Acceptarea iminentei
mortii
In bine-cunoscuta sa carte On Death and Dying, aparuta
pentru prima data in 1969, Elisabeth Kubler-Ross vorbeste despre
cinci faze ale procesului acceptarii mortii.
Ea afirma ca avem de-a face intai cu negarea si izolarea,etapa in
care pacientul spune ca diagnosticul nu este adevarat. Desigur,
aceasta etapa, de obicei scurta, este benefica pentru
ca permite sistemului cognitiv sa se adapteze noii
realitati cu care se confrunta. Daca insa aceasta
etapa se prelungeste , ea devine problematica, deoarece
impiedica pacientul sa dezvolte un coping activ cu boala.
Dupa negare urmeaza furia indreptata impotriva tuturor,
fara o tinta precisa. In acesta faza
pacientul poate avea conflicte cu personalul medical, pe care sa-l acuze de
incompetenta, dezinteres etc, dar si cu colegul de salon sau cu
alte persoane din jurul sau. Aceste conflicte in mod evident
ingreuneaza comunicarea.
Dupa ce au esuat
fazele anterioare, bolnavul face o a treia incercare, negocierea, prin care cere inca putin timp in schimbul
unei promisiuni facute, de obicei, lui Dumnezeu. Asemenea unui copil care
zice : "Promit sa te ajut la curatenie daca ma
lasi putin la joaca" si chiar e dispus sa faca
treaba pentru a fi lasat apoi la joaca, persoana muribunda
poate sa-i promita lui Dumnezeu : "Daca ma lasi
sa mai traiesc, o sa ma implic mai activ in Biserica".
Unii autori vad prezenta aceasta
slabiciune doar la o parte din oameni, insa Caragiale nu desparte
slabiciunea de nici o fiinta, nici macar de sine, admite
ca detine o diversitate infinita si-i descrie formele
caricaturale, atunci cand este impinsa peste limita. Cultivandu-se un
limbaj de intelegere ipocrita, slabiciunea se uneste cu
ideea de suferinta. Motivele pentru care se sufera sunt absenta
reprezentarii in lume, nesiguranta iubirii si absenta celuilalt,
obligativitatea efortului si a conventiilor sociale, morale,
estetice, incurcaturile aparute in urma respectarii legilor,
probele impuse omului de societate, pentru a-i deveni un cetatean
eficient; iar individul caragialian se simte "triumfator" nu
depasind obstacolele, ci evitandu-le. Ironia, in acest caz, nu face
decat sa deplanga aceste stari de "suferinta", pe care
le invenineaza dulceag. Slabiciunile nu sunt trecatoare, ci doar
mastile, caci slabiciunea se regenereaza,
atragandu-l pe om in permanenta si nu poate fi
depasita decat prin asimilarea rigorilor unei civilizatii.
Caragiale isi exprima dorinta de a mai vedea "un om ridica
Cand bolnavul in faza
terminala incepe sa piarda lucrurile importante pentru el :
locul de munca, anumite caracteristici fizice, capacitatea de a se ingriji
de ai sai se instaleaza un profund sentiment de gol interior. Acum
incepe depresia.
Ca si ultima
faza, acceptarea se refera
la faptul ca pacientul intelege clar ce-l asteapta. Este
posibil sa nu vrea sa vorbeasca foarte mult, preferand vizitele
scurte si putini oameni in preajma. Stie ca nu mai
poate schimba nimic si nici nu mai incearca, mai degraba
traieste situatia ca atare, nemaifiind nici deprimat in
legatura cu ea ( Kubler -Ross 40th Anniversary
Edition,A.Kellehear,2009).
