Organizatia Natiunilor Unite: istorie, organisme, concepte

Organizatia Natiunilor Unite: istorie, organisme, concepte

In urmatorul capitol vom scoate in evidenta scopurile, idealurile si anumiti termeni pentru a putea descrie complexitatea imensului proiect denumit Organizatia Natiunilor Unite; insa nu ne vom opri aici ci vom indrazni sa facem lumina asupra inceputurilor sale evidentiand contextul in care s-a format; vom reaminti si sublinia importanta Cartei care sta la baza organizatiei, tinand de asemenea cont de tema prezentei lucrari. Trebuie de asemenea sa clarificam anumite concepte, spre exemplu conceptul de securitate colectiva si conceptul de peacekeeping. De asemenea trebuie sa mentionam si sa descriem intr-o oarecare masura organismele principale ale organizatiei, si sa prezentam complexul proces decizional. Daca am fi adepti a vreunei metode naturalist/biologice am putea cu usurinta spune ca in acest capitol se va face o disectie a Organizatiei Natiunilor Unite prin care ii vom verifica trecutul medical; vom verifica simptomele care au dus la crearea acesteia; vom observa dezvoltarea organismului in timp; vom studia organele sale, fiecare vitale intr-o oarecare masura pentru ca ulterior sa ajungem la ceea ce ne intereseaza, si anume procesele, mecanismele care pun in miscare misiunile de mentinere a pacii.

1.1 Contextul istoric al Organizatiei Natiunilor Unite

"In intreaga lume data de 24 octombrie este cunoscuta ca fiind ziua Organizatiei Natiunilor Unite, insa la distinsul si modernul sediu din New York nu au loc celebrari elaborate, deoarece organizatia creste pe calea cea grea, inconjurata de nenumarate dificultati si pericole si vesnic necesitand bani. Carta originala a fost schitata prin consimtamintul si sfaturile a 51 de natiuni. A fost creata pentru a promova prosperitatea, progresul dar si, mai presus de toate, pentru a mentine pacea in lume."[1]

Dupa cum bine este mentionat in fragmentul de mai sus crearea cat si functionarea Organizatiei Natiunilor Unite a fost si este un proces greu, uneori chiar lent, impovarat de tot felul de dificultati atat financiare cat si procedurale. Cu toate acestea proiectul Organizatiei Natiunilor Unite a fost pus la cale si acceptat initial de catre 51 de tari pentru ca gradual sa incorporeze in cadrul sau un numar de 192 de tari unite sub stindardul prosperitatii, progresului social, securitatii colective, pacii, respectarii drepturilor fundamentale si demnitatii umane, si a suveranitatii nationale.

Pentru a putea vorbi clar despre inceputurile Natiunilor Unite va trebui sa facem referinta la adresa organizatiei denumita Liga Natiunilor, care a fost precursoarea Organizatiei Natiunilor Unite. Liga a fost creata dupa Primul Razboi Mondial in anul 1919; bazata pe conceptul de securitate colectiva si tinand seama de ceea ce Ernst Hass numeste "principiul aliantelor antagonice si mecanismul imperfect al balantei puterilor."[2]

Liga a pornit de la planul presedintelui american Woodrow Wilson, plan prezentat la conferinta de la Versailles care presupunea sau mai degraba propunea ca toate tarile invingatoare sa se uneasca impotriva agresiunii; ca disputele sa se rezolve pe cale pasnica, nu prin forta. Consiliul acestei organizatii avea de gand sa reprezinte justitia in lume. Aceste idealuri au fost primite cu bunavointa de acele tari care vazusera ororile razboiului, care nu mai doreau ca asa ceva sa se mai intample vreodata, crezand si sperand ca sacrificiile facute deja nu au fost in van si ca acesta din urma fusese primul si ultimul razboi total. Din nefericire lucrurile nu aveau sa fie asa si dupa 25 de ani de existenta Liga s-a destramat nefiind in stare sa indeplineasca sau sa respecte promisiunile facute. Statele Unite ale Americii nu se alaturasera acestui indraznet plan; Marea Britanie si Franta s-au dezarmat insa multe alte tari au decis sa nu le urmeze exemplul. In anul 1931 Japonia a atacat si preluat Manciuria iar in 1935 Italia cucereste Etiopia. In 1936 Germania lui Adolf Hitler incalca tratatul de la Versailles trimitand armata germana sa ocupe "Tara Rinului". In cele din urma totul a decurs cum nu se putea mai rau, evenimentele care au urmat apoi au facut din Al Doilea Razboi Mondial o realitate de netagaduit, subliniand clar esecul Ligii Natiunilor.

Toate acestea insa au ajuns la un bun sfarsit odata cu incheierea razboiului iar unul din rezultatele acestui final a fost crearea Organizatiei Natiunilor Unite. Inca din anul 1944 reprezentanti ai Statelor Unite ale Americii, Chinei, Marii Britanii si Rusiei s-au adunat la Dumbarton Oaks in Washington D.C. pentru a purta discutiile de pace preliminare, pentru ca 6 luni mai tarziu, alaturi de Franta, sa aiba loc o noua intalnire de data aceasta la Opera House din San Francisco. Aceste cinci tari supranumite si "the big five" au fost cele care au jucat cea mai importanta parte in razboi; ele cunosteau foarte bine slabiciunile pe care Liga Natiunilor le-a avut si au fost "determinati sa creeze, pe baza discutiilor de la Dumbarton Oaks, o mai buna, mai curajoasa si mai inteleapta metoda de a conduce lumea. Natiunile iubitoare de pace dintre ele au sperat ca o noua organizatie avea sa le protejeze impotriva razboiului, injustitiei, saraciei si opresiunii."[3] De asemenea cele cinci invitasera la conferinta 46 alte state toate, in afara de Polonia, acceptand sa participe, Polonia trimitand un reprezentant mai tarziu pentru a semna Carta.

Carta este mai mult ca sigur baza O.N.U. fiind semnata pe data de 26 Iunie 1945 si intrand in vigoare pe data de 24 Octombrie 1945, aceasta zi devenind astfel onomastica organizatiei. Preambulul Cartei spune totul despre dorintele si idealurile autorilor reflectand de asemenea situatia lumii in acel moment:

Preambul

NOI, POPOARELE NATIUNILOR UNITE, 

hotarate sa izbavim generatiile viitoare de flagelul razboiului care, de doua ori in cursul unei vieti de om, a provocat omenirii suferinte de nespus, sa ne reafirmam credinta in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea persoanei umane, in egalitatea in drepturi a barbatilor si a femeilor, precum si a natiunilor mari si mici, sa cream conditiile necesare mentinerii justitiei si respectarii obligatiilor decurgand din tratate si alte izvoare ale dreptului international, sa promovam progresul social si conditii mai bune de trai intr-o mai mare libertate, 

SI IN ACESTE SCOPURI 

sa practicam toleranta si sa traim in pace unul cu celalalt, ca buni vecini, sa ne unim fortele pentru mentinerea pacii si securitatii internationale, sa acceptam principii si sa instituim metode care sa garanteze ca forta armata nu va fi folosita decat in interesul comun, sa folosim institutiile internationale pentru promovarea progresului economic si social al tuturor popoarelor, 

AM HOTARAT SA NE UNIM EFORTURILE PENTRU INFAPTUIREA ACESTOR OBIECTIVE. 

Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentantii lor, reuniti in orasul San Francisco si avand depline puteri, recunoscute ca valabile si date in forma cuvenita, au adoptat prezenta Carta a Natiunilor Unite si infiinteaza prin aceasta o organizatie internationala care se va numi Natiunile Unite."[4]

Urmarind cu atentie Carta in intregimea sa putem observa ca se insista pe ideea folosirii fortei doar pentru scopuri clar defensive, si de preferat in mod colectiv; ca se urmareste crearea unui sistem de securitate colectiva, facand totusi precizarea ca statele au dreptul de a se apara si individual. Ceea ce ne permite sa observam ca se pastreaza anumite principii apartinand statului de drept si principiul foarte important al suveranitatii statului.

Carta de asemenea specifica si descrie clar fiecare organism institutional, O.N.U. fiind impartita dupa cum urmeaza: Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Tutela, Curtea Internationala de Justitie si Secretariatul, fiecare avind atributiile sale si respectiv organismele subsidiare necesare.

1.2 Principalele Organisme ale Organizatiei Natiunilor Unite

Eseu: Protocolul de la Geneva Eseu: Domnia lui Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

Adunarea Generala este acel organism institutional format din totalitatea natiunilor membre ale O.N.U.; fiecare natiune avand dreptul de a trimite maxim cinci reprezentanti cu mentionarea ca fiecare natiune are un singur vot per motiune, reflectand egalitatea tuturor tarilor ("Statele Unite cu 180 de milione de oameni si Rusia cu 200 de milioane nu au mai multe voturi decat Ghana cu 5 milioane sau Cipru cu doar jumatate de milion. Asadar natiunile mici au acum o voce reala in problemele lumii."[5]). Hotararile in problemele importante sunt luate cu o majoritate de doua treimi din numarul membrilor prezenti, iar dintre aceste probleme importante amintim: recomandari cu privire la mentinerea pacii si securitatii internationale, alegerea membrilor nepermanenti ai Consiliului de Securitate, cat si alegerea membrilor ECOSOC si a membrilor Consiliului de Tutela, admiterea de noi membrii dupa ce aplicatiile acestora au fost acceptate de catre Consiliul de Securitate, suspendarea drepturilor si privilegiilor membrilor, excluderea membrilor, probleme bugetare si asa mai departe. In problemele de importanta mai redusa hotararile se pot lua printr-un vot cu majoritate simpla.

Intalnirile Adunarii Generale poarta numele de sesiuni ordinare, iar daca imprejurarile o cer exista posibilitatea de a convoca sesiuni extraordinare. Regulile de procedura se vor stabili de catre Adunare, de asemenea un presedinte va fi ales pe durata sesiunilor tot de catre Adunare in plus Adunarea isi poate forma organismele subsidiare considerate necesare pentru indeplinirea cit mai rapida si eficienta a functiilor sale. Dintre acestea enumeram: Comitetul International pentru Dezarmare si Securitate Internationala, Comitetul Economic si Financiar, Comitetul Social, Umanitar si Cultural, Comitetul Politic Special si de Decolonizare, Comitetul Administrativ si Bugetar si Comitetul Legal.

Tinand clar cont de cele relatate mai sus, de la universalitatea membrilor sai si pana la agenda clar diversificata putem afirma ca Adunarea Generala se apropie foarte mult de ideea unui parlament al lumii si ca asemenea parlamentelor nationale reflecta atat slabiciunile cat si fortele membrilor sai.[6]

Consiliul de Securitate alcatuit din 5 membri permanenti (China, Franta, Regatul Unit al Marii Britanii, Rusia, Statele Unite ale Americii) si pana in anul 1965 un numar de 6 membri nepermanenti, marindu-se dupa data mentionata mai inainte ca rezultat a unui amendament la Carta la un numar de 10 membri nepermanenti.

Consiliul de Securitate este considerat un element cheie al organizatiei avind responsabilitatea de a pastra securitatea si pacea internationala; consiliul poate "actiona in considerare cu rezolvarea pasnica a disputelor si raspunde cu respect amenintarilor aduse pacii, incalcarii pacii si actelor de agresiune."[7]. Consiliul are responsabilitatea de a determina existenta unor amenintari aduse pacii, are responsabilitatea de a decide ce masuri se vor lua, fie ele militare sau de alta natura, pentru a instaura sau mentine securitatea internationala si pacea.

Din punct de vedere al procesului decizional fiecare membru al Consiliului de Securitate are dreptul la un vot. Hotararile procedurale sunt decise prin votul afirmativ a noua membri iar hotarari in privinta celorlalte probleme se vor lua prin votul afirmativ a noua membri cuprinzand voturile in concordanta a celor cinci membri permanenti.

Tot in cadrul procesului de decizie vorbim despre asa numita procedura a vetoului, aceasta fiind o putere exclusiva de care se bucura cei cinci membri permanenti. Foarte importanta inca de la introducerea sa din 1945 deoarece permitea respingerea motiunilor, deci era si o metoda perfecta de a se asigura ca nou formata organizatie nu avea sa se intoarca impotriva "intereselor fundamentale"[8] ale puterilor majore. Aceasta mult discutata procedura de veto a adus cu ea bineinteles tot felul de intrebari printre care una mai frecventa: poate fi folosit un astfel de sistem de securitate comuna internationala impotriva uneia dintre cele cinci natiuni puternice, in cazul in care una ar fi adus amenintari serioase pacii? De asemenea trebuie sa ne amintim ca tocmai aceasta procedura a demonstrat, pe durata Razboiului Rece, ca O.N.U. este departe de a fi capabila sa gestioneze toate problemele ce tin de securitatea internationala. Anumiti teoreticieni vorbesc si de un "al saselea veto" care ar apartine celor 10 membri nepermanenti in sensul ca ei pot bloca orice rezolutie care are nevoie de cele 9 voturi necesare, acest al saselea veto oferindu-le o putere considerabila.

Consiliul Economic si Social (ECOSOC) este fara indoiala o parte importanta a Natiunilor Unite, lucrand impreuna cu Adunarea Generala in incercarea de a crea o lume a prosperitatii. ECOSOC poate fi privit ca o legatura intre Adunarea Generala si multitudinea de agentii nationale create in tarile membre. Consiliul Economic si Social este acea entitate menita sa supravegheze si sa regleze relatiile care au loc intre mai sus mentionatele agentii cat si relatiile lor cu Adunarea Generala.[9]

Dupa cum bine este ilustrat in capitolul X al Cartei O.N.U. printre functiile si puterile ECOSOC se numara: efectuarea de studii si rapoarte privind problemele internationale in domeniul economic, cultural, social; pot face recomandari cu privinta la aceste probleme atat Adunarii Generale, membrilor individuali ai organizatiei sau institutiilor specializate interesate; pot face recomandari cu privire la respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului; promoveaza standarde ridicate de viata.

Din componenta ECOSOC fac parte 54 de membrii alesi de catre Adunarea Generala pentru o perioada de trei ani iar locurile sunt alocate pe baza reprezentarii geografice astfel: 14 sunt alocate statelor Africane, 11 statelor Asiatice, 6 statelor Est Europene, 10 statelor Latino Americane si Caraibiene si 13 statelor Vest Europene si altor state.

Consiliul de Tutela a fost creat cu scopul de a proteja si ajuta acele teritorii care au fost odata considerate colonii ale unor state puternice. Acesta a luat asupra sa un rol de gardian, numind tarile membre administratoare ale acelor teritorii pana cand dadeau dovada ca sunt capabile sa se autoguverneze. Mai adaugam doar ca in 1959 era vorba despre 10 astfel de teritorii numarul scazand la trei pana in anul 1963 pentru ca in 1994 odata cu independenta Palaului sa isi inceteze activitatea.

Curtea Internationala de Justitie cu sediul la Haga a fost creata pentru a lua in considerare si rezolva disputele legale care ar fi putut aparea intre membrii Natiunilor Unite. Formata din 15 judecatori alesi atat de catre Consiliul de Securitate cat si de Adunarea Generala pe un termen de noua ani, toti avand clarul scop de a administra justitia in baza dreptului international.

Secretariatul se afla in serviciul celorlalte organisme principale ale Natiunilor Unite, si administreaza programele si politicile acestora. Secretariatul este condus de catre un Secretar General, numit de catre Adunarea Generala la recomandarea Consiliului de Securitate pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reinnoit. Functiile unui Secretar General variaza in stransa legatura cu problemele de care se ocupa Natiunile Unite: de la administrarea misiunilor de mentinere a pacii, in cadrul carora joaca un rol foarte important,  pana la medierea disputelor internationale.

In cadrul Secretariatului lucreaza in prezent aproximativ 8900 de persoane, de la diplomati, doctori, bancheri, profesori si ingineri pana la economisti, oameni de afaceri, oameni de stiinta, secretari si lingvisti.

1.3 Concepte

Evident aceasta lucrare nu va incerca sa incorporeze totalitatea conceptelor care pot fi puse in discutie avand in vedere cu Organizatia Natiunilor Unite ci se va limita la o explicatie a doua concepte importante. Primul concept care ne intereseaza este acela de securitate colectiva, iar al doilea este acela de peacekeeping.

1.3.1 Conceptul de Securitate Colectiva

Simplificand lucrurile spunem ca termenul de securitate colectiva face referire sau ne trimite cu  gandul la un sistem, fie el global, fie regional, in care statele participante accepta ideea care afirma ca securitatea unuia dintre state reprezinta o preocupare pentru toti ceilalti, astfel cazand deacord in a se uni in ceea ce numim "un raspuns colectiv catre agresiune".Avem dovezi clare ca acest concept a fost folosit inca de pe vremea Pacii de la Westfalia din 1648, si ca acest concept a dus la crearea Ligii Natiunilor cat si la crearea O.N.U.; uneori fiind folosit si ca modalitate de a justifica uzul de forta, spunandu-se ca se reflecta clar un scop colectiv al comunitatii internationale si nu vointa unui singur stat.[10]

Putem spune ca o astfel de teorie proclama ca in lume exista state, fie ele intr-un numar mai mare sau mai mic, capabile sa cedeze monumentala sarcina a securitatii lor in mainile unei comunitati, si care sunt dispuse "sa se bazeze pe vointa si capacitatea puterilor majore de a cadea deacord asupra unui plan de actiune si de a-l urma."[11] Realitatea este totusi diferita; nu toate statele cad deacord asupra faptului ca in cadrul unui conflict trebuie sa raspundem neaparat cu agresiune, mai ales daca statele respective nu sunt implicate direct in conflict. Altele ar putea considera ca neutralitatea este o metoda mai viabila; chiar si atunci cand se ajunge la un raspuns comun mai pot exista diferente. In consecinta putem face afirmatia urmatoare: desi acest termen sau concept de securitate colectiva este totusi ambitios si exprima o dorinta clara pentru o lume mai pasnica are si el la fel ca orice alt concept anumite carente, mari sau mici.

1.3.2 Conceptul de Peacekeeping

Peacekeeping-ul asa cum este el definit sau mai bine spus perceput de catre Organizatia Natiunilor Unite reprezinta acea tehnica utilizata in prezervarea pacii in momentul in care luptele au fost oprite, si care ajuta la implementarea intelegerilor puse la cale de catre peacemakers.[12]

Carta Natiunilor Unite este aceea care ofera Consiliului de Securitate dreptul cat si responsabilitatea de a mentine pacea si securitatea internationala si bineinteles una din masurile care pot fi adoptate de catre Consiliu este reprezentata de ceea ce noi numim misiune sau operatiune de mentinere a pacii. Baza legala pentru astfel de misiuni este oferita de catre capitolele VI, VII si VIII ale Cartei; capitolul VI oferind un ghid asupra rezolvarii pasnice a diferendelor, capitolul VII vizeaza actiunile in caz de amenintari impotriva pacii iar capitolul VIII face referiri cu privire la acordurile regionale care pot fi realizate in scopul mentinerii pacii si securitatii internationale atata timp cat ele nu contravin principiilor capitolului I al Cartei.[13]

Insa aceasta legitimitate sau asa numita baza legala a misiunilor de mentinere a pacii nu a fost atat de clara precum am crede, in special daca luam in considerare ca astfel de misiuni nu au fost prevazute clar in Carta. Astfel aceasta baza legala a ramas in ambiguitate de-alungul anilor si "atata timp cat baza fundamentala a fortelor de mentinere a pacii a fost consensul partilor implicate in conflict iar Consiliul de Securitate actiona conform propriilor sale proceduri, nu conta faptul ca acea baza precisa a Cartei plutea in incertitudine intre capitolele VI si VII."[14]

Privind din perspectiva lui Adam Roberts in eseul The United Nations: Variants of Collective Security misiunile de mentinere a pacii sunt "variatii ale unor idei asupra securitatii colective traditionale" sunt "mecanisme ad hoc create de catre Organizatia Natiunilor Unite" si cu toate ca "nu au fost luate in considerare de catre Carta, asemenea operatiuni sunt compatibile cu referinta alte mijloace pasnice din articolul 33.". De asemenea se fac referiri la trei principii importante care ar trebuie sa fie respectate de catre fortele de mentinere a pacii: "In primul rand ele trebuiesc sa fie impartiale. In al doilea rand, pana la inceputul anilor 1990 a fost fundamental ca acestea sa fie instituite si lansate doar cu consimtamantul statelor care erau parti ale conflictului; iar acest principiu, desi contestat la inceputul anilor 1990 atat in teorie cat si in practica, a ramas crucial. Ducand lipsa unei forte majore de constrangere, operatiunile de mentinere a pacii ale Organizatiei Natiunilor Unite au fost in general vazute ca functionand doar cu cooperarea partilor direct implicate. In al treilea rand evitarea utilizarii fortei a fost un principiu de baza al operatiunilor Organizatiei Natiunilor Unite."[15]

Cu toate ca ceea ce am prezentat despre acest concept este o introducere in problematica sa ne permitem sa tragem concluzia ca asemenea conceptului de securitate colectiva cel de peacekeeping are si el un drum oarecum sinuos, cu obstacolele aferente, de la disputa ca misiunile de mentinere a pacii au o baza fundamentala in Carta in capitolele VI, VII sau nu o au, de la principiile care ar trebui respectate in cadrul unei astfel de operatiuni si pina la transformarile ce le-a suferit conceptul de-alungul anilor, transformari la care vom face referire in urmatoarele capitole ale acestei lucrari.

Incheiem acest prim capitol fiind convinsi ca am prezentat intr-o maniera, sa zicem, schematica, doar informatiile necesare lucrarii prezente asupra organismelor, istoriei si conceptelor Organizatiei Natiunilor Unite.