Politicile romanesti in perioada statului democratic (1918-1938)

POLITICILE ROMANESTI IN PERIOADA STATULUI DEMOCRATIC (1918-1938)

La 24 octombrie 1918 guvernul prezidat de Alexandru Marghiloman, constituit in perioada cand Germania parea a fi castigat razboiul in Europa Rasariteana, a fost inlocuit cu unul alcatuit din militari si tehnicieni, in frunte cu generalul Constantin Coanda Acest guvern a luat masuri de lichidare a regimului de ocupatie a reintrodus administratia romaneasca in teritoriul vremelnic ocupat, a dat publicitatii, la 16 noiembrie 1918, decretul-lege privind reforma electorala. Guvernul Coanda a fost unul de tranzitie de la o perioada de conflict catre una de pace. A urmat un cabinet condus de Ion I.C. Bratianu (29 noiembrie 1918 - 27 septembrie 1919). Una dintre primele masuri adoptate de acest guvern, la 13/26 decembrie, a fost decretul de ratificare a unirii Transilvaniei cu Romania. La 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 a urmat decretul de ratificare a unirii Bucovinei cu Romania. Inca din aceasta perioada, Partidul National-Liberal a cautat sa aplice doctrina economica "prin noi insine". Prin decizii ministeriale s-a stabilit ca bunurile apartinand supusilor statelor cu care Romania se afla in stare de razboi sa treaca in administrarea si folosirea deplina a statului roman. Ele erau vandute la licitatie publica, astfel incat cetatenii romani, cei mai multi inregimentati in Partidul National-Liberal, au reusit sa preia o mare parte dintre aceste bunuri.

Pentru a curma miscarile sociale, mai ales a celor de stanga, a caror amploare era in crestere, guvernul a recurs la forta militara; in urma actiunii din 13/26 decembrie 1918 impotriva manifestantilor, in Piata Teatrului National din Bucuresti, s-au inregistrat, potrivit datelor oficiale comunicate a doua zi, sase morti si 15 raniti. Ordonanta comisarului regal din 25 ianuarie 1919 preciza ca, in urma interventiei armatei, s-au inregistrat 16 morti. Guvernul a arestat un mare numar de militanti socialisti, a militarizat intreprinderile, a inchis sediile organizatiilor muncitoresti, iar starea de asediu si cenzura au fost inasprire. Totusi, Ministerul de Interne va fi de acord, in ianuarie 1919, cu redeschiderea sediilor Partidului Socialist si ale sindicatelor, reaparitia ziarului "Socialismul" si va recunoaste dreptul de intrunire.

Plecarea lui Ioan I.C. Bratianu de la putere s-a datorat unor cauze externe. Refuzand sa semneze tratatul de pace cu Austria si supus unor puternice presiuni din partea Consiliului Suprem al Conferintei de la Paris, in ziua de 12 septembrie 1919 acesta a demisionat.

Guvernul prezidat de generalul Arthur Vaitoianu (27 septembrie - 28 noiembrie 1919) a organizat primele alegeri parlamentare pe baza votului universal din istoria Romaniei. Deoarece nici un partid politic nu a obtinut majoritatea mandatelor s-a ajuns la formula unui guvern de coalitie. La 25 noiembrie s-a intemeiat Blocul Parlamentar alcatuit din reprezentantii Partidului National Roman din Transilvania, Partidului Taranesc din Vechiul Regat, Partidului Taranesc din Basarabia, Partidului Nationalist-Democrat. Guvernul constituit de aceasta alianta il avea in frunte pe Alexandru Vaida-Voevod (l decembrie 1919 - 13 martie 1920).

In timpul acestui guvern au fost adoptate legile din 29 decembrie 1919, prin care Parlamentul ratifica unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Romania. In ceea ce priveste politicile reformatoare ale noului guvern, de importanta este proiectul de lege agrara propus de Ion Mihalache pentru a fi aplicat in Vechiul Regat. Acest proiect extindea suprafata expropriata, reducea pretul de rascumpa�rare si stabilea distribuirea imediata a pamantului in loturi individuale la tarani. Regele a refuzat insa aceasta formula.

Guvernul Blocului parlamentar a actionat pentru detensionarea vietii politice si sociale. La 14 ianuarie 1920 a fost ridicata starea de asediu si cenzura de pe teritoriul vechiului Regat; de asemenea, guvernul a retras armata din intreprinderi, a aplanat mai multe conflicte sociale prin satisfacerea revendicarilor muncitorimii. Ministrul de Interne, dr. Nicolae Lupu, a elaborat un proiect de lege privind reorganizarea Jandarmeriei, pe baza careia se reducea numarul jandarmilor si se diminuau atributiile acestora; un alt proiect de lege preconiza inchirierea obligatorie a spatiului locativ disponibil, pentru a se diminua criza de locuinte, deosebit de acuta in acea perioada, ca urmare a distrugerilor provocate de razboi. Guvernul era privit cu neincredere, cel putin, atat de catre rege cat si de catre unii lideri politici din Vechiul Regat. In acest context s-a ajuns la o intelegere intre I.I.C. Bratianu si Averescu potrivit caruia primul promitea sa intervina pe langa rege pentru a-l chema pe general la putere, iar acesta se angaja sa restabileasca ordinea in tara, sa realizeze reforma agrara in limitele stabilite de Constituanta de la Iasi, sa renunte la "raspunderile" pentru pierderile "inutile" din timpul razboiului. Pe aceasta baza, la 13 martie 1920 guvernul Blocului parlamentar a fost demis, iar Averescu a fost numit in functia de presedinte al Consiliului de Ministri.

Guvernul Averescu (13 martie 1920 - 13 decembrie 1921) a castigat fara dificultate alegerile parlamentare din mai-iunie 1920, dovedind ca increderea de care se bucura generalul s-a cuantificat in voturi. Guvernul a actionat pentru consolidarea statului national centralizat. In acest spirit, prin decretul-lege din aprilie 1920 a desfiintat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Secretariatele de Serviciu din Bucovina si Directoratele din Basarabia. Acelasi obiectiv a fost urmarit si prin politica economica. In toamna anului 1920 s-a realizat unificarea monetara - prin retragerea din circulatie a leilor emisi de ocupantii germani in timpul razboiului, a coroanelor si rublelor. In iulie 1921 a fost adoptata reforma financiara elaborata de Nicolae Titulescu; reforma preconiza un sistem unitar de impozitare pe intreg teritoriul Romaniei, stabilea obligatiile fiscale in functie de marimea si izvorul veniturilor. Legea prevedea un minim de venit neimpozabil, proteja veniturile obtinute prin munca si lovea in cele dobandite ilicit in timpul razboiului (impozitul ajungand, in unele cazuri, pana la 80% din venit). Fiind considerata prea radicala, liberalii i s-au opus. Reforma n-a putut fi aplicata, dar principiile ei - in primul rand cel al impozitului progresiv pe venit - au influentat intreaga legislatie financiara in perioada interbelica. De asemenea, acest guvern a elaborat si legislatia agrara.

Guvernul Averescu a actionat pentru restabilirea ordinii sociale, in acest scop, a imbinat politica de represiune cu cea a concesiilor. Inca din primele zile ale existentei sale, guvernul a introdus starea de asediu si cenzura, a trecut la militarizarea unor intreprinderi. Pe de alta parte, la 29 martie 1920 a fost infiintat Ministerul Muncii si Ocrotirilor Sociale, care avea misiunea de a asigura "echilibrul social" prin rezolvarea problemelor care se iveau intre lucratori si patroni. In ziua de 5 septembrie 1920 a fost promulgata legea pentru reglementarea conflictelor colective de munca, cunoscuta sub numele de "legea Trancu-Iasi", dupa numele ministrului Muncii si Ocrotirilor Sociale. Prin aceasta lege se interziceau grevele cu caracter politic si se introducea arbitrajul obligatoriu in cazul conflictului intre muncitori si patroni in intreprinderile "de utilitate publica" (de distributie a apei, transport, sonde si distilerii de petrol, uzine de gaz si electricitate, mori, abatoare etc.); in cazul in care reprezentantii muncitorilor si patronatului nu ajungeau la un acord, hotararea era luata de presedinte (care era reprezentant al statului). Totusi, grevele au continuat, ajungandu-se, in octombrie 1920, la greva generala, initiata de Partidul Socialist. Guvernul a procedat la suspendarea ziarului "Socialismul", inchiderea sediilor Partidului Socialist si ale sindicatelor, arestarea unor militanti socialisti. Cateva luni mai tarziu, la 26 mai 1921, a fost promulgata legea privind sindicatele profesionale, potrivit careia erau autorizate sa functioneze sindicatele care-si propuneau sa se ingrijeasca de situatia economica si culturala a membrilor lor. Pe aceasta baza s-a dezvoltat o puternica miscare sindicala, care a avut un rol important in promovarea intereselor lucratorilor si mai ales in incheierea contractelor colective de munca.

Socotindu-se stapan pe situatie, generalul Averescu a decis sa iasa de sub tutela lui Ion I.C. Bratianu, promovand o politica in interesul clientelei sale politice. Guvernul a initiat in iulie 1921 un proiect de lege vizand nationalizarea Societatii Resita, prin care se urmarea sporirea membrilor consiliului de administratie si a actiunilor detinute de cetatenii romani. Acest fapt a nemultumit adanc pe liberali care au declansat campania de rasturnare a guvernului. In fata acestei situatii, generalul Averescu a santajat cu tragerea la raspundere a celor vinovati de nepregatirea Romaniei in primul razboi mondial si a imbogatitilor de razboi. Insa dupa un an de guvernare, popularitatea generalului Averescu se risipise, deoarece acesta nu satisfacuse sperantele pe care cetatenii le pusesera in el. Prin reforma agrara nu se atribuiau fiecarei familii de tarani 5 ha de pamant, asa cum promisese generalul, cinstea si legalitatea promisa au fost intinate de afacerile pe seama statului, la care mai multi guvernanti au recurs; tragerea la raspundere a celor vinovati de pierderile inutile din timpul razboiului ramasese data uitarii. Mai mult, Bratianu alimenta suspiciunea pe care regele o avea fata de generalul Averescu, pe care-l considera prea distant si autoritar.

Pentru a castiga bunavointa regelui, Averescu a propus ca guvernul sa organizeze serbarile incoronarii, in toamna anului 1921. Dar Ferdinand a evitat, sub diferite pretexte, sa dea curs acestei sugestii. Pe de alta parte, in mesajul de deschidere a noii sesiuni parlamentare, suveranul a introdus o fraza prin care aprecia ca se impuneau eforturile tuturor partidelor pentru a scoate tara din situatia dificila in care se afla. La sugestia lui Ion I.C. Bratianu, regele Ferdinand i-a cerut lui Take Ionescu, ministrul de externe, sa-si dea demisia din guvern, promitandu-i functia de presedinte al Consiliului de Ministri. Acesta a acceptat. Astfel la 13 decembrie s-a ajuns la o criza guvernamentala, iar Averescu si-a depus mandatul.

Pentru a-l inlocui pe Averescu, a fost constituit guvernul Take Ionescu (17 decembrie 1921 - 17 ianuarie 1922). Noul prim-ministru a depus staruitoare eforturi pe langa sefii de partide pentru a le castiga increderea. Insa la 17 ianuarie 1922 guvernul a primit vot de blam din partea Parlamentului si a trebuit sa se retraga. Acesta a ramas singurul caz din perioada interbelica in care Parlamentul a determinat caderea unui guvern. Ulterior, Bratianu a preluat si mandatul de premier, conducand cel mai indelungat guvern din perioada interbelica (19 ianuarie 1922 - 27 martie 1926). In martie au fost organizate alegeri pentru Adunarea Nationala Constituanta. Partidul National-Liberal a obtinut 222 de mandate, care-i asigurau posibilitatea adoptarii unei noi legi fundamentale. Partidele din opozitie au contestat vehement rezultatul alegerilor si au solicitat anularea lor; in fata refuzului suveranului, Partidul Taranesc si Partidul National au declarat ca nu recunosc legitimitatea Parlamentului, "ales prin furt si frauda".

Guvernul liberal a anuntat incoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia, in ziua de 15 octombrie 1922. Cu acest prilej, la coroana de otel a lui Carol I s-au adaugat insemnele Basarabiei, Bucovinei sl Transilvaniei. Festivitatile de incoronare s-au desfasurat in Alba Iulia si apoi la Bucuresti, in prezenta a numerosi oameni politici straini si romani, cu participarea mai multor zeci de mii de persoane. Desi au fost invitati in mod special de suveran, Iuliu Maniu si Ion Mihalache au refuzat sa participe la serbarile incoronarii.

In urma unor tensionate dezbateri parlamentare a fost adoptata o noua Constitutie, publicata in "Monitorul oficial" la 29 martie 1923. Noua lege fundamentala a fost contestata vehement de principalele partide de opozitie. Acestea au subliniat faptul ca noua Constitutie era o expresie a intereselor liberale si, prin urmare, nu raspundea intereselor si necesitatilor mai largi ale tarii. Constitutia proclama regatul roman "Stat national unitar si indivizibil" (art. 1). Constitutia recunostea drepturile si libertatile romanilor, inclusiv libertatea constiintei, a invatamantului, a presei, a intrunirilor, de asociere (art. 5). Anumite articole legate de drepturile indivizilor urmau insa a fi detaliate prin legi speciale ceea ce a dat nastere la temeri cu privire la continutul lor. Constitutia nu segrega pe temei religios, de origine etnica si de limba: "deosebirea de credinte religioase si confesiuni, de origine etnica si de limba, nu constituie in Romania o piedica spre a dobandi drepturile civile si politice si a le exercita." (art. 7-8). Totusi, legea acorda un statut special bisericilor ortodoxa si catolica ca "biserici romanesti", proclama biserica ortodoxa ca "biserica dominanta" si conferea bisericii catolice "intaietate" in raport cu alte culte religioase (art. 22). Privilegiile si titlurile de noblete nu erau admise in stat. Detinerea si arestarea unei persoane urma a se realiza numai cu respectarea legii "in puterea unui mandat judecatoresc motivat, care trebuie sa-i fie comunicat in momentul arestarii sau cel mai tarziu in 24 ore dupa detinere sau arestare. In caz de vina vadita, detinerea sau arestarea se poate face imediat, iar mandatul se va emite in 24 ore." (art. 11).

Articolul 17 avea o deosebita importanta cu privire la noua viziune liberala asupra proprietatii. Aceasta era garantata dar totodata vazuta ca avand o functie sociala:� "Proprietatea de orice natura precum si creantele asupra Statului sunt garantate. Autoritatea publica, pe baza unei legi, este in drept a se folosi, in scop de lucrari de interes obstesc, de subsolul oricarei proprietati imobiliare, cu obligatia de a desdauna pagubele aduse suprafetei, cladirilor si lucrarilor existente. Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru cauza de utilitate publica si dupa o dreapta si prealabila despagubire stabilita de justitie." Suprafetele funciare puteau apartine numai cetatenilor romani. Pe de alta parte, proprietatile subsolului treceau in cea mai mare parte in proprietatea statului: "Zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sunt proprietatea Statului.O lege speciala a minelor va determina normele si conditiile de punere in valoare a acestor bunuri, va fixa redeventa proprietarului suprafetei si va arata totodata putinta si masura in care acestia vor participa la exploatarea acestor bogatii. Se va tine seama de drepturile castigate." (art. 19). Tot de domeniul public erau si caile de comunicatie, spatiul atmosferic si apele navigabile si flotabile.

In domeniul social, statul proclama libertatea muncii precum si faptul ca "toti factorii productiei se bucura de o egala ocrotire." Statul isi asuma insa dreptul de a interveni prin legi in raporturile dintre acesti factori (in principal, patroni si muncitori). Era promisa, de asemenea, "asigurarea sociala a muncitorilor, in caz de boala, accidente si altele."

Invatamantul era liber si invatamantul primar era si gratuit. Libertatea difuzarii ideilor era, de asemenea, libera. Era interzisa cenzura in privinta aparitiei si difuzarii oricarei publicatii. Nu era necesara autorizatia prealabila in ceea ce priveste aparitia unei publicatii. Delictele de presa urmau a fi judecate de tribunale cu jurati, tribunale ordinare urmand a judeca numai acele delicte de presa care implicau urmatoarele situatii: "a) Delictele ce s-ar comite impotriva Suveranilor tarii, Principelui Mostenitor, membrilor Familiei Regale si Dinastiei, Sefilor Statelor Straine si reprezentantilor lor; b) indemnurile directe la omor si rebeliune, in cazurile cand nu au fost urmate de executie; c) Calomniile, injuriile, difamatiile aduse particularilor sau functionarilor publici oricare ar fi, atinsi in viata lor particulara sau in cinstea lor personala."

Constitutia prevedea o guvernare democratica cele trei puteri in stat - legislativa, executiva si judecatoreasca - fiind separate. Puterea executiva era acordata regelui, cea legislativa regelui si parlamentului iar cea judecatoreasca organelor judecatoresti.

Puterea legislativa se exercita colectiv de catre rege si Parlament. Parlamentul era bicameral: Senatul si Adunarea deputatilor. Initiativa legislativa era acordata "fiecareia din cele trei ramuri ale puterii legislative". Pe de alta parte, orice lege relativa la veniturile si cheltuielile Statului sau la contingentul armatei trebuie sa fie votata mai intai de Adunarea deputatilor. Pentru a deveni lege, un proiect avea nevoie "invoirea a cator trele ramuri ale puterii legiuitoare". Parlamentul avea dreptul de a controla activitatea guvernului inclusiv prin interpelari sau motiune de cenzura. Membrii celor doua camere ale parlamentului erau alesi pentru un mandat de patru ani.

Votul pentru cele doua camere ale parlamentului era universal dar cu excluderea femeilor. Vot era obligatoriu, egal, direct si secret. Aveau dreptul de vot pentru Adunarea deputatilor cetatenii romani de sex masculin in varsta de 21 de ani. Pentru a fi ales ca deputat se cerea varsta implinita de 25 de ani. La Senat situatia era mai complexa in conditiile in care existau senatori alesi si senatori de drept. Dreptul de vot il aveau cetatenii romani de sex masculin de la varsta de 40 de ani. Dreptul de a fi ales era dat de asemenea de implinirea varstei de 40 de ani.

Mai trimiteau reprezentanti in Senat:

membrii alesi in consiliile judetene si membrii alesi in consiliile comunale urbane si rurale alegeau un senator pentru fiecare judet;

membrii camerelor de comert, de industrie, de munca si de agricultura alegeau cate un senator de fiecare categorie si pentru fiecare circumscriptie electorala, aceste circumscriptii neputand fi mai multe de sase;

fiecare universitate avea dreptul de a trimite un senator din randul membrilor sai;

In randurile senatorilor de drept intrau:

mostenitorul tronului de la varsta de 18 ani impliniti; acesta avea dreptul la vot deliberativ decat de la varsta de 25 ani impliniti;

mitropolitii tarii;

episcopii eparhioti ai Bisericilor ortodoxe romane si greco-catolice;

capii confesiunilor recunoscute de Stat, cate unul de fiecare confesiune ce avea un numar de peste 200.000 credinciosi si reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat;

presedintele Academiei Romane.

Mandatul acestor senatori de drept inceta odata cu calitatea sau demnitatea care le atribuia acest dreptul.

Cele doua camere ale Parlamentului se intruneau la fiecare 15 octombrie daca regele nu le convoca mai inainte. Durata sesiunii legislative era de cinci luni.

In adoptarea legilor era solicitat si avizul Consiliului Legislativ, "a carui menire este sa ajute in mod consultativ la facerea si coordonarea legilor, emanand fie de la puterea executiva, fie din initiativa parlamentara, cat si la intocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor." Consultarea Consiliului legislativ era obligatorie "pentru toate proiectele de legi, afara de cele care privesc creditele bugetare." Daca Consiliul nu-si dadea avizul intr-un interval de timp stabilit, atunci se putea trece la adoptarea legilor fara avizul acestuia.

Regele si guvernul exercitau puterea executiva. Conform Constitutiei, mostenirea tronului se facea "in linie coboratoare directa si legitima a Maiestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si coboratorilor lor." Acestia trebuiau crescuti in religia ortodoxa. In caz de vacanta a tronului, temporar puterea se incredinta unei locotenente regale, compusa din trei persoane si aleasa de Parlament. Regele putea desemna o regenta inca din timpul vietii sale care sa conduca tara in perioada cand fiul sau era minor. Persoana regelui era declarata inviolabila, nici un act al sau neavand putere de lege "daca nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine raspunzator de acel act."

Regele avea dreptul de:

a desemna si a revoca ministrii;

a sanctiona si promulga legile, dar si de a refuza sanctiunea sa;

de amnistie in materie politica;

de a ierta sau micsora pedepsele in materii criminale, afara de ceea ce se decidea in privinta ministrilor;

numi sau confirma in functiile publice potrivit legilor;

a face regulamente necesare pentru executarea legilor, fara sa poata modifica sau suspenda legile sau de a scuti pe cineva de la executarea lor;

era seful armatei;

conferi gradele militare si decoratiile romane in conformitate cu legea;

a bate moneda;

a incheia cu Statele straine conventii pentru comert, navigatie etc, care trebuiau insa supuse Puterii legislative si aprobate de aceasta;

a deschide sesiunea parlamentata printr-un Mesaj, la care Adunarile trebuiau sa raspunda si de a pronunta inchiderea sesiunii;

a convoca in sesiune extraordinara Parlamentul;

a dizolva ambele Adunari deodata sau numai una din ele. Actul de dizolvare trebuie sa contina convocarea alegatorilor pana in doua luni de zile si a Adunarilor pana in trei luni.

Guvernul era prezidat de Presedintele Consiliului de Ministri, insarcinat de Rege cu formarea guvernului. Ministrii aveau responsabilitatea exercitarii puterii executive si contrasemnarii oricarui act semnat de rege. Pentru incalcari ale legii, ministrii puteau fi trasi la raspundere de fiecare din ambele Adunari precum si de Rege, acestia urmand a fi judecati de Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Centrala in ceea ce priveste exercitarea puterii judecatoresti era Inalta Curte de Casatie si Justitie. Aceasta decidea asupra constitutionalitatii legilor, conflictelor de atributii, judecarii ministrilor etc. Judecatorii erau declarati "inamovibili in conditiile speciale pe care legea le va fixa" (prevedere care a avut darul de a ingrijora opozitia). Pentru a judeca in toate materiile criminale si pentru delictele politice si de presa era stabilit juriul de judecata. Justitia militara era acceptata si urma a se exercita printr-o lege ce urma a fi adoptata.

Membrii consiliilor judetene si consiliilor comunale erau alesi de catre cetatenii romani prin votul universal, egal, direct, secret, obligatoriu si cu reprezentarea minoritatii. Femeile majore puteau fi cooptate in aceste consilii. In materie financiara era prevazut ca "nici un impozit de orice natura nu se poate stabili si percepe decat pe baza unei legi."

Controlul preventiv si cel de gestiune a tuturor veniturilor si cheltuielilor statului se exercita de catre Curtea de Conturi, inclusiv cheltuielile guvernului.

Armata era una de recruti: "tot romanul, fara deosebire de origina etnica, de limba sau de religie, face parte din unul din elementele puterii armate". Era infiintat Consiliul superior al apararii tarii care avea ca sarcina "organizarea apararii nationale".

Constitutia a fost doar prima dintr-o lista impresionanta de acte legislative adoptate de guvernul Bratianu. Liberalii au adoptat legile de unificare, cea mai importanta fiind legea administrativa din 14 iulie 1925, care avea la baza "pastrarea caracterului national unitar al tarii si .aplicarea descentralizarii administrative". Legea stabilea ca teritoriul Romaniei se impartea, din punct de vedere administrativ, in judete si comune. Comunele puteau fi rurale (cuprinzand mai multe sate) si urbane. Pentru inlesnirea controlului, supravegherea aplicarii legilor si buna indrumare a administratiei, judetele se imparteau in circumscriptii numite plasi, cuprinzand mai multe comune. Conducerea comunelor si judetelor era asigurata - dupa cum cerea si Constitutia - de consilii alese prin vot universal, egal, direct, secret si obligatoriu de cetatenii romani majori. In fruntea consiliului comunal se afla primarul. Reprezentantul guvernului in judet era prefectul, numit prin decret regal, la propunerea ministrului de Interne. Legea a prevazut norme unitare de organizare teritoriala a statului roman, a largit dreptul cetatenilor de a participa la conducerea treburilor locale. In aceeasi categorie se inscrie legea electorala din 27 martie 1926, care stabilea un mod unitar de organizare, desfasurare si inregistrare a rezultatelor alegerilor parlamentare. Pornind de la conceptia potrivit careia Adunarile Legiuitoare trebuiau astfel intocmite incat actiunea guvernamentala sa nu poata fi stanjenita "de o minoritate turbulenta sau prea divizata". Legea introducea prin urmare "prima majoritara", inspirata din legislatia fascista italiana. Aceasta lege incuraja fuziunile si aliantele intre partidele politice. Astfel, legea stabilea ca partidul sau lista care obtinea minim 40% din voturi obtinea automat 50,1% din mandate, restul de 49,9% fiind impartite proportional intre toate partidele politice, inclusiv partidul sau lista majoritatea. Pentru ca un partid sau lista sa acceada in parlament era nevoie sa obtina minimum 2% din voturile valabil exprimate din intreaga tara.

Prin legile privind invatamantul, organizarea judecatoreasca si altele, liberalii au contri�buit la consolidarea statului national unitar si la modernizarea societatii romanesti. Legea invatamantului din iunie 1924 stabilea obligativitatea si gratuitatea invatamantului elementar de sapte ani. Invatamantul primar din scolile statului se desfasura in limba romana, iar in scolile atribuite populatiei minoritare se permitea predarea - alaturi de limba romana� - si in limbile minoritatilor respective.

O preocupate importanta a vizat organizarea Bisericii Ortodoxe Romane. Legea privind infiintarea Patriarhiei a fost adoptata la 27 februarie 1925, iar ceremonia de investitura s-a desfasurat la Palatul regal din Bucuresti, in ziua de 1 noiembrie 1925. Cu acel prilej, ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, a citit decretul regal de investitura ca patriarh al lui Miron Cristea, apoi i-a inmanat carja patriarhala.

Guvernul Bratianu a acordat o deosebita atentie refacerii si dezvoltarii economiei nationale. Promotorul politicii "prin noi insine' a fost ministrul de Finante Vintila Bratianu, care a initiat o serie de acte legislative, din randul carora se remarca legea privind comercializarea si controlul intreprinderilor economice ale statului (7 iunie 1924), legea energiei (4 iulie 1924) si mai ales legea minelor (4 iulie 1924). Aceste legi cuprindeau articole speciale prin care se favorizau capitalul, munca si initiativa romaneasca, se puneau stavile in calea penetratiei capitalului strain: actiunile erau nominative, 2/3 din membrii consiliilor de administratie si ai comitetelor de directie, precum si presedintele consiliului de administratie si directorul general trebuiau sa fie cetateni romani, capitalul romanesc trebuia sa aiba o participare de cel putin 60%, fata de cel mult 40% capital strain. Insuficienta capitalului romanesc, presiunea puternica a capitalistilor straini, agitatia permanenta a partidelor politice din opozitie, ca si inconsecventele dovedite de conducerea Partidului National-Liberal (care in decembrie 1925 a modificat legea minelor, scazand cota de participare a capitalului romanesc la 51%) au facut dificila aplicarea acestor legi, iar rezultatele nu au fost integral cele scontate. A fost adoptat un regim vamal protectionist, prin care se urmarea apararea economiei romanesti (in special a industriei) de concurenta straina. Guvernul a creat Societatea Nationala de Credit Industrial (1923), a autorizat si sprijinit infiintarea unor mari intreprinderi industriale moderne. In timpul acestei guvernari s-au pus bazele Uzinelor Malaxa din Bucuresti si Industriei Aeronautice Romane (IAR) din Brasov, care au devenit unele dintre cele mai mari si performante din Europa.

Liberalii au trecut pe scara larga la aplicarea reformei agrare, care a fost declarata incheiata in martie 1926. Au fost comise numeroase abuzuri, mai ales prin scoaterea de sub efectele legii a unor mosii apartinand indeosebi membrilor Partidului National-Liberal. La l iulie 1924 a fost adoptata legea privind exproprierea unor paduri pentru satisfacerea trebuintelor de lemne de foc si de constructie ale populatiei rurale.

In domeniul financiar, guvernul a urmarit echilibrarea bugetului, oprirea inflatiei, consolidarea monedei nationale si pregatirea stabilizarii leului. Rezultatele au fost in general pozitive, dar procesul inflationist nu a putut fi oprit decat in 1925, cand s-a trecut la o politica extrem de restrictiva in privinta emisiunii monetare.

Politica sociala s-a materializat in modificarea legii pentru reglementarea conflictelor de munca, la 14 aprilie 1922, extinzandu-se reteaua intreprinderilor in care se aplica arbitrajul obligatoriu, orice incetare colectiva de lucru fiind interzisa. Prin legea pentru reglementarea repausului duminical si a sarbatorilor legale (18 iunie 1925) se stabilea pentru prima data obligatia intreprinderilor de a acorda salariatilor, in fiecare saptamana, un repaus continuu de 24 de ore (de regula duminica).

Guvernul a fost confruntat cu mai multe situatii delicate, provocate de fortele extremiste. In septembrie 1924, lumea romaneasca a fost zguduita de asa-numita "rascoala" de la Tatar-Bunar. Aceasta actiune facea parte dintr-un plan mai larg, adoptat de Comintern, care urmarea declansarea unei revolutii in aceasta zona a Europei, de la Marea Baltica la Marea Neagra. In ziua de 12 septembrie un grup de 27 de persoane mascate a trecut Nistrul si a ocupat localitatea Nicolaevka, din judetul Ismail. Atacatorii au taiat liniile telefonice si telegrafice, au patruns in primarie, unde l-au impuscat pe primar si au dat foc cladirii. De aici s-au raspandit in mai multe comune reusind sa atraga de partea lor mai multi cetateni, apartinand mai ales minoritatilor nationale. Grupul de soc a ocupat localitatea Tatar-Bunar, unde a proclamat, la 15 septembrie, Republica Sovietica Moldoveneasca. In noaptea de 17 septembrie a intervenit armata, care a arestat 489 de persoane, dintre care doar 9 erau romani. Este semnificativ faptul ca la putin timp dupa aceste evenimente, guvernul de la Moscova a decis crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenesti in cadrul Ucrainei (12 octombrie 1924), vadindu-si astfel intentia de a anexa Basarabia. Celor arestati li s-a intentat un proces, judecat in perioada 24 august - 2 decembrie 1925; au fost condamnate, pe diferite termene, 85 de persoane, intre care nu se afla nici un roman.

In luna octombrie 1924 s-a petrecut un alt eveniment tragic, consumat la Iasi: asasinarea prefectului Constantin Manciu. Acest act a fost viu comentat in presa, precum si in Parlament. Peste cateva zile guvernul a venit cu proiectul legii pentru reprimarea unor infractiuni contra linistii publice ("legea Marzescu"). Desi a fost adoptata sub impresia asasinatului de la Iasi, in fapt, aceasta lege a incheiat procesul de dizolvare a P.C.R.

In decembrie 1925 a izbucnit criza dinastica, generata de o noua renuntare a lui Carol, fiul cel mai mare al regelui Ferdinand, la prerogativele sale de mostenitor al tronului. Motivele au fost atat de ordin personal (problemele sale sexuale, relatiile sentimentale ale principelui Carol cu Elena Lupescu incepute in februarie 1925, relatiile tot mai reci cu sotia sa Elena, instabilitatea firii sale), cat si politic. El nu vedea cu ochi buni situatia in care se afla regele Ferdinand si era hotarat sa actioneze pentru cresterea rolului monarhiei in viata de stat si pentru a "elibera" Coroana de sub "dominatia" lui Ion I.C. Bratianu. Pentru a-1 desparti de Elena Lupescu, regele Ferdinand si regina Maria au decis sa-1 trimita pe Carol sa reprezinte familia domnitoare a Romaniei la funeraliile reginei-mama Alexandra a Marii Britanii, decedata la 20 noiembrie 1925. De la Londra, principele a plecat la Paris, unde s-a intalnit cu Elena Lupescu, dupa care au plecat impreuna in Italia. De la Venetia, principele Carol a adresat regelui Ferdinand, in ziua de 12 decembrie 1925, o scrisoare, prin care-l anunta ca renunta la toate drepturile sale de principe mostenitor al Romaniei. Astfel, pentru a treia oara in decurs de sapte ani, Carol renunta la obligatiile ce-i reveneau in calitate de mostenitor al Coroanei, punand monarhia intr-o situatie extrem de dificila. Ferdinand, profund nemultumit de aceasta atitudine, 1-a trimis pe Constantin Hiott, ministrul Palatului, in Italia, cu misiunea de a-1 aduce imediat pe Carol in tara sau de a obtine din partea acestuia o noua scrisoare de renuntare. Principele a preferat sa trimita regelui, la 28 decembrie, scrisoarea de renuntare la prerogativele sale de mostenitor al tronului, precum si la drepturile ce-i reveneau asupra fiului sau Mihai. Consiliul de Coroana, desfasurat in ziua de 31 decembrie 1925, a acceptat propunerea regelui Ferdinand de a primi cererea lui Carol. Reprezentanta Nationala, intrunira la 4 ianuarie 1926, a adoptat legile prin care se lua act de solicitarea lui Carol de a renunta la prerogativele sale; mostenitorul tronului era proclamat principele Mihai, fiul lui Carol; se instituia o Regenta - alcatuita din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea si juristul Gheorghe Buzdugan -, care sa exercite prerogativele suveranului in eventualitatea ca Mihai ar ajunge rege inainte de varsta majoratului (18 ani). Statutul Casei Regale era modificat, precizandu-se ca cel care renunta la calitatea de mostenitor al Coroanei nu mai facea parte din familia domnitoare. Principalele partide din opozitie - National si Taranesc - nu au participi la vot, afirmand ca instituirea Regentei nu era necesara. Guvernul liberal a declarat ulterior inchise discutiile privind actul de la 4 ianuarie 1926, sustinand ca oricine incerca sa faca agitatie pe aceasta tema urmarea sa loveasca in ordinea constitutionala a statului roman. Pentru a exercita un control deplin asupra presei, guvernul a introdus o severa cenzura. Deoarece Carol nu mai facea parte din randul membrilor familiei domnitoare, devenind o persoana particulara, regele a hotarat ca el sa poarte numele de Carol Caraiman.

Implinindu-se patru ani de existenta a Parlamentului, Ion I. C. Bratianu a decis sa se retraga de la guvernare. La sugestia sa, regele a incredintat mandatul generalului Alexandru Averescu, presedintele Partidului Poporului, cu care Bratianu incheiase o intelegere inca din iunie 1924.

Guvernul Alexandru Averescu (30 martie 1926 - 4 iunie 1927) a fost cel dintai beneficiar al legii electorale din 27 martie 1926, pe baza careia, in urma alegerilor generale din mai 1926, si-a creat o confortabila majoritate parlamentara. Guvernul a luat unele masuri cu caracter economic intre care reorganizarea conducerii C.F.R. si stabilirea unui nou tarif vamal. Din initiativa guvernului s-a adoptat legea pentru improprietarirea fara plata a ofiterilor decorati cu Ordinul "Mihai Viteazul" cu loturi individuale de 25 jugare in Ardeal sau 25 ha in restul tarii, "de preferinta pe frontiera"; loturile erau inalienabile si indivizibile; posesorul lotului il putea lasa mostenire unuia dintre fii, sotiei sau descendentilor lor. Cei decorati cu Ordinul "Mihai Viteazul" puteau calatori gratuit, cu clasa I, pe C.F.R., pe vasele fluviale si maritime romanesti.

In plan social se remarca politica de sporire a impozitelor pe toate categoriile de venituri, cel mai mult fiind afectate cele din agricultura, care au crescut de trei ori. In aprilie 1927 a fost adoptata legea Camerelor de Munca. Acestea erau "organe de reprezentare si ocrotire a muncii industriale si comerciale". Ele aveau menirea sa indrume si sa colaboreze strans cu Serviciul de Inspectia Muncii, care functiona in toate localitatile urbane si indeosebi in centrele muncitoresti in vederea "respectarii legislatiei, normelor si regulamentelor privind raporturile dintre munca si capital"; de asemenea, aveau sarcina sa apere si sa sustina drepturile salariatilor din industrie si comert pentru neplata salariilor sau pentru concedii. Pe aceeasi linie se inscrie legea pentru organizarea Serviciului de Inspectia Muncii (martie 1927).

Din initiativa lui Mihail Manoilescu s-a adoptat legea armonizarii retributiilor bugetarilor, prin care se stabilea o "grila" de salarizare a functionarilor publici, in functie de importanta muncii si de pregatirea lor profesionala. Legea prevedea 36 de tipuri de salarii si clase, cuprinzand pe toti bugetarii, initiatorul ei apreciind ca se realiza "o opera de dreptate, punand capat anomaliei ca functionari identici de la ministere diferite sa fie platiti cu lefuri diferite si suprimand ierarhizarea arbitrara dupa norocul si indrazneala fiecarei categorii de functionari". Cu acest prilej s-a facut si o evaluare a necesarului de functionari publici si s-a constatat ca numarul lor era mult prea mare; in consecinta, s-a decis reducerea lor cu 25% prin pensionare si prin desfiintarea unor posturi.

In octombrie 1926 s-a aflat ca regele Ferdinand era grav bolnav (suferea de cancer), fapt ce a generat o vie ingrijorare in randul oamenilor politici. In primavara anului 1927, Averescu a inceput sa se detaseze tot mai mult de liberali, atat in privinta politicii economice, cat si a atitudinii fata de actul de la 4 ianuarie 1926. In martie 1927, Ioan Lapedatu - "omul liberalilor" din guvern - a fost nevoit sa demisioneze din fruntea Ministerului de Finante, ca urmare a unor neintelegeri cu Manoilescu, subsecretar de stat la acelasi departament. La randul sau, generalul Averescu a facut tatonari pe langa principele Carol, sugerandu-i ca ar fi bine sa revina asupra deciziei sale de renuntare la calitatea de mostenitor al Coroanei, sa se desparta de Elena Lupescu si sa vina in tara. Bratianu a aflat despre aceste actiuni si i-a atras atentia primului ministru ca se abatuse de la programul stabilit impreuna in 1924. Alexandru Averescu i-a cerut sa-l lase sa guverneze asa cum credea el, in conformitate cu programul Partidului Poporului. Bratianu a raspuns la politica de independenta a lui Averescu prin manevrarea demiterii guvernului acestuia. La 4 Iunie 1927, Averescu a fost nevoit sa-si prezinte demisia. In aceeasi zi, regele Ferdinand l-a numit in functia de presedinte al Consiliului de Ministri pe Barbu Stirbey, cumnatul lui Ion I.C. Bratianu. El a reusit sa obtina concursul Partidului National-Liberal, Partidului National-Taranesc, Partidului Taranesc-dr. Lupu, precum si al unor independenti.

Guvernul Barbu Stirbey (4-20 iunie 1927) a primit din partea regelui decretul de dizolvare a Parlamentului si de organizare a unor noi alegeri generale. Printr-un manifest, semnat de toti ministrii, guvernul se angaja sa urmeze intrutotul cele hotarate la 4 ianuarie 1926 in problema succesiunii la tron. Astfel, printr-o manevra abila, Ion I.C. Bratianu i-a adus pe national-taranisti in situatia de a recunoaste actul de la 4 ianuarie 1926, pe care pana atunci il contestasera. Din acel moment, presedintele Partidului National-Liberal a inceput manevrele vizand inlaturarea guvernului Stirbey pentru a lua el insusi fraiele puterii. Aceasta decizie a fost precipitata de agravarea starii de sanatate a regelui. Guvernul nu s-a putut mentine decat 15 zile.

Imediat s-a constituit un guvern prezidat de Ion I.C. Bratianu (22 iunie - 24 noiembrie 1927). Acesta era alcatuit din fruntasi ai Partidului National-Liberal, precum si din cativa independenti si dr. N. Lupu, presedintele Partidului Taranesc. Preocuparea principala a guvernului a fost castigarea alegerilor parlamentare si asi�gurarea intrarii in functiune a Regentei dupa moartea regelui Ferdinand. Dupa o campanie electorala presarata cu numeroase abuzuri si ilegalitati, Partidul National-Liberal a obtinut 61,6% din totalul voturilor, in timp ce Partidul National-Taranesc se situa pe locul al doilea cu 22%. Parlamentul a fost convocat pentru ziua de 17 iulie, in loc de 27 iulie, cum se anuntase initial. Vali�darea mandatelor s-a facut intr-un ritm alert, astfel ca in seara zilei de 19 iulie, Parla�mentul a fost legat constituit. Peste cateva ore s-a anuntat ca regele Ferdinand a incetat din viata, la 20 iulie, ora 2,15. In aceeasi zi, 20 iulie, principele Mihai a devenit regele Romaniei, atributiile monarhului fiind exercitate de Regenta. Institutia monarhica se afla sub tutela lui Ion I.C. Bratianu, presedintele Partidului National-Liberal: Patriarhul Miron Cristea si Gheorghe Buzdugan - care-si datorau inalta demnitate de regenti lui Ion I.C. Bratianu - erau dependenti de acesta. Principele Nicolae, care nu avea nici o vocatie pentru politica si accepta sarcinile de regent ca o povara de care s-ar fi debarasat cu bucurie, recunostea si ei autoritatea deplina a lui Bratianu.

Moartea regelui a redesteptat sperantele lui Carol Caraiman de a reveni pe tronul Romaniei. La 31 iulie 1927 si-a exprima fata de presa straina dorinta de a reveni in tara pentru a ocupa tronul. La 20 august 1927, ministrul de Interne, I.G. Duca, a semnat documentul intitulat Instructiuni permanente in vederea unei eventuale reintoarceri clandestine in tara a fostului principe Carol. Daca fostul principe era identificat la granita, autoritatile erau obligate sa-i interzica intrarea in tara, iar daca era depistat in interiorul statului trebuia imediat arestat si expediat - sub o severa paza - la Bucuresti. Instructiunile prevedeau ca, in eventualitatea ca acesta ar opune rezistenta, trebuia arestat

cu forta, iar la nevoie "se va face uz de arma pana la sfaramarea completa a rezistentei".

Dupa moartea regelui Ferdinand, la Paris si in tara s-a constituit un grup de sustinatori ai lui Carol - numiti "carlisti" - care-si propunea sa creeze un curent de opinie in favoarea fostului principe. Ei cautau sa speculeze nemultumirea populatiei impotriva liberalilor, sa le inoculeze ideea ca fostul principe n-a plecat de buna voie din tara, ci silit de Bratianu, ca el era singurul in masura sa puna capat dominatiei Partidului National-Liberal. Guvernul era ferm hotarat sa curme activitatea carlistilor printr-un act energic si rasunator. Astfel, a aparut "cazul Manoilescu". Fostul subsecretar de stat, Mihail Manoilescu, s-a deplasat in ziua de 9 octombrie 1927 la Paris, ducand cu el o scrisoare a lui Nicolae Iorga prin care Carol era rugat sa confirme in scris autenticitatea declaratiei sale din 31 iulie 1927. Dupa discutii cu fostul principe, la 21 octombrie, Manoilescu pleca spre tara, aducand cu sine scrisori pe care Carol le adresa unor sefi de partide: Iorga, Bratianu, Maniu si Averescu. Prin aceste scrisori, cu continut identic, acestia erau informati ca declaratiile din 31 iulie erau autentice. La intoarcerea in tara, Manoilescu a fost arestat lui si trimis in judecata Curtii Martiale". In ziua de 14 noiembrie, completul de judecata a decis achitarea lui Manoilescu, act ce a reprezentat o incurajare pentru carlisti si o infrangere pentru guvernul Bratianu.a

Presiunile la adresa guvernului s-au intensificat in perioada urmatoare. La 4 noiembrie 1927, Partidul National-Taranesc a anuntat organizarea primului sau congres general in ziua de 20 noiembrie 1927, la Alba Iulia; acesta era conceput sub forma unei mari adunari populare menite sa demonstreze forta partidului pentru a determina Regenta sa demita guvernul liberal si sa-l cheme pe Maniu la putere. Guvernul a interzis tinerea Congresului la Alba Iulia sub motiv ca Partidul National-Taranesc avea o "atitudine echivoca in problema constitutionala"; in replica, national-taranistii au decis organizarea "rezistentei cetatenesti", adica nesupunerea la ordinele autoritatilor, pe care le considerau a fi ilegale. Pe acest fond de tensiune politica s-a produs moartea surprinzatoare a lui Ion. I.C. Bratianu, in ziua de 24 noiembrie.

Bratianu, care condusese cu mana de fier partidul sau in primul sfert de veac al secolului trecut, avusese un rol important in modernizarea si intarirea statului roman, a pierit intr-un moment in care problemele carora le facea fata partidul sau se inmultisera prin aparitia unui partid de opozitie puternic si al miscarii carliste. Regenta l-a numit in functia de presedinte al Consiliului de Ministri pe fratele acestuia, Vintila. Guvernul Vintila Bratianu (24 noiembrie 1927 - 3 noiembrie 1928) si-a concentrat eforturile spre realizarea stabilizarii monetare, combaterea curentului "carlist" si placarea ofensivei Partidului National-Taranesc catre putere. In timpul acestui guvern s-a adoptat legea pentru ocrotirea muncii minorilor si femeilor si pentru durata muncii, elaborata de Partidul Taranesc (dr. N. Lupu) si prezentata in Parlament de presedintele acestui partid, care ocupa functia de ministru al Muncii si Ocrotirii Sociale. Aceasta lege, promulgata la 13 aprilie 1928, interzicea munca copiilor sub 14 ani, acorda femeilor concediu de nastere platit de 12 saptamani, interzicea concedierea gravidelor. De asemenea, prin aceasta lege se introducea ziua de lucru de 8 ore. Deoarece procesul inflationist continua sa avanseze, Vintila Bratianu a renuntat la ideea revalorizarii leului, optand pentru stabilizarea monetara cu ajutorul unui mare imprumut extern. National-taranistii au jucat un rol deloc neimportant in esecul guvernului in acest sens, promitand ca partidul lor, odata venit la putere, va promova politica "portilor deschise".

Imaginea externa a guvernului liberal a fost grav deteriorata de incidentele inregistrate cu prilejul Congresului Asociatiei Nationale a Studentilor Crestini, desfasurat la Oradea, in zilele de 4-6 decembrie 1927. In timpul Congresului s-a creat o stare de tensiune, care a degenerat in acte de violenta: refuzul unui evreu, proprietar de hotel, de a accepta cazarea unor studenti a fost scanteia care a dus la acte de vandalism in centrul orasului, unde au fost devastate mai multe magazine evreiesti. Au intervenit politia, jandarmii si pompierii pentru a restabili ordinea, iar peste 20 de studenti au fost arestati. Acte similare s-au inregistrat, dupa Congres, la Cluj si in alte localitati. Evenimentele de la Oradea au suscitat ample discutii si luari de atitudine, inclusiv de la tribuna Parlamentului. Studentilor arestati li s-a intentat un proces in urma caruia noua dintre acestia au fost condamnati de Consiliul de Razboi pentru "devastari constituite in banda".

La inceputul lunii decembrie 1927, Partidul National-Taranesc a declansat campania de rasturnare a guvernului liberal, la care s-a asociat si Partidul Social-Democrat. Au fost organizate intruniri antiguvernamentale la care au fost mobilizati zeci de mii de oameni. In ziua de 18 martie 1928 a avut loc o mare adunare la Bucuresti, la care s-a adoptat o rezolutie in care se cerea acordarea mandatului de formare a guvernului lui Iuliu Maniu. In fata acestui refuzului guvernului, Partidul National-Taranesc a decis organizarea "unei mari adunari nationale" la Alba Iulia la 6 mai, precum si retragerea deputatilor si senatorilor sai din Parlament. Partidul luase deja legatura si cu Carol Caraiman si se asteptau ca acesta sa vina in tara la aceeasi data, urmand ca la 10 mai sa fie proclamat regele Romaniei. Conform celor stabilite, Carol s-a deplasat la Londra, unde a ajuns la 28 aprilie. Guvernul englez a hotarat insa sa-i interzica lui Carol orice activitate politica pe pamantul Marii Britanii si, mai ales, sa impiedice o eventuala incercare de a pleca cu avionul spre Romania. In dimineata zilei de 6 mai autoritatile engleze au interzis decolarea avionului care urma sa-l aduca pe principe in Romania[1]. La adunarea de la Alba Iulia din 6 mai 1928 au participat peste 100 000 de cetateni, din toate judetele tarii. Documentul adoptat cu acest prilej facea o aspra critica guvernului liberal, pe care-l declara "dusman al poporului", apreciind ca natiunea se gasea "in legitima aparare si indreptatita la folosirea oricaror mijloace pentru inlaturarea acestui regim". Pe "Campul lui Horea" s-au tinut discursuri in spiritul acestei motiuni si s-a depus un juramant solemn de rasturnare a guvernului "numit printr-un decret stors miseleste regelui Ferdinand pe patul de moarte".

Guvernul prezidat de Vintila Bratianu avea o situatie din ce in ce mai grea: nemultumirea cetatenilor era in crestere, situatia financiara a tarii se inrautatea din zi in zi, iar bancherii straini refuzau sa-i acorde imprumutul solicitat in vederea stabilizarii monetare, presiunea national-taranistilor era foarte intensa. Acestea l-au determinat pe primul ministru ca, in ziua de 3 noiembrie 1928, sa-si prezinte demisia. Se incheia astfel ceea ce a fost denumita "decada bratienista", in timpul careia productia industriala a Romaniei era de 2,5 ori mai mare in 1928 comparativ cu anul 1922.

Dupa demisia lui Vintila Bratianu, Regenta a incredintat, la 7 noiembrie 1928, mandatul lui Nicolae Titulescu cu misiunea de a alcatui un guvern de "uniune nationala". Desi ceilalti presedinti de partide au fost de acord, Maniu a refuzat aceasta solutie. Atunci, Titulescu a propus o noua formula: un guvern care sa lucreze pentru perfectarea imprumutului extern si realizarea stabilizarii monetare, simultan cu organizarea de noi alegeri parlamentare. Maniu s-a declarat de acord, dar ceilalti sefi de partide au fost contra. In fata acestui esec, la 8 noiembrie Regenta l-a insarcinat pe Maniu cu constituirea unui nou guvern. Guvernul prezidat de Maniu a depus juramantul la 10 noiembrie 1928. In aceeasi zi s-a anuntat dizolvarea Parlamentului si organizarea alegerilor parlamentare pentru Adunarea Deputatilor si pentru Senat la jumatatea lunii decembrie. In vederea alegerilor parlamentare, Partidul National-Taranesc, desi foarte popular, a incheiat carteluri electorale cu Partidul Social-Democrat, Partidul German, Partidul Popular Maghiar si a inscris pe listele sale mai multi ziaristi care sustineau noul guvern. Campania electorala a purtat pe valuri P.N.T.-ul, populatia fiind convinsa odata cu venirea acestuia la putere, in istoria Romaniei va incepea o era noua. Alegerile s-au incheiat cu o uriasa victorie a Partidului National-Taranesc, care a obtinut 77,76% din totalul voturilor si 348 mandate in Adunarea Deputatilor; pe locul urmator s-a clasat Partidului National-Libetal cu 6,55% din voturi si 13 locuri in Parlament. Au mai obtinut mandate Partidul Maghiar (13), Partidul Taranesc-Lupu (5), Partidul Poporului si Partidul National, care s-au prezentat pe liste comune (5).

O preocupare esentiala a noului guvern a constituit-o reorganizarea aparatului de stat. La 3 august 1929 a fost promulgata o noua lege privind organizarea administrativa a Romaniei, pe baza careia s-au creat sapte noi unitati teritoriale, numite Directorate Ministe�riale, cu sediile !a Bucuresti, Chisinau, Iasi, Cernauti, Cluj, Timisoara si Craiova; acestea aveau misiunea de a controla si indruma activitatea serviciilor statului din raza lor de activitate (cu exceptia serviciilor centrale ale ministerelor Apararii Nationale, Justitiei si Afacerilor Straine). Legea prevedea cresterea atributiilor organelor administrative locale, mentinand, totodata, functia de control a Ministerului de Interne (care putea revizui hotararile luate de consiliile comunale sau judetene). Aceasta lege a suscitat vii contro�verse in cadrul Partidului National-Taranesc si a fost contestata vehement de intreaga opozitie care s-a retras din Parlament. Legea a dus la o crestere vertiginoasa a aparatului birocratic. In martie 1929 a fost adoptata legea referitoare la reorganizarea jandarmeriei, prin care se asigura o mai buna pregatire profesionala a jandarmilor, urmarindu-se inlaturarea diletantismului si a abuzurilor acestora. Legea pentru reorganizarea politiei generale, din iulie 1929, prevedea organizarea acesteia pe categorii de activitati (administrativa, judiciara, siguranta) pentru a rezolva mai operativ si in bune conditiuni misiunile ce-i reveneau.

Prin decretele din mai si iunie 1929, precum si prin legea pentru amnistie din iunie 1929 erau gratiate infractiunile cu caracter militar si de drept comun, precum si unele de natura politica. La 30 iunie 1929 s-a publicat legea pentru reorganizarea penitenciarelor si institutelor de preventie, pe baza careia se recunostea regimul preferential pentru detinutii politici, act ce marca o imbunatatire a conditiilor lor de existenta. Legea pentru organizarea armatei, adoptata in mai 1930, stabilea perfectionarea pregatirii militare in raport cu evolutia tehnicii de lupta si cu schimbarile produse in arta militara dupa primul razboi mondial.

Politica economica s-a bazat pe conceptia "portilor deschise" in fata capitalistilor straini. National-taranistii au obtinut imediat dupa venirea lor la putere un masiv imprumut extern, pe baza caruia au adoptat legea pentru stabilizarea monetara din 7 februarie 1929. Leul a fost stabilizat la un curs de 32 de ori mai mic decat valoarea sa din 1890, punandu-se astfel capat inflatiei ce a caracterizat finantele Romaniei dupa primul razboi mondial. Din initiativa guvernului s-au reorganizat regiile autonome si s-au infiintat altele noi. Acestea cuprindeau C.F.R., P.T.T. (Posta, Telegraful, Telefonul), porturile si caile de comunicatie pe apa, conductele de petrol si gaz metan, pescariile s.a. In consiliile de administratie ale acestora au intrat mai multi fruntasi ai Partidului National-Taranesc. Guvernul a initiat modificarea legislatiei economice adoptate de liberali, inclusiv legea minelor, inlaturand toate restrictiile puse in calea capitalului strain; a adoptat un nou tarif vamal, care desfiinta protectionismul practicat de cabinetele liberale. De asemenea, s-au concesionat unele bunuri si activitati ale statului roman. Astfel, cu ocazia imprumutului din februarie 1929, guvernul a acceptat numirea unui consilier strain pe langa Banca Nationala a Romaniei, care sa colaboreze la actiunea de stabilizare monetara. Ulterior au venit si alti consilieri, care au fost plasati in diferite institutii si intreprinderi cu caracter economic. In februarie 1929 a concesionat firmei suedeze Kreuger fabricarea si distribuirea chibriturilor pe o perioada de 30 de ani; aceasta a inchis unele fabrici, a concediat muncitorii si a dublat pretul chibriturilor. In iunie 1930 s-au concesionat societatii americane ITT telefoanele pe timp de 20 de ani.

Politica "portilor deschise" a avut rezultate contradictorii. Pe de o parte, s-a realizat modernizarea rapida a unor sectoare si domenii importante pentru viata economica si sociala. Spre exemplu, Palatul Telefoanelor din Bucuresti, construit de ITT si dotat cu cea mai inalta tehnologie existenta pe plan mondial; a inceput o ampla activitate de construire a unor sosele nationale, moderne, la nivel european. Pe de alta parte, ca urmare a acestei politici, datoria externa a crescut vertiginos, in scurta vreme Romania devenind insolvabila. Criza economica mondiala, declansata in 1929, a afectat grav si Romania, mai ales datorita scaderii catastrofele a pretului la cereale - principalul produs de export al tarii - si a blocajelor din industrie si din sistemul financiar, care a dus la inchiderea temporara si chiar la falimentul unor intreprinderi si banci.

Pe plan social se remarca legea privind libera circulatie a terenurilor dobandite prin legile de improprietarire ("legea Mihalache") din august 1929, care anula inalienabilitatea loturilor primite, ca urmare a aplicarii reformei agrare din 1921, acestea putand fi vandute "fara nici o formalitate"; pentru a se evita refacerea proprietatilor mosieresti, legea prevedea ca cumparatorul nu putea avea - impreuna cu terenul propriu - mai mult de 25 ha. Noua lege oficializa vanzarile facute in anii precedenti, fapt ce a consemnat importante deplasari in structura proprietatii agrare, care au avut ca efect o mai puternica diferentiere sociala in randul taranimii; numarul celor fara pamant a crescut vertiginos, ajungand in 1930 la circa un milion de persoane. Pe de alta parte, a sporit ponderea gospodariilor viabile din punct de vedere economic, care puteau sa practice o agricultura moderna. Din initiativa guvernului au fost luate masuri privind organizarea creditului agricol, a Casei Rurale, a cooperatiei etc., pozitive in esenta lor, dar care, in conditiile crizei economice, nu au putut da rezultatele scontate.

Dintre legile referitoare la muncitorime, se remarca cea din aprilie 1929 asupra contractelor colective de munca; legea stabilea norme privind reglementarea relatiilor dintre patronii si salariatii din industrie si comert, durata zilei de munca, dreptul la concediul de odihna, dreptul la preaviz in caz de concediere. Este de mentionat si legea pentru protectia muncii indigene (aprilie 1930) prin care se puneau stavile in calea afluentei muncitorilor straini spre Romania, urmarindu-se limitarea numarului de someri din randul cetatenilor romani. In ianuarie 1929 s-a legiferat ajutorul de somaj, dar acesta avea mai mult un caracter simbolic.

Pentru echilibrarea bugetului, guvernul a introdus noi impozite, directe si indirecte, taxe pe produse de larg consum, care au lovit in nivelul de trai al cetatenilor. O asemenea politica venea in contradictie flagranta cu atitudinea Partidului National-Taranesc din anii opozitiei, cand a promis reducerea fiscalitatii si imbunatatirea situatiei materiale a populatiei. Pentru incasarea impozitelor si datoriilor, guvernul si o serie de banci au trecut la "executiile silite", adica la confiscarea si vinderea bunurilor din gospodaria datornicilor, actiune ce a creat o puternica stare de nemultumire, mai ales la sate.

Pe fondul accentuarii crizei economice s-a inregistrat o deteriorare rapida a nivelului de trai al populatiei. In aceste conditii au crescut conflictele sociale. In vara anului 1929 guvernul a fost confruntat cu prima actiune muncitoreasca de amploare, desfasurata in Valea Jiului. Aceasta s-a nascut pe fondul discutiilor pentru un nou contract colectiv de munca. Muncitorii cereau: respectarea zilei de lucru de 8 ore, marirea salariilor cu circa 20% si plata lor regulata, incetarea concedierilor si reprimirea la lucru a muncitorilor someri, abolirea sistemului amenzilor, incetarea admonestarii lucratorilor de catre administratie si respectarea demnitatii oamenilor, masuri de protectie a muncii s.a. Guvernul nu s-a implicat pentru dezamorsarea situatiei de criza. Dupa mai multe luni de tratative infructuoase cu administratia minelor, muncitorii au declarat greva. Aceasta s-a declansat in ziua de 5 august 1929 la Lupeni, punctul culminant fiind ocuparea centralei electrice. Autoritatile locale au intervenit, recurgand la forta armata. Au cazut ucisi de gloante 22 de muncitori, iar 58 au fost grav raniti. Dupa represiune s-a creat o comisie de ancheta, care a confirmat ca minerii lucrau in conditii foarte grele; in sedinta din 16 august 1929, guvernul a hotarat suspendarea din functie a prefectului, prim-procurorului si primului judecator din judetul Hunedoara; de asemenea, a decis punerea comandantilor celor doua regimente care s-au implicat in evenimentele de la Lupeni la dispozitia comandamentelor militare respective. Conflictele sociale s-au amplificat, in perioada urmatoare avand loc greve si manifestatii in numeroase orase, intre acestea si manifestatia vaduvelor, orfanilor si invalizilor de razboi, desfasurata in Bucuresti, la 11 aprilie 1930.

Pe masura ce, prin politica promovata la guvern, Partidul National-Taranesc isi pierdea popularitatea, o buna parte a opiniei publice a inceput sa-si lege sperantele de revenirea pe tron a principelui Carol. Dupa ce in anii de opozitie au folosit agitatia procarlista pentru a lovi in Partidul National-Liberal, odata ajunsi la putere, national-taranistii si-au nuantat pozitia fata de criza dinastica; in fapt, Maniu urmarea sa influenteze, in interesul guvernului sau, activitatea Regentei. Profitand de moartea lui Gheorghe Buzdugan in octombrie 1929, Maniu a actionat pentru alegerea ca regent a lui Constantin Sarateanu, om politic obscur, ruda cu Mihai Popovici, unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai primului ministru. Alegerea lui Sarateanu in Regenta a contribuit la compromiterea acestei institutii, care aparea, in ochii opiniei publice, ca o anexa a guvernului. La compromiterea Regentei a contribuit si principele Nicolae implicat intr-o relatie sentimentala cu Ioana Saveanu (care apoi si-a luat numele de Ioana Dolete), cu care dorea sa se casatoreasca. Pe acest fond, "carlistii" acreditau ideea ca numai prin urcarea acestuia pe tron tara putea fi salvata din criza in care se afla, se puteau reinstaura ordinea publica si autoritatea institutiilor statului. Acestia difuzau manifeste prin care cereau "Sa vina salvatorul!" Grupul sustinatorilor lui Carol ii includea si pe Iorga, dr. Lupu, A.C. Cuza si Averescu. Apreciind ca problema succesiunii dinastice era "inchisa", Ministerul de Interne a decis sa confiste atat ziarele care-l denigrau, cat si cele care-l elogiau pe Carol. La 21 martie 1930, o noua lege "pentru apararea linistei si creditului tarii" prevedea: "Se vor pedepsi cu inchisoarea corectionala de la 3 luni la doi ani, toti acei care vor fi raspandit in public prin publicatii, brosuri, ziare, circulare, afise, sau vor fi colportat prin viu grai, fapte neadevarate de natura a produce panica, sau de a tulbura siguranta, ordinea publica sau linistea cetatenilor".

Cunoscand situatia din Romania, Carol a decis sa profite de criza generala, de nemultumirea unei mari parti a populatiei fata de activitatea guvernului Maniu, de disensiunile dintre partidele politice, pentru a ocupa tronul. Principele a decis sa forteze destinul, venind inopinat in tara si punand astfel factorii politici in rata raptului implinit. El a fost ajutat de cativa sustinatori, intre care locotenent-colonelul Nicolae Tataranu (atasatul militar al Romaniei in Franta), Puiu Dumitrescu, Nicolae Gatoski (secretari particulari), locotenent-colonelul Victor Precup, coloneii Paul Teodorescu si Gabriel Marinescu. Avand asupra sa un pasaport fals, pe numele de Eugene Nicolas, de profesie sofer, fostul principe s-a imbarcat in avionul inchiriat de locotenent-colonelul Nicolae Tataranu si a ajuns seara tarziu la Bucuresti. Maniu i-a propus lui Carol intrarea in regenta ca un prim pas spre inscaunare. In cele din urma, la 8 iunie 1930 Mihai I era detronat si se urca pe tron Carol al II-lea (1930-1940). Cu o zi inainte guvernul Maniu demisionase, in locul sau fiind instituit Guvernul Gh.Gb. Mironescu (7-8 iunie 1930) ce avea misiunea de a prezida actul restauratiei monarhice. La inscaunarea lui Carol al II-lea, fostul monarh primea titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Singurul partid care se afla intr-o situatie incordata cu noul rege era Partidul National-Liberal. Cel mai intransigent era Vintila Bratianu, care a respins urcarea pe tron a lui Carol. In schimb, Gheorghe Bratianu s-a desolidarizat de unchiul sau si a constituit la 15 iunie 1930 Partidul National Liberal - Gheorghe Bratianu. Din iulie 1930 vor fi reluate si raporturile dintre rege si P.N.L.

Noul rege a incercat cateva formule guvernamentale, inclusiv constituirea unui guvern de uniune nationala condus de generalul Constantin Prezan. In cele din urma monarhul a fost nevoit sa constituie un guvern national-taranist condus de Iuliu Maniu (13 iunie - 8 octombrie 1930) ceea ce marca, in fapt, continuarea guvernarilor national-taraniste. Maniu a fost nevoit sa-l includa in guvern pe Mihail Manoilescu, "carlist" inscris de putina vreme in Partidul National-Taranesc. Seful guvernului a contrasemnat, de asemenea, decretele regale privind: instituirea functiei de secretar particular al suveranului si numirea in aceasta demnitate a lui Constantin (Puiu) Dumitrescu; numirea generalului Constantin Ilasievici in functia de maresal al Palatului; numirea colonelului Gabriel Marinescu in functia de prefect al Politiei Capitalei. Reginei-mama Maria i s-a stabilit resedinta la Balcic.

Cautand sa arate pretuirea pe care o acorda armatei, regele a sugerat alcatuirea unui proiect de lege privind instituirea demnitatii de "maresal al Romaniei", care a fost adoptat la 14 iunie 1930. Pe aceasta baza, generalii Alexandru Averescu si Constantin Prezan au fost inaintati la gradul de maresal; acestia luau parte la sedintele Consiliului Superior al Apararii Tarii.

Revenirea Elenei Lupescu in tara in luna august a tensionat climatul politic din tara. Maniu a reactionat cu promptitudine solicitand demiterea lui Manoilescu si a lui Gabriel Marinescu si amenintand cu depunerea mandatului de prim-ministru. Dupa sosirea Elenei Lupescu s-a constituit camarila regala, care va juca un rol important in politica Romaniei, timp de un deceniu. Principala figura a camarilei era chiar "Duduia" (Elena Lupescu). In fata acestei situatii, Maniu a decis sa reactioneze prezentandu-si demisia in ziua de 8 octombrie. La sugestia lui Nae Ionescu, mandatul a fost incredintat lui Mironescu. Guvernul Gh.Gh. Mironescu (10 octombrie 1930 - 4 aprilie 1931) avea in randurile sale pe Mihail Manoilescu, Grigore Iunian si Emil Hatieganu, cunoscuti carlisti. Autoritatea lui Mironescu in Partidul National-Taranesc era minima, iar capacitatea lui politica era mediocra.

Noul guvern a luat unele masuri pentru limitarea efectelor crizei, intre care: desfiintarea a cinci subsecretariate de stat; dreptul unui functionar de a primi numai un singur salariu, chiar daca acesta ocupa mai multe functii; reducerea personalului legatiilor Romaniei in diverse capitale. A fost contractat un nou imprumut extern, la 10 februarie 1931, numit "de dezvoltare", in valoare de l ,3 miliarde franci francezi, cu o dobanda de 10,23%, una dintre cele mai ridicate ale timpului. Statul roman a primit efectiv mai putin de jumatate din aceasta suma; la imprumut a contribuit si o societate suedeza, care a obtinut concesiunea constructiei unor sosele; activitatea acestei societati a suscitat vii dispute, dar ea a contribuit la modernizarea principalelor drumuri nationale din Romania.

Eseu: Protocolul de la Geneva Eseu: Domnia lui Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

Situatia economica a avut efecte tot mai grave pe plan social. Taranimea nu-si putea vinde produsele, sau le vindea la preturi extrem de mici, pentru a-si procura sumele necesare achitarii ratelor pentru pamantul primit prin reforma agrara si imprumuturilor contractate in anii 1920, pentru impozite, taxe etc. Cum nu aveau bani suficienti, foarte multi tarani se imprumutasera la camatari si banci, care percepeau dobanzi mari. Prin urmare, din 1929 s-a infiintat Liga Contra Cametei. Guvernul Mironescu a initiat un proiect de lege contra cametei, care prevedea ca dobanda legala nu putea depasi cu mai mult de 2% pe cea a Bancii Nationale (aprilie 1931). Pentru micsorarea cheltuielilor statului, guvernul a introdus, de la 1 ianuarie 1931, prima "curba de sacrificiu", prin care salariile erau diminuate cu 10-15%; totodata s-a sistat acordarea de gradatii, iar avansarile nu erau insotite de sporul corespunzator al salariilor.

La sfarsitul anului 1930 si inceputul lui 1931, camarila regala a dezlantuit un puternic atac impotriva partidelor politice. Semnalul a fost dat de un interviu al lui C. Argetoianu, publicat in ziarul "Universul" in care cerea adoptarea unui "ritm nou" in conducerea statului, intemeiat pe o "autoritate nestirbita", pe "disciplina morala si fizica". Cel ce putea introna acest "ritm nou" era regele Carol al II-lea. Principalul teoretician al "ritmului nou" era insa Nae Ionescu. Socotind ca erau intrunite conditiile pentru instaurarea unui guvern personal, peste capul partidelor politice, regele a hotarat sa actioneze. Manoilescu si-a dat demisia din guvern la sfarsitul lunii martie 1931, sub motiv ca Adunarea Deputatilor respinsese proiectul de lege initiat de el, privind infiintarea unei societati pentru exploatarea gazului metan. Desi Parlamentul a revenit asupra deciziei initiale si a adoptat proiectul de lege, Manoilescu si-a mentinut demisia. Mironescu a prezentat demisia guvernului la 4 aprilie 1931. Acest guvern era ultimul emanat din sanul majoritatii constituite in anul 1928.

Dupa demisia lui Mironescu a urmat o lunga criza de guvern, care a demonstrat cat de divizata era clasa politica in Romania. Regele a incredintat mandatul lui Titulescu care a cautat sa obtina acordul pentru un guvern de "uniune nationala".Diplomatul a esuat in incercarile sale ceea ce i-a prilejuit lui Carol o interventie ultimativa la adresa clasei politice romanesti. Stirea ca regele Alfons al XIII-lea al Spaniei a abdicat pare a-1 fi determinat pe Carol al II-lea sa renunte la instituirea unui regim personal. In cele din urma, la 18 aprilie, Carol al II-lea 1-a chemat pe N. Iorga si i-a incredintat mandatul de a prezida noul guvern (18 aprilie 1931-31 mai 1932). Noul executiv se deosebea radical de toate cabinetele anterioare prin faptul ca nu apartinea unui partid, membrii lui fusesera desemnati de rege, iar presedintele Consiliului de Ministri era limitat in actiunea sa de prim-ministru. Lista membrilor noului guvern a fost intocmita de monarh. Potrivit uzantelor, Parlamentul a fost dizolvat; noile alegeri erau fixate pentru luna iunie. Din initiativa lui Iorga, guvernul de uniune nationala a incheiat carteluri electorale cu mai multe organizatii profesionale, unele aparute ad-hoc, care reprezentau segmente ale populatiei. De asemenea, a semnat carteluri electorale cu Liga Agrara (Garoflid), Liga "Vlad Tepes" (Grigore Filipescu) si Partidul German. La sugestia regelui, C. Argetoianu a purtat discutii cu I.G. Duca, ajungandu-se la acordul ca Partidul National-Liberal sa candideze pe listele Uniunii Nationale, urmand sa primeasca 80 de locuri in Adunarea Deputatilor si 20 in Senat. Prin aceasta, I.G. Duca a incercat sa-si apropie partidul de putere. Uniunea Nationala a obtinut o victorie dificila: 47,49% din totalul voturilor; Partidul National-Taranesc a inregistrat 14,49%, Partidul National-Liberal (Gh. Bratianu) - 5,93%, Partidul Poporului - 4,82%, Partidul Maghiar - 4,75%, LANC - 3,89%, Partidul Taranesc (Lupu) - 3,44%, Partidul Social-Democrat - 3,25%, etc. Nu mai putin de 11 liste ale gruparilor politice au intrunit peste 2% din totalul voturilor, intre acestea si doua formatiuni extremiste: de dreapta (LANC) si de stanga (Blocul Munci�toresc-Taranesc).

Activitatea guvernamentala a fost dominata de problemele economice si, mai ales, de presiunile capitalistilor straini, care cereau achitarea in termen a cuponului datoriei externe. In acest scop, guvernul a recurs la fortarea exportului, introducand, in iulie 1931, primele de export (10 000 lei pentru vagonul de grau si 13 000 lei pentru vagonul de faina), care se acopereau din timbrul asupra painii platit de masa cumparatorilor. Urmarind diminuarea deficitului bugetar, cabinetul a aplicat cea de a doua "curba de sacrificiu" (ianuarie 1932), reducand salariile cu 10-15%; n-a achitat timp de cateva luni salariile unor categorii de functionari si intelectuali (intre care invatatori). Aceste masuri, care loveau in nivelul de trai al populatiei, au determinat amplificarea framantarilor sociale. Tot mai multe intreprinderi isi inchideau portile. Unul dintre cele mai dramatice momente a fost prabusirea Bancii Marmorosch-Blank, in octombrie 1931. Carol al II-lea a intervenit pentru salvarea prietenului sau Aristide Blank, dar Mihail Manoilescu - guvernatorul Bancii Nationale - nu a angajat banca centrala intr-o actiune pe care o considera ilegala. Dupa prabusirea bancii sale, pozitia lui Aristide Blank s-a diminuat la Palat, pe primul plan trecand marii industriasi Nicolae Malaxa si Max Auschnitt. Influenta lui Manoilescu a slabit considerabil.

In fata cresterii valului de framantari taranesti, guvernul a initiat legea pentru conversiunea datoriilor agricole (aprilie 1932), care prevedea ca datoriile taranilor ce aveau mai putin de 10 hectare se reduceau cu 50%, restul fiind esalonat pe o peri�oada de 30 de ani, cu dobanda de 4% pe an. Aceasta lege, bine primita la sate, a provocat reactia negativa a bancherilor straini, deoarece datoriile de care taranii erau scutiti urmau a fi achitate bancilor din bugetul statului. Astfel, capacitatea Romaniei de a plati datoria externa scadea, ceea ce bancherii occidentali nu puteau accepta.

Din initiativa lui Iorga au fost adoptate legile privind invatamantul secundar si invata�mantul superior, dar, in conditiile crizei, ele nu si-au putut produce decat in parte efectele pozitive. Legea invatamantului superior prevedea ca existau patru universitati in Romania: Universitatea Bucuresti, Universitatea din Iasi, Universitatea din Cluj-Napoca, Universitatea din Cernauti, la care se adauga Facultatea de Drept Carol al II-lea din Oradea, care depindea de Universitatea Bucuresti. Universitatile se bucurau de autonomie universitara. Admiterea studentilor se facea in functie de media de bacalaureat si de nota din liceu la disciplina pentru care candidau sau prin concurs, dupa cum hotara fiecare universitate. Durata studiilor universitare era de patru ani iar aceea a doctoratului de unul-doi ani.

In primavara anului 1932 guvernul Iorga facea tot mai greu fata situatiei grele in care se afla Romania ca urmare a crizei economice. Partidele politice, dupa o perioada de expectativa, au dezlantuit o puternica actiune impotriva guvernului, la inceputul anului 1932. Pe de alta parte, consilierul Charles Rist[2] a publicat la 26 mai un amplu raport, prin care acuza guvernul roman de incapacitate si cerea noi masuri pentru asigurarea platii datoriilor externe; totodata, el sugera incheierea unui acord cu Societatea Natiunilor pentru obtinerea "concursului tehnic" in vederea redresarii financiare. In fata acestei situatii politice, Iorga a avut o discutie cu regele, aratand imposibilitatea rezolvarii problemelor economice de catre un guvern care nu era sustinut de partid puternic, dupa care si-a prezentat demisia. Falimentul guvernului de "uniune nationala" demonstra ca prima tentativa a lui Carol al II-lea de a conduce peste capul partidelor politice a esuat. Regele si-a dat seama ca, pentru a reusi in planurile sale, trebuia sa dea dovada de mai mult tact si rabdare. De aceea, avea sa porneasca la o munca perseverenta si de lunga durata, vizand macinarea principalelor partide, atragerea de partea sa a unui numar cat mai mare de oameni politici, crearea unei atmosfere propice instaurarii unui regim autoritar.

Cautand sa mascheze esecul guvernarii "peste partide", Carol al II-lea a initiat un cabinet "de alegeri". In acest scop, s-a format guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod (6 iunie-10 august 1932), care apartinea Partidului National-Taranesc. Alegerile parlamentare din 17 iulie 1932 au fost castigate cu dificultate de national-taranisti, care au obtinut 40,30% din totalul voturilor, pe locurile urmatoare clasandu-se Partidul National-Liberal - 13,63%, Partidul National-Liberal (Gh. Bratianu) - 6,53%, Partidul Taranesc (Lupu) - 5,72% etc. Listele Uniunii Nationale au inregistrat abia 2,28% din voturile exprimate. Pentru prima data, Gruparea Corneliu Zelea Codreanu a depasit pragul electoral, obtinand 2,37% din totalul voturilor. Dupa alegeri, Alexandru Vaida-Voevod a alcatuit un cabinet "de partid" (11 august-17 octombrie 1932). Acesta a luat masuri de achitare a salariilor si pensiilor, folosind rezervele Bancii Nationale si unele sume destinate investitiilor. In scopul redresarii situatiei financiare a tarii, prin legea din 2 octombrie 1932 s-a introdus controlul schimburilor cu strainatatea sub forma monopolului comertului cu devize acordat Bancii Nationale; in baza acestui monopol, devizele obtinute din exporturile de marfuri trebuiau cedate in mod obligatoriu Bancii Nationale. Pe de alta parte, sub presiunea capitalistilor straini, guvernul a cerut "colaborarea tehnica" a Societatii Natiunilor, incepand tratative in vederea realizam unui acord. Dupa tratative la Geneva, acordul va fi incheiat in ianuarie 1933 ("Planul de la Geneva"). Deoarece Curtea de Casatie a declarat legea de conversiune a datoriilor agricole adoptata in timpul guvernului Iorga ca neconstitutionala (apreciind ca se atingea dreptul de proprietate), a fost elaborat un nou proiect de lege, care a suscitat vii discutii in sanul Partidului National-Taranesc.

Aceste activitati erau in plina desfasurare cand, in urma unui conflict cu Nicolae Titulescu, ministrul Romaniei la Londra, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat. S-a constituit un guvern prezidat de Iuliu Maniu (20 octombrie 1932-12 ianuarie 1933) in timpul caruia a fost adoptata, la 26 octombrie, legea pentru conversiunea datoriilor agricole, care stabi�lea un termen de 18 luni, in timpul caruia debitorii tre�buiau sa se inteleaga cu creditorii asupra sumelor ce urmau a fi platite. La sfarsitul anului 1932,� presiunea bancherilor straini pentru a determina guvernul sa semneze planul de colaborare tehnica cu Societatea Natiunilor (Planul de la Geneva) s-a intensificat, acestia urmand sa obtina controlul asupra finantelor Romaniei si sa se asigure rambursarea datoriilor contractate de statul roman. Maniu dorea sa evite incheierea unui asemenea plan si a tergiversat finalizarea negocierilor, cautand o solutie de a parasi conducerea guvernului. Prilejul s-a ivit la inceputul lunii ianuarie 1933, ca urmare a unui conflict intre ministrul de Interne Ion Mihalache si doi dintre subordonatii sai: colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Politiei Capitalei, si generalul Constantin Dumitrescu, comandantul Jandarmeriei, membri ai camarilei regale. Ministrul a elaborat decretul pentru demiterea celor doi inalti functionari, dar regele a refuzat sa-1 semneze. In fata acestei situatii, Mihalache si-a dat demisia, pe care Carol al II-lea a acceptat-o. In semn de solidaritate cu ministrul sau de Interne, Maniu a depus demisia guvernului, la 12 ianuarie 1933, iar regele a primit-o.

S-a constituit un nou guvern national-taranesc condus de Alexandru Vaida-Voevod (14 ianuarie - 9 noiembrie 1933). Acceptarea de catre Vaida-Voevod a functiei oferite de Carol al II-lea l-a nemultumit adanc pe Maniu, acest act marcand "ruptura sufleteasca" dintre cei doi lideri national-taranisti. In timp ce Maniu era adeptul principiului potrivit caruia "regele domneste, dar nu guverneaza", cel de al doilea era dispus sa accepte amestecul lui Carol al II-lea si a camarilei sale in activitatea guvernamentala. Peste trei luni, in mod ostentativ, Maniu si-a dat demisia de la sefia partidului, post pe care 1-a preluat, in ziua de 6 mai 1933, Alexandru Vaida-Voevod. In toamna anului 1933 situatia din Romania devenea tot mai tensionata, fapt resimtit si de partidul de guvernamant. Se parea ca prin debarcarea lui Maniu de la sefia Partidul National-Taranesc, in mai 1933, camarila regala obtinuse o victorie decisiva asupra temutului ei adversar. Dar alegerea lui Alexandru Vaida-Voevod a provocat noi nemultumiri - atat in randul gruparii ardelene a Partidului National-Taranesc, indeosebi printre "manisti", cat si in gruparea taranista, care se vedea inlaturata "perpetuu" de la conducerea partidului. In aceste conditii, nepotul lui Maniu, Zaharia Boila, a publicat un manifest impotriva camarilei regale intitulat A batut censul, pe care 1-a distribuit unor lideri politici si ziaristi, precum si pe strazile orasului Cluj. Sub influenta lui Alexandru Vaida-Voevod, Biroul Partidului National-Taranesc a decis, la 6 septembrie, excluderea lui Zaharia Boila - precum si a lui Aurel Leucutia si Ilie Lazar, care colaborasera la raspandirea manifestului - din Partidul National-Taranesc, sub motiv ca "au infrant disciplina de partid si au comis acte daunatoare partidului". Adeptii lui Maniu, intruniti in zilele de 14-15 septembrie la Sovata, au condamnat hotararea Biroului Partidului National-Taranesc, pe care o considerau nula, au criticat guvernul Vaida si au cerut intronarea unui regim constitutional nefalsificat. Intre timp, nemultumirile gruparii taraniste impotriva politicii guvernului Vaida au inceput sa rabufneasca cu putere. La 10 septembrie 1933, in cadrul Congresului tineretului national-taranist, desfasurat la Campulung (Muscel), Mihalache s-a pronuntat pentru adoptarea unui nou program al partidului si revitalizarea ideologiei taraniste; intre altele, acesta a cerut ca primul ministru sa aiba dreptul de a-si alcatui si conduce guvernul. Discursul a fost analizat in sedinta Comitetului Central Executiv al Partidului National-Taranesc din 5 octombrie 1933, care a acceptat "ca baza de discutie" directivele programatice si ideologice expuse, ceea ce insemna, de fapt, pregatirea terenului pentru trecerea partidului in opozitie. Desi intre gruparea "taranista" in frunte cu Mihalache si cea "manista" existau importante deosebiri privind programul si tactica de viitor, ele se situau pe o platforma comuna: ostilitatea fata de guvernul Vaida-Voevod. De altfel, intre cele doua grupari s-a ajuns, la inceputul lunii noiembrie 1933, la un acord privind boicotarea activitatii guvernului (pentru a-1 sili pe Vaida-Voevod sa demisioneze) si alegerea lui Mihalache in fruntea Partidului National-Taranesc.

Pe acest fond, campania opozitiei s-a amplificat. La 17 septembrie 1933 a fost dat publicitatii Manifestul Partidului National-Liberal catre tara, care oferea ca unica solutie rasturnarea guvernului Vaida-Voevod. Inca din ianuarie 1933, Carol al II-lea si camarila sa au luat in calcul posibilitatea aducerii Partidului National-Liberal la putere: desi Partidul National-Liberal era un partid puternic, dificil, daca nu chiar imposibil de manevrat, dirija, practic, aproape intreaga retea bancar-industriala a tarii, acest partid se organizase temeinic in anii de opozitie si pretindea ca era singurul in stare sa rezolve multiplele probleme ale tarii. Faptul ca Partidul National-Liberal si I.G. Duca personal aveau intinse relatii in strainatate - inclusiv in cercurile guvernamentale de la Paris si Londra -, era un fapt demn de luat in seama. Carol era interesat in initierea unor actiuni eficiente pentru redresarea economiei, pentru rezolvarea unor probleme presante si asigurarea stabilitatii in tara, iar Partidul National-Liberal dispunea de cadrele si forta necesare indeplinirii acestor obiective. Pentru aducerea lui I.G. Duca la guvern se pronunta si o parte a camarilei, in frunte cu Elena Lupescu si Richard Franasovici. La 3 octombrie 1933 a fost dat publicitatii Programul de guvernare al Partidului National-Liberal, in care se promitea aplicarea regimului constitutional-parlamentar, prin respectarea prevederilor constitutionale si eliminarea exceselor care au scazut prestigiul Parlamentului; intarirea autoritatii de stat; "combaterea fara sovaire a tuturor curentelor sprijinite pe ura de clasa si de rasa"; rezolvarea conversiunii datoriilor agricole, prin reducerea creantelor, tinand seama de capacitatea de plata a debitorilor si de scaderea preturilor bunurilor agricole; simplificarea aparatului administrativ; desfiintarea institutiilor parazitare, a regiilor autonome inutile, reducerea numarului Camerelor de Agricultura, al Camerelor de Industrie si Comert, al Camerelor de Munca. De asemenea, se pronunta pentru realizarea unor bugete echilibrate, pentru reducerea impozitelor la putinta de piata a contribuabililor, pentru un regim de necrutatoare economii, pentru suprimarea cheltuielilor inutile. Partidul National-Liberal era convins ca reducerea impozitelor, paralel cu stimularea productiei si cu sustinerea rationala a preturilor produselor agricole, nu va reduce, ci va spori veniturile statului Pentru indrumarea vietii economice se prevedea constituirea unui "Mare Consiliu Economic", compus din conducatorii asociatiilor industriale, comerciale, agricole. Partidul National-Liberal a proclamat "rezistenta cetateneasca" impotriva guvernului. La solicitarea regelui, Vaida-Voevod �a prezentat suveranului demisia guvernului in ziua de 9 noiembrie.

Dupa demisia guvernului national-taranesc, regele 1-a insarcinat pe I.G. Duca sa constituie noul cabinet, sugerandu-i sa realizeze o colaborare cu Gh. Bratianu si cu O. Goga. Dar cei doi nu au acceptat cele cateva ministere oferite de I.G. Duca. In aceste conditii, s-a constituit guvernul I.G. Duca (14 noiembrie - 29 decembrie 1933) alcatuit din membri ai Partidului National-Liberal, la care se adaugau Nicolae Titulescu la Afaceri Straine si generalul Nicolae Uica la Apararea Nationala. Guvernul a fost primit cu ostilitate de toate partidele politice si in special de Garda de Fier. Acestea atacau guvernul pentru faptul ca, in cadrul turneului sau european din vara anului 1933, presedintele Partidului National-Liberal se angajase sa urmeze cu fidelitate politica externa alaturi de Franta, Marea Britanie si Societatea Natiunilor, precum si sa ia masuri ferme impotriva fortelor care cereau apropierea de Germania, in primul rand a Miscarii Legionare. Potrivit obiceiului, Corpurile legiuitoare au fost dizolvate prin decret regal, anuntandu-se noi alegeri parlamentare pentru decembrie. Desfasurarea campaniei electorale a fost grav viciata de ciocnirile dintre legionari si autoritati, in urma carora s-au inregistrat morti si raniti. Din initiativa lui I.G. Duca, sprijinit de ministrul de externe Nicolae Titulescu, la 9 decembrie 1933, a fost adoptat Jurnalul Consiliului de Ministri, prin care Garda de Fier era scoasa in afara legii, deoarece aceasta urmarea instaurarea "unui regim social si politic contrar celui statornicit atat prin Constitutie, cat si prin tratatele de pace". Dizolvarea Garzii de Fier in ultima zi de depunere a listelor de candidati a torpilat orice incercare a legionarilor de a participa la alegerile parlamentare sub o alta denumire sau pe lista altor partide. Acest act a fost urmat de arestarea mai multor fruntasi ai Garzii de Fier.

Asa cum era de asteptat, alegerile parlamentare au fost castigate de Partidul National-Liberal, care a obtinut 52% din totalul voturilor. Pe locurile urmatoare s-au clasat Partidul National-Taranesc (13,92%), Partidul Taranesc-Lupu (5,11%), Partidul National-Liberal-Gh. Bratianu (4,96%), LANC (4,47%), Partidul National-Agrar (4,09%), Partidul Maghiar (4,01%),etc. In ziua de 29 decembrie 1933, I.G. Duca a fost asasinat pe peronul garii din Sinaia, de trei legionari. Vestea uciderii presedintelui Consiliului de Ministri al Romaniei a provocat o vie emotie atat in tara, cat si in strainatate. Codreanu nu s-a dezis niciodata de actul celor trei asasini, ci a cautat sa-1 explice: "Fenomenul cauzal al mortii lui Duca nu era complotul, ci faptul ca guvernul Duca a recurs la provocari". Cei trei asasini au devenit eroi ai Miscarii Legionare, lor dedicandu-li-se "Cantecul Nicadorilor". Carol al II-lea a numit in fruntea guvernului pe dr. Constantin Angelescu, cel mai vechi ministru in functiune. Acesta a introdus la 30 decembrie 1933 starea de asediu si cenzura, a arestat numerosi legionari. La 4 ianuarie 1934, regele a numit in fruntea Consiliului de Ministri pe Gheorghe Tatarescu, unul dintre principalii exponenti ai "tinerilor" liberali. Aceasta numire s-a facut fara consultarea forurilor de conducere a Partidului National-Liberal, fapt ce a generat grave si puternice nemultumiri in tabara "batranilor" liberali. De altfel, regele a incercat in lunile urmatoare o formula prin care ar fi fost adus la conducerea guvernului Alexandru Averescu. Tentativa a esuat.

Guvernul Gheorghe Tatarescu (4 ianuarie 1934 - 17 noiembrie 1937) a promovat pe plan economic o politica de incurajare a industriei nationale prin practicarea unui protectionism vamal ridicat, acordarea de credite intreprinderilor nou infiintate - mai ales din ramurile purtatoare ale progresului tehnic, prin comenzi facute de stat. Din initiativa guvernului au fost modificate legile economice adoptate de national-taranisti, promovandu-se, cu prioritate, interesele capitalistilor autohtoni. Astfel, prin decretul-lege din 31 iulie 1936 se incurajau intreprinderile care realizau produse nefabricate in tara, fapt care a dus la infiintarea unor noi intreprinderi in industria tuburilor de otel, in cea care realiza cabluri electrice, lampi de radio, precum si aparatura optica, acustica, mecanica de precizie, instrumente de bord si busole de navigatie, anvelope, coloranti s.a. Pe linia cresterii interventiei statului in viata economica se inscrie decretul-lege din 10 mai 1937, prin care noile fabrici se puteau infiinta numai cu avizul Ministerului Economiei Nationale, statul exercitand astfel o actiune de indrumare si control al investitiilor. In timpul acestui guvern au fost intreprinse, pentru prima data dupa 1918, actiuni energice pentru inzestrarea armatei, in contextul cresterii fortelor revizioniste pe plan international. Pentru sprijinirea agriculturii s-a infiintat Institutul National de Credit Agricol, care oferea micilor producatori imprumuturi pe termene lungi pentru procurarea de inventar agricol. Au fost luate masuri de modernizare a unor sosele, s-au construit unele portiuni de cale ferata. Bugetul statului a fost echilibrat in exercitiul fiscal 1934/1935, dupa care a cunoscut importante excedente, ca urmare a dezvoltarii economiei nationale si a sporirii impozitelor, indeosebi a celor indirecte. Politica de credit a urmarit, in principal, dezvoltarea industriei; in 1936 marii industriasi au primit 63% din totalul creditelor, comerciantii 25%, iar agricultorii numai 3%. Modificari importante au survenit si in structura comertului exterior, crescand ponderea produselor finite la export si a materiilor prime la import. In timpul acestei guvernari s-a inregistrat o puternica dezvoltare a economiei nationale, astfel ca, in 1937, valoarea produsului social era cu aproape 70%, iar venitul national cu circa 60% mai mari decat in 19321.

Pe plan social, guvernul a sprijinit afirmarea unei grupari burgheze legata de stat, cate acorda credite, facea comenzi si cumpara marfa, in fruntea acestei grupari se afla regele Carol al II-lea, iar dintre personalitatile reprezentative se remarcau Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Ion Bujoiu, Ion Gigurtu s.a. Concentrarea si centralizarea productiei au atins cote nemaiintalnite pana atunci; in domeniul industriei metalurgice s-au impus uzinele Resita si Calan, iar in cel al industriei textile - intreprinderile Buhusi si Scherg (Brasov), in industria petroliera - societatile Astra Romana, Steaua Romana, Romano-Americana, Concordia si Columbia. In 1937, industria cartelata reprezenta 46% din capitalul intregii industrii si 23% din valoarea productiei industriale. Cartelarea cea mai puternica exista in industria metalurgica - 90% din capital si 42% din valoarea productiei. In 1938 marii industriasi, comercianti, mosierii isi insuseau 55,3% din venitul national, in timp ce muncitorilor si taranilor - care reprezentau circa 90% din populatia activa - le revenea o cota de 44,7%. Situatia muncitorilor a cunoscut o ameliorare: numarul somerilor s-a redus, au crescut salariile, viata a devenit mai bogata din punct de vedere material si spiritual. In anii 1934-1937 politica fiscala a afectat in special pe cei cu venituri modeste, care traiau din salarii. Spre exemplu, in timp ce impozitele pe veniturile din comert si industrie aveau o pondere de circa 17%, cel pe salarii reprezenta aproximativ 30%.

Din initiativa guvernului au fost adoptate unele legi cu largi implicatii social-politice. La 16 iulie 1934 a fost publicata legea pentru utilizarea personalului romanesc in intreprinderi, generata de nevoia de a pune capat afluentei de personal strain in Romania, care ocupa, in general, posturile cele mai bine retribuite. Conform legii, intreprinderile economice - industriale, comerciale si civile de tot felul - erau obligate sa aiba salariati cetateni romani in proportie de 80% in fiecare categorie de personal. La 30 aprilie 1936 s-a promulgat legea pentru pregatirea profesionala si exercitarea meseriilor, care a stabilit norme vizand pregatirea temeinica a ucenicilor, ridicarea calificarii profesionale a muncitorilor la nivelul cerut de sporirea gradului de complexitate a economiei nationale, indeosebi a industriei.

Cea mai importanta lege privind taranimea a fost promulgata in aprilie 1934, referitoare la conversiunea datoriilor agricole, in baza careia datoriile se reduceau cu 50-70%, urmand ca restul sa se achite esalonat pe o perioada de 17 ani, cu o dobanda de 3% pe an . Bancile erau despagubite de stat, care a preluat asupra sa toate sumele rezultate prin aplicarea legii. Prin aceasta lege, taranimea a fost scoasa de sub povara datoriilor agricole, care devenise insuportabila. Dar conditiile ei de trai au continuat sa fie afectate de politica fiscala, de nivelul scazut al preturilor la produsele agricole, de insuficienta inventarului agricol, de lipsa de pamant.

Politica interna a guvernului a urmarit crearea unui sistem de instrumente legislative care sa-i permita controlul asupra situatiei din tara, lovind in adversarii politici. Multe dintre acestea se abateau de la spiritul democratic al Constitutiei din 1923. Cele mai multe legi din acest domeniu au fost adoptate in 1934. Astfel, legea din 16 martie 1934 autoriza guvernul sa declare "in caz de necesitate" starea de asediu generala sau partiala pe timp de 6 luni; ea a fost prelungita succesiv, astfel ca starea de asediu si cenzura au fost mentinute in intreaga guvernare Tatarescu. El a folosit cenzura, mai ales pentru a nu permite atacurile impotriva camarilei regale si a unor masuri economice luate de guvern. La 7 aprilie 1934 a fost adoptata legea pentru apararea ordinii de stat prin care Consiliul de Ministri era imputernicit sa decida dizolvarea gruparilor politice care puneau in pericol "siguranta ordinii de stat sau a ordinii sociale", sau care propovaduiau "distrugerea violenta a ordinii sociale". Astfel, executivul primea imputernicirea de a desfiinta organizatiile politice pe care le considera periculoase.

In plan politic, Tatarescu dove�dea un mare devotament fata de Carol al II-lea. Se spunea ca atunci cand suve�ranul ii cerea un lucru care se putea realiza, raspundea: "S-a facut, Maiestate", iar cand ii cerea ceva imposibil de infaptuit, declara: "Se face, Maiestate". Si facea totul pentru a se tine de cuvant. Vazand ca nu gasea suficient sprijin in Partidul National-Liberal, unde era mereu criticat de "batrani", Tatarescu, bazandu-se pe increderea regelui, a inceput sa ocoleasca tot mai mult forurile conducatoare ale partidului, sa apeleze tot mai putin la Parlament, aplicand pe scara larga sistemul decretelor-lege. Guvernul Tatarescu a avut o importanta contributie la cresterea rolului monarhiei in viata de stat.

In ciuda legislatiei din 1934, atitudine ingaduitoare a guvernului fata de fortele extremiste, antisemite facea parte din strategia regelui Carol al II-lea, care urmarea sa domine viata politica romaneasca si sa creeze un climat propice instaurarii unui regim autoritar. Treptat, actiunile extremei drepte au iesit de sub controlul guvernului si al regelui; in aprilie 1936, s-a desfasurat la Targu Mures congresul studentilor legionari. Legionarii adunati la Targu Mures au adresat critici virulente la adresa democratiei si a partidelor politice, precum si a "fortelor oculte care intuneca Coroana regala". S-a subliniat necesitatea sacrificiului pentru salvarea tarii si a romanismului, au fost constituite "echipe ale mortii", care aveau misiunea de a lichida adversarii politici, intre acestia numarandu-se doi membri de baza ai camarilei regale: Elena Lupescu si Gabriel Marinescu. La 5 noiembrie 1936, Corneliu Zelea Codreanu adresa regelui si oamenilor politici o scrisoare pe un ton ultimativ, prin care le cerea sa declare ca "raspund cu capul" pentru linia pe care o promovau in politica externa si care ducea Romania spre dezastru. Aceste fapte demonstrau faptul ca legionarii nu mai acceptau tutela regelui, ci urmareau sa-si impuna propria lor linie politica in conducerea tarii. La randul sau, Carol al II-lea a inceput sa-si revizuiasca atitudinea fata de Garda de Fier. Deoarece fratele sau, principele Nicolae, luase legatura cu legionarii, la 9 aprilie 1937 regele a convocat Consiliul de Coroana, care s-a pronuntat pentru aplicarea art. 13 din Statutul Casei Regale, hotarand inlaturarea principelui Nicolae din randul familiei domnitoare. La 10 aprilie, Carol al II-lea a semnat decretul prin care principele Nicolae era inlaturat din randul familiei domnitoare. Un alt decret, din aceeasi zi, stabilea ca principele Nicolae inceta "de a mai face parte din cadrele armatei si in consecinta, pierdea toate drepturile si prerogativele gradelor si functiilor avute in aeronautica si marina". Prin decizia din 16 aprilie, Carol al II-lea il autoriza pe fratele sau sa poarte numele de Nicolae Brana.

Pe parcursul anului 1937 se implineau patru ani de guvernare liberala si se impunea organizarea de noi alegeri parlamentare. La mijlocul lunii februarie 1937 a avut loc o intalnire secreta intre Carol al II-lea si Zelea Codreanu. Cu acest prilej, regele a afirmat ca "simpatizeaza foarte mult" Miscarea Legionara, ca vrea sa inlature guvernul Tatarescu si sa instaureze un regim personal, bazat pe sprijinul legionarilor. Suveranul i-a cerut lui Corneliu Zelea Codreanu sa-1 proclame "capitanul" Miscarii Legionare, iar el il va numi seful guvernului. Codreanu nu a acceptat insa oferta, afirmand ca legionarii i-au jurat lui credinta si nu altcuiva, si ca aceasta credinta "nu poate forma obiect de traficare politica". Din acel moment s-a produs ruptura definitiva dintre Carol al II-lea si Corneliu Zelea Codreanu. La 23 februarie a avut loc o remaniere a guvernului: Tatarescu a preluat conducerea Ministerului de Interne, fiind secondat, ca subsecretar de stat, de Gabriel Marinescu, membru de baza al camarilei regale. Astfel, se oficializa intrarea camarilei in guvern. La sugestia regelui, guvernul Tatarescu a inceput sa ia unele masuri impotriva legionarilor: inchiderea temporara a Universitatilor si evacuarea caminelor studentesti; interzicerea formatiunilor paramilitare si a uniformelor; limitarea propagandei legionare. In lunile martie-aprilie 1937 s-au pus bazele unei aliante intre Codreanu, Maniu si Gheorghe Bratianu.

Pe un fond de mare tensiune politica, la 9 noiembrie, regele a inceput consultarile pentru formarea unui nou guvern, deoarece se implineau patru ani de guvernare liberala. C.I.C. Bratianu s-a pronuntat pentru retragerea Partidului National-Liberal in opozitie si formarea unui guvern national-taranesc; Mihalache a declarat ca partidul sau era gata sa-si asume raspunderea guvernarii; sefii partidelor mici - Grigore lunian, Al. Averescu, Gh. Bratianu, O. Goga, Grigore Filipescu, Al. Vaida-Voevod, C. Argetoianu - au propus un guvern "de alegeri". Iorga a sugerat mentinerea guvernului Tatatescu. La 12 noiembrie, Carol al II-lea a incredintat mandatul de constituire a noului guvern lui Mihalache, punandu-i urmatoarele conditii: 1. colaborare de guvern cu Vaida-Voevod; 2. garantii de continuitate prin numirea catorva ministri de catre rege, din afara Partidului National-Taranesc; 3. garantii "de siguranta impotriva anumitor curente"; aprobarea prealabila a regelui pentru numirile de prefecti. Aceste conditii vizau un control al regelui asupra guvernului si mai ales neutralizarea politica a lui Maniu. Intrunit in seara aceleiasi zile, Biroul Partidului National-Taranesc a respins aceste conditii, socotindu-le jignitoare. In ziua de 14 noiembrie, Ion Mihalache a depus mandatul primit din parrea regelui, act ce marca esuarea tentativei sale de a aduce Partidul National-Taranesc la putere. Regele 1-a insarcinat pe Gheorghe Tatarescu sa constituie un nou guvern, cu "o baza politica largita". Tatarescu a acceptat si i-a vizitat pe Grigore lunian, Gheorghe Bratianu, Alexandru Vaida-Voevod, Nicolae Iorga, solicitandu-le sa participe la formarea guvernului. Dar numai Nicolae lorga a acceptat sa-1 sprijine. Noul guvern prezidat de Gheorghe Tatarescu (17 noiembrie - 28 decembrie 1937) includea doi oameni de baza ai camarilei regale cu misiunea de a "supraveghea alegerile": Richard Franasovici - ministrul de Interne si Gabriel Marinescu - subsecretar de stat la acelasi minister. Din initiativa lui Gh. Tatarescu, Partidul National-Liberal a incheiat cartel electoral cu Partidul German si cu Frontul Romanesc, ambele organizatii fiind cunoscute pentru pozitia lor antidemocratica.

Constatand ca tactica de asteptare a bunavointei regelui a suferit un esec, Mihalache a trebuit sa traga consecintele. In ziua de 23 noiembrie a avut loc sedinta Comitetului Central Executiv al Partidului National-Taranesc care l-a ales pe Iuliu Maniu in fruntea partidului. Schimbarea sefiei Parti�dului National-Taranesc marca modificarea tacticii acestui partid, care se angaja intr-o lupta deschisa impotriva manevrelor lui Carol al II-lea care urmarea instau�rarea unui regim autoritar. Primul obiectiv urmarit de Maniu era infrangerea guvernului Tatarescu in alegeri, deoarece acesta devenise un instrument in mainile regelui, in acest scop el a actionat pentru coalizarea tuturor fortelor de opozitie, de la extrema stanga pana la extrema dreapta. Presedintele Partidului National-Taranesc a acceptat colaborarea in alegeri oferita de Uniunea Democratica, Frontul Plugarilor si Partidul Conservator.

Dupa trei intalniri succesive, in ziua de 25 noiembrie, Iuliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu si Gheorghe Bratianu au semnat un pact de neagresiune, prin care Partidul National-Taranesc, Miscarea Legionara si Partidul National-Liberal georgist se angajau sa apere "libertatea si corectitudinea alegerilor", sa evite in relatiile dintre ele limbajul de violenta si de denigrare, ceea ce nu impiedica "afirmarea ideologiei proprii si discutia de buna credinta". La acest pact a aderat si Constantin Argetoianu, presedintele Partidului Agrar. Maniu credea ca astfe1 il va sili pe rege sa respecte regimul parlamentar-constitutional, iar pe de alta parte, va determina gruparile de stanga si de centru din Partidul National-Taranesc sa-1 urmeze, ca unul care gasise calea accederii la putere. Aliantele electorale incheiate de liberali si de taranisti au creat o adevarata deruta in randul electoratului. In final, P.N.L. nu a reusit sa obtina cele 40% din voturi necesare pentru a obtine prima majoritara. A urmat Partidul National-Taranesc care a castigat 20,4% din totalul voturilor. Partidul Totul pentru Tara a obtinut 478 378 voturi, adica 15,58% din totalul acestora. Pe locul al patrulea s-a clasat tot o organizatie de extrema dreapta, si anume Partidul National-Crestin, cu 9,15% din totalul voturilor.

Rezultatul alegerilor i-a ingustat suveranului posibilitatile de manevra, dar acesta mai avea inca numeroase posibilitati de a-si asuma conducerea guvernului. Fara a proceda la obisnuitele consultari politice, el i-a cerut lui Octavian Goga sa formeze noul guvern si a initiat negocieri cu Armand Calinescu si alti "centristi" din Partidul National-Taranesc pentru a ocupa posturi ministeriale. La 28 decembrie, Gh. Tatarescu si-a prezentat demisia. Goga a fost insarcinat oficial cu formarea noului cabinet. In fruntea Ministerului Apa�rarii Nationale a fost numit Ion Antonescu pentru a continua politica externa alaturi de Franta si Marea Britanie. Guvernul Goga nu reprezenta un partid sau o coalitie de partide, ci era expresia vointei regale.

Activitatea guvernului a fost subminata de contradictiile dintre fortele care-l alcatuiau. Partidul National-Crestin fusese creat prin contopirea organizatiilor LANC cu cele ale Partidului National-Agrar, dar in unele judete fuziunea a avut un caracter formal; acum, cand s-a ivit posibilitatea ocuparii unor functii publice - primari, prefecti, inspectori generali - intre gogisti si cuzisti au izbucnit conflicte, care uneori s-au transformat in confruntari de strada. Pe linia programului Partidului National-Crestin s-au luat unele masuri impotriva "iudeo-masonilor'. Astfel, la 30 decembrie 1937, au fost suprimate ziarele "Adevarul", "Dimineata" si "Lupta"; au fose retrase permisele de libera circulatie pe C.F.R. pentru ziaristii evrei. La 22 ianuarie 1938 a aparut decretul-lege privind revizuirea cetateniei acordata evreilor, prin care se cerea ca in termen de 30 de zile primarii comunelor sa alcatuiasca un tabel al evreilor inscrisi in registrele de nationalitate ale comunei urmand ca dupa 20 de zile de la afisare toti cei trecuti pe aceste tabele sa aduca actele doveditoare ale intrunirii conditiilor legale pentru obtinerea cetateniei romane. Decretul nu s-a aplicat, deoarece guvernul a trebuit sa demisioneze la 10 februarie 1938. In general masurile antisemite nu au avut amploarea preconizata in opozitie de Partidul National-Crestin, fapt ce 1-a nemultumit pe A.C. Cuza - care ocupa functia de secretar de stat; acesta s-a retras in mod ostentativ la Iasi, refuzand sa mai participe la activitatea guvernului, dupa 6 ianuarie 1938.

Nici in domeniul politicii externe guvernul nu a putut urma linia Partidului National-Crestin. In momentul instalarii sale, Goga a trimis telegrame lui Hider si Mussolini, prin care isi exprima dorinta dezvoltarii relatiilor Romaniei cu Germania si Italia. Dar, regele Carol al II-lea a tinut sa declare ca Romania ramanea ferm atasata aliantelor existente, iar Istrate Micescu a facut un turneu european in cursul caruia a depus mari eforturi pentru a convinge guvernele de la Paris si Londra, precum si Consiliul Societatii Natiunilor ca guvernul Goga nu va schimba orientarea politicii externe a tarii.

Deoarece guvernul nu avea o baza parlamentara, regele a decis, la propunerea lui Goga, sa dizolve Parlamentul la 18 ianuarie 1938, chiar inainte de a se intruni; era un act fara precedent in istoria romanilor, care arata cat de departe mergea abuzul regelui in folosirea dreptului de dizolvare a Corpurilor legiuitoare. Prin decret-regal s-au anuntat noi alegeri in ziua de 2 martie pentru Adunarea Deputatilor si intre 4-6 martie pentru Senat. Pentru a atrage electoratul guvernul a anuntat ieftinirea preturilor la unele produse de prima necesitate: sare, chibrituri, petrol lampant, precum si la tigarile de calitate inferioara. Din initiativa lui Goga a fost modificata legea electorala, inlocuindu-se vechile semne electorale, cunoscute de cetateni, cu puncte. Astfel se miza pe o confuzie politica, alegatorii care nu se puteau orienta dupa noile semne, urmand sa voteze lista numarul unu (un punct) care, conform traditiei, apartinea guvernului. In schimb, in cadrul opozitiei s-au purtat discutii intre Gheorghe Bratianu (vicepresedinte PNL), Grigore Iunian, Alexandru Averescu si Iuliu Maniu in vederea crearii unui "bloc constitutional". PNT si PNL s-au apropiat. Carol al II-lea n-a vazut cu ochi buni o asemenea eventualitate si de aceea a hotarat sa actioneze rapid, inaintea constituirii unui puternic front democratic, care ar fi putut torpila planurile sale. Un alt element care a dus la precipitarea evenimentelor 1-a constituit accentuarea caracterului violent al campaniei electorale. Actiunile teroriste erau initiate de membrii Partidului National-Crestin, care sperau ca vor intimida fortele opozitioniste si vor obtine victoria in alegeri. Nu o data s-au inregistrat ciocniri intre gogo-cuzisti si fortele politienesti; in acelasi timp, regele a autorizat pe Armand Calinescu sa faca uz de arme impotriva Garzii de Fier. Ciocnirile dintre legionari si autoritati au devenit tot mai frecvente, soldandu-se cu victime de ambele parti. Totusi, in cadrul unei intalniri secrete din 9 februarie s-a realizat o intelegere intre Goga si Codreanu, in urma careia "capitanul" s-a angajat sa se retraga din campania electorala, urmand ca legionarii sa voteze listele Partidului National-Crestin. Hotararea lui Codreanu era determinata de convingerea ca trebuia evitat pericolul unui razboi civil. Pe de alta parte, cercurile guvernamentale din Franta si Marea Britanic au intervenit la regele Carol al II-lea pentru a stopa ofensiva legionarilor spre putere, deoarece Romania trebuia sa se mentina ferm pe linia politicii sale traditionale. O puternica presiune au exercitat si cercurile evreiesti internationale, mai ales cele din S.U.A. si din Franta, care nu au ezitat sa sesizeze Consiliul Societatii Natiunilor in legatura cu politica antisemita a guvernului Goga. De asemenea, o buna parte a evreilor din Romania si-au retras banii din bancile romanesti, depunandu-i in bancile occidentale, mai ales elvetiene, fapt cea generat o criza financiara interni.

In aceste conditii, monarhul a decis sa dea o lovitura de stat.. In noaptea de 7/8 februarie, la sugestia suveranului, Armand Calinescu si Ion Gigurtu si-au dat demisia din guvern, sub motiv ca nu mai puteau colabora cu gruparea cuzista. La 9 februarie, Carol al II-lea a perfectat cu Armand Calinescu, Gheorghe Tatarescu si Ernest Urdareanu ultimele masuri vizand destituirea guvernului Goga si primele actiuni ale "noului regim". In ziua de 9 februarie, Goga s-a prezentat in audienta, infatisand regelui ultimele masuri luate de guvern, exprimandu-si convingerea ca va reusi sa castige alegerile. Dupa ce l-a ascultat mai mult de o ora, Carol al II-lea a afirmat ca alegerile trebuie amanate, deoarece atmosfera este prea tensionata si se impunea un guvern de uniune nationala. Goga si-a prezentat demisia in dupa-amiaza aceleiasi zile. Suveranul a avut consultari cu fostii prim-ministri si cu unii sefi de partide. Argetoianu s-a aratat bucuros, deoarece, in sfarsit, regele a hotarat sa treaca la un regim de autoritate; Averescu a declarat ca statea la dispozitia regelui in vederea restabilirii ordinii in tara, iar Iorga socotea ca, in acele imprejurari, datoria tuturor era "sa asculte". Constantin I.C. Bratianu a acceptat, la insistenta suveranului, intrarea lui Tatarescu, dr. C. Angelescu si A. Vaitoianu in guvernul ce se pregatea. Maniu - care nu mai fusese in audienta din ianuarie 1933 - si-a exprimat convingerea ca numai Partidul National-Taranesc era in masura sa-si asume raspunderea guvernarii, declarand ca regimul parlamentar-constitutional trebuia mentinut; el a refuzat sa-si dea consimtamantul la intrarea unor fruntasi ai Partidului National-Taranesc in guvernul de "personalitati". In seara aceleiasi zile, regele a semnat decretul de numire a unui nou guvern, prezidat de patriarhul Miron Cristea. Actul de la 10 februarie 1938 s-a produs intr-un anumit context istoric, dar in fapt a fost rezultatul unei evolutii desfasurate in timp.

Falimentul regimului democratic

Legiferarea votului universal, in noiembrie 1918 a fost un act pozitiv, care a contribuit decisiv la democratizarea societatii romanesti, la inscrierea ei pe linia de evolutie a statelor europene moderne si civilizate. Dar acordarea votului universal nu a fost urmata de preocuparea liderilor politici pentru educatia politica (civica) a cetatenilor; din contra, partidele politice urmareau sa castige cu orice pret votul alegatorilor. Schimbarile de guverne au fost urmate de dizolvarea Parlamentului, atunci cand noul cabinet nu apartinea aceluiasi partid. Desi parlamentarii erau alesi, conform Constitutiei, pe termen de patru ani, in realitate, durata mandatului a fost mult mai mica, fapt ce a permis ca numai in intervalul 1922-1937 pe bancile Adunarii Deputatilor si Senatului sa se perinde 4 353 de persoane. Au avut loc alegeri parlamentare in: noiembrie 1919, mai-iunie 1920, martie 1922, mai 1926, iulie 1927, decembrie 1928, iunie 1931, iulie 1932, decembrie 1933, decembrie 1937. Deci, pe parcursul a 19 ani de regim democratic au avut loc 10 alegeri parlamentare. Optiunile electoratului au fost extrem de contradictorii, deoarece un numar foarte mare de cetateni nu aveau o cultura politica, un discernamant autentic. Acestia au votat in functie de o anumita stare de spirit, generata de sperantele puse intr-un om providential care va trage la "raspundere" pe raufacatori si va aduce "indreptarea tarii" (generalul Averescu in 1920), intr-un partid care inaugura o "era noua", de dreptate si democratie, in viata Romaniei (Partidul National-Taranesc in 1928) sau in schimbarea sistemului de guvernare (promisa de Miscarea Legionara, in 1937). Multi cetateni s-au prezentat la urne pentru ca votul era obligatoriu si pentru a scapa de o eventuala amenda. Alteori, alegatorii au pus stampila pe prima pagina - unde era de fiecare data lista partidului de la guvern - socotind ca, daca asa au hotarat "cei de la Bucuresti" si mai ales regele, sa aduca acel partid la guvern, inseamna ca asa "e bine". La toate acestea se adauga faptul ca promisiunile facute de candidatii partidului aflat Ia putere aveau sanse mai mari de realizare decat cele ale opozitiei. Astfel, Partidul National-Liberal a obtinut 6,8% din voturi in 1920, apoi 60,3% in 1922, pentru a ajunge la 7,3% in 1926 si a urca la 61,7% in 1927. Partidul Poporului a inregistrat 42,4% in 1920, a scazut la 6,5% in 1922, a crescut la 52% in 1926, pentru a nu atinge pragul electoral in 1927, deoarece a obtinut doar 1,9%. La randul sau, Partidul National-Taranesc a castigat 32,1% din voturi in 1927, a urcat la 77,7% in 1928, pentru ca in 1931 sa scada la 15%.

Nu poate fi contestat faptul ca regimul democratic a fost, in esenta lui, pozitiv. In fond, toate realizarile Romaniei din perioada interbelica sunt legate de acest regim. In numai doua decenii, Romania a recuperat o buna parte din distanta care o despartea de statele dezvoltate ale Europei; in unele domenii - cum au fost invatamantul, stiinta, cultura, performantele tehnice - Romania se apropia de standardele europene.