APTITUDINILE - definitie si descriere generala, raportul innascut-dobandit in structura aptitudinilor

APTITUDINILE

Definitie si descriere generala

Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub aspect

adaptativ-instrumental concret; are dublu sens - cantitativ - indicatori: volumul total al sarcinilor rezolvate si, corespunzator, volumul "produselor finite' obtinute, timpul necesar rezolvarii unei sarcini individuale, timpul necesar obtinerii unui "produs finit', intensitatea efortului depus si calitativ - indicatori - gradul

de dificultate si complexitate a "sarcinii' rezolvate, noutatea si originalitatea "produsului final',

valoarea in sine a "produsului final' in domeniul dat, procedeul folosit in rezolvarea sarcinii,

diversitatea modala a sarcinilor accesibile rezolvarii.

Aptitudinea pune in evidenta un aspect absolut - rezida in ceea ce un subiect luat separat reuseste sa faca intr-o sarcina sau situatie data si unul relativ - indica faptul cat de mult si cat de bine realizeaza un subiect intr-o activitate (sau sarcina particulara) in raport cu altii si ce pozitie ocupa el intr-o clasificare

valorica.

Aptitudinea intr-o acceptiune largita - potentialul adaptativ general al individului uman, pe baza caruia reuseste sa faca fata mai mult sau mai putin bine multitudinii situatiilor si solicitarilor externe si sa-si

satisfaca starile de necesitate. Din acest punct de vedere, se poate afirma ca aptitudinea este o

componenta inalienabila a oricarei structuri normale de personalitate. De altfel, aceasta tine de logica

interna a dezvoltarii oricarui organism animal, care reclama un minimum de diferentieri si specializari

functionale, pentru asigurarea supravietuirii in conditiile variabile ale mediului si atingerea finalitatii

proprii si a celei de specie.

Aptitudinea intr-o acceptiune restransa - aplicabila numai omului si desemneaza un

asemenea potential instrumental-adaptativ care permite celui ce-1 poseda realizarea, intr-unui sau in

mai multe domenii de activitate recunoscute social, a unor performante superioare mediei comune.

O interpretare necorelata cu o activitate specifica a termenului de aptitudine o gasim si in

Dictionaire de psychologie al lui H. Pieron (1973), unde aptitudinea este "substratul constitutional al

unei capacitati, preexistent acesteia (). Singura, capacitatea poate face obiectul evaluarii, aptitudinea

fiind o virtualitate' (p. 32).

Aptitudinea, fie ca este vorba de cea luata in acceptiunea largita, fie de cea luata in acceptiunea

restransa, se diferentiaza si se individualizeaza in concordanta cu structura obiectiva a sarcinilor (solicitarilor)

si scopurilor care compun o activitate integrala. De aceea, ea reprezinta o matrice interna care

se "muleaza' pe o forma de activitate si care, la randul ei, genereaza o activitate (cum este cazul aptitudinilor

de creatie). Iar cum activitatea solicita personalitatea ca tot - sub raport instrumental,

performantial - si aptitudinea, care sta la baza desfasurarii si finalizarii ei, trebuie sa includa toate acele

componente care concura direct sau indirect la obtinerea performantelor specifice.

Astfel, noi legam termenul de aptitudine de o structura complexa, multidimensionala, in care se

articuleaza si se integreaza diverse entitati psihice, motorii si fizico-constitutionale, dupa o schema si

formula in acelasi timp comuna mai multor indivizi si diferita de la un individ la altul: categorial, o

aceeasi aptitudine este proprie mai multor indivizi (ex., aptitudinea pentru tehnica), dar ea prezinta

diferente mai mult sau mai putin semnificative de la o persoana la alta, in ceea ce priveste, pe de o

parte, nivelul de dezvoltare al componentelor de baza, iar pe de alta parte, modul de interactiune si

articulare a lor.

Schema structurala a unei aptitudini cuprinde, in principiu, urmatoarele verigi: a) veriga

informationala, inteleasa ca ansamblu organizat de reprezentari, cunostinte, idei, intelegeri si

interpretari despre domeniul obiectiv al activitatii; b) veriga procesual-operatorie, ca sistem inchegat de

operatori si conditii logice care se aplica elementelor informationale pentru realizarea modelului intern

(mental) al produsului ce se propune a fi obtinut; c) veriga executiva, care include actiuni si procedee

mentale si motorii de punere in aplicare si de finalizare a "proiectului' (modelului); d) veriga

dihamogena si de autointarire, reprezentata de motivatie si afectivitate; e) veriga de reglare, in care

delimitam doua secvente: una de selectare si orientare valorica, in cadrul careia rolul principal revine

sistemului atitudinal, si alta de coordonare, optimizare si perfectionare, reprezentata de functia

evaluativ-critica a constiintei si de vointa, care da masura capacitatii de mobilizare si perpetuare a

efortului pentru surmontarea obstacolelor, dificultatilor si esecurilor ("Geniul este 90% transpiratie si

numai 10% inspiratie', spunea Edison).

Structura aptitudinii are un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei in cadrul aceleasi

activitati si la acelasi individ sa capete un caracter inalt variabil, atat in functie de natura sarcinilor si

situatiilor, cat si de varsta, produsele realizate nesituandu-se toate la acelasi nivel valoric si neavand

aceeasi frecventa pe toata coordonata timpului.

Daca luam viata omului in ansamblul ei, putem constata ca aptitudinea are o istorie, pune in

evidenta o traiectorie evolutiva, pe care o putem rezuma in trei stadii: de structurare si maturizare, de

optimum functional si de regresie.

Luate in acceptiunea restransa, aptitudinile au, in general, o aparitie precoce. Viteza lor de

dezvoltare nu este identica la toti indivizii. Accelerata la unii, ea se poate opri brusc la un nivel inferior,

in vreme ce la altii, evolutia, lenta la inceput, continua timp mai indelungat, atingand un nivel superior.

Evolutia aptitudinilor nu are un caracter rectiliniu. Exista varste critice, cand aparitia unor noi nevoi, a

unor tendinte, se acompaniaza cu trecerea in stare latenta sau cu regresia temporara a aptitudinilor

manifestate anterior. Ritmul dezvoltarii depinde de conditii multiple: biologice, geografice, sociale.

Copiii din mediul urban au un ritm mai rapid al dezvoltarii psihice generale decat cei din mediul rural;

copiii din zona meridionala sunt ceva mai precoce decat cei din zona nordica. Pe durata maturitatii,

aptitudinea ramane la un nivel relativ constant, daca nu intervin anumite conditii patologice care pot sa

duca la o deviatie brusca si la o modificare profunda a personalitatii, asa cum se intampla in dementa

precoce, de pilda, incepand, insa, cu o anumita varsta (dupa 70 de ani), isi face aparitia diminuarea

acuitatii senzoriale, slabirea memoriei, cu reducerea capacitatii de achizitie, slabirea capacitatii de

concentrare, scaderea mobilitatii si flexibilitatii structurilor intelectuale, tocirea curiozitatii si a

interesului pentru ceea ce se intampla in jur etc.

Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor varstei, ea fiind influentata in mod

esential si de imprejurarile externe, de mediu. La multi indivizi aptitudinile se pot pierde, daca nu

beneficiaza de conditiile favorabile necesare structurarii si manifestarii lor.

Mari psihologi, precum Cattell si Terman, au insistat, in mod special, in lucrarile lor asupra

necesitatii de protejare a talentelor. Astfel, ei au gasit o corelatie pozitiva inalt semnificativa intre

caracterul favorabil al conditiilor de mediu (educatie, stimulare, pretuire, valorificare) si procentajul

cazurilor de aptitudini dezvoltate la nivel superior.

Raportul innascut-dobandit in structura aptitudinilor

Problema privind natura si determinismul aptitudinilor a fost si continua inca sa fie puternic

controversata.

In psihologia clasica, abordarea ei s-a facut de pe pozitii unilateral-absolutizante, delimitandu-se

doua orientari diametral opuse - ineista si genetista. Ambele isi au originea in filosofie: prima in

filosofia idealist-rationalista, care afirma caracterul innascut si imanent al ideilor si principiilor (Platon,

Descartes, Kant, Hegel), iar cea de a doua, in filosofia empirist-pozitivista (senzualismul lui J. Locke,

materialismul francez al sec. XVIII, cu faimosul principiu "tabula rasa').

In plan stiintific, orientarea ineista se sprijina pe teoria ereditatii elaborata, in secolul XIX, de

Morgan si Mendell, iar cea genetista, pe teoria evolutionista a lui Darwin.

Astfel, in materie de aptitudini, inneismul absolutizeaza rolul ereditatii, mediului fiindu-i

recunoscut cel mult doar rolul de factor activator-declansator. intr-o forma raspicata, aceasta idee este

afirmata si sustinuta de savantul englez Fr. Galton, in celebra sa lucrare Hereditary Genius (1914).

Galton afirma ca individul se naste cu un potential aptitudinal mai sarac sau mai bogat, mai prolific sau

mai steril, care ramane in structura si esenta sa neschimbat, mediul neadaugand nimic semnificativ la

el. Astfel, o aptitudine ori exista ca dat ereditar, si atunci ea se manifesta , se afirma oricat de

nefavorabile si vitrege ar fi conditiile externe, ori nu exista si atunci nu are de unde si cum sa se

manifeste, oricat de prielnice ar fi conditiile externe. Geniul este integral innascut si nicicum facut.

In sustinerea ideilor sale, Galton se sprijina pe datele oferite de analiza comparativa a arborilor

genealogici din care au provenit unele mari personalitati creatoare in domeniile matematicii, tehnicii,

literaturii, muzicii. Desi, in sine, veridice, faptele invocate au totusi un caracter fragmentar, ele

referindu-se doar la cazurile reusite, cele nereusite nefiind luate in calcul. De aceea, cel putin sub aspect

statistic, ele sunt insuficiente pentru a infera o legitate atat de generala.

Oricum, trebuie sa spunem ca ineismul si-a gasit numerosi partizani, in cadrul asa numitei

psihologii a facultatilor, iar in prezent, in cadrul psihobiologiei, unde se incearca sa se demonstreze

determinarea directa a aptitudinilor de catre gene specifice.

Genetismul, fidel principiului "tabula rasa', procedeaza la absolutizarea rolului mediului extern,

reducand la zero valoarea fondului ereditar. Se admite ideea ca de la natura toti oamenii sunt egali sau

la fel, diferentierile intre ei in structura vietii psihice fiind introduse de factorii mediului extern,

indeosebi de cei ai mediului socio-cultural si economic. Aptitudinea este considerata un produs

exclusiv al mediului, care determina si controleaza integral procesul invatarii si dezvoltarii.

Printr-un program educational adecvat, pe baza unui exercitiu sistematic si indelungat, la orice

individ se poate forma orice aptitudine. Ca si ineismul, genetismul a fost imbratisat pe scara larga in

psihologia secolului XX, mai cu seama in asociationismul de factura behaviorista si in psihologia de

sorginte materialist- dialectica, maximal ideologizata si politizata.

Privite prin prisma metodologiei contemporane, ambele orientari sunt la fel de eronate, nici una

nici cealalta neputand oferi o explicatie satisfacatoare a aptitudinilor.

O asemenea explicatie nu poate fi gasita decat de pe pozitiile principiului interactiunii, care

reclama admiterea determinismului complex al aptitudinilor - ere-ditate x mediu.

In lumina acestui principiu, aptitudinea, asa cum am definit-o noi, nu poate fi nicicum

innascuta, dar nici "introdusa' ca atare din afara de catre mediu. Ea se constituie in ontogeneza pe baza

interactiunii complexe, contradictorii dintre "fondul ereditar' si mediu (acesta din urma considerat in

cele doua forme generice - intrauterin si extrauterin).

"Fondul ereditar' este constituit dintr-un ansamblu eterogen - diferit de la un individ la altul - de

predispozitii, tendinte evolutive, insusiri si stari de natura bioconstitutionala, fiziologica, senzoriala si

cerebrala. Nivelul de exprimare si de articulare a acestora determina un anumit "profil intern de stare',

care-si va pune amprenta pe modul de receptare, prelucrare si integrare a tuturor influentelor mediului

extern. Prin natura lor substantial-calitativa si prin semnificatia pe care o dobandesc, influentele

mediului introduc, la randul lor, modificari si transformari in valorile si in raporturile dintre elementele

"profilului intern de stare' si creeaza noi "entitati' (modele informationale ale obiectelor si fenomenelor

externe, trairi emotionale, motive, conexiuni instrumentale intre stimuli si raspunsuri etc). Ca

urmare, "profilul initial de stare' se transforma succesiv, ducand la diferentierea, individualizarea si

consolidarea structurilor aptitudinale.

Raportul ereditate/mediu nu are un caracter liniar si invariant, ci prezinta un tablou dinamic

complex, in care, in diferite momente de timp, se modifica ponderile si greutatea specifica a efectelor

celor doi factori; intr-un anumit moment si intr-o anumita situatie, preponderent se poate dovedi rolul

ereditatii, iar in alt moment si in alta situatie, dominant poate deveni rolul mediului.

Esential este raportul de compensare reciproca dintre cei doi factori. Pot fi identificate

urmatoarele variante relationale:

a. Fond ereditar superior mediu inalt favorabil (cazul ideal, asigura nivelul cel mai inalt de

dezvoltare a aptitudinilor);

b. Fond ereditar superior mediu neprielnic, nefavorabil (ereditatea poate compensa "deficitul'

de mediu; doar in mod exceptional se poate atinge un nivel inalt de dezvoltare a aptitudinilor);

Analiza: Efectele consumului de alcool Analiza: Identitatea de secui

c. Fond ereditar msdiocru mediu inalt favorabil (compensare pozitiva din partea mediului;

aptitudinea poate atinge un nivel de dezvoltare superior mediei);

d. Fond ereditar mediocru mediu neprielnic (compensare pozitiva din partea ereditatii;

dezvoltarea aptitudinii ramane sub nivelul mediu);

c. Fond ereditar slab mediu inalt favorabil (compensare pozitiva din partea mediului;

dezvoltarea aptitudinii deasupra nivelului fondului ereditar);

f. Fond ereditar slab mediu neprielnic (conjugarea efectului negativ al ambilor factori - nivelul

cel mai scazut de dezvoltare a aptitudinilor).

In structura generala a unei aptitudini, putem delimita din punct de vedere genetic, trei tipuri de

componente: a) componente care tin preponderent de ereditate; b) componente care tin preponderent de

mediu si c) componente care tin preponderent de interactiunea ereditate mediu. (Preponderent nu

inseamna nici absolut, nici pur, astfel ca impartirea innascut-dobandit este relativa).

in studiul raportului ereditate/mediu apelam la metoda analizei comparative, cu neutralizarea

(relativa) cand a unei variabile, cand a celeilalte. Astfel, pentru evidentierea prezentei si influentei

factorului ereditar, trebuie sa studiem subiecti cu structura ereditara diferita, pusi in aceleasi conditii de

mediu. Aparitia unor diferente semnificative in profilul aptitudinal si in nivelul de dezvoltare al

aceleiasi aptitudini atesta rolul important al ereditatii. Pentru evidentierea prezentei si influentei

mediului, trebuie sa studiem subiecti cu structura ereditara asemanatoare sau identica (frati, surori,

parinti-copii, gemeni heterozigoti, gemeni monozigoti), pusi in conditii de mediu semnificativ diferite.

Aparitia unor diferente relevante in profilul aptitudinal si in nivelul de dezvoltare al aceleiasi aptitudini

atesta interventia activa a mediului in determinismul potentialului aptitudinal.

Rolul mediului se demonstreaza si prin referirea la cazurile unor copii pierduti in jungla si

descoperiti la varsta tarzie, dupa 14-16 ani (Cf. A. Anastasi, Differential Psychology, 1937). Desi gasiti

anato-miceste normali, acestia nu dispuneau de nici o aptitudine specific umana, repertoriul lor

comportamental fiind legat exclusiv de satisfacerea trebuintelor biologice in situatiile naturale date.

Pe baza cercetarilor efectuate pana la ora actuala, se poate formula ipoteza ca, in cea mai mare

parte, structura unei aptitudini integrale se datoreste deopotriva ereditatii si mediului si numai o mica

parte actiunii "separate' a unuia sau a altuia din cei doi factori. Aceasta ipoteza este valabila pentru

toate coordonatele de definitie ale sistemului personalitatii.

Clasificarea aptitudinilor

Subsistemul aptitudinal al personalitatii pune in evidenta o organizare interna complexa, el

incluzand entitati de modalitati psiho-fiziologice si psihologice diferite, cu multiple conexiuni de

ordonare, coordonare, integrare si subordonare intre ele.

De aici, apare necesara o diferentiere si o clasificare in interiorul subsistemului aptitudinal.

Criteriul cel mai larg acceptat in acest scop este sfera de solicitare si implicare in cadrul activitatii. Pe

baza lui, au fost delimitate: a) aptitudinile generale si b) aptitudinile speciale.

a. Aptitudinea generala este socotita acea aptitudine care este solicitata si intervine in orice fel

de activitate a omului sau in rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Aptitudinile generale alcatuiesc

repertoriul instrumental-adaptativ bazai al oricarui individ, care asigura o relationare si o adaptare cat

de cat satisfacatoare in conditiile variabile ale mediului. Ele pot fi impartite in sensorio-motorii si

intelectuale.

Aptitudinile sensorio-motorii se leaga de toate situatiile concrete care reclama discriminarea si

identificarea obiectelor si efectuarea unor actiuni directe cu ele sau asupra lor, in vederea satisfacerii

unor nevoi curente. in schema lor de organizare si functionare se includ caracteristicile rezolutivintegrative

ale analizatorilor (pragurile sensibilitatii, dinamica generala a sensibilitatii, acuitatea

senzoriala, capacitatea de admisie, capacitatea de procesare informationala, capacitatea de fixarepastrare

etc.) si caracteristicile structural-dinamice ale aparatelor motorii (viteza/rapiditate, forta,

finetea si melodicitatea miscarilor, tempou, ritm, precizie, complexitatea actiunilor etc).

Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe functiuni psihice, care, pe

de o parte, sunt implicate in toate formele de activitate, iar pe de alta parte, sunt proprii tuturor

oamenilor. Acestea sunt memoria, imaginatia si inteligenta propriu-zisa.

in mod curent, in calitate de aptitudine generala se ia doar inteligenta, ei subsumandu-i-se atat

memoria, cat si imaginatia, fapt ce si-a gasit concretizarea practica in elaborarea si validarea scarilor de

inteligenta (Binet-Simon, Terman Wechsler-Bellvue, Alexander).

Dupa cum se stie, in cadrul acestor scari exista subteste distincte pentru toate principalele

functiuni psihice mentale - memorie, imaginatie, atentie, rationament, rezolutivitate numerica si logicoverbala.

Scorul final, considerat indicator al nivelului de dezvoltare a inteligentei generale, se compune

din scorurile partiale obtinute la fiecare subtest.

Prin aceasta insa, notiunea de inteligenta devine mai greu de definit, diferiti autori conferindu-i

continuturi diferite.

Etimologic, termenul provine din latinescul inter-legere, care inseamna in acelasi timp a

discrimina (disocia) si a lega. De aici, o prima definitie: inteligenta este capacitatea de a stabili relatii

intre obiecte, fenomene si evenimente cat mai diverse. Cunoasterea comuna ne prezinta inteligenta

drept capacitate generala de adaptare la mediu, de gasire a solutiilor optime in situatii noi, inedite.

Psihologia o leaga de activitatea de cunoastere sub dublul sau aspect: extensional (diversitatea

modala a situatiilor problematice abordabile si rezolvabile) si intensional (profunzimea patrunderii si a

intelegerii aspectelor relevante, semnificative si esentiale ale unui obiect sau situatii).

intalnim si o definitie reiativizanta, de genul: inteligenta este ceea ce masoara testele de

inteligenta sau ceea ce ne indica testele de inteligenta.

Multitudinea acceptiunilor si definitiilor trebuie luata ca un indicator al complexitatii

exceptionale a fenomenului. Si, intr-adevar, inteligenta prezinta un tablou eterogen, multicomponential,

cu organizare heteronoma strict individualizata. Astfel, chiar in cazul unor scoruri globale egale,

configuratia difera semnificativ de la un individ la altul, intrucat scorul global se poate obtine prin

combinari foarte diferite ale scorurilor partiale (pe componente). Modul diferit de combinare si

articulare a componentelor de baza determina forme diferite de manifestare a inteligentei.

inca in 1920, E.L.Thorndike delimita cel putin trei tipuri de inteligenta: inteligenta conceptuala

sau abstracta, definita ca aptitudinea de a opera usor si adecvat cu materialul verbal si simbolic;

inteligenta practica, definita ca aptitudinea de a opera cu material intuitiv, obiectual si de a obtine

performante ridicate la sarcini cu caracter situational-concret; inteligenta sociala, care rezida in

capacitatea individului de a se descurca in situatiile sociale, de a se relationa si intelege cu ceilalti

semeni.

La randul sau, D. Hebb si, B. Cattell au delimitat doua forme de inteligenta - cristalizata

(inteligenta de tip B), caracterizata prin desfasurare ordonata, coerenta, logica, prin consistenta si

rigoare in argumentare) si fluida (inteligenta de tip A), caracterizata prin desfasurare libera,

imprevizibila, prin schimbare rapida a unghiului de abordare a uneia si a aceleiasi probleme). Prima

permite obtinerea unui randament bun in situatii structurate, bine definite; cea de a doua, dimpotriva, se

dovedeste mai eficienta in situatii problematice slab definite.

Teoria factoriala, in varianta elaborata de L. Thurstone, sustine, de asemenea, caracterul

complex, multidimensional al inteligentei. Astfel, pe baza compararii si corelarii rezultatelor la diferite

teste, s-au identificat trei categorii de factori: un factor general (G), descoperit pentru prima data de

C.Spearman

H. Gardner (1983) a introdus notiunea de inteligenta multipla, identificand nu mai putin de

sapte forme (tipuri): inteligenta lingvistica, inteligenta muzicala; inteligenta logico-matematica;

inteligenta spatiala; inteligenta kinestezica a corpului; inteligenta interpersonala; inteligenta

intrapersonala. Se poate observa ca aceasta clasificare depaseste limitele inteligentei ca aptitudine

generala, incluzand componente care tin mai de graba de domeniul aptitudinilor speciale.

In fine, R.Sternberg (1985) dezvolta teoria triarhica a inteligentei. Autorul respectiv sustine ca

exista trei aspecte distincte ale inteligentei si ca fiecare se combina cu celelalte doua pentru a produce

ceea ce numim comportament inteligent. Fiecarui aspect ii corespunde o subteorie.

Prima este subteoria contextuala, legata de contextul cultural in care se manifesta

comportamentul inteligent. O decizie sau o actiune pot fi considerate inteligente intr-o cultura, dar nu si

in alta. Spre deosebire de situatia de test, in viata reala exista intotdeauna o motivatie a

comportamentului inteligent, iar ce inseamna o motivatie buna si c s inseamna una rea difera de la o

cultura la alta.

A doua subteorie este cea componentiala, care exprima modul in care experientele noastre

anterioare afecteaza felul in care ne comportam (rolul deprinderilor, al schemelor automatizate de

procesoare a informatiilor si de rezolvare a problemelor: asimilarea noului prin structurile elaborate

anterior). Sternberg pledeaza Ia acest punct pentru o abordare cognitivista a inteligentei, obiect

nemijlocit al analizei urmand sa fie componentele procesului de tratare a informatiilor, care ar trebui sa

fie aceleasi pretutindeni. Pe langa componente, autorul citat desprinde metacomponentele, care

controleaza nivelul elementelor, determinand alegerea, planificarea, combinarea si articularea

componentelor simple.

Cea de a treia subteorie vizeaza cele doua fatete ale inteligentei, cea legata de noutate si cea

legata de prelucrarea automatizata a informatiei.

in definirea inteligentei noutatea trebuie considerata mai importanta decat automatismul sau

rutina. Pentru evidentierea noutatii, este insa necesara o impartire neambigua a sarcinilor in familiare si

nonfamiliare, care nu poate fi realizata decat printr-o buna cunoastere a contextului cultural.

Trebuie subliniat ca, in pofida pretentiei dea surprinde inteligenta in contextul sau real de

manifestare, teoria triarhica este inca insuficient elaborata si intemeiata in plan experimental si logic De

altminteri, insusi autorul ei recunoaste ca tentativa de sinteza se afla inca intr-o faza incipienta, urmand

ca cercetarile ulterioare sa duca la obtinerea unei forme mai inchegate.

Controversata este si problema definirii inteligentei, cat si cea care priveste natura si

determinismul ei. Astfel, in vreme ce unii autori considera ca este integral innascuta, tinand doar de

ereditate, altii o considera dobandita sub actiunea directa a mediului. Rezolvarea corecta nu poate fi

decat aceea care se intemeiaza, asa cum am subliniat deja, pe principiul interactiunii ereditate mediu, cu

acordarea unei ponderi mai mari ereditatii.

Discutii aprinse s-au purtat si in legatura cu varsta la care structurarea inteligentei poate fi

considerata incheiata. Initial, s-a considerat ca aceasta ar fi varsta de 14 ani (si testele de inteligenta se

concepeau pana la varsta limitata de 14 ani). Ulterior, sub presiunea faptelor, varsta-limita s-a mutat

mult mai incolo - 21 sau chiar 25 de ani.

Daca valoarea exacta a acestei limite mai poate fi inca discutata, certa ramane constatarea ca

dezvoltarea inteligentei are o traiectorie semnificativ mai scurta decat alte capacitati, indeosebi decat

unele aptitudini speciale. inaintarea in varsta antreneaza cu sine in mod implacabil un proces de

deteriorare a eficientei structurilor inteligentei si o scadere a Q.I. Dar nu toate componentele vor fi

afectate in aceeasi masura si in acelasi ritm. Cel mai devreme si in masura cea mai mare vor fi afectate

scorurile la probele perceptive, de memorie, de atentie si de imaginatie, iar cel mai tarziu, si in masura

cea mai mica, scorurile la testele verbale si de rationament.

Desi reprezinta o conditie esentiala a unei adaptari si relationali optime cu mediul, inteligenta

generala nu determina prin sine insasi nici nivelul reusitei scolare, si nici pe cel al reusitei profesionale.

Cercetarile experimentale au stabilit ca obtinerea unor performante scolare si profesionale ridicate nu

reclama obligatoriu existenta unei inteligente superioare, fiind suficienta si o inteligenta de nivel

mediu. Aceasta inseamna ca performanta intr-o activitate complexa specifica este conditionata si de alti

factori: nivelul unor aptitudini speciale, motivatia, atitudinea, vointa.

b. Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalitatii care asigura obtinerea unor

performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de activitatea profesionala. Termenul trebuie

luat in sens relativ: o aptitudine este speciala in raport cu o alta mai generala, al carei caz particular este

si poate fi generala in raport cu alta cu sfera si mai ingusta de actiune. Aptitudinea matematica, de

pilda, este speciala in raport cu inteligenta, dar generala in raport cu diferite moduri ale gandirii

matematice.

Aptitudinile speciale se structureaza si se dezvolta selectiv in interactiunea sistematica a

subiectului cu continuturile obiective si conditiile diferitelor forme ale activitatii profesionale. Ele simt

sustinute din interior de predispozitii ereditare pregnant diferentiate si de mare intensitate, care

"dicteaza' directia de evolutie a personalitatii, sensibilizarea in raport cu multitudinea influentelor

mediului extern, preferentialitatea in procesarea si integrarea lor pentru "uzul' ulterior.

Potrivit modelului multifactorial, aptitudinile speciale se bazeaza pe actiunea factorilor

specifici, care se evidentiaza in cadrul unor subsisteme strict individualizate ale personalitatii:

subsistemul auditiv (auzul absolut, memoria structurilor muzicale), subsistemul vizual (sensibilitatea

cromatica, vivacitatea reprezentantilor, memoria formelor), subsitemul cognitiv (rezolutivitatea figurala

sau simbolica, memoria verbala si numerica, combinativitatea imageriala etc).

Clasificarea aptitudinilor speciale o facem de regula dupa genul activitatii in cadrul careia se

manifesta, delimitandu-se, printre altele: aptitudini artistice (pentru literatura, pentru muzica, pentru

pictura, pentru sculptura, pentru actorie etc); aptitudini stiintifice (pentru matematica, pentru fizica,

pentru astronomie, pentru biologie etc), aptitudini tehnice (aptitudinea pentru proiectarea, producerea si

intretinerea a toi ceea ce inseamna masina); aptitudini sportive (aptitudinea pentru atletism, aptitudinea

pentru gimnastica, aptitudinea pentru jocul cu mingea etc); aptitudini manageriale (aptitudinea pentru

organizare, aptitudinea pentru administratie, aptitudinea pentru conducere-comanda). in interiorul

fiecarei clase, se evidentiaza aptitudini cu un grad de individualizare si de specializare si mai ridicat.

Desi aptitudinea speciala se leaga de realizarea unor performante superioare mediei, ea prezinta

tabloul unui continuum valoric destul de intins, facand ca persoanele care o poseda sa se diferentieze

semnificativ intre ele. Asa, de exemplu, persoanele cu aptitudini muzicale se insira pe o scara valorica

intinsa - intre punctul liminal inferior, care marcheaza trecerea in "comun', pana la punctul valoric cel

mai inalt care marcheaza geniul.

O atare distributie se poate constata in toate profesiile in care sunt implicate aptitudinile

speciale.

Aspectul diferential trebuie considerat intr-un dublu sens: a) ceea ce deosebeste si distanteaza

pe curba performantei un subiect care poseda o aptitudine speciala, de altul care nu poseda o asemenea

aptitudine - subiectul comun, si b) nivelul de dezvoltare al aptitudinii speciale date, care face ca

subiectii cu acelasi tip de aptitudine sa se deosebeasca si sa se distanteze intre ei.

Nivelul cel mai inalt la care se poate realiza dezvoltarea si integrarea aptitudinilor speciale si a

celor generale este cel al talentului si geniului.

Atat talentul, cat si geniul se distanteaza semnificativ prin performantele lor de restul

reprezentantilor domeniului sau domeniilor considerate. Dar cele doua structuri se deosebesc si intre

ele, nefiind echivalente. Astfel, in vreme ce performantele talentului se incadreaza in coordonatele

valorice ale "epocii', imbogatind intr-o anumita continuitate logica tezaurul existent, performantele

geniului creeaza o epoca noua intr-un domeniu sau in mai multe domenii, punand bazele unui nou

curent, unui nou stil, unui nou mod de gandire etc.

Asadar, organizarea si integrarea subsistemului aptitudinal in plan individual ia aspectul unei

piramide, la baza careia se situeaza procentul relativ ridicat al persoanelor cu potential aptitudinal

special deasupra mediei comune; la un etaj mai sus, se situeaza procentul semnificativ mai scazut al

persoanelor care ating nivelul talentului; la varful piramidei se situeaza procentul foarte mic al

persoanelor de geniu.

Imaginea de sine; rolul ei reglator in sistemul personalitatii

Omul percepe si-si formeaza un model informational-cognitiv nu numai despre obiectele si

fenomenele lumii externe; el se percepe si pe sine insusi, se autoanalizeaza si se autointerpreteaza in

primul rand ca realitate fizica, ca infatisare exterioara, formandu-si o imagine mai mult sau mai putin

obiectiva si completa despre Eul fizic, asociata cu judecatile de valoare corespunzatoare (frumos-urat,

agreabil-deza-greabil, puternic-slab etc), iar in al doilea rand, se percepe, se autoanalizeaza si se

autointerpreteaza ca realitate psihosociala, sub aspectul posibilitatilor, capacitatilor, aptitudinilor si

trasaturilor caracteriale, formandu-si, de asemenea, o imagine mai mult sau mai putin fidela si obiectiva

despre Eul sau psihic, spiritual, despre statusul social, asociata si aceasta cu judecati de valoare

(capabil-incapabil, inzestrat-neinzestrat, tolerant-intolerant, bun-rau etc). Astfel, imaginea de sine ne

apare ca un complex construct mintal, care se elaboreaza treptat in cursul evolutiei ontogenetice a

individului, in paralel si in stransa interactiune cu elaborarea constiintei lumii obiective, printr-un lung sir

de procese si operatii de comparatie, clasificare-ierarhizare, generalizare-integrare. Cele doua

componente de baza ale ei (imaginea Eului fizic si inaginea Eului spiritual, psihic si psihocial) nu numai

ca se intregesc reciproc, dar interactioneaza si se interconditioneaza in mod dialectic: ele se pot afla in

relatii de consonanta sau de disonanta, avand acelasi rang valoric in complexul vietii si activitatii

individului, sau de subordonare, uneia atribuihdu-i-se o valoare (un pret de cost) mai mare decat

celeilalte.

Formarea imaginii de sine nu este nici un proces exterior, care se desfasoara cumva pe langa

dinamica evolutiva a organizarii interne a personalitatii, nici un lux complicativ inutil; dimpotriva, ea

se intrepatrunde organic si constituie o directie esentiala a devenirii personalitatii insasi si, sub aspect

pragmatic-instrumental, reprezinta o cerinta legica necesara a unei relationali si coechilibrari adecvate

cu lumea externa.

In virtutea simplului fapt ca omul este o fiinta intrinsec activa, imaginea de sine se include inca

de la inceput ca factor mediator principal intre starile interne de necesitate (motivatie) si situatiile si

solicitarile externe. Modul general de raportare a individului la realitate, gradul de veridicitate si

adecvare a optiunilor, hotararilor si actiunilor vor depinde nemijlocit de calitatea imaginii de sine

(completitudine, fidelitate, obiectivitate).

Ori, comparand indivizii intre ei, se constata existenta unor mari deosebiri in ceea ce priveste

caracteristicile structural-functionale ale imaginii de sine. Astfel, la unii, aceasta are un caracter difuz,

vag, este structurata mai mult pe criterii de ordin impresiv-subiectiv decat pe criterii de ordin cognitivobiectiv,

este rigida si refractara la influente externe care reclama schimbare; la celalalt pol se situeaza

persoanele la care aceasta imagine este elaborata la un grad inalt de completitudine si obiectivitate, este

permanent deschisa spre lume, implica operatorii comparatiei, ai revizuirii critice si ai acceptarii

eventualelor influente de schimbare.

Intre cele doua extreme se interpune o gama intinsa de variatii si nuante, care sustin registrul

deosebirilor interindividuale in plan comportamental.

In planul cunoasterii, formarea imaginii despre sine devine posibila datorita capacitatii de

autoscindare pe care o poseda constiinta umana, aceea de a face propriul sau suport si mecanism obiect

al investigatiei si analizei.

Prin intermediul acestei capacitati, individul este in acelasi timp si subiect (cel care realizeaza

procesele de prelucrare-integrare a informatiei, si obiect (cel ce furnizeaza informatii, cel ce este supus

investigatiei cognitive).

Omul ajunge la o anumita imagine despre sine nu numai pe calea autoperceperii si

autocontemplarii izolate, ci si prin relationare inter-personala, prin compararea succesiva cu imaginile

pe care el si le formeaza despre altii si cu imaginile pe care altii si le formeaza despre el. Tocmai prin

intermediul opiniilor si aprecierilor celorlalti, el incepe sa se raporteze la sine cat de cat obiectiv si sa

intreprinda o actiune sistematica de autocunoastere. Indiferent ca ne convin sau nu, imaginile celorlalti

despre noi intra neconditionat, chiar si prin intermediul inconstientului, in componenta imaginii despre

sine.

Din punct de vedere directional sau vectorial, imaginea despre sine prezinta trei fatete

interconectate: fateta "asa cum se percepe si se apreciaza subiectul la momentul dat', fateta "asa cum ar

dori subiectul sa fie si sa para' si fateta "asa cum crede subiectul ca este perceput si apreciat de altii'.

Fiecare din aceste fatete indeplineste o functie reglatoare specifica in organizarea si desfasurarea

comportamentului, introducand medierile sale in raportul dintre solicitarile interne si cele externe.

Prima fateta ("asa cum se percepe si se consideraindividul la momentul dat') se include ca

veriga mediatoare Jo organizarea si desfasurarea comportamentului situational curent^articipand

nemijlocit la formularea scopurilor si alegerea mijloacelor. Celalte doua stau la baza proceselor interne

de automodeiarft|ri<autoperfectionare si a reglarii relationalii interpersonale.

Pe plan mai general, functia Imaginii despre sine, in unitatea celor trei fatete mentionate, rszida

in obtinerea si mentinerea identitatii, careia ii revine un rol esential in delimitarea solicitarilor interne

de cele externe, in stabilirea atat a punctelor de concordanta, cat si a celor de incompatibilitate si

opozitie dintre ele. De indata ce imaginea si constiinta de sine prind contur, individul incepe sa-si

afirme propria sa identitate in raporturile cu lumea, opunandu-se din interior oricarei uniformizari si

dizolvari in ceilalti.

Si oricat de ample si intense ar fi schimburile si transferurile reciproce de experienta intre

indivizii unui grup, granitele identitatii lor individuale nu se anuleaza, ci, dimpotriva, se accentueaza.

A avea o identitate inseamna, in mod practic, a fi cineva, a ocupa o anumita pozitie in contextul

social, a juca.un anumit rol, de a dispune de un anumit statut. Nevoia de identitate are, presupunem, un

substrat biologic. Astfel, animalele de aceeasi specie se constituie in diverse formatii (casta, turma), in

cadrul carora "membrii' se accepta pentru ca se recunosc reciproc. Intrusii sunt respinsi, chiar daca

apartin aceleiasi specii.

Referindu-se la acest aspect, K. Lorentz spune: "in comportamentul lor fata de membrii propriei

comunitati, animalele pe care le vom descrie constituie adevarate modele in ceea ce priveste virtutile

lor sociale. Dar ele se preschimba in autentice fiare de indata ce au de-a face cu membri ai unei

comunitati diferite de cea proprie' (Lorentz, 1935).

Formele de viata sociala ale omului sunt foarte diferite: familia, cercul rudelor si prietenilor,

grupul socio-profesional de la locul de munca, grupul celor care exercita aceeasi profesie, organizatia

profesionala sau politica, clasa sociala, natiunea etc. Ele reprezinta tot atatea forme de realizare a

schimburilor dintre individ si colectivitate si de confruntare a solicitarilor interne si a celor externe.

Se poate vorbi de existenta a doua categorii mari de semne de identitate: transmise (innascute)

si dobandite.

Semnele de identitate transmise sunt cele pe care individul le primeste prin insusi faptul ca s-a

nascut: numele, data si locul nasterii, trasaturile bioconstitutionale si fizionomice, structura

temperamentala. Numele constituie una dintre cele mai importante "surse' ale identitatii in raporturile

cu lumea si factorul integrativ central al imaginii despre sine. El este alcatuit de regula din doua

secvente semantice distincte, una semnificand apartenenta la o familie prin care in imaginea despre sine

se introduc si caracteristici definitorii ale arborelui genealogic, ale antecesorilor (parinti, bunici,

strabunici, unchi, matusi, veri etc), servind la fundamentarea relatiilor cu oamenii din afara familiei de

apartenenta, cealalta, numele propriu, fiind destinata, in primul rand, diferentierii indivizilor in cadrul

familial. in multe limbi, numeroase nume de familie au caracter patronimic, intrucat prin insasi

structura lor denota ca purtatorul este "fiul lui O' (Ceausu, 1983).

inca de la nastere, copilul este investit cu identitatea de famijie, care, ulterior, se dezvolta in

imaginea despre sine, prin care se preia la nivel individual intreaga incarca__________tura de statut social (ridicat

sau scazut) a spitei.

Desigur, nu exista nici un temei pentru a presupune ca odata cu numele de familie individul

primeste efectiv si calitatile sau defectele prin care antecesorii sai si-au creat in timp statutul lor

profesional si social. Se stie, insa, ca, in orice societate, faptele meritorii din trecut constituite in

traditie, exercita un gen de presiune asupra individului, care il determina sa mearga pe un fagas

asemanator, sa actioneze daca nu la fel, cel putin intr-o maniera care sa invedereze aceleasi virtuti.

Unele persoane se identifica atat de mult cu imaginea trecutului familial, mai ales daca acesta este

prestigios, incat considera ca in mod neconditionat si automat acest prestigiu trebuie sa treaca si asupra

lor, indiferent de realizarile si meritele personale. Pentru aceasta, unele premise sunt create chiar de

mecanismele sociale de evaluare si selectie, in anumite elemente ale lor, acestea sunt dominate de

subiectivism, arbitrariu si prejudecati, acordandu-se o atentie exagerata originii familiale si sociale a

individului. Astfel, inainte de a fi facut dovada unor competente si a unor merite personale, prin simpla

apartenenta la o anumita familie, unii indivizi sunt preferati favorizandu-li-se mai mult decat altora

miscarea pe orbita relatiilor si ierarhiei sociale.

Data si locul nasterii particularizeaza, de asemenea, individul, oferind elemente ce servesc la

identificarea lui, respectiv, la amplasarea intr-un anumit loc al contextului social. Data indica, evident,

varsta, ceea ce explica de la inceput o serie de particularitati de conduita. Locul nasterii evoca

particularitatile de mentalitate, de conduita ale populatiei din regiunea respectiva. (Acestea capata

semnificatie deosebita in constituirea imaginii despre sine a individului in cazul in care populatia este

stabila in locul respectiv si individul isi petrece in cadrul ei copilaria, adolescenta si tineretea -

principalele perioade in care se plamadeste si se consolideaza structura personalitatii). Semnele enumerate

mai sus functioneaza permanent, ele nefiind conditionate de prezenta fizica a individului. Exista

insa altele - particularitatile bioconstitutionale de rasa, talie, conformatie, culoarea parului, ochilor, asa

numitele semne particulare etc. - care actioneaza numai prin prezenta purtatorului lor, individul. Ele se

fixeaza de asemenea in imaginea despre sine si influenteaza modul de relationare si comportare a

individului in diferite situatii si contexte. in acelasi timp, ele servesc la diferentierea indivizilor intre ei

la prima vedere, inainte ca acestia sa se fi manifestat comportamental furnizand atat observatorilor

externi, cat si individului insusi, informatia despre unicitate.

Asa cum am subliniat mai inainte, pe langa constiinta comunitatii, a asemanarii cu altii, fiecare

persoana poseda constiinta unicitatii sale individuale, a unor caracteristici proprii exclusiv ei, prin care

se deosebeste de toti ceilalti. Trebuie mentionat ca semnele acestea exterioare pot deveni principale in

evaluare si autoevaluare, generand relationali si preferinte mult prea subiective si superficiale, pentru a

asigura o eficienta pptima a activitatilor. Aici, dimensiunea motivational-afec-tiva are o pondere

precumpanitoare, devenind o frana in calea implicarii mai directe a proceselor cognitive de care tine

realizarea cerintelor fidelitatii si obiectivitatii in evaluare.

Semnele dobandite ale identitatii furnizeaza informatie despre continutul insusi al personalitatii,

asa cum se dezvaluie el in comportament si in performante. Ele incep a se releva si impune inca din

primii ani de viata ai copilului, prin abilitatile manifestate in dezvoltarea mersului, a limbajului, a

deprinderilor sensori-motorii, a memoriei, atentiei si inteligentei. Ulterior, acestora li se adauga

performantele scolare, rezultatele in diferite competitii sportive, artistice, stiintifice. Momentul insa cel

mai important sub aspectul dobandirii unei identitati autentice si al verificarii obiective a imaginii

despre sine il reprezinta debutul integrarii active in viata sociala prin profesie. Dinamica ulterioara a

comportamentului va depinde, pe de o parte, de performantele efective obtinute la locul de munca si de

aprecierea lor sociala, iar pe de alta parte, de "fateta proiectiva' a imaginii despre sine ("cum ar dori sa

fie'). Dupa acest din urma aspect, oamenii pot fi impartiti in doua categorii: cei care, atingand un

anumit plafon, cauta sa se mentina la acel nivel, multumindu-se cu ce au realizat sau realizeaza (Selfsufficiency),

si cei la care ramane activa o lunga perioada de timp tendinta autodepasirii, mutand de

fiecare data mai sus stacheta aspiratiei

si expectatiei. Forma superioara de manifestare a identitatii dobandite este, fara indoiala, creatia

sustinuta de metamotivatie. O imagine despre sine in care domina metamotivatia creaza cele mai bune

conditii pentru concordanta dintre solicitarile interne si cele externe si, totodata, baza cea mai larga de

insertie si integrare sociala a individului.

Concluzionand, putem spune ca imaginea despre sine reprezinta un gen de filtru prin care trec si

se compara atat solicitarile interne proprii ale individului (motivele si scopurile activitatii lui), cat si

solicitarile externe, conditionand modul concret de a proceda al persoanei la fiecare imprejurare si

situatie particulara. Ea se evidentiaza si in modul de ierarhizare si integrare a pretentiilor, drepturilor,

pe de o parte, si a raspunderilor si obligatiilor, pe de alta parte. Corespunzator, ea devine un factor

optimizator si protector al echilibrului si sanatatii psihice sau, dimpotriva, un factor predispozant la

dereglare si tulburare patologica.

In jurul imaginii despre sine se elaboreaza si mecanismele de aparare a Eului. Apararea consta

in modalitati speciale de efort pentru a face fata stressului psihic care rezulta din conflictul dintre

solicitari (interne si externe). Recurgand la un mecanism de aparare, persoana se angajeaza in Selfdeception

in ceea ce priveste natura acestor solicitari conflictuale si in felul acesta pare sa se rezolve

conflictul si sa se reduca stressul pricinuit de el. Autodeceptia sau apararea este comuna tuturor si ea

capaciteaza pe majoritatea oamenilor sa traiasca rezonabil, fara a mai continua sa infrunte problemele

care sunt prea dificile pentru a se coechilibra cu ele intr-un mod mai bun. De exemplu, o modalitate de

a ne mentine echilibrul in fata inevitabilitatii mortii este de a inceta sa ne mai gandim sau sa mai

vorbim despre acest subiect (cea mai mare parte a timpului). intalnim persoane care, in pofida faptului

ca sufera de un cancer incurabil, refuza sa admita ca sfarsitul lor este inevitabil si apropiat, facand

proiecte si planificand activitati viitoare, ca si cand ar mai avea de trait inca o viata.

Pentru prima data, o analiza sistematica a fenomenului de aparare impotriva tensiunilor

psihologice nocive, bulverisante a facut-o Freud. Ulterior, problema a fost abordata si de alti autori,

fiecare din ei incercand sa identifice si mijloacele sau mecanismele concrete prin care tendinta de

aparare sa poata fi realizata efectiv. in acest cadru, vom enumera pe cele mai importante.

Reprimarea era considerata initial de catre Freud ca forma fundamentalii a apararii, toate

celelalte fiind doar variatii ale ei. in esenta, reprimarea este procesul prin intermediul caruia

evenimentele amenintatoare generatoare de tensiune si anxietate ca si ideile si trairile asocia'.e eu ele

sunt impinse in afara constiintei subiectului, astfel incat acesta sa nu-si mai dea seama de existenta lor.

Printr-o atare autodeceptie, persoana se protejeaza impotriva unui pericol si a unei anxietati subiective

intolerabile care ar fi putut apare daca i s-ar fi permis impulsului sa se manifeste. in acest gen de

aparare, persoana poate sa distorsioneze mai departe realitatea amenintatoare, dezvoltand impulsul sau

trairile si ideile legate de ea.

Astfel, o persoana poate nega ca este suparata, in ciuda evidentei comportamentale a starii de

suparare.

Strans legata de reprimare si negare este starea reactiva (reaction formation). in cazul acestui

mecanism de aparare, persoana face un pas mai departe in negarea impulsului, afirmand vehement unul

opus. Astfel, nu numai ca neaga sentimentul de ura fata de cineva, dar isi declara cu putere dragostea

pentru persoana respectiva. Incidental, una din ipotezele curente in medicina psihosomaitca privind

etiologia ulcerelor este legata de o asemenea formatiune reactiva: victima ulcerului este adesea o

persoana puternic controlata, puternic ambitioasa si perseverenta, care manifesta actualmente opusul

puternicelor si cronicelor impulsuri de dependenta. Atitudinile dezvoltate in formatiunea reactiva sunt

considerate continui pentru a edifica o calitate convingatoare si stabila a personalitatii, in timp ce

negarea este o manevra directionala specific asupra unui singur eveniment.

O alta categorie de mecanisme de aparare include intelectualizarea, izolarea si anularea. in

intelectualizare, subiectul se decupleaza de continutul emotional al unei experiente sau al unei situatii si

il examineaza integral din punct de vedere obiectiv, rational. Aceasta este o aparare destinata a face fata

amenintarilor care isi au originea in mediulextern. Un exemplu edificator al unui astfel de mecanism in

functionare normala il gasim in experienta studentului in medicina. Prima lui analiza si disectie partiala

a unui cadavru uman este o experienta potential terifianta si o reactie emotionala la aceasta ar putea sa-

^ descalifice in stradania ulterioara de a deveni un medic, care invata sa abordeze tesuturile umane,

suferinta umana si chiar moartea intr-o maniera destul de detasata, pentru a se proteja impotriva supraimplicarii

afective ce l-ar face ineficient in exercitarea atributiilor si raspunderilor medicale. Astfel,

studentul trebuie sa se detaseze intelectual atunci cand efectueaza o disectie sau examineaza un

organism bolnav si sa se comporte in plan afectiv ca si cand ar vedea asemenea lucruri in carti sau

atlase.

in mecanismul defensiv al izolarii, persoana poate separa doua activitati mentale incompatibile

dupa modalitatea de reducere a conflictului. Acest mecanism este strans legat de intelectualizare,

deoarece in intelectualizare subiectul izoleaza sau separa experienta sa emotionala de activitatea

intelectuala. In izolare, subiectul poate retine ambele valori incompatibile , mentinandu-le separat una

de alta, fara distress. in raporturile sale cu familia, o persoana poate fi amabila si afectuoasa, in timp ce

in raporturile cu altii se manifesta rautacios si intolerant. Cele doua patternuri experentiale raman

izolate unul de celalalt, intocmai cum in intelectualizare perceptia si gandirea se mentin separat de

sentimente.

Intim legat de intelectualizare si izolare este mecanismul anularii, in care o persoana incearca,

prin repetarea continua a unui impuls, a unor trairi sau actiuni, sa le slabeasca si sa le ia sub control.

in loc sa dea uitarii experienta perturbatoare anterioara individul poate visa la ea in mod repetat,

poate discuta despre ea sau o poate re-examina recurent. Numai reactualizand-o si revazand-o iarasi si

iarasi si manipuland-o intr-un anumit mod, intr-un efort de a o intelege si stapani, individul simte ca se

elibereaza de stressul pe care experienta respectiva i 1-a provocat.

Daca mecanismele de aparare sunt bune sau rele, aceasta este o chestiune de valori si, cum am

mai mentionat mai sus, implica aceeasi problema a judecatii de valoare, ca orice gen de aranjament.

Dar folosirea extensiva a acestor mecanisme poate avea pentru individ consecinte nefaste in sfera

sanatatii psihice (mintale). in virtutea acestui fapt, multi cercetatori considera comportamentele

defensive ca patologice si orice gen de aparare a Eului dusa la extrem pare sa se asocieze cu un anumit

pattern de simptome psihopatologice.