul acesta ii induplecara la pace si-si luara armele inapoi. Traian isi sarbatori triumful si fu numit Dacicus. Dadu lupte de gladiatori in teatru (caci ii faceau placere) si readuse in scena actori de pantomima (era indragostit de unul dintre acestia, Pylades!!), desi iubea faptele de arme, nu se ingrijea mai putin de celelalte. . . '.

Dupa cum relateaza Dio Cassius, Traian ar fi lasat garnizoane romane la Sarmizegetusa si in alte cetati dacice. Aceasta informatie a fost interpretata ca un control exercitat de armata romana, in teritoriul dacic recent cucerit, pana la indeplinirea conditiilor de pace. Prin pacea din 102, o serie intreaga de teritorii dacice au fost anexate imperiului. Intre acestea intra Banatul, inclusiv trecatoarea ce duce din Banat. in Tara Hategului si, poate, chiar Tara Hategului. La sud era anexata Oltenia si partea de campie a Munteniei. Sudul Moldovei, cu Piroboridava (Poiana de azi) a fost anexat Moesiei Inferioare.

Pregatiri de ambele parti. Oricat de umilitoare era aceasta pace pentru Decebal, faptul ca Traian suspenda ostilitatile in toamna anului 102 este o dovada ca rezistenta Dacilor nu fusese definitiv infranta. Daca armata lui Decebal ar fi fost nimicita in luptele de la Sarmizegetusa, nu exista nici un rnotiv ca Dacia intreaga sa nu fi fost ocupata. Se pare insa ca, dupa doi ani de lupte, care s-au dat nu.numai in partea de vest a Daciei, dar si in Getia Minor, armata romana dadea semne de oboseala fizica si morala. Traian si-a dat seama ca o continuare a operatiunilor, cu trupele pe care le avea la dispozitie era aproape imposibila. Atunci, a considerat, oportun sa incheie pacea oferita atat de avantajos de Decebal, pentru a reorganiza si intari propria lui armata. De altfel, iarna care se apropia - in mod obisnuit, nu se desfasurau operatii militare in acest anotimp - era inca un dusman pentru armata romana si un aliat pretios pentru Daci, obisnuiti cu vicisitudinile, cu viata aspra, cu zapezile si gerurile napraznice din muntii si campiile lor, evocate atat de plastic de Ovidiu. Lunile de iarna erau prielnice pentru incursiuni. Inainte de 101. dar chiar si in iarna anilor 101 -I02, Dacii au organizat incursiuni foarte periculoase pentru stapanirea romana, pe linia Dunarii. De aceea, imparatul incheie pacea, lasandu-se induplecat de rugamintile lui Decebal. Insasi Decebal a fost. impins sa faca pace, dupa cate se pare, si pentru ca sora lui cazuse in mainile Romanilor. Dar motivele principale aveau ratiuni militare. Avea nevoie de timp, pentnu castigarea unor noi aliante, in vederea confruntarii decisive cu Imperiul Roman. Pacea din 102 esie o simpla amanare si nu o rezolvare definitiva a conflictului dintre cele doua parti. Pregatirile pe care le ordona Traian, imediat dupa incheierea.operatiunilor militare, sunt o dovada in acest sens. Nu numai ca nu sunt dispersate trupele care participasera la primul razboi dacic, dar Traian ia masuri ca trupe proaspete sa fie aduse din imperiu si concentrate la Dunare.

In acelasi timp, dispune construirea podului de la Drobeta-Turnu Severin, intr-un punct strategic foarte bine ales. De aici puteau fi dirijate cu repeziciune trupe spre nord-est, in cazul in care se hotara atacul Daciei sau prin Valea Oltului, sau prin Banat. Roma isi trimite la Dunare nu numai legiunile, ci si constructorii de drumuri si poduri, pentru a asigura miscarea trupelor si aprovizionarea lor. Muntii Haemusului, pe Valea Dunarii, sunt ciopliti, sunt sapate cu mare preciziune cavitati in piatra prin tehnici rapide, iar pilonii podului de peste fluviu sunt si azi marturie a artei ingineresii de care dispuneau Romanii.

Ei cunosteau procedeul de a sapa in albia fluviului. de a indepata apele prin diguri si chesoane, de a folosi materiale de constructii, in special un soi de ciment de o calitate superioara. Sub ochii Dacilor, constructorii romani dureaza in inima Daciei o constructie monumentala, care e inrudita cu cele mai impresionante monumente ale antichitatii si care dovedeste insemnatatea ce se acorda de catre stapanii lumii de atunci acestor miraculoase teritorii. Dio Cassius descrie, cu sentimente de exaltare, accasta opera, pe care o vedem reprezentata si in basoreliefurile de pe Columna lui Traian din Roma Traian a construit peste Istru un pod de piatra, pe care nu stiu cum sa-l admir indeajuns. :Minunate sunt si celelalte constructii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stalpii de piatra in patru muchii sunt in numar de douazeci, inaltimea de saizeci. Ei se afla, unul fata de altul, la o distanta de o suta saptezeci de picioare si sunt uniti printr-o bolta. Cum sa nu ne miram de cheltuiala facuta pentru acesti stalpi ? Nu trebuie oare sa ne uimeasca si felul mestesugit in care a fost asezat in mijlocul fluviului fiecare stalp, intr-o apa plina de vartejuri, intr-un pamant namolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abatut ? Am aratat latimea fluviului. nu pentru ca ar curge numai pe aceasta latime - caci pe parcurs se lageste de doua ori si de trei ori pe atat - ci pentru ca acolo este locul cel mai ingust .Si mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cat spatiul se ingusteaza mai mult aici - deoarece apa coboara dintr-o intindere larga, pentru a intra din nou in alta si mai mare - cu atat se face mai navalnica si mai adanca. Incat si imprejurarea aceasta se adauga la greutatea construirii podului. Conceptia mareata a lui 'Traian se vadeste si din aceste lucrari. Astazi, insa, podul nu foloseste la nimic, caci nu mai exista decat stalpii, iar pe deasupralor nu se mai poate trece ai zice ca au fost durati numai ca sa faca dovada ca firii omenesti nimic nu-i este cu neputinta. Traian se temea ca, dupa ce ingheata Istrul, sa nu se porneasca razboi irnpotriva Romanilor ramasi dincolo si construi acest pod, pentru ca transporturile sa se faca cu usurinta peste el. Dimpotriva, lui Hadrian ii fu teama ca barbarii vor birui strajile acestuia si vor avea trecere lesnicioasa spre Moesia ; de aceea distruse partea de deasupra``.

Printre alte masuri luate de Traian pe plan strategic a fost si fixarea Campiei Dunarii ca centru de operatii pentru viitoarea campanie. In timpul primului razboi dacic, el isi daduse seama de primejdiile pe care le putea intarnpina o armata romana, care ataca Dacia dinspre apus. Avand in vedere ca hotarul imperiului cu Dacia se intindea in forma unui arc de cerc, oastea Dacilor putea sa porneasca pe raze divergente de pe pozitiile centrale din Transilvania si, atacand, sa treaca hotarul in orice punct al lui. In timpul primului razboi dacic se dovedise ca o armata romana care inainta din Banat spre 'I'ransilvania, chiar daca concentra forte numeroase in fata ei, nu anihila capacitatea adversarului de a porni atacul in Getia Minor sau in Sudul Dunarii, obligandu-1 pe adversar - asa cum s-a intamplat in iarna anului 101 - 102 - sa-si retraga trupe de pe teatrul principal de operatii, pentru a salva stapanirea rornana din Sudul Dunarii.

Din aceste considerente, Traian ia masuri pentru intarirea sistemului de fortificatii de pe linia Dunarii. Sunt construite cetati puternice la Nicopolis, in locul unde mai tarziu va fi orasul Marcianopolis, ca si la Abrittus, Durostorum si Troesmis. Dupa cat se pare, Traian incepe sa construiasca diferite castre la nord de valul de pamant al lui Aelianus, in punctele Targusor, Malaiesti si Drajna de Sus. De asemenea, pe linia Dunarii este ridicata intaritura de piatra de la Carsium, iar in nordul fluviului, acolo unde Dunarea o coteste spre rasarit, se ingrijeste de intariturile de la Barbusi. Se pare ca si tabara intarita de la nord de Ramnicul Valcea, pe Valea Oltului, numita "Castra Traiani', este construita tot in aceasta perioada, ca si castrul de la Stolniceni (Buridava romanä). Traian ia toate masurile de siguranta, pentru ca viitoarea campanie sa fie incununata de succes. Isi alege ca directie de atac Valea Oltului, dar probabil si o a doua linie de operatii, care venea din Moesia Inferioara si traversa muntii pe la Pasul Bratocii. Toate aceste masuri pe plan strategic ne dau o imagine despre conceptia imparatului in organizarea celei de-a doua carnpanii.
Patrunzand in 'Transilvania pe Valea Oltului si prin Bratocea, Traian vroia sa-1 oblige pe Decebal sa-si aduca trupele in sudul Transilvaniei, intariturile de la Sarmizegetusa ramanand in afara teatrului de operatii. De data aceasta nu mai era un atac frontal, care trebuia sa rezolve, inainte de toate, cucerirea muntilor si fortificatiilor de la Sarmizegetusa (Gradistea Muncelului), pe care nu le putea lasa in spatele armatei sale, ci un atac care anihila, in mare parte, valoarea strategica a acestor intarituri. Banatul fiind deja sub stapanire romana, Sarmizegetusa ar fi ramas ca o insula in mijlocul unui teritoriu stapanit de Romani.

Al doilea rarboi dacic. Pana la izbucnirea celui de-al doilea razboi dacic din anul 105, Decebal se straduieste sa organizeze o noua rezistenta impotriva Romanilor, in pofida tratatului incheiat cu Traian si, dupa cum ne informeaza Cassius, "isi pregateste arme, primeste f ugari, reface intariturile, trimite soli la vecini si aduce pagube celor ce mai inainte nu se intelegeau cu el, iar Iazigilor le-a smuls un tinut (pe care, dupa aceea, desi ei il cereau, Traian, nu-l mai dadu inapoi)'.
In momentul in care informatiile in legatura cu pregatirile lui Decebal ajung la Roma, Senatul il declara dusman al republicii`` si hotaraste reluarea ostilitatilor. Din pasajul citat., se vede limpede ca Decebal impusese autoritatea lui unor capetenii dace, care, inspairnantate de puterea romana, inclinau sa pastreze legaturi de buna vecinatate cu imperiul. Mai mult, el cauta aliati la vecinii sai si la Iazigi, care nu vor sa-1 sprijine, le smulge o parte din teritoriul ocupat de ei, inca o dovada ca Decebal a stapanit Crisana, pentru ca numai aici putea sa existe o zona de contact intre Iazigi si Daci. Ca si in primul razboi cu Traian, Decebal reuseste sa stabileasca aliante cu Sarmatii. Dupa cum reiese din reprezentarile de pe Columna lui Traian, printre prizonierii adusi in fata imparatului sunt si Sarmati, dovada cä ei au participat la razboi de partea lui Decebal.
In iarna lui 104, Traian paraseste Roma, indreptandu-se spre Dunarea de Jos. Toata iarna si primavara isi organizeaza meticulos trupele. In timpul acesta se pare ca Decebal a incercat sa duca tratative cu Traian, desigur fara succes. Dupa cate spune Dio Cassius, desi Decebal era cel care solicita pacea, el nu intelegea sa depuna armele si, mai mult decat atat, pe fata isi concentra trupele, chemandu-i in ajutor si pe aliatii sai. Intentiile si sentimentele lui Decebal se desprind limpede din insemnarile lui Dio Cassihs. Adresandu-se vecinilor sai, regele dac le atragea atentia ca "daca il vor parasi pe dansul. si ei vor fi in primejdie, ca mai usor si mai sigur isi vor pastra libertatea, ajutandu-1 in lupta, inainte ca el sa fi suferit vreo nenorocire. Insa, privind nepasaturi cum sunt nimiciti Dacii, mai pe urma vor ajunge ei insisi robi, caci vor ramane fara aliati'.

Dandu-si seama ca dusmanul cel rnai de temut pentru independenta Daciei era imparatul Traian, omul care, prin tenacitatea si capacitatea lui de comandant, era singurul in stare sa duca la capat o actiune atat de grea, cum era cucerirea Daciei, Decebal incearca sa-l suprime fizic pe imparat. Pentru aceasta, a trimis in Moesia dezertori, care sa incerce sa se apropie de imparat si sa-l ucida. Unul dintre ei a fost banuit si prins si, dupa ce a fost supus la cazne, a martuirisit care i-a fost intentia. Intalnirea dintre Decebal si Longinus a reprezentat o alta incercare a regelui dac de a impiedica intrarea lui Traian in noua carnpanie.

Dio Cassius spune
"Atunci Decebal chema la dansul pe Longinus, comandantul unei legiuni, a carui darzenie o simtise in luptele purtate cu el si, dupa ce-1 convinsese sa vina, cu gand sa-1 faca sa i se supuna, il prinse si-1 intreba de fata cu altii despre planurile lui Traian. Pentru ca (Longinus) nu voia sa mart.uriseasca nimic, il tinu sub paza, dar nelegat. Decebal trimise apoi un sol la Traian si ceru acestuia - in schimbul eliberarii lui Longinus - sa-i cedeze tara pana la Istru si sa-i plateasca banii care i-a cheltuit cu razboiul. (Traian) raspunse cu vorbe indoielnice prin care voia sa arate ca nici nu-1 pretuieste prea mult pe Longinus, dar nici prea putin, ca nici nu dorea sa-1 piarda, dar nici sa-1 scape cu sacrificii prea mari. Decebal mai statea in cumpana, nestiind ce sa faca. Dar intre timp Longinus isi facu rost de otrava, cu ajutorul unui libert de-al sau si fagadui lui Decebal ca are sa-1 impace cu Traian, pentru ca regele sa nu banuiasca deloc ce are de gand si sa nu i se puna o paza aspra. Longinus scrise o scrisoare plina de rugaminti si o dadu libertului s-o duca lui Traian, spre a putea sa ramana nestanjenit. Dupa ce libertul pleca, Longinus bau otrava in timpul noptii si muri. Dupa aceasta intamplare, Decebal ceru lui Traian pe libert, fagaduind sa-i dea in schimb trupul lui Longinus si zece prizonieri.
Si trimise indata un centurion prins impreuna cu Longinus, spre a aduce la indeplinire cele cerute. Traian afla de la acesta tot ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise inapoi lui Decebal nici pe acela si nu-i dadu nici pe libert, socotind ca viata Iibertului este mai de pret pentru demnitatea imperiului, decat inmormantarea lui Longinus'

Pe langa semnificatia pe care o are in cadrul conflictului dintre Daci si Romani, episodul cu Longinus are darul sa ne lamureasca asupra a doua aspecte : ca Decebal era de acord sa se incheie pacea, dar aceasta sa nu fie umilitoare pentru el ; ca el cerea sa i se restituie teritoriul ocupat de Romani pana la Dunare.

Traian nu s-a lasat impresionat de patania lui Longinus si a trecut podul de la Drobeta, cu grosul ostilor, indreptandu-se spre Valea Oltului, spre a patrunde prin pasul de la Turnu Rosu in Transilvania. Se pare ca, in cel de-al doilea razboi dacic, imparatul dispurnea de forte mult mai nunmeroase decat in primul, ceea ce ingaduie sa se emita ipoteza unui atac pe mai multe directii. Unul dintre acestea venea din sud-vest, pe obisnuitul drum al Banatului. In aeelasi timp, o coloana trecea in Transilvania, prin Pasul Oituzului. In felul acesta, Decebal, inferior numeric Romanilor, nu putea sa faca fata cu succes atator atacuri convergente. Si in al doilea razboi dacic, Traian actioneaza cu mare prudenta, caci, dupa istoricul citat mai inainte, imparatul "a purtat razboi mai mult cu chibzuiala decat cu infocare, biruindu-i pe Daci dupa indelungi si grele stradanii. El insusi dadu multe dovezi de pricepere la comanda si de vitejie, iar ostenii trecura impreuna cu dansul prin multe primejdii si dadura dovada de vrednicie'.

Din pacate, nu avem decat aceasta laconica insemnare despre un razboi care avea sa dureze un an de zile. Scenele infatisand luptele dintre Daci si Romani, asa cum sunt prezentate pe Columna lui Traian, ne arata ca se dau lupte in jurul unor cetati, care ar putea sa fie cele de la Sarmizegetusa, dar si din alte locuri din Transilvania. In orice caz, ultimele lupte se dau in jurul cetatii de scaun. Dupa caderea Sarmizegetusei, Decebal a incercat sa organizeze rezistenta in alte parti ale Daciei, pentru ca, asa cum se poate vedea intr-o scena de pe Columna, el se sinucide undeva in afara zidurilor cetatii, in momentul cand era sa fie prins de calaretii romani. Descoperirea recenta a inscriptiei de la Grameni (langa Salonic, in Grecia) de catre profesorul american Speidel, reprezinta un alt izvor epigrafic, care vine sa confirme scena de pe Columna. In aceasta inscriptie, veteranul roman Tiberius Claudius Maximus spune ca : ,,l-a prins pe Decebal si capul lui l-a adus imparatului, la Ranisstorum'.

Epilog. Avem marturia sigura ca Deccbal a preferat sa-si ia zilele decat sa urmeze carul de triumf al Iui Traian pe strazile Romei. O parte dintre nobilii daci s-au supus imparatului, inainte chiar de caderea Sarmizegetusei. Nu este sigur ca altii s-au sinucis, intrucat cercetari mai recente au dovedit ca scena 102 a Coloanei Traiane nu reprezinta nici impartirea ultimelor picaituri de apa si nici un act de sinucidere prin otravire, ci ea este o scena de exaltare, de impartasire din lichidul sfant al religiei dacilor. Gestul lui Decebal se inscrie in viziunea geto-daca despre semnificatiile mortii si ale vietii de dincolo. Cei mai multi istorici au fost impresionati de acest gest al lui Decebal si l-au interpretat ca pe un simbol al credintei dacice, al filosofiei lui Zalmoxis. O interpretare de data mai noua, in spirit arian, arata ca regele ar fi adus un sacrificiu voluntar zeilor, pentru ca acestia sa izbaveasca poporul dac. Calaretii romani, care au capturat trupul neinsufletit al lui Decebal (printre care se afla si Maximus), ii taie capul si mana dreapta si le trimit imparatului. Capul regelui dac este trimis la Roma si aruncat pe scarile Gemoniae, ca semn ca unul dintre cei mai rnari dusmani ai Romei fusese rapus.

Cat de temut si cat de greu fusese de cucerit; ansamblul fortificatiilor dace din Muntii Orastiei, o arata si faptul ca Traian, stapan al acestor locuri, pune sa fie distrus acest ansamblu fortificat al capitalei si ridica in depresiunea Hategului, in loc deschis, orasul Ulpia Traiana (Noua Sarmizegetusa) capitala noii provincii romane. In felul acesta, una din cele mai stralucite marturii ale civilizatiei geto-dace, care ar fi putut, prin dainuirea ei, sa ne arate intreaga masura a geniului constructor al oamenilor locului, dispare de pe fata pamantului. Distrugerea templelor si cetatilor dace din Muntii Orastiei a fost facuta cu atata inversunare, incat, la putina vreme dupa aceea, vegetatia a acoperit ruinele, iar urmele lor au fost regasite abia in ultimii ani si scoase .la lumina de arheologii din Cluj-Napoca. Descoperirea aceasta a avut darul sa deschida noi perspective asupra civilizatiei dacice.

0 scena de pe Columna infatiseaza si un alt aspect al masurilor luate de Traian, pentru a infrange rezistenta Dacilor. Sunt arse asezari omenesti de pe munti, iar oamenii cu vitele si cu avutul lor sunt constransi sa coboare in camp. Dupa un an de lupte indarjite. Dacia a fost ocupata. Printr-o diploma militara de la Porolissum, din 11 august 106, ni se pastreaza primul document cu privire la existenta Daciei ca provincie romana. Odata cu cucerirea Daciei, au cazut in mana Romanilor imense bogatii. Dio Cassius ne vorbeste de comorile lui Decebal, pe care acesta le ascunsese sub riul Sargetia (Streiul de azi) :

"Caci (Decebal) abatuse riul cu ajutorul unor prizonieri si sapase acoloo0 groapa. Pusese in ea o multime de argint si de aur, precum si alte lucruri foarte pretioase - mai ales dintre acelea care suportau umezeala - asezase peste ele pietre si ingramadise pamant, iar dupa aceea aduse din nou riul in albia lui. 'Tot cu oamenii aceia (Decebal) puse in siguranta,'