Relatia nato-ueo-ue

Relatia NATO-UEO-UE

Ideea unui pilon european in cadrul NATO a fost nu numai acceptata, ci si chiar incurajata de catre Alianta Nord-Atlantica. Daca, la 11 decembrie 1987, Consiliul Atlanticului de Nord consemna doar, prudent, faptul ca ministrii UEO "au afirmat existenta unei identitati in domeniul securitatii europene, in sanul Aliantei Atlantice", summitul NATO de la Bruxelles (29-30 mai 1989), sublinia deja ca "evolutia Europei spre o mai mare unitate politica poate conduce la intarirea componentei europene a efortului nostru pentru securitate comuna si a eficacitatii sale". Consiliul Atlanticului de Nord de la Bruxelles (17-18 decembrie 1990), tinea sa sublinieze ideea beneficiilor biunivoce, pentru statele europene si consolidarea legaturii transatlantice, pe care edificarea unui pilon european in cadrul NATO era de natura sa le genereze: "O identitate europeana in domeniul securitatii si un rol european in materie de aparare, reflectate in constructia unui pilon european in sanul Aliantei, vor servi intereselor statelor europene si vor permite, totodata, intarirea solidaritatii atlantice". Comunicatul Consiliului Atlanticului de Nord de la Copenhaga (7 iunie 1991) exprima preocuparea fata de necesitatea elaborarii unor "modalitati practice ce vor permite asigurarea transparentei si complementaritatii necesare intre Alianta si identitatea europeana de securitate si aparare". Iar primul Concept strategic post-Razboi Rece, adoptat de catre Alianta Nord-Atlantica la reuniunea la varf a Consiliului Atlanticului de Nord de la Roma (7-8 noiembrie 1991) reitera cu claritate ideea conform careia identitatea europeana de securitate si aparare nu reprezinta o contrapondere la eforturile euroatlantice in sfera securitatii si apararii, ci, dimpotriva, "Afirmarea unei identitati europene de securitate si aparare si a unui rol european in materie de aparare, care se reflecta in consolidarea pilonului european al Aliantei, va servi nu numai interesele statelor europene, ci va intari integritatea si eficacitatea Aliantei in intregul sau".

Incepand cu Consiliul Nord-Atlantic de la Bruxelles, din ianuarie 1994, Alianta Nord-Atlantica si-a manifestat vointa sprijinirii consolidarii identitatii europene in sanul sau. La summitul NATO de la Bruxelles Alianta si-a declarat disponibilitatea de a pune la dispozitia UEO bunurile si capacitatile sale colective pentru operatii conduse de aliatii europeni in cadrul PESC si a creat un instrument menit consolidarii relatiilor dintre UEO si NATO: fortele multinationale interarme (Combined Joint Task Forces, CJTF), destinate operatiunilor in sprijinul pacii, prin care Alianta si-a demonstrat deschiderea fata de sarcinile de tip Petersberg.

Pentru planificarea activitatilor fortelor multinationale interarme si sprijinirea consolidarii Identitatii Europene de Securitate si Aparare, in sanul NATO a fost creata o unitate speciala de planificare (Combined Joint Planning Staff, CJPS). Compusa din 70 de ofiteri provenind din 17 tari NATO, ea sprijinit atat activitatea de planificare a SHAPE, cat si pe cea a Comandamentului Atlantic al NATO. Permitand accesul UEO la resursele si capacitatile Aliantei in operatiuni desfasurate in afara ariei de responsabilitate NATO (out of area), conceptul CJTF a facilitat si mai mult afirmarea europenilor in cadrul sau si a intarit parteneriatul dintre cele doua organizatii. Urmarea sa fireasca a fost crearea asa-numitelor forte destinate a raspunde solicitarilor UEO (Forces Answerable to the WEU, FAWEU), ce includ EUROCORP-ul, EUROFOR-ul si EUROMARFOR-ul, forte aflate azi la dispozitia UE si NATO. Totodata, a fost lansata ideea asa-numitelor capacitati separabile, dar nu separate, care trebuiau sa raspunda cerintelor europenilor dar, in egala masura, sa contribuie si la securitatea Aliantei. In paralel, pentru consolidarea legaturii transatlantice, in decembrie 1995 au fost puse bazele Forumului Transatlantic al UEO.

Ulterior, la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, din iunie 1996, NATO s-a angajat sa cada de acord cu UEO asupra unor aranjamente practice menite a face disponibile bunurile si capacitatile sale pentru operatiuni desfasurate sub controlul politic si conducerea strategica a UEO (aranjamentele sau masurile "Berlin").

Spre sfarsitul anilor '90, factorii de decizie ai NATO au devenit tot mai preocupati de consecintele unei posibile dezvoltari autonome a demersurilor concertate ale aliatilor europeni in sfera securitatii si apararii. Treptat, in anumite cercuri NATO, s-a dezvoltat perceptia potrivit careia PESA ar reprezenta o amenintare la adresa unitatii Aliantei, un element de subminare a legaturii transatlantice ce a facilitat, pentru mai bine de jumatate de secol, reconcilierea pe continentul european si dezvoltarea UE. Asa se explica de ce initial NATO nu a fost de acord sa puna la dispozitia UE, pentru operatiunile sale autonome, in mod automat bunurile si capacitatile Aliantei, insistand ca aceasta sa se faca doar in baza unei decizii luate de la caz la caz. Si tot asa se explica obstinatia cu care oficialii NATO au subliniat in documentele programatice ale Aliantei ca Identitatea Europeana de Securitate si Aparare s-a dezvoltat si va trebui sa continue sa se dezvolte in cadrul NATO, materializarea sa presupunand, in primul rand, cooperarea NATO-UEO si doar, in ultima instanta, cea dintre NATO si UE. Din acest punct de vedere trebuie intelese precizarile celui de al doilea Concept strategic post-Razboi Rece al NATO, adoptat cu prilejul summitului aniversar al de la Washington (aprilie 1999), conform carora: "Identitatea Europeana de Securitate si Aparare va continua sa fie dezvoltata in cadrul NATO (subl.ns.). Acest proces va necesita o cooperare stransa intre NATO, UEO si, daca este cazul, Uniunea Europeana (subl. ns.) El va da Aliatilor europeni posibilitatea sa-si aduca o contributie mai coerenta si mai eficace la misiunile si activitatile Aliantei ca o expresie a responsabilitatilor comune; va intari parteneriatul transatlantic si ii va sprijini pe Aliatii europeni sa actioneze dupa necesitati prin pregatirea Aliantei, de la caz la caz si prin consens (subl.ns.), pentru a pune la dispozitie activele si capacitatile sale pentru operatiuni in care Alianta nu este angajata militar, sub controlul politic si conducerea strategica a UEO sau dupa cum s-a convenit, tinand cont de participarea deplina a tuturor Aliatilor europeni, in caz ca ei ar dori aceasta". Pe de alta parte insa, comunicatul summitului NATO de la Washington preciza ca in baza deciziilor de la Berlin, Alianta se declara pregatita sa defineasca si sa adopte "masurile necesare pentru un acces imediat al Uniunii Europene la bunurile si capacitatile colective ale Aliantei, pentru operatiuni in care Alianta ca intreg nu este angajata militar ca Alianta".

In paralel, ca urmare a deciziei summitului Uniunii Europene de la Maastricht, de initiere a unui proces de apropiere accentuata a UEO de UE, in cursul anului 1993 s-a dispus mutarea sediului Consiliului si Secretariatului UEO de la Londra, la Bruxelles. Transferul real de competente intre UEO si UE a fost operat insa de Tratatul de la Amsterdam (1997), care a transferat responsabilitatea derularii misiunilor de tip Petersberg, aflate pana atunci sub autoritatea UEO, Uniunii Europene. Tratatul prevedea si eventualitatea "unei posibile integrari a UEO in Uniune, daca Consiliul European ia o decizie in acest sens", crea functia de Inalt Reprezentant pentru PESC si posibilitatea utilizarii mecanismului de "abtinere constructiva" in cadrul sau. Transpunand in practica protocolul asupra articolului 17 din Tratat, ce stipula faptul ca Uniunea Europeana trebuie, impreuna cu UEO, sa realizeze o serie de acorduri pentru o cooperare mai buna a lor, pe parcursul unui an de la intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, la 10 mai 1997, Consiliul Uniunii Europene adopta o Decizie privitoare la aranjamentele practice pentru o cooperare consolidata intre UE si UEO, iar, la 22 iulie 1997, reuniunea de la Bruxelles a Consiliului de Ministri al UEO, adopta Declaratia privitoare la "Rolul Uniunii Europei Occidentale si relatiile sale cu Uniunea Europeana si Alianta Atlantica". Aranjamentele dintre UE si UEO includeau un modus operandi comprehensiv si detailat pentru implementarea protocolului asupra articolului 17 din Tratatul privind Uniunea Europeana, ce viza imbunatatirea proceselor de consultare si luare a deciziilor, mai ales in situatii de criza, continuarea practicii derularii reuniunilor grupului ad-hoc UE/UEO, coordonarea stransa a activitatii personalului Secretariatelor Generale ale UEO si UE, cooperarea in domeniul armamentelor in cadrul Grupului Vest-European de Armamente, in vederea instituirii in viitor a unei Agentii Europene a Armamentelor si regulile de securitate ce urmau sa guverneze managementul informatiilor clasificate.

Catre finele ultimului deceniu al secolului trecut, procesul de absorbtie al UEO de catre UE s-a accelerat. Adunarea Parlamentara a UEO a propus, la 21 martie 2000, in cadrul sesiunii speciale a Adunarii Parlamentare si Comitetului Permanent ale UEO de la Lisabona, transformarea Adunarii Parlamentare a UEO in Adunare Europeana de Securitate si Aparare (recomandarea 664 - "Securitatea si apararea europeana: dimensiunea parlamentara"). Consiliul European de la Feira, din iunie 2000 a luat decizia instituirii a patru grupuri ad hoc de lucru NATO-UE , unul dintre ele vizand in mod expres aranjamentele ce urmau sa ingaduie accesul UE la bunurile si capacitatile NATO, in conformitate cu decizia summitului NATO de la Washington.

Intre timp, reuniunea Consiliului Ministerial al UEO de la Marsilia a decis, la 13 noiembrie 2000, ca Uniunea Europei Occidentale sa-si inceteze activitatea ca actor al gestionarii crizelor, continuand sa fie doar depozitara garantiei articolului V din Tratatul de la Bruxelles modificat. In conformitate cu deciziile summitului UEO de la Marsilia, incepand cu 1 iulie 2001, Uniunea Europeana a preluat functiile active ale UEO la acea data: functionarea Centrului Satelitar de la Torrejon (Spania) si a Institutului pentru Studii de Securitate de la Paris, activitatea de formare si consiliere in materie de politie in Albania, activitatile de dialog politic cu Rusia si Ucraina, Forumul transatlantic, etc. UEO a ramas insa, in continuare, un forum de dezbatere asupra securitatii si apararii, mentinand functionale in acest scop o serie de structuri precum Adunarea Parlamentara a UEO si Grupul Vest-European de Armamente - cel din urma menit cooperarii in sfera industriei de aparare si conturarii unei incipiente piete integrate a apararii.

Consiliul European de la Nisa, din 7-8 decembrie 2000, a decis adoptarea masurilor necesare pentru ca statele europene membre NATO dar nemembre UE si alte state candidate la UE sa poata contribui la gestionarea militara a crizelor de catre UE. La randul sau, Consiliul European de la Göteborg din 15-16 iunie 2001 a instituit aranjamente permanente de consultare si cooperare intre UE si NATO in domeniul prevenirii conflictelor si gestionarii crizelor. Ulterior, Consiliul European de la Copenhaga, din 12-13 decembrie 2002, a trasat un cadru comprehensiv cooperarii NATO-UE, ce includea: accesul UE la bunurile si capacitatile colective ale NATO; participarea statelor europene ale NATO nemembre UE la PESA; si o intelegere cu Turcia, care solicitase o garantie din partea UE ca Forta de Reactie Rapida a UE nu va fi folosita impotriva intereselor sale nationale, mai ales in ceea ce priveste Ciprul. In aceasta din urma privinta s-a decis ca participarea la operatiuni conduse de UE, in care se face apel la bunuri colective NATO, sa fie rezervata doar acelor state membre ale UE extinse care sunt si state membre NATO sau participa la Parteneriatul pentru Pace, fiind excluse astfel Ciprul si Malta. In prelungirea summitului UE de la Copenhaga, Consiliul Nord-Atlantic de la Bruxelles, din 13 decembrie 2002, a luat decizia ca NATO sa sprijine operatiunile conduse de UE, asigurand accesul imediat al acesteia la capacitatile de planificare ale NATO -aranjamente sau masuri ce au primit denumirea conventionala de "Berlin +". Decizia NATO a fost sprijinita si intarita, dupa trei zile (16 decembrie 2002), de Declaratia UE-NATO asupra PESA, redactata in spiritul masurilor "Berlin +" convenite.

Nu in ultimul rand, in iunie 2003, la Atena, s-a trecut la o etapa superioara in cooperarea dintre cele doua organizatii, UE si NATO semnand o intelegere privitoare la securitatea informatiilor, ce o inlocuia pe cea interimara, incheiata la 26 iulie 2000.