Teoria spatiului vital isi are originile in campul cultural
specific Europei celei de-a doua jumatati a secolului al
XIX-lea, in care afirmarea identitatilor nationale era o tema
frecvent abordata. Daca ideea spatiilor etnice si istorice,
a culturii si constiintei nationale, a statului si
suveranitatii apartine intregii Europe, in schimb ideea
organicitatii legaturii dintre un anumit spatiu geografic si
populatia care il locuieste este prin excelenta o idee
germana.
Friedrich Ratzel este primul care conceptualizeaza termenul
lebensraum spatiu vital), dezvoltand teoria conform careia
evolutia oricarei specii, inclusiv umane, depinde, in primul rand, de
adaptarea acesteia la conditiile de mediu. Ratzel considera necesara
expansiunea teritoriala in procesul de evolutie a unei specii, spatiul
initial devenind
insuficient o data cu cresterea numarului
populatiei. Pentru a se putea dezvolta, acea populatie are nevoie sa ocupe noi spatii, sa se extinda,
acest lucru putand fi realizat prin ocuparea de noi teritorii, chiar si in
detrimentul altor populatii mai putin dezvoltate. Ulterior,
Ratzel renunta la contextul general, referindu-se doar la populatiile
umane. Astfel, spatiul vital devine un teritoriu geografic delimitat de granite
in interiorul caruia o populatie isi produce si reproduce
mijloacele necesare vietii, se formeaza ca
etnie (rasa, in acceptiunea lui Ratzel) si isi afirma personalitatea
istorica. In timp, acest teritoriu geografic al originii, al matricei
etno-rasiale, o data cu cresterea numarului populatiei si
dezvoltarea civilizatiei, devine insuficient, fiind necesare noi spatii
pentru o dezvoltare sanatoasa. Teoria prinde radacini
puternice in Germania inceputului de secol XX,
fiind reluata in numeroase lucrari. Dintre acestea, atrag in
mod deosebit atentia, prin puternicul impact asupra constiintei
colective germane, lucrarile: Germania si viitorul razboi, publicata in 1912 de generalul Friedrich von Bernhardi, in care, sub influenta ideilor lui
Ratzel, apare explicit, pentru prima data, identificarea Europei de Est si
Rusiei ca sursa pentru un nou spatiu, atat de necesar unei Germanii
dezvoltate si suprapopulate, si nu mai putin celebra Un popor fara spatiu Volk ohne Raum"), publicata in 1926 de catre Hans Grimm, devenita in scurt timp lucrare
clasica in explicarea nevoii de spatiu a germanilor. Titlul lucrarii
devine unul dintre principalele slogane ale national-socialistilor.
Teoria spatiului vital cunoaste un moment de
maxima afirmare prin contributia lui Karl Haushofer. Pornind de la convingerea ca toate
dificultatile cu care s-a confruntat Germania dupa Primul Razboi
Mondial, se datoreaza lipsei spatiului, Haushofer preia de la Ratzel
teoria spatiului vital si o dezvolta in sensul justificarii
cresterii naturale a Germaniei, lucrarile sale devenind baza de
inspiratie a politicii externe naziste.
In acest sens, Haushofer, in lucrarea Bazele geografice ale politicii externe (1927), afirma: "Noi consideram
ca baza pentru orice discutie despre politica externa este spatiul vital [ . ]. Este datoria esentiala
a politicii externe de a veghea la acest spatiu vital, de a-l conserva la
nivelul mostenirilor transmise de generatiile trecute, de a-l spori,
atunci cand a devenit prea stramt . In consecinta, el militeaza pentru extinderea
acestui spatiu vital, elaborand legea cresterii indefinite a statelor.
Conform acestei legi, populatia unei natiuni
active se extinde pana cand atinge maximum de spatiu necesar pentru
satisfacerea nevoilor.
Pentru satisfacerea acestor nevoi, orice
cale este justificata, chiar si aceea a
cuceririi si ocuparii de noi teritorii pe calea razboiului. Haushofer argumenteaza necesitatea cresterii teritoriale
a Germaniei printr-o suprapopulare si o diminuare a resurselor, aducand
chiar si argumente de ordin cantitativ ca suport al acestei teze.
El stabileste un plafon maxim de 100 loc/km pentru o dezvoltare normala a unui popor. Germania avea
in 1930 o densitate medie de peste 130 loc/km2.
Astfel, afirma Haushofer, "in Germania
133 de oameni sunt nevoiti sa se inghesuie pe un km al unei regiuni alpine nordice cu totul incapabila
sa-i hraneasca", in timp
ce "in toate imperiile coloniale, pe aceeasi
suprafata si cu un sol mult mai fertil, traiesc numai 7, 9,
15, 23 sau 25 de oameni" , de unde rezulta ca Germania este indreptatita sa-si
modifice frontierele prin anexarea de noi teritorii.
In plan extern, Haushofer considera ca
pierderea periferiilor germane din Est, fapt statuat
prin tratatele de pace ce au urmat razboiului, va aduce Germania
in pragul unei catastrofe. Revenind in permanenta la tema spatiului
vital, Haushofer incearca sa aduca noi
argumente. Astfel, in 1931, in cadrul unei conferinte cu titlul Spatiul vital german, Haushofer, constatand o deteriorare tot
mai dramatica a situatiei geopolitice a Germaniei, sustine
necesitatea expansiunii in Est. Ajunge la aceasta concluzie, coreland cele
doua mari formule operationale germane ale vremii, prima referitoare
la situatia de suprapopulare a "solului" Germaniei si nevoia largirii
spatiului economic, cu a doua, referitoare la
deznationalizarea pe care o sufera populatiile de
origine germana, ramase in afara granitelor politice, mai ales a
celor din teritoriile est-europene. In acest fel, geopolitica haushoferiana
devine o geopolitica a spatiului vital.
